Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DEZVOLTAREA SĂNĂTOASĂ A FIINŢEI UMANE

GA 303

CONFERINŢA A XIV-A

Dornach, 5 ianuarie 1922

Ceea ce v-am descris ca fiind structura fiinţei umane şi care poate sluji la elaborarea unei ştiinţe integrale despre om poate fi expus pornind de la punctele de vedere cele mai diferite şi tocmai făcând acest lucru ajungem treptat la o cunoaştere autentică a ceea ce se găseşte în dosul aparenţelor. V-am vorbit despre corpul astral, această parte componentă a fiinţei umane care, ca să spunem aşa, trece pe deasupra relaţiilor spaţiale şi temporale, care devine liberă faţă de aceste relaţii spaţiale şi temporale. Am încercat să arăt cum se exprimă aceasta în vis, cu imaginile sale, arătând că, în esenţă, visul provine din corpul astral şi că, în imaginile sale, el amestecă şi confundă ceea ce este izolat în timp.

Putem alege multe puncte de vedere pentru a caracteriza ceea ce este corpul astral uman. Putem încerca, de asemenea, să avem, de exemplu, o viziune de ansamblu asupra tuturor însuşirilor, a tuturor stărilor care apar o dată cu maturizarea sexuală: observând aceste stări, aceste facultăţi, ne vom face, de asemenea, o idee despre corpul astral; căci ceea ce ia naştere şi se oferă liberei folosiri a omului la pubertate nu este altceva decât corpul astral.

În Evul Mediu, Sfântul Augustin [ Nota 43 ] căuta o apropiere de corpul astral. Trebuie să subliniez că, la Sfântul Augustin, încă mai găsim structura fiinţei umane expusă în spiritul în care o fac eu aici; desigur, aceasta nu poate fi rodul cercetării antroposofice conştiente, dar la Sfântul Augustin ea este descrisă graţie clarvederii instinctive pe care omenirea a avut-o odinioară. Şi modul în care descrie Sfântul Augustin acest aspect al corpului astral care, la pubertate, ajunge în om la o înflorire liberă, este, pentru viaţa fiinţei umane, absolut caracteristică. Sfântul Augustin spune, într-adevăr: Graţie însuşirilor fundamentale ale corpului astral, omul de-vine conştient de toate creaţiile artificiale care ţes evoluţia omenirii. Când construim o casă, când făurim un plug, când construim un război de ţesut, forţele care intră aici în joc sunt legate de corpul astral. Graţie corpului astral învăţăm noi, propriu-zis, să cunoaştem, în lumea exterioară care ne înconjoară, ceea ce este produs de omul însuşi.

Atunci când, în procesul educaţiei şi instruirii, ne străduim, practic, să iniţiem fiinţa umană, îndată ce ea trece de pubertate, în aspectele vieţii care au fost produse de omul însuşi, acest mod de a proceda este, aşadar, absolut întemeiat pe o cunoaştere autentică a omului. De fapt, astăzi lucrurile sunt mai complicate decât în epoca Sfântului Augustin. În vremea sa, de jur împrejurul omului, viaţa era mult mai simplă. În zilele noastre, a devenit mai complicată. Dar tocmai ceea ce am numit, acum câteva zile, economia forţelor sufleteşti în cadrul educaţiei şi instruirii, trebuie să procedeze în aşa fel încât, chiar şi în zilele noastre, să reuşească să-l educe pe tânăr, în perioada dintre cincisprezece şi douăzeci de ani, sau chiar după douăzeci de ani, astfel încât el să fie iniţiat, încetul cu încetul, în lumea artificială care-l înconjoară.

Reflectaţi numai la ce anume lipseşte civilizaţiei noastre pentru se a ajunge la aceasta. Întrebaţi-vă dacă nu cumva există mulţi oameni care, la ora actuală, se slujesc de telefon, de tramvai, de vaporul cu aburi, fără a avea cea mai mică idee ce se petrece în realitate cu aburul, cu telefonul şi cu locomotiva sau tramvaiul. În cadrul civilizaţiei noastre, omul este înconjurat de lucruri al căror sens îi scapă. Acest lucru poate părea lipsit de importanţă pentru aceia care cred că doar ceea ce este trăit în mod conştient are importanţă pentru viaţa omului. Cu siguranţă, suntem perfect conştienţi atunci când ne mulţumim să luăm un bilet de tramvai şi să mergem astfel până la staţia dorită, sau şi când primim o telegramă fără a avea cea mai mică idee de felul în care s-a petrecut acest lucru, fără a fi văzut vreodată telegraful morse. Pentru conştienţa obişnuită, putem spune că acest lucru este fără importanţă; dar pentru ceea ce se petrece în adâncurile sufletului uman, acest lucru nu este fără nici o importanţă; într-un Univers de care te slujeşti fără a-i înţelege sensul, omul este ca într-o închisoare fără ferestre prin care să privească afară.

Arta educaţiei şi instruirii trebuie să fie profund pătrunsă de această cunoaştere. Când fiinţa umană intră, aşa cum am arătat ieri, în perioada în care apar diferenţierile dintre bărbat şi femeie, el este, de asemenea, apt pentru a intra şi în alte diferenţieri ale vieţii şi atunci trebuie să fie iniţiat în viaţa reală. De aceea, pentru copiii noştri de la Şcoala Waldorf, atunci când se apropie vârsta pubertăţii, noi introducem în program ceva cum este torsul, ţesutul. Bineînţeles, aceasta reprezintă o muncă uriaşă şi nu e uşor să elaborezi planul şcolar, când ai intenţia de a introduce în acest plan şcolar, începând cu pubertatea, tot ceea ce face din om un spirit practic, adică o persoană care înţelege lumea în care trăieşte. La Şcoala Waldorf noi trebuie să ne luptăm, de asemenea, cu necesităţile exterioare ale vieţii contemporane. Trebuie să-i pregătim pe elevi, băieţi şi fete, în aşa fel încât ei să poată urma, eventual, cursurile unei facultăţi, ale unei şcoli superioare de învăţământ tehnic etc. Aşadar, trebuie să introducem în planul şcolar şi nişte lucruri pe care noi le considerăm superflue, dar care trebuie să figureze în el din motivele indicate. Când e vorba de elevi care au atins vârsta pubertăţii, stabilirea planului şcolar având în vedere cea mai mare economie sufletească devine o întreagă problemă. Acest lucru cere multă osteneală, dar putem să-l realizăm. Putem să-l realizăm dacă dezvoltăm noi înşine un simţ pentru ceea ce este esenţial în viaţă, şi dacă apoi transmitem aceste lucruri elevilor în modul cel mai economic posibil, astfel încât ei să înveţe în modul cel mai simplu ce fac ei în realitate atunci când primesc sau dau un telefon, ce face tramvaiul, şi toate celelalte aparate etc. E suficient să dezvoltăm în noi înşine această facultate de a transmite toate aceste lucruri în formulări cât mai simple; atunci, putem să-i învăţăm foarte bine aceste lucruri, şi ce sens au ele, pe elevii, băieţi şi fete, care sunt la vârsta la care le pot înţelege. Căci acesta e scopul spre care trebuie să năzuim: trebuie să năzuim ca elevii, băieţi şi fete, să ajungă la cunoaşterea în profunzime a sensului civilizaţiei noastre. Deja la orele de chimie, fizică, trebuie să pregătim totul în mod adecvat vârstei care precede pubertatea, pentru a putea apoi, la intrarea în perioada maturizării sexuale, să construim pe această bază, în modul cel mai economic posibil, toate aspectele practice ale vieţii.

Atunci, fireşte, va trebui să ţinem seama, de asemenea, de faptul că elevii ajung la vârsta când, într-un anumit fel, ei trebuie să fie diferenţiaţi – desigur, unii se vor diferenţia şi în alte privinţe –, dar mai ales în privinţa orientării lor spre o profesie mai curând intelectuală sau spre o meserie mai curând manuală. În acest sens, nu trebuie să uităm că o artă a educaţiei întemeiată pe o cunoaştere autentică a omului recunoaşte ca fiind ceva de la sine înţeles faptul că diferitele elemente ale naturii umane tind să formeze un întreg. Trebuie numai să examinăm felul cum putem tinde spre acest întreg. Bineînţeles, când elevii, băieţi şi fete, sunt deosebit de dotaţi pentru nişte profesiuni mai curând intelectuale, trebuie să le dăm o educaţie şi o instruire care să meargă în această direcţie. Dar o facultate care, chiar la o vârstă mai avansată, este dezvoltată în om într-un mod unilateral, trebuie, într-un anumit sens, să fie cultivată în direcţia unui fel de totalitate prin dezvoltarea unor facultăţi complementare. Atunci când trezim în elev nişte impulsuri de voinţă care merg într-un sens mai curând spiritual, trebuie să dezvoltăm latura cunoaşterii – căci corpul astral, atunci când îşi dezvoltă impulsurile de voinţă într-un anumit sens, cere să fie dezvoltate, în celălalt sens, impulsurile de cunoaştere care şi ele există în el –, noi trebuie să dezvoltăm atunci impulsurile de cunoaştere în aşa fel încât omul să aibă cel puţin o idee clară despre anumite domenii ale vieţii practice, care îi vor trezi interesul pentru viaţa practică în ansamblul ei.

E cu adevărat ceva ce lipseşte civilizaţiei noastre, în care – o să vă menţionez un caz extrem – se găsesc statisticieni care întocmesc statistici pentru a şti cât săpun se foloseşte într-un anumit teritoriu, şi care nu au nici cea mai mică idee despre felul cum se fabrică săpunul. Nimeni nu poate face cu o reală înţelegere un studiu statistic despre consumul de săpun, dacă nu are nici o idee, în linii mari, despre fabricarea săpunului.

Vedeţi: din cauză că astăzi viaţa a devenit atât de complicată, încât parametrii de care trebuie să se ţină seama sunt aproape incomensurabili, principiul economiei sufleteşti va trebui să joace cel mai mare rol. Problema pedagogică ce apare în acest domeniu este tocmai aceasta: cum să descoperim în mod economic ceea ce trebuie să facem pentru această vârstă? Ar fi ceva uşor de realizat, dacă n-am avea imprimate în corpul nostru tot soiul de racile, tot soiul de obişnuinţe pedagogice care prind din nou teren în prezent şi care nu-şi mai au, la drept vorbind, nici o justificare în viaţa contemporană.

Grecul ni s-ar fi părut cam ciudat, dacă – oarecum aşa cum o facem noi în liceele noastre –, înainte de a-i pregăti pe tineri pentru viaţa societăţii greceşti, i-ar fi iniţiat în civilizaţia egipteană sau caldeeană. Dar în această privinţă nu putem spune încă mare lucru, tocmai pentru că trebuie să ţinem seama de necesităţile vieţii contemporane. 

Se pune problema, aşadar, să-l familiarizăm într-un evantai cât mai larg cu realităţile vieţii meşteşugăreşti pe acela care se orientează spre o profesiune intelectuală şi, invers, între anumite limite, acela care se orientează spre o meserie manuală, în măsura în care îşi dezvoltă judecata, trebuie să fie familiarizat cu ceea ce li se oferă oamenilor ca profesiune intelectuală. Dar aici trebuie să subliniem că trebuie neapărat să tindem, cel puţin, a cultiva chiar în şcoală acest aspect practic al vieţii. O meserie manuală n-ar trebui să fie învăţată la locul de muncă; în loc să-i ducem pe tineri imediat în uzină printre adulţi, ar trebui să le dăm, chiar în cadrul şcolii, posibilitatea de a face cunoştinţă cu latura practică a vieţii, pentru ca apoi tânărul să poată traduce în viaţa practică ceea ce a învăţat, în puţin timp, aş zice, ca să vorbesc în imagini, după model. Această ucenicie poate să fie, de fapt, destul practică, pentru ca aspectul respectiv să fie integrat complet în viaţa practică. Nu văd de ce, având în vedere că în închisorile noastre deţinuţii au fost puşi să muncească, astfel că ei confecţionează nişte obiecte care apoi sunt de folos în viaţa din afara închisorii, nu văd de ce nu s-ar putea confecţiona şi în atelierele şcolii nişte obiecte care ar putea fi apoi, pur şi simplu, vândute în afara şcolii.

Dar trebuie să avem grijă ca tânărul să rămână cât mai mult în mediul şcolar, care, bineînţeles, trebuie să fie sănătos; căci natura profundă a naturii umane cere, pur şi simplu, ca ea să abordeze viaţa în mod treptat şi să nu fie azvârlită dintr-o dată, în mod brutal, în mijlocul ei. Din cauză că generaţia adulţilor n-a ştiut cum să procedeze cu tinerii, avem astăzi această mişcare de tineret care există deja la scară internaţională, o mişcare a cărei raţiune profundă adulţii n-o înţeleg în ruptul capului. Dar ea are o raţiune profundă, pe care ar trebui neapărat s-o înţelegem. Ar trebui, de asemenea, s-o conducem pe calea cea bună. Şi, de fapt, acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă educaţia însăşi o va lua pe calea cea bună.

Acest lucru îl încercăm noi, înainte de toate, în principiul Şcolii Waldorf: să facem în aşa fel încât copii să cunoască cât mai mult viaţa, pentru ca, la douăzeci de ani, atunci când eul autentic se va integra în lume cu stăpânire de sine şi libertate, fiinţa umană să poată, de asemenea, să dezvolte cu adevărat sentimentul just faţă de lume, pentru ca ea să se poată simţi atunci cu adevărat în sânul lumii şi să poată primi această impresie: Eu am nişte semeni care sunt mai în vârstă decât mine, care formează generaţia precedentă. Aceste generaţii trecute au produs toate lucrurile de care mă slujesc eu în prezent; eu am o legătură cu aceste generaţii anterioare. Eu înţeleg ce au adus ele lumii. Eu nu mă mulţumesc să mă aşez pe scaunul pe care mi l-a oferit tatăl meu, ci învăţ să concep cum a fost făcut acest scaun.

Fireşte, astăzi există multe prejudecăţi care se opun unei asemenea iniţieri a tinerilor în viaţa practică. Dar eu înţeleg prin aceasta ceva cu adevărat practic. Căci e, totuşi, adevărat: dintre toate epocile pe care le-a traversat omenirea în evoluţia ei, epoca materialistă în care am intrat este pentru omul însuşi cea mai spirituală. Eu mă explic: Am întâlnit teosofi care se străduiesc să pătrundă în lumea spirituală; dar nu există nişte materialişti mai puri decât aceşti teosofi; ei vorbesc de corpul fizic: el are o anumită densitate; apoi, ei vorbesc de corpul eteric: acesta este mai subtil, dar el mai are încă o anumită densitate, o anumită corporalitate; apoi, ei vorbesc de corpul astral: acesta este infinit mai subtil, dar şi el mai are o anumită densitate. Ei mai vorbesc despre tot soiul de lucruri frumoase: se înalţă din ce în ce mai sus, şi atunci lucrul respectiv devine atât de subtil, încât nu mai ştii deloc ce să faci cu această subtilitate; dar totul rămâne gândit în analogie cu materialismul, toate acestea nu se înalţă cu adevărat în spiritual. La drept vorbind, am întâlnit, în sânul Societăţii Teosofice, materialismul cel mai grosier. Într-o zi, de exemplu, la Paris, după o conferinţă, a trebuie să aud că mi se răspunde de către o persoană pe care am rugat-o să-şi spună impresiile: “Da, această conferinţă a lăsat nişte vibraţii atât de bune în sală!” Într-un cuvânt, oamenii îşi închipuie că impresia lăsată de conferinţă poate fi mirosită ca un parfum. Totul a fost transpus, treptat, în lumea materială.

La aceasta eu răspund bucuros cui vrea să m-asculte că prefer un materialist care gândeşte cu spirit, unui teosof care se înalţă astfel în lumea spirituală într-un mod material; din simplul motiv că, în mod sigur, materialistul se află în eroare, dar ceea ce concepe el are spirit, are cu adevărat spirit; numai că e un spirit foarte diluat, un spirit abstract, dar el are spirit în ceea ce face, spirit real, şi el trebuie să se sprijine pe realitatea vieţii. De aceea eu găsesc adesea că materialiştii sunt mult mai spirituali decât acei oameni care se străduiesc să iasă din materialism într-un mod materialist. Epoca noastră are, într-adevăr, darul să facă spiritul atât de subtil, încât nici nu-l mai vede. Dar chiar şi în tehnica noastră modernă noi elaborăm deja o activitate mai spirituală. Aici, tot ceea ce stă la baza unui obiect a luat naştere din spirit, din spiritul uman însuşi.

Pentru a pune pe masă un buchet frumos de flori, nu trebuie să fii deosebit de spiritual, căci natura l-a făcut. Dar trebuie să ai deja spirit pentru a construi o maşină, fie ea cât de simplă. Spiritul este deja prezent, numai că nu-l remarcăm, căci nu ştim să observăm noi înşine ca lumea. Şi a avea spiritul în acest fel este, de fapt, extrem de dificil de suportat pentru natura subconştientă a omului, dacă el nu are înţelegerea necesară a obiectului respectiv. Noi putem învăţa, treptat, să suportăm acest spirit pe care l-am revărsat astăzi ca pe ceva abstract asupra prezentului, doar dacă pătrundem în practica vieţii.

Aş vrea să vă asigur: în ziua în care se va realiza arta educaţiei antroposofice, această artă va face să intre în viaţă nişte oameni mult mai practici decât aceia pe care-i pregăteşte sistemul materialist de astăzi, căci va exista un spirit creativ, nu un spirit la care ne mulţumim să visăm, dacă se poate cu ochii închişi, luându-ne zborul puţin din realitatea exterioară. A ajunge la spirit fără a pierde din vedere practica vieţii, acest lucru vrea să-l realizeze, tocmai în ceea ce priveşte latura practică a vieţii, ceea ce eu numesc mişcarea antroposofică.

Atunci când vrem, începând cu pubertatea, să-i iniţiem în acest fel, pe băieţi şi pe fete, în viaţa practică într-un mod practic nemijlocit, uneori putem să ajungem la exasperare, ca profesori, văzând neîndemânarea ce domneşte tocmai în epoca noastră. Şi trebuie să ne întrebăm: Există oare, pentru vârsta şcolarităţii, dintre schimbarea dentiţiei şi pubertate, o metodă care să poată face din omul total o fiinţă abilă, care să aibă mâini îndemânatice? Şi în acest sens, dacă privim viaţa reală, şi nu teoriile – dacă ne lăsăm conduşi de viaţă, nu de nişte idei abstracte –, ajungem, dacă vrem să-l facem pe om practic, să-l orientăm cât mai mult posibil, între schimbarea dentiţiei şi pubertate, spre ceea ce este frumos, spre o concepţie artistică asupra vieţii. Cu cât îl apropiem mai mult pe om de înţelegerea frumosului – cu cât el se pătrunde mai mult de o înţelegere profundă a frumosului –, cu atât va fi el mai bine pregătit să abordeze, la pubertate, viaţa cu adevărat practică, fără a suferi nişte prejudicii pentru tot restul vieţii. De fapt, nu putem să ajungem fără pericole la înţelegerea unui tramvai, la înţelegerea locomotivei, decât dacă, la vârsta adecvată, a avut loc o înţelegere estetică a unui tablou sau a unei sculpturi. De acest lucru trebuie să avem grijă în primul rând. Dar frumuseţea trebuie să fie considerată ca făcând parte din viaţă. Pretutindeni trebuie să învăţăm să simţim că frumuseţea nu e ceva izolat, închis în sine, ci ea este integrată vieţii. Şi, în acest sens, tocmai cu privire la ceea ce are legătură cu instruirea şi educaţia, civilizaţia noastră actuală are multe de învăţat.

Aş vrea să vă ofer câteva exemple simplificate la extrem, pentru ca să vedeţi mai exact ce vrea să însemne a trezi în copil simţul frumosului plin de viaţă, impregnat de viaţă. Vedeţi dvs., poţi ajunge să asişti la o oră de lucru manual pentru uz casnic, uneori şi şcolar; aici, fetiţele stau jos şi ele au un fel de panglici, şi ele brodează pe aceste panglici tot felul de motive, cum se spune. Să presupunem că fetiţele brodează ceva într-un chenar, de exemplu, acest motiv (figura 2) – eu simplific la maximum, doar ca să vă arăt. Dacă întrebi: “De ce facem asta?” – poţi auzi răspunsul: “Pentru a-l pune de jur împrejurul răscroielii gâtului, la brâu sau şi în partea de jos a rochiei, la tiv.” Când ţi se spune aşa ceva, îţi vine să fugi în lume, căci un asemenea răspuns dovedeşte o totală neînţelegere a realităţii vieţii în relaţie cu simţul frumosului. Dacă ai un simţ foarte viu al realităţii vieţii, atunci, când îţi este prezentată o tânără sau o doamnă care şi-a cusut un asemenea motiv în partea de sus a rochiei, în partea din mijloc şi în partea de jos, poţi avea întru câtva senzaţia că ea ar fi comprimată de sus în jos! Atunci trebuie să rectifici, spunând că ar fi trebui ca un asemenea motiv să fie brodat în trei feluri diferite. Sus, ar trebui să fie brodat altfel, iar jos, iarăşi altfel:

desen tabla 10   Tabla 10
  Tabla 10a
  (conferinta paralela)

[mărește imaginea]

În acest chenar (cel de sus), ar trebui poate să brodăm acest motiv (figura 1) – o spun încă o dată, e doar o schiţă – şi în acest chenar (cel de jos), acest motiv (figura 3). Atunci, această onorabilă persoană îl va putea pune pe acesta (figura 1) sus, la răscroiala gâtului, căci el arată foarte clar că deasupra se află gâtul, capul. Acesta (figura 2) poate fi cusut atunci la brâu şi acesta (figura 3), la tivul rochiei; vedem foarte clar că aici este josul şi aici susul. Căci fiinţa umană are un sus şi un jos, şi acest lucru trebuie să reiasă, dacă vrem ca sentimentul artistic să fie mai aproape de ceea ce este viu. De exemplu, am descoperit cândva nişte perne ce fuseseră decorate cu nişte motive de acest fel (figura 4) sau cam aşa ceva. Da, dar pe asta nu-ţi poţi pune capul, căci ceea ce se află aici, în mijloc, totuşi, te înţeapă! Totuşi, nu poţi să te culci pe această pernă! E imposibil să exprimi în acest fel destinaţia reală a acestui obiect.

desen

Bineînţeles, trebuie să facem aşa (figura 5); şi acum, acum, nu putem să ne culcăm nici pe această pernă decât dacă privim spre dreapta, şi pe orice pernă de acest fel eşti obligat să te culci pe partea cealaltă, şi trebuie să ai acelaşi lucru în stânga, dacă vrei să procedezi într-un mod cu adevărat artistic (figurile 5 şi 6).

În realitate, nu procedăm aşa. Dar aparenţa face şi ea parte din artă. Şi trebuie să ai un simţ pentru a sesiza că o pernă ar trebui să fie făcută în aşa fel încât să se potrivească, într-adevăr, cu poziţia omului spre stânga sau spre dreapta, şi că acest lucru presupune ce ai avut în minte când ai întors perna.

Tocmai acest fel de lucruri vă fac să pătrundeţi în realitatea lumii artistice a aparenţei. Şi numai atunci când pătrundeţi în mod adecvat în această realitate se trezeşte în dvs. şi simţul care, aş zice, este contra-partea lucrurilor pur practice, care sunt trăite cu adevărat în mod just când te scalzi lăuntric în simţul frumuseţii, dar într-un simţ al frumuseţii plin de viaţă.

În prezent, există moda de a avea nişte săculeţi de lucru împodobiţi cu tot soiul de broderii. Văzând numeroşi săculeţi de acest fel, mă văd obligat să întreb: “Oare unde e susul şi unde e josul?” Trebuie, totuşi, să se vadă din exterior, după ornamentaţie, unde este josul şi unde e susul. De acest lucru nu se ţine seama de obicei, în timp ce în privinţa cărţilor, se întâmplă, deşi foarte rar, să le facem în aşa fel încât, privind coperta, să vedem de care parte se deschide. Punem aici un anumit motiv, pentru a arăta că trebuie să lăsăm cartea închisă, să n-o deschidem de partea aceasta.

Aceste exemple nu au pretenţia, o spun încă o dată, a fi altceva decât o schiţă pentru a arăta cum trebuie să pătrundă în viaţă, în mod real, simţul frumosului, cum trebuie să fie sesizat acest aspect într-un mod viu. Căci doar atunci când vom fi concretizat astfel frumuseţea într-un mod viu vom putea fi apoi astfel educaţi încât să ştim să ne integrăm în viaţa practică, aşa cum cere epoca noastră.

În fond, ceea ce intră aici în considerare e faptul că trebuie să-l ajutăm pe copil să-şi dezvolte cu adevărat un simţ al realităţii. Voi lua din nou un exemplu, pe care îl construiesc, pentru a vă arăta într-un mod cât se poate de simplu cum putem trezi la copil acest simţ al realităţii în frumuseţe. Iată ce putem face: Să ne imaginăm că eu desenez pentru copil aceasta (vezi desenul mai jos). Atunci eu, în calitate de artist-educator, trebuie să fiu capabil să trezesc în copil sentimentul – şi vom ajunge să-l trezim curând la un număr de copii care, în ciuda a toate, au o simţire sănătoasă – că în acest fel lucrul respectiv este insuportabil, pentru că la prima vedere el nu are nimic real şi nu l-am putea suporta. Şi voi putea împinge lucrurile până acolo încât să-i spun copilului – dar lăsându-l să descopere el însuşi şi nu sugerându-i din exterior –: “Când vezi acest lucru, este exact ca şi cum ai avea în faţa ta desenat un om care n-ar avea decât partea stângă a feţei, sau doar braţul stâng sau doar piciorul stâng. Tu nu poţi suporta ceea ce nu se poate realiza în realitate ca ceva real.”

desen

Trebuie să facem ca acest lucru să intre în simţul pentru frumos, într-un cuvânt, trebuie să-l facem pe copil să simtă necesitatea de a adăuga cealaltă jumătate şi să nu considere lucrul încheiat atâta timp cât nu e prezentă cealaltă jumătate. În acest fel voi dezvolta simţul frumosului într-un mod nemijlocit şi viu. Cuvântul german “schön” (frumos) este din ace-eaşi familie cu cuvântul “Schein” (aparenţă, strălucire). Voi face să apară în copil ceea ce, în mod real, face corpul astral să fie mobil în sine, ceea ce face corpul astral să devină un element activ al omului.

E important ca noi înşine, în calitate de artişti-educatori şi profesori, să cultivăm în noi acest simţ; căci vom vedea cum îi stimulăm pe copii, atunci când îi abordăm în acest fel. Şi vom cultiva în mod adecvat şi celălalt element artistic despre care am vorbit deja în aceste conferinţe. Spuneam că, atunci când copilul, la schimbarea dentiţiei, vine la şcoală, totul trebuie făcut, într-un anumit sens, în mod artistic. Chiar atunci când îi vorbim despre mediul său ambiant, trebuie s-o facem cu simţ artistic, altfel ajungem la ceea ce se numeşte antropomorfism; pretutindeni n-am face altceva decât că am transpune elementul uman în natură. Făcând din toate o poveste, o legendă, am introduce peste tot elementul uman şi am risca să le spunem copiilor că anumiţi copaci există doar pentru a-i furniza omului plută şi dopuri. Educaţia cu ajutorul imaginilor nu trebuie să cadă deloc în această capcană. De aceea, imaginile pe care le folosim pentru această vârstă trebuie să ia naştere din frumuseţe. Frumosul pretinde să ai simţul evocării, să trezeşti o percepţie nemijlocită. Şi ceea ce poate fi perceput în mod nemijlocit ca frumuseţe în natură nu are nevoie de personificări care umanizează, de antropomorfism etc., ci transpare în mod real din imaginea evocatoare.

Când ne străduim, cu orice ocazie, să dezvoltăm la copil, până la pubertate, acest simţ al frumosului, atunci, în momentul în care intră în viaţa practică, el o va face înfruntând această practică a vieţii într-un mod uman; se stabileşte o armonie între viziunea umană asupra lucrurilor şi ceea ce apropiem de copil la pubertate drept realităţi practice ale vieţii.

Dar acest fenomen are şi un aspect social de o enormă importanţă. Problema socială trebuie să fie abordată, în multe privinţe, din nişte unghiuri de vedere la care oamenii nu se gândesc deloc. Vedeţi dvs., e absolut posibil ca toate ororile care ne înconjoară astăzi în această civilizaţie – sper că nu mă veţi contrazice, totuşi: e un adevăr internaţional faptul că, imediat ce ne apropiem de un mare oraş, suntem înconjuraţi, în cea mai mare parte cel puţin, de nişte orori strigătoare la cer din punct de vedere estetic – toate aceste orori ar deveni cu totul altceva, dacă doar câteva generaţii ar fi educate în aşa fel încât să existe cu adevărat un simţ al frumosului.

Astăzi, avem fiinţa umană aşa cum apare ea în faţa noastră drept corp fizic; pe aceasta o vedem din exterior. Şi o mai avem şi pe cealaltă, pe care o privim din interior, eul nostru. Între eu şi corpul fizic se află corpul astral şi corpul eteric. La omul de astăzi, la drept vorbind, ele pier. În zilele noastre, propriu-zis, ele nu se dezvoltă în mod normal decât la orientali. La toţi occidentalii, ele sunt pe cale de a se stinge. Ele nu pot să înflorească în mod liber. Dar noi putem stimula această dezvoltare cultivându-i omului cât mai mult simţul frumosului. Şi el este cel mai receptiv în acest domeniu la vârsta şcolarităţii. De aceea, ar trebui să facem tot ce ne stă în putere pentru a-l învăţa pe copil, în perioada dintre schimbarea dentiţiei şi pubertate, să simtă, să trăiască frumuseţea. Atunci, el îşi va păstra această facultate toată viaţa.

Această dezvoltare a simţului artistic este de o importanţă absolut specială pentru cultivarea elementul lingvistic. Limbile au luat naştere dintr-o trăire nemijlocită. În elementul fonemului, al sunetului articulat, oricât de puţin putem găsi cu simţirea noastră cum s-a format acest element lingvistic conform cu această simţire, încă mai putem foarte bine, doar auzind cuvintele, să recunoaştem această semnificaţie trăită, sau care poate fi trăită, care le este proprie. În viaţa noastră abstractă, acest lucru e ceva ce se pierde, şi noi ne cramponăm doar de aspectul logic al limbajului, dispreţuindu-i aspectul artistic. Desigur, logica apare în sânul limbilor, dar ea este scheletul lor, şi e ceva mort. Viaţa limbajului, care nu poate fi simţită decât în legătură cu geniul unei limbi, conţine cu totul altceva decât acest element pur logic.

Din acest punct de vedere, încercaţi puţin să simţiţi cum vor să se manifeste cuvintele în viaţă. Putem spune foarte bine, e ceva caracteristic – voi lua un exemplu, dar cred că veţi înţelege, chiar dacă el va fi luat dintr-o formă învechită a limbii – când în germană spunem “Sucht” (manie, obsesie), acest cuvânt “Sucht”, al cărui echivalent în engleză dvs. îl puteţi, desigur, găsi, înseamnă, într-un stadiu vechi al germanei, ceva care este înrudit cu “suchen” (a căuta). Corpul avea un “Sucht”, o boală; el căuta ceva ce n-ar fi căutat altminteri. Şi după formele exterioare, după specificul bolii, se recunoştea atunci ce căuta el: gălbenarea (“Gelbsucht”) era căutarea galbenului, epilepsia (“Fallsucht”) era căutarea căderii. “Sucht” putea fi regăsit în ceea ce apărea aici în viaţă.

În zilele noastre, cu excepţia orientalilor, aş zice, care mai au încă acest sentiment în limba lor, ne-am îndepărtat de acest simţ artistic al limbii; cu cât mergem mai mult înspre Occident, cu atât ne-am îndepărtat mai mult. Şi e de o mare importanţă să regăsim cel puţin un fel de bază pentru a trăi astfel în geniul limbii, chiar în cadrul aparatului fonator. Acest lucru, încă o dată, are o mare importanţă socială, o importanţă internaţională.

Iertaţi-mă dacă, pentru a ilustra ceea ce voiam să exprim aici, voi da un exemplu care mă atinge îndeaproape. Vă rog să nu înţelegeţi greşit ceea ce o să vă spun. Vedeţi dvs., la pagina 88 a versiunii engleze a Punctelor nodale ale problemei sociale, aşadar, a cărţii “The threefold State”, găsesc propoziţia: “The freedom of one cannot prosper without the freedom of all.” Această propoziţie, când o citesc simţind întregul substrat sufletesc care aici este cel al limbii, ea este – încă o dată, nu mi-o luaţi în nume de rău – ea este un nonsens; ea nu poate fi rostită, căci înseamnă cu totul altceva decât propoziţia germană corespunzătoare, în care eu spun: “Die Freiheit des Einen kann nicht ohne die Freiheit des Anderen gedeihen.” (“Libertatea unuia nu poate prospera fără libertatea celuilalt.”)[ Nota 44 ]

Această propoziţie înseamnă cu totul altceva. Şi dacă vrem să traducem aşa cum o cere idealul unei traduceri, ar trebui s-o modelăm cu totul altfel. Ar trebui să punem în loc ceva absolut diferit. Căci o traducere trebuie să fie astfel făcută încât lucrarea tradusă să fi putut fi scrisă, de asemenea, ca atare, pe baza geniului limbii, pe baza fondului lingvistic al limbii în care a fost tradusă. Nu e posibilă o altfel de traducere. Şi sunt foarte sigur că lui Bentham [ Nota 45 ] , chiar şi în lumea astrală, i s-ar face părul măciucă dacă ar vedea această propoziţie: “The freedom of one cannot prosper without the freedom of all.” Ea este absolut imposibil de gândit. Şi există un motiv absolut special al acestui fapt.

Dacă veţi întâlni această propoziţie într-o carte, veţi obiecta, desigur, fără discuţie, mai ales dacă ea se referă la viaţa şcolară: “Păi, libertatea, sigur că da, noi o avem... Tu vorbeşti aici de nişte lucruri care nu sunt deloc aplicabile Angliei.” Dar nu asta se spune în textul original: acolo, acest lucru e deja aplicabil. Dar această traducere nu îţi permite să înţelegi ce voia să spună textul original. De unde provine acest fapt?

Pentru a vă arăta de unde provine acest fapt, voi examina un cuvânt particular. Dvs. aveţi cuvântul “freedom”. Dacă am vrea să avem un echivalent conform cu simţirea în germană, am fi obligaţi să creăm cuvântul “Freitum”. Şi dacă am avea aici cuvântul “Freitum”, atunci am putea traduce în engleză, pur şi simplu, ca un dicţionar: “freedom”, atunci n-ar fi posibilă nici o ambiguitate. Dar dacă ne supunem cu adevărat geniului limbii, acest lucru nu mai este posibil, pur şi simplu; acest lucru ni-l va arăta, de exemplu, faptul că în germană noi am putea folosi cuvântul “Irrtum” (= eroare). Dar Irrtum este un fenomen conturat, care este acolo ca un fapt unic. Dacă vrem să avem acest cuvânt cu sufixul – heit – ceea ce, în germană, ar fi absolut posibil; de obicei, cuvântul nu este folosit, dar, urmând geniului limbii, e absolut posibil să-l folosim –, atunci ar trebui să creăm cuvântul “Irreheit”. Dar “Irreheit” ne face să pătrundem imediat în interiorul fiinţei; e o calitate interioară a fiinţei umane. În germană, nu există nici un cuvânt format cu “-heit” care să nu indice un fenomen ce poate fi pus în mişcare de către om, care să nu raporteze fenomenul respectiv la fiinţa umană. E păcat, totuşi, că nu avem cuvântul “Freitum”, pentru că atunci am putea să exprimăm fără perifrază nuanţa particulară care e percepută în cuvântul “freedom”.

Iată genul de fenomene care ne face să pătrundem în profunzimile structurii limbii, ale geniului limbii. Şi, vedeţi dvs., când îmi scriu cărţile, chiar dacă scriu în germană, eu încerc să scriu în aşa fel încât ceea ce scriu să poată fi tradus în celelalte limbi. A trebuit atunci să mă las acuzat de germani că am un stil de proastă calitate! Dar nu întotdeauna e posibil să scriu în acest fel. Când e vorba de o lucrare ce se adresează sufletului german, trebuie să ţin seama, fireşte, de ceea ce e specific german. Şi astfel, dvs. veţi găsi la mine cuvântul “Freiheit”, dar n-ar trebui să-l traduceţi niciodată prin cuvântul “freedom”. “Philosophie der Freiheit” n-ar trebui să poarte în engleză titlul “Philosophy of freedom”; ar trebui să se găsească mai întâi ce titlu se potriveşte, dacă e să se redăm lucrul respectiv.

E foarte interesant – vă rog să nu vedeţi aici pedanterie – să faci nişte studii statistice. Lucrurile pe care le spun situându-mă pe nişte puncte de vedere cum sunt acestea nu le spun fără nici un scrupul, eu le spun, de fapt, după ce am făcut nişte cercetări minuţioase. Dacă aş scrie o lucrare pedagogică, în anumite capitole aţi găsi mereu cuvântul “Freiheit”. Dar într-o zi, am luat în mână o lucrare pedagogică scrisă în engleză şi m-am uitat la acele capitole în care, la mine, cuvântul “Freiheit” s-ar fi aflat peste tot. Ei bine: în aceste capitole, nu apărea niciodată cuvântul “libertate”, nici o singură dată! Iată ce trebuie să simţim şi să percepem, căci e un lucru de care avem nevoie pentru o înţelegere internaţională. În realitate, noi trebuie să ţinem seama de acest lucru încă din şcoală. Eu acord atenţie acestui lucru în lucrările mele, am spus-o şi adineaori, şi sunt extrem de prudent când e vorba să folosesc anumite cuvinte, căci dacă într-o frază folosesc undeva cuvântul “Natur”, sunt sigur că, tradus în engleză, acesta va fi redat prin “nature”. Atunci e absolut în afara oricărei îndoieli că va fi tradus prin “nature”. Şi totuşi, întregul sens este denaturat, dacă ceea ce percepem în cuvântul german “Natur” este redat, pur şi simplu, în engleză, prin “nature”.

Astfel, veţi găsi foarte adesea la mine nişte perifraze care sunt, aş zice, făcute în mod expres pentru traducere; eu exprim în perifraze ceea ce n-aş vrea să ducă la o idee greşită. Bineînţeles, în anumite cazuri, trebuie să folosesc şi cuvântul “Natur”, dar în locurile unde ţin să se ajungă la nuanţa justă, pun în fraza mea, în special pentru limbile occidentale, nu “Natur”, ci “die sinnliche Welt” (lumea senzorială), căci acesta este sensul pe care l-a luat astăzi cuvântul “Natur” în germană.

Şi adesea, am putut să spun ceea ce înţeleg eu prin “Natur” – având în vedere traducerea – scriind: “lumea senzorială”. M-aş fi aşteptat atunci ca în traducere cuvântul să corespundă, dar uite că iarăşi îl găsesc tradus, pur şi simplu, cuvânt cu cuvânt (mot-à-mot). Este extraordinar de important să ne aplecăm asupra acestei vieţi a geniului limbii, tocmai pentru a mânui limba într-un mod artistic.

În această traducere, în afară de faptul că – nu vreau să menţionez acest lucru decât în treacăt – geniul limbii nu a fost respectat, a fost pus ceva care, iarăşi, tradus cuvânt cu cuvânt, ar vrea să însemne: “Libertatea unuia nu poate prospera fără libertatea tuturor.” Dar acest lucru, în germană, n-are nici un sens; nici nu este ceea ce se află în text. “Libertatea unuia – se spune în text – nu poate prospera fără libertatea celuilalt” : nu: “a tuturor”, ci “a celuilalt”, şi e ceva foarte important.

Încă o dată, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău. Am dat acest exemplu doar pentru că îmi era la îndemână. Şi voiam să arăt că astăzi am ajuns deja să nu mai trăim lucrurile – am putea s-o facem tocmai graţie limbii –, ci trecem pe deasupra lucrurilor. Încetul cu încetul, civilizaţia noastră a luat o formă neîngrijită. Trebuie să regăsim posibilitatea de a pătrunde în interiorul cuvintelor, de a participa la viaţa cuvintelor. Doar atunci vom putea realiza ceea ce am stabilit ca o cerinţă: copilul, după ce a fost mai întâi iniţiat în gramatică, să fie iniţiat apoi în retorică, adică în frumuseţe, în aspectul artistic al limbii. Acest lucru îşi are şi el importanţa lui internaţională, şi este extraordinar de important să vedem în mod clar astăzi că problema socială trebuie să fie considerată adesea din cu totul alte unghiuri de vedere decât se face în zilele noastre.