Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DEZVOLTAREA SĂNĂTOASĂ A FIINŢEI UMANE

GA 303

CONFERINŢA A XI-A

Dornach, 2 ianuarie 1922

La sfârşitul conferinţei de ieri am încercat să vorbesc despre dezvoltarea memoriei. Veţi putea remarca, tocmai în legătură cu dezvoltarea memoriei, că oamenii de astăzi iau prea puţin în considerare, în principiile de educaţie şi instruire pe care le promovează, ceea ce pentru o adevărată cunoaştere a fiinţei umane se dovedeşte a fi consecinţa şi transformarea anumitor impulsuri într-o epocă ulterioară a vieţii. Astăzi se întâmplă acelaşi lucru în multe domenii, astfel că adultul încearcă să-şi facă o idee clară despre modul în care e alcătuit organismul său, despre modul în care e structurată viaţa sa sufletească şi el presupune atunci în mod absolut inconştient – nu afirm deloc că aceasta se petrece într-o stare de conştienţă deplină –, el presupune că ceea ce i se pare comod şi just pentru el, ca adult, trebuie să fie realizat şi cu copilul.

Dar se ajunge tocmai din această cauză la nişte situaţii false în privinţa copilului. Reflectaţi numai la aspectul următor: trebuie să-l tratăm pe copil conform cu propriile lui forţe interioare de evoluţie; or, în această perioadă a copilăriei, el cere, în mod incontestabil, anumite lucruri, de exemplu, în sensul cel mai larg, ceea ce am descris drept sentiment al autorităţii. Copilul cere, într-adevăr, prin natura sa, ceea ce trebuie să luăm în considerare fără întârziere şi, de asemenea, în creşterea sa specifică. Luaţi, de exemplu, cazul cuiva care, la patruzeci de ani, simte că din adâncurile sufletului său urcă la suprafaţă o amintire. Şi ceea ce urcă din adâncurile sufletului său poate a fost ceva primit la vârsta de opt sau nouă ani de la dascălul şi educatorul pe care îl iubea. În acea perioadă, el nu putea face altfel decât să preia acest lucru ca pe ceva pe care îl reţii, căci înţelegerea interioară a unui asemenea lucru nu apare, poate, decât la patruzeci de ani – deşi astăzi oamenii nu cred aşa ceva. Dar nu putem aştepta până la patruzeci de ani pentru a afla aceste lucruri; şi tocmai de aceea dezvoltăm la vârsta potrivită nevoia de autoritate. Dar atunci când ceea ce am primit la opt ani pe bază de autoritate reapare la patruzeci de ani şi este văzut într-o nouă lumină, datorită experienţelor trăite în contact cu lumea exterioară, atunci acest proces, legat de impresia unui anumit sentiment lăuntric de viaţă, conferă un nou dinamism fiinţei umane în ansamblul ei. Cu ocazia unui asemenea proces se dezvoltă o forţă interioară de care avem, cu siguranţă, nevoie în cursul ulterior al vieţii. Şi atunci când există multe asemenea lucruri pe care le-am primit în virtutea sentimentului autorităţii şi care pot răsări în acest fel din organism sub influenţa unor împrejurări ulterioare ale vieţii, atunci avem în noi înşine pentru toată viaţa multe izvoare înviorătoare. Mulţi oameni din zilele noastre îmbătrânesc atât de prematur, sufleteşte şi trupeşte, deoarece le lipseşte un asemenea izvor întineritor, căci deja de multă vreme oamenii nu mai acordă atenţia cuvenită formării a ceea ce în perioada şcolară nu poate fi încredinţat decât memoriei, căci aceste lucruri trebuie să fie primite cu încredere, pe baza sentimentului autorităţii.

Aşa cum am spus deja ieri, avem cu adevărat multe ocazii de a cultiva şi facultatea înţelegerii, alături de ceea ce am încredinţat memoriei. Dar e absolut necesar, pentru perioada copilăriei dintre schimbarea dentiţiei şi pubertate, să folosim o metodă justă şi în ceea ce priveşte dezvoltarea memoriei, căci în cursul ulterior al vieţii vor exista multe lacune, dacă nu am avut grijă să dezvoltăm memoria în acest fel.

Dacă aş vorbi cu gândul să produc plăcere, într-un fel sau altul, prin cuvintele mele, aş spune multe lucruri altfel. Dar tocmai că eu nu vreau să spun decât lucruri ce rezultă dintr-o cunoaştere a fiinţei umane obţinută printr-o cercetare antroposofică ce se întinde pe mai multe decenii şi de aceea, în comparaţie cu concepţiile deosebit de răspândite în epoca noastră, multe lucruri trebuie să pară, desigur, paradoxale. Multe lucruri vor părea, poate, demodate, multe altele vor părea prea noi. Toate acestea nu pot fi luate în considerare, ci noi trebuie numai să vedem dacă lucrurile se susţin sau nu în faţa unei cunoaşteri autentice a fiinţei umane. Când observăm epoca actuală, trebuie să mărturisim, în privinţa cunoaşterii din epoca actuală a fiinţei umane, că această cunoaştere a fost cucerită, în realitate, cam tot aşa cum am vrea să ne cucerim o cunoaştere despre un ceas privindu-l doar din exterior. Cineva poate învăţa, desigur, să spună cât e ora, cu ajutorul acestui ceas; poate învăţa, de asemenea, să spună dacă ceasul e din aur sau din argint, dar nu va deveni în acest fel ceasornicar. Ei bine, ceea ce numim astăzi biologie, fiziologie, anatomie, nu este altceva decât o viziune a fiinţei umane pornind din exterior. Natura umană nu devine absolut transparentă decât atunci când înţelegem bine fiinţa umană ca trup, suflet şi spirit. Dar numai o cunoaştere a trupului, sufletului, spiritului ne dau, de asemenea, posibilitatea de a ne comporta faţă de om în mod adecvat. Astfel, doar o cunoaştere autentică a fiinţei umane ne permite să facem o apreciere corectă în legătură cu o problemă care nu poate fi privită într-o lumină justă decât în acest context: problema stării de oboseală a elevului.

În zilele noastre, această problemă se pune astfel: se fac experienţe asupra felului în care se oboseşte copilul la o materie sau alta şi apoi se urmăreşte organizarea procesului de învăţământ în funcţie de aceste rezultate şi se fac cercetări pentru a se cunoaşte din ce cauză un anumit lucru îl oboseşte prea mult pe copil. Dar, în realitate, pretutindeni în lume, această problemă este pusă în mod eronat. Dacă ai ajuns la o cunoaştere autentică a fiinţei umane, nu poţi pune problema în acest fel. Reflectaţi cu adevărat la ceea ce am subliniat tocmai zilele trecute: pentru vârsta şcolară, întreaga instruire şi educaţie trebuie să fie orientate în aşa fel încât să meargă în sensul a ceea ce este ritmic, în sensul a ceea ce este muzical, aşadar, în aşa fel încât să se adreseze în principal sistemului ritmic şi circulator.

Iar acum, vă pun întrebarea: oare sursa oboselii se află în sistemul ritmic şi circulator, aşadar, în omul median, care este, în esenţă, în prim-plan la vârsta şcolară? Nu, dvs. respiraţi tot timpul cât dormiţi, respiraţi de la naştere până la moarte, circulaţia dvs. funcţionează de la naştere până la moarte. Acestea nu se întrerup niciodată din cauza oboselii, căci ar fi grav dacă s-ar întrerupe din cauza oboselii. În cadrul unei autentice arte a educaţiei, noi facem apel tocmai la organele care nu sunt atinse de oboseală şi, astfel, o metodologie care se întemeiază pe o cunoaştere a fiinţei umane situează acest aspect al oboselii pe o cu totul altă bază.

Unde se află, în realitate, sursele oboselii în fiinţa umană? Ele se află în sistemul capului şi în sistemul membrelor. Acestea trebuie să fie examinate, dacă vrem să cunoaştem oboseala în esenţa ei. Şi oboseala este de o anumită natură dacă provine din sistemul capului, şi de altă natură dacă provine din sistemul membrelor.

Ceea ce acţionează asupra organismului în ansamblul său pornind din sistemul capului acţionează favorizând depunerea de produse ale sistemului metabolic şi impregnând fiinţa umană cu tot soiul de depuneri de săruri. Este un element care acţionează asupra sistemului respirator şi circulator, dar care este cauză a oboselii pentru că se află în relaţie cu lumea exterioară, pentru că depinde de lumea exterioară într-un mod neritmic, nemuzical, în timp ce ritmurile respirator şi circulator sunt legate atât de intim de organizarea trupească, încât ele au, prin propriile lor legi, un echilibru în sine. Ceea ce formează un sistem închis nu se poate obosi, cel puţin nu în mod considerabil. Prin nişte măsuri inadecvate, care distrug, la copil sau chiar la adult, ritmul, noi putem provoca boala. Dar trebuie să fim pe deplin conştienţi de faptul că sistemul care intră în considerare pentru o artă a educaţiei conformă cu natura fiinţei umane, acesta nu se oboseşte absolut deloc.

Sistemul metabolismului şi al membrelor, acesta, într-adevăr, se oboseşte. Puteţi observa acest lucru dacă priviţi un şarpe care tocmai a mâncat. Sistemul metabolismului şi al membrelor se oboseşte, sau cel puţin are în el sursa oboselii pentru întreaga fiinţă umană. El se oboseşte în alt fel decât sistemul capului. Sistemul capului acţionează depunând săruri, depunând incluziuni minerale în organism. Sistemul metabolismului şi al membrelor acţionează asupra fiinţei umane prin faptul că se străduieşte întotdeauna să-l dizolve prin căldură. El acţionează în sens opus, dar modalitatea sa de a acţiona este de-aşa natură că nu depinde de ritmul interior, ci de ceea ce fac eu în lumea exterioară cu membrele mele şi cu sistemul meu metabolic intern, când mănânc şi beau. Şi acest lucru, foarte adesea, îl fac tot într-un mod neregulat, căci foarte puţini oameni se supun unui ritm absolut în ceea ce priveşte hrana şi băutura. Acesta este polul opus care, ca să spunem aşa, provoacă oboseala în fiinţa umană.

Ce rezultă de aici? De aici rezultă că toată problema oboselii trebuie să fie situată pe o altă bază, că trebuie să punem întrebarea: când copilul se oboseşte prea repede, oare ce greşeală am comis? Nu trebuie să ne mulţumim a presupune a priori că instruirea a fost făcută în mod just. Şi acum, se observă: după o jumătate de oră, copilul face, la un rând, cu atâtea greşeli mai mult decât acum o jumătate de oră; sau se observă: copilul reţine, după o jumătate de oră, un număr mai mic de cuvinte care nu au o legătură de sens între ele, decât înainte cu această jumătate de oră. Dar nu în acest fel ne vom putea apropia de natura adevărată a fiinţei umane, ci numai dacă ştim să punem vieţii întrebările juste. Întrebarea justă cu privire la oboseală este aceasta: când oboseala se manifestă prea curând, înseamnă că am supraîncărcat sau sistemul nervos, sau sistemul metabolismului şi al membrelor; atunci, desigur, trebuie să avem grijă să nu le supraîncărcăm. Dar nu trebuie să credem că acest lucru poate fi obţinut doar printr-o repartizare diferită a materiilor de învăţământ, căci gimnastica, de exemplu, nu poate acţiona cu adevărat asupra capului şi, în schimb, socotitul nu acţionează în mod direct asupra metabolismului, ci acţionează asupra acestuia în mod indirect. De aceea, nu se pune problema de a evita oboseala printr-o repartizare a materiilor în ceea ce priveşte folosirea timpului, ci doar prin faptul că în perioada şcolară dăm o formă artistică întregului proces instructiv-educativ, în aşa fel încât să ne adresăm în mod efectiv sistemului care nu se oboseşte – aşa cum am arătat – şi să antrenăm prin aceasta, în mod adecvat, şi celelalte sisteme, sistemul capului şi sistemul metabolismului şi al membrelor.

Vedeţi, aşadar, că întrebarea care poate fi pusă în mod frecvent pornind tocmai de la prejudecata epocii actuale în legătură cu o anumită metodă precisă de educaţie nu poate fi pusă când e vorba de pedagogia Şcolii Waldorf, tocmai pentru că aceasta se bazează pe o cunoaştere autentică a fiinţei umane în întreaga ei amploare. Şi, deoarece se străduieşte să facă lumină şi în privinţa elementului spiritual şi sufletesc al fiinţei umane, ea poate, de asemenea, să aprofundeze cu adevărat nişte metode de învăţământ care au în vedere fiinţa umană în ansamblul ei.

Se pune problema, de exemplu, să vedem clar că sistemul-cap al fiinţei umane poartă, de fapt, în el forţele care, mai ales în copilărie, apoi din ce în ce mai puţin, pătrund şi fortifică întreg organismul uman, pe care ele îl formează şi-l modelează. Fiinţa umană a adus în această lume, prin naştere sau concepţie, în facultăţile sale înnăscute, ceea ce acţionează în acest organism sub formă de gânduri ordonatoare. S-a ajuns la punctul în care acest sistem este organizat în aşa fel încât să fie în măsură să dea o formă fiinţei umane. Dacă sistemul capului n-ar intra în contact cu lumea exterioară, dacă ritmul fiinţei umane n-ar fi perturbat din această cauză, atunci ceea ce a intrat în cap prin naştere s-ar adapta – dacă pot spune astfel – organizării materiale a fiinţei umane. Fiinţa umană s-ar revărsa în întregime în organizarea sa materială. Aceasta ar lua-o total în stăpânire, ea ar fi absorbită total şi n-ar mai putea găsi legătura cu lumea spirituală. Fiinţa interioară ar deveni din ce în ce mai artificială, dar ar fi ruptă de lumea spirituală. Pe de altă parte, dacă fiinţa umană nu ar fi integrată în lumea exterioară prin sistemul metabolismului şi al membrelor, ea n-ar ajunge să încălzească, să înflăcăreze ceea ce, prin acţiunea care emană de la sistemul capului, ar fi din ce în ce mai perfect, din ce în ce mai artificial.

Sunt cei doi poli opuşi. În realitate, capul ne rupe în permanenţă de lumea spirituală, deoarece el modelează corpul nostru în aşa fel încât, pe baza acestui corp, noi nu ne putem găsi relaţia justă cu lumea spirituală; căci capul şi ceea ce conţine el şi-au terminat evoluţia în perioada existenţei prenatale, iar ceea ce materializează capul în noi este în permanenţă dematerializat de către ceea ce se găseşte în forţele omului metabolismului şi al membrelor. În acest fel este creat echilibrul în sistemul nostru material. Iar între cei doi poli se află ceea ce constituie un fel de sistem autonom, sistemul ritmic, sistemul respirator, sistemul circulator, un fel de lume închisă în sine, un fel de veritabil microcosmos, dar care are nevoie ca sistemul capului să nu acţioneze într-un mod atât de extrem cum se întâmplă în anumite condiţii, când plămânul este traversat de tot felul de principii structurante care nu-şi au locul aici. Percepem atunci acest lucru în fibrozele pulmonare, în neoformaţiunile pulmonare, pe care le au persoanele bolnave de plămâni.

 Pe de altă parte, fiinţa umană are, în schimb, nevoie de acest pol opus care provine din sistemul metabolismului şi al membrelor şi care dizolvă, de fapt, din nou ceea ce capul tinde să durifice. Acest lucru este important şi pentru medicină; căci dacă recunoaştem legătura dintre ceea ce provine din cap şi ceea ce provine din sistemul metabolic, vom putea trata, de exemplu, pornind de la sistemul metabolic, multe boli care se manifestă în laringe, trahee-arteră, adică în plămân, deşi ele provin din cap. Oamenii sunt uimiţi atunci când, în special în bolile de copii, dacă se manifestă o tulburare în organele superioare, tratăm totul modificând metabolismul şi atunci se petrece o adevărată vindecare. Fiinţa umană este, într-adevăr, un întreg şi trebuie să fie tratată ca un întreg. Acest lucru se manifestă în toate domeniile, atât în domeniul unei terapii cu adevărat raţionale, ca şi în domeniul artei educaţiei şi instruirii.

Vă rog să luaţi în considerare faptul că, în ciuda marilor progrese realizate în domeniul cunoaşterii în decursul ultimelor secole, nu s-a putut realiza nimic vrednic de luat în seamă în cunoaşterea fiinţei umane, deoarece metodele de cunoaştere moderne nu se aplică, de fapt, decât la fizic-eteric, la ceea ce este exterior. Dar atunci când vrem să practicăm arta educaţiei tocmai pentru această perioadă a copilăriei ce urmează după cotitura importantă dintre 9 şi 10 ani, pentru perioada vieţii dintre vârsta de 10 ani şi pubertate, e deosebit de important să înţelegem cu adevărat, în mod concret, ce este o fiinţă umană, să vedem care sunt condiţiile trupeşti, sufleteşti şi spirituale ale dezvoltării ei.

Dacă observăm copilul cu o adevărată cunoaştere a fiinţei umane, atunci vedem că, începând din momentul de răscruce situat între 9 şi 10 ani, până pe la 10 ani, copilul elaborează tot ceea ce elaborează în sufletul său în aşa fel încât, în principal, în această elaborare acum este activ pretutindeni, prin forţele sale de creştere, sistemul muscular. Felul în care se umflă şi se alungesc muşchii depinde în mod decisiv de felul în care se dezvoltă forţele sufleteşti. Şi ceea ce caracterizează această perioadă a copilăriei dintre 9 şi 10 ani este faptul că muşchii sunt în mod intim uniţi cu sistemul respirator şi circulator; ei tind să se lege de sistemul respirator şi circulator.

În preajma vârstei de 12 ani, la copil apare ceva absolut diferit. Muşchii îşi părăsesc legătura lor strânsă cu sistemul respirator şi cu sistemul circulator, pentru a se orienta spre sistemul osos, spre schelet şi, începând din acest moment, ei se adaptează, în dezvoltarea lor, scheletului. În timp ce înainte se adaptaseră, în modalităţile lor de creştere, sistemului respirator şi circulator, acum se adaptează dinamicii scheletului. Ei însoţesc prin forţa lor de creştere toate mişcările pe care le facem când mergem, când apucăm obiectele, când sărim, într-un cuvânt, prin sistemul membrelor, prin sistemul osos. Muşchiul trece de la legătura strânsă pe care o avea cu sistemul respirator şi circulator la o legătură strânsă cu sistemul scheletului şi al oaselor. Prin aceasta, omul întreg se adaptează foarte puternic la lumea exterioară şi, începând cu al 12-lea an de viaţă, încă şi mai puternic decât înainte. Într-adevăr, înainte el era orientat în sistemul său muscular spre interior. El îşi lăsa muşchii să crească aşa cum o poate face sistemul ritmic închis în sine în interior. Mişcările sale făceau apel la sistemul muscular şi el se mulţumea să tragă după sine ansamblul oaselor. Acum, pe la 12 ani, acest lucru se schimbă total; acum, el se integrează, prin creştere musculară, în mecanica, în dinamica sistemului osos.

Cel care ştie să privească în mod real ce se petrece în copil în perioada dintre 11 şi 12 ani, cel care ştie să vadă cum îşi tratează el sistemul muscular şi cum îşi duce cu sine oasele până la această vârstă, cum începe apoi să se integreze în sistemul osos, aşadar, în lumea exterioară, acela a perceput în profunzime întreaga evoluţie a naturii umane.

Toate aceste lucruri ne fac să depăşim reflecţia abstractă şi intelectuală, aşa cum o practicăm noi astăzi şi o introducem în învăţământ în mod absolut inconştient. Ele îl fac pe educator, o fiinţă umană, să se situeze ca fiinţă umană în faţa copilului. Când ne situăm în faţa copilului având o asemenea dispoziţie interioară, atunci nu ne purtăm cu el cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Marsyas. Oamenii pot, fireşte, să fie înspăimântaţi de o asemenea cunoaştere a fiinţei umane care devine prea transparentă, ei cred că atunci fiinţa umană este tăiată în bucăţele, că se umblă cu bisturiul în sufletul ei. Dar nu aşa stau lucrurile. Această viziune asupra omului este în acelaşi timp o viziune artistică şi un act de cunoaştere. Totul devine artistic în această viziune asupra omului şi de aşa ceva avem nevoie, dacă vrem să privim aşa cum trebuie acea perioadă a vieţii care ţine până la pubertate, acea trecere de la relaţia intimă dintre muşchi şi sistemul respirator şi circulator, care are loc până la 12 ani, la relaţia intimă dintre muşchi şi oase, care se face de pe la 12 ani până la pubertate.

Remarcaţi cum se adaptează fiinţa umană lumii: la copilul foarte mic, forţele plastice, modelatoare, se află în creier; ele radiază pornind de aici. Apoi, acest rol trece asupra muşchilor. Iar când fiinţa umană a ajuns la 12 ani, ea îşi introduce toată fiinţa sa de om în schelet, apoi ea iese în lume, ea iese abia atunci în lume. Fiinţa umană se traversează pe sine însăşi şi apoi intră în relaţie cu lumea întreagă. La început, forţele capului; apoi, aceste forţe ale capului sunt revărsate mai târziu în muşchi, apoi în oase; fiinţa umană intră în oase, iar când a atins pubertatea, se dăruieşte lumii întregi. Abia atunci se află ea cu adevărat în interiorul lumii.

Trebuie să ţinem seama de acest fapt, dacă vrem să găsim repartizarea justă a materiilor instructiv-educative pentru această vârstă a copilului. Dar în zilele noastre nu suntem nişte răsfăţaţi în ceea ce priveşte cunoaşterea aprofundată a omului. Iar acum, vă rog să mă iertaţi dacă trebuie să exprim în faţa dvs. un teribil paradox. Am fost adesea obligat să-l exprim, deoarece trebuie să rostesc în mod clar adevărul antroposofic. E o teribilă erezie şi o grozăvie pentru fiziologia, biologia şi anatomia actuale, dar lucrurile stau, într-adevăr, în acest fel.

Vedeţi dvs., tot ceea ce gândeşte astăzi fiinţa umană despre fiinţa umană s-a deplasat spre cap şi, deşi capul însuşi ne face să pătrundem în permanenţă în materie şi vrea în realitate să ne ucidă în fiecare zi, orice studiu al fiinţei umane se adresează astăzi, de fapt, capului. Ceea ce este nesănătos pentru studiul fiinţei umane. Acest studiu al fiinţei umane porneşte, în realitate, de la ştiinţă, căci oamenii îşi spun: în cap se află creierul, totul este condus pornind din creier. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă această teorie ar fi fost inventată într-o perioadă în care încă nu exista telegraful şi în care nu s-ar fi putut folosi comparaţia cu circuitele telegrafice. Dar nu e nevoie să ne oprim prea mult la această teorie. Şi astfel, lumea îşi reprezintă creierul ca pe un fel de staţie centrală, să zicem, de exemplu, Londra (conferenţiarul desenează la tablă o schemă). Apoi, dacă aici e centrul, poate avem aici Oxfordul, aici Douvres. Şi acum, luând Londra drept centru, ne spunem: o linie merge de la Oxford la Londra, apoi schimbăm linia şi aceasta se continuă spre Douvres. Într-un asemenea caz, ne putem reprezenta lucrurile în acest fel.

tabla 8 Tabla 8
[mărește imaginea]

Iată cum îşi reprezintă oamenii creierul. Nervul merge spre organele de simţ, apare senzaţia, ea este condusă până la creier; aici, în creier, se află staţia centrală, Londra omului. Apoi, nervul motor merge de la creier la organele de mişcare şi face să apară voinţa, mişcarea, conform cu gândurile care se află aici în mijloc, într-un fel sau altul.

Când se inventează o asemenea teorie, faptele pot fi înregistrate în aşa fel încât ele să pară a confirma această teorie. Puteţi lua astăzi în mână toate manualele de fiziologie şi veţi vedea în ele, pur şi simplu, dacă nu aveţi prea multe idei preconcepute – căci toate acestea par foarte plauzibile –, ce experienţe se fac secţionându-se nervii, ce concluzii se trag pe baza reacţiei la această operaţie etc., şi totul concordă într-un mod admirabil. Dar pentru o cunoaştere care înţelege cu adevărat ce este o fiinţă umană, acest lucru nu este exact. Lucrurile nu stau, de fapt, în acest fel.

Vreau să fac abstracţie cu totul de faptul că, în cele din urmă, aproape că nu putem deosebi din punct de vedere anatomic nervii senzitivi de nervii motori; unii sunt cel mult ceva mai groşi decât ceilalţi; dar nu există nici o deosebire esenţială în ceea ce priveşte structura lor. Ceea ce ne învaţă cercetarea antroposofică în legătură cu acest subiect – eu nu pot oferi aici decât nişte indicaţii, care comunică nişte rezultate, altfel ar trebui să ţin nişte cursuri de fiziologie antroposofică – e următorul lucru: nervii nu formează decât o singură şi aceeaşi categorie de organe, este un non-sens să vorbim de două feluri de nervi, nervii senzitivi şi nervii motori. Cum elementul voinţei şi elementul senzitivităţii sunt bine dezvoltate pretutindeni în suflet, las fiecăruia libertatea să-i numească motori sau senzitivi, dar trebuie să-i considerăm a fi absolut de aceeaşi natură, nu există nici o diferenţă între ei. Singura diferenţă se referă doar la direcţia de funcţionare. Când nervul senzitiv merge în direcţia ochiului, el se deschide impresiei luminii şi ceea ce se află la periferia fiinţei umane reacţionează asupra unui alt nerv, pe care fiziologia actuală îl numeşte nerv motor. Atunci când un nerv porneşte din creier şi se îndreaptă spre restul organismului, el ajunge aici pentru a percepe ceea ce se petrece cu ocazia unei mişcări. Un tratament corect al tabesului este absolut suficient pentru a confirma acest rezultat.

Aşadar, aşa-numitul nerv motor există pentru a percepe impulsurile de mişcare, ce se petrece în timpul mişcării, şi nu pentru a da mişcării un impuls. Nervii sunt întotdeauna organe de transmitere a percepţiilor, nervii senzitivi transmit percepţiile exterioare, aşa-numiţii nervi motori, care sunt şi ei tot nervi senzitivi, transmit percepţiile interioare. Există doar un singur fel de nervi. Şi numai o stare de spirit materialistă care s-a instaurat în ştiinţă a inventat această analogie cu telegraful.

Într-adevăr, această concepţie ştiinţifică e de părere că, aşa cum e nevoie de o transmitere de către nervi în cazul senzaţiei, tot astfel, e nevoie de o transmitere de către nerv a impulsurilor de voinţă. Dar nu aşa stau lucrurile. Impulsul de voinţă porneşte de la elementul sufletesc-spiritual. Acesta începe aici şi acţionează în corp în mod direct, şi nu prin intermediul nervului, acţionează în mod direct asupra sistemului metabolismului şi al membrelor. Iar nervul care pătrunde în sistemul metabolismului şi al membrelor nu transmite decât influenţa elementului sufletesc-spiritual asupra întregii fiinţe umane, percepută în manifestarea ei asupra sistemului metabolismului şi al membrelor. Noi percepem consecinţa proceselor sufletesc-spirituale ale voinţei în circulaţia sanguină, în tot restul metabolismului şi, de asemenea, în mişcarea mecanică a membrelor; noi percepem acest lucru. Aşa-numiţii nervi motori nu sunt nervi motori, ei sunt doar acei nervi care percep manifestările, impulsurile de voinţă. Atâta timp cât nu se va înţelege acest întreg ansamblu, nu se va ajunge la o cunoaştere clară a fiinţei umane. Dar dacă dvs. percepeţi pe deplin acest ansamblu, atunci veţi înţelege şi de ce trebuie să vă prezint acum un paradox, o erezie; căci atunci trebuie să spunem că sufletesc-spiritualul acţionează asupra întregii fiinţe umane.

Aşadar, la copil, până pe la 12 ani, efectele se manifestă, conform cu ceea ce a fost descris, în forţele muşchilor, care au o legătură intimă cu respiraţia şi cu sistemul circulator. După 12 ani şi până la pubertate, accentul se deplasează spre forţele legate de schelet. Astfel încât înainte de 12 ani noi percepem cu ajutorul aşa-numitului nerv motor mai curând ceea ce se situează în muşchii noştri, iar după 12 ani noi percepem cu acest aşa-numit nerv motor mai curând ceea ce trece din muşchi în oase. Şi dacă vă gândiţi că un element de voinţă este prezent în fiecare gând – desigur, voinţa este aceea care lucrează atunci când reunesc într-o sinteză nişte elemente sau când le separ prin analiză, pretutindeni există aici voinţă –, atunci trebuie să căutaţi această voinţă şi în organism. Şi tocmai această voinţă care lucrează în funcţia sufletească a gândirii este legată de organism în felul descris adineaori. Atunci când intrăm în cel de-al 12-lea an de viaţă, învăţăm să ne folosim de o gândire ale cărei procese se desfăşoară, în ceea ce priveşte aspectul lor de voinţă, în oase, în dinamica scheletului. Facem aici pasul important al trecerii de la sistemul moale al fiinţei umane la sistemul complet dur, care se situează în lume, ca să spunem aşa, ca un sistem obiectiv de pârghii.

Aceasta este erezia, acesta este paradoxul pe care trebuie să-l aşez în faţa dvs.: atunci când fiinţa umană reflectează asupra naturii exterioare neînsufleţite, el nu o face direct cu capul, cu creierul, ci cu scheletul. Evident, când ne adâncim în fiziologia actuală, putem râde auzind că cineva de la Dornach afirmă că oamenii gândesc în mod abstract cu oasele; dar aceasta este realitatea. Ar fi mai comod să nu exprimăm asemenea lucruri, dar trebuie să le exprimăm, căci avem nevoie de o cunoaştere autentică a fiinţei umane. Gândurile pe care le avem în creier nu sunt decât imagini a ceea ce se desfăşoară în adevăratul proces de gândire. Creierul este un instrument pentru gândurile pasive ce corespund adevăratelor procese care au loc atunci când gândim. Depinde de aceste imagini dacă gândirea ajunge la conştienţă; dar în aceste imagini nu se găseşte forţa interioară care acţionează în gândire, în ele nu se găseşte elementul de voinţă al gândirii. Ceea ce constituie elementul esenţial al gândirii nu are de-a face cu aceste imagini, care presupun existenţa creierului, mai mult decât are de-a face cu adevăratul domn X o fotografie a domnului X pe care aţi vedea-o aici pe perete. Trebuie să faceţi deosebire între fotografia domnului X şi adevăratul domn X. Astfel, procesul real care se desfăşoară atunci când gândim se deosebeşte de imagini. În timp ce gândim despre ceva de natură fizică, procesul acţionează, în realitate, în omul întreg, şi anume, pentru gândire, tocmai în schelet. La 12 ani, noi ne situăm cu gândirea noastră în schelet. Acest lucru ne conferă un adevărat punct de ancorare interioară pentru ceea ce avem de făcut atunci când învăţământul trebuie să treacă la ceea ce am descris ieri: cunoaşterea lumii plantelor în legătură cu Pământul, cunoaşterea lumii animalelor în legătură cu fiinţa umană, până la 12 ani, până la pubertate.

Succesiunea şi ordinea conţinuturilor instructiv-educative trebuie să fie stabilite ţinând seama de această orientare a organizării sufletesc-spirituale. Rolul jucat de sistemul muscular, care este moale în interior, în raport cu sistemul respirator şi circulator, te conduce, atunci când pătrunzi bine cu înţelegerea toate aceste fenomene, la o estimare justă a faptului că, aşa cum am descris, copilul trebuie să se familiarizeze cu planta, cu animalul, aşadar, cu ceea ce este ceva mai aproape de partea interioară a fiinţei umane decât ceea ce nu este uman, mineralul, forţele dinamicii, fizica etc., care nu mai fac parte din ceea ce este uman. De aceea, atunci când copilul se apropie de vârsta de 12 ani, învăţământul trebuie să facă apel la ceea ce, încetul cu încetul, se dovedeşte a fi în fiinţa umană entitatea sa proprie. Atunci trebuie să conducem tot ceea ce am menţinut la început sub formă de imagine, care mergea apoi spre vegetalul care trăieşte, spre animalul care simte, trebuie să conducem toate acestea spre înţelegerea intelectuală şi conformă cu raţiunea a naturii anorganice.

Numai acum am ajuns la punctul în care fiinţa umană se situează ea însăşi în lume şi se simte ca fiinţă umană fizică legată de forţele dinamicii, de mecanică. Numai acum devine posibil să-i predăm elevului fizica, apoi chimia, tot sub forma cea mai simplă, ceea ce se află în pământ şi este supus chimiei, dinamicii, mineralogia, cunoaşterea mineralului. Dacă îl punem pe copil mai devreme în contact cu mineralul, cu tot ceea ce este de natură dinamică, fizică, chimică, atunci acţionăm, fără s-o ştim, într-un mod nociv asupra fiinţei umane. Pe de altă parte, a sesiza ceea ce se numeşte legătura dintre faptele istorice, marile personalităţi istorice, a sesiza impulsurile care acţionează în istorie şi în devenirea socială, acest lucru formează o polaritate pentru înţelegerea elementului fizic, mineral. Copiii nu sunt maturi pentru aceasta decât în preajma vârstei de 12 ani. Ideile istorice, impulsurile istorice care traversează viaţa istorică, impulsurile care acţionează în formele sociale, deşi sunt absolut diferite în domeniul istoriei, ele constituie, totuşi, ca să spunem aşa, scheletul istoriei, în timp ce carnea, muşchii ei, acestea sunt oamenii vii cu biografiile lor şi evenimentele concrete nemijlocite ale istoriei. De aceea, atunci când predăm istoria, materie pe care trebuie s-o introducem între vârsta de 10 şi 12 ani a copilului, trebuie să facem în aşa fel încât să le oferim copiilor nişte imagini concrete, care pot să încălzească sentimentul, să înalţe simţirea, biografii, evenimente concrete, prezentate într-un mod caracteristic, şi nu să vorbim de marile impulsuri abstracte care acoperă nişte perioade lungi de timp. Acestea i se potrivesc copilului când el a ajuns la vârsta de 12 ani, vârstă la care are loc ceva ce ţine de faptul că fiinţa umană se află acum în lumea exterioară – el evoluează, într-adevăr, în întregime din interior spre exterior; el poate acum să înţeleagă, de asemenea, ce sunt impulsurile istorice care îl cuprind pe individ din exterior.

Trebuie neapărat să ţinem seama de acest lucru, altfel coborâm de la ceea ce simţim noi înşine ca adult, până la copil, orientându-ne după diferite simptoame. Şi spunem atunci; ei bine, da, aşa e şi în ştiinţe, la început înţelegem fenomenele simple ale fizicii, ale chimiei, apoi ne înălţăm spre celelalte domenii; acest lucru trebuie să-l facă şi procesul de învăţământ. Dar acest lucru nu corespunde naturii copilului. Ceea ce este cel mai simplu din acest punct de vedere, liniile abstracte ce traversează existenţa, care se închid în elementul fizic-mineral, nu sunt înţelese cu adevărat de copil decât atunci când el şi-a dezvoltat scheletul şi când se deplasează în lumea exterioară integrându-şi întreaga fiinţă în forţele dinamicii şi ale fizicii, ca după legile pârghiilor, într-un mod fizic-dinamic. Am admis cândva în cunoaşterea noastră despre Univers ideea că ar trebui să ajungem să transformăm tot mai mult, în mod treptat, toate lucrurile, într-un soi de legi ale naturii. Şi astfel, vedem cum istoricii se străduiesc să trateze elementul social în istorie apropiind cât mai mult impulsurile istorice de legile naturii.

Această tendinţă apare deja în copil, dacă tratăm cu el legile fizico-chimice înainte de 12 ani şi dacă nu tratăm decât după aceea elementul organic sau uman. Deoarece lucrurile n-au fost studiate la momentul potrivit, copilul trece şi asupra vieţii sociale şi istorice ceea ce a simţit faţă de simplele legi ale naturii. Şi cum aceasta a intrat în educaţie, există un public larg care este de partea acestei idei, ideea că trebuie să se caute pretutindeni nişte legi ale naturii şi că nu trebuie să vorbim de impulsuri istorice care să fie de natură direct spirituală; şi, desigur, acest lucru îşi exercită influenţa asupra principiilor de educaţie. Copilul e dresat atât de mult şi atât de bine, încât el îşi cucereşte o credinţă puternică în ceea ce este de domeniul fizicii şi al chimiei şi el o transpune apoi asupra ansamblului concepţiei sale despre Univers.

Ceea ce am scris aici vine din America: “Nature’s proceeding in the social phenomena” [ Nota 38 ]. A devenit un adevărat slogan, referitor la un anumit principiu educativ, să spui: trebuie să educi copilul în aşa fel încât el să simtă în fenomenele sociale nişte procese naturale, în aşa fel încât el să nu simtă ceea ce trăieşte în viaţa socială decât ca pe un fel de teorie a naturii.

În permanenţă vin la mine oameni şi îmi spun: nu aşa se spune în engleză, se spune “progress of nature”, sau ceva asemănător. Dar, oricât ar părea de justificată această critică din punctul de vedere al utilizării limbii –, aici e vorba doar de un citat şi el există ca slogan, tocmai în legătură cu ştiinţa educaţiei! Aşadar, trebuie să ne gândim că poate ar fi posibil să se amelioreze ceva în această privinţă. Eu aş vrea, adică aş vrea să ameliorez acest lucru în sensul Cosmosului! Dar încă n-ai făcut nimic doar corectând expresia, căci ceea ce exprimă ea e faptul că oamenii vor să vadă în impulsurile sociale nişte impulsuri naturale. Pentru aceasta sunt pregătiţi copiii. Dar ceea ce ar trebui să începem să facem este să simţim ce e natural în sensul legilor naturii şi ce e social în sensul legilor sociale, care sunt superioare legilor naturii; acest lucru, noi nu-l putem face. Noi corupem întreaga concepţie despre lume, dacă plasăm într-o perioadă a vieţii care nu e cea adecvată predarea chimiei, a mineralului, a mineralogiei, a fizicii, a dinamicii etc. Am amintit de nenumărate ori că trebuie să ţinem seama de ansamblul mediului nostru de civilizaţie, dacă vrem să înţelegem unde trebuie să intervină impulsurile în arta educaţiei şi a instruirii. Iertaţi-mi această digresiune, chiar dacă ea este justificată.

Vedeţi dvs., când priveşti concepţiile ştiinţifice actuale cu ajutorul cunoaşterii, al viziunii, care sunt descrise în cartea mea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?, ai impresia că lumile pe care le descriu azi ştiinţele şi care ne trimit mereu la elementul fizic-mineral nu sunt lumile în care trăim noi, oamenii făcuţi din carne şi sânge. Sunt alte lumi. Căci atunci când priveşti, cu ajutorul viziunii imaginative, aceste lumi descrise de omul de ştiinţă de astăzi şi pe care el le face să acţioneze asupra fiinţei umane, în aceste lumi simţi că nu trăiesc oameni făcuţi din carne şi sânge! Vezi plimbându-se în ele doar nişte schelete, doar nişte schelete – bărbaţi şi femei – se plimbă în aceste lumi. E o lume stranie. Am făcut într-o zi experienţa de a citi descrierea pe care o face un adevărat gânditor al vremurilor actuale, elveţianul Vogt [ Nota 39 ] – cei mai tineri dintre dvs. n-au cum să-şi amintească de cel care era numit “marele Vogt”, cel care construise în anii ‘50 o concepţie despre lume care amesteca la un loc toate concepţiile posibile ale epocii actuale –, am făcut această experienţă: am încercat să văd ce s-ar întâmpla dacă într-o zi un om adevărat, făcut din carne şi sânge, s-ar rătăci în această lume în care, de fapt, în mod normal, n-ar putea supravieţui decât nişte schelete ambulante. Un om normal, făcut din carne din sânge, n-ar putea supravieţui în această lume. Dar dacă un om făcut din carne şi sânge s-ar rătăci în această lume, ce i s-ar întâmpla? Vedeţi dvs., din cauza acestor influenţe care sunt descrise acolo şi care trebuie să acţioneze asupra omului, în sensul acestei lumi gândite în mod materialist, el ar deveni, în cel mai grav sens al cuvântului, un neurastenic şi un isteric, în acelaşi timp. El n-ar putea să se elibereze de toate influenţele care acţionează aici asupra lui. În fond, ştiinţa descrie astăzi o lume care ne-ar face neurastenici şi isterici. Partea bună a lucrurilor este doar faptul că această lume descrisă aici nu este chiar lumea noastră reală şi că lumea noastră reală mai conţine, cu siguranţă, şi alte forţe în afară de cele descrise aici.

Dar trebuie să ieşim din această lume uniformizată, din această lume iluzorie din care ne extragem astăzi aproape totul, pentru însuşi ansamblul civilizaţiei noastre, şi să ajungem la o cunoaştere autentică a fiinţei umane; căci doar aceasta ne permite să ajungem, de asemenea, la o pedagogie autentică şi la o didactică autentică.