Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DEZVOLTAREA SĂNĂTOASĂ A FIINŢEI UMANE

GA 303

CONFERINŢA A XVI-A

Dornach, 7 ianuarie 1922

Astăzi aş dori să închei aceste discuţii referitoare la o pedagogie întemeiată pe antroposofie sau, mai bine zis, pe cunoaşterea antroposofică a omului, prin câteva aforisme despre educaţia morală şi educaţia religioasă, care, în special în cadrul şcolii şi al pedagogiei în general, merg mână în mână. Dar atunci când vorbeşti despre acest aspect te simţi îndemnat, ca nicăieri în alt domeniu, să subliniezi, sprijinindu-te tocmai pe o reală cunoaştere a omului, spiritul unitar care trebuie să inspire întreaga educaţie. Ieri am vorbit despre educaţia fizică; astăzi, eu voi vorbi despre un domeniu educativ care, chiar în spiritul culturii şi civilizaţiei noastre, trebuie să fie numit domeniul spiritual prin excelenţă. În chip de introducere, aş dori să insist asupra faptului că aceste două domenii care, în cultura şi civilizaţia noastră modernă, sunt mai mult sau mai puţin despărţite, în pedagogia despre care este vorba aici se vor contopi în mod intim.

Realizarea deplină a acestei contopiri intime va mai dura, fără îndoială, încă nu puţină vreme; dar noi am contribuit întru câtva la aceasta, înscriind euritmia, un fel de gimnastică sufletesc-spirituală, în programul Şcolii Waldorf, ca materie obligatorie. Tot ceea ce face ea, această euritmie, o face în elementul corporal-fizic; dar, totodată, în tot ceea ce face, până în cele mai mărunte detalii, ea este pătrunsă de elementul sufletesc-spiritual; este exact ca limbajul uman, pentru care noi folosim un organ fizic şi în cazul căruia tot ceea ce se poate exprima din acest limbaj în lumea fizică depinde de acest organ, dar în cazul căruia, totodată, totul este pătruns de suflet şi de spirit.

Şi, tot aşa cum studierea spiritualului din limbaj poate să ajungă, atunci când este suficient de fin şi de nuanţat, în domeniul moral şi chiar în cel religios – căci nu fără motiv Evanghelia lui Ioan începe cu “La început a fost Cuvântul” –, tot astfel, putem spune: Chiar dacă acesta este încă un domeniu prea puţin spectaculos, chiar dacă se petrece într-o bună măsură pe cale instinctivă, această contopire dintre spirit, suflet şi trup îşi are locul său în cadrul educaţiei datorită practicării euritmiei, şi aceasta de-a lungul întregii perioade a şcolarităţii. Astfel încât euritmia este unul dintre elementele – elemente, ce-i drept, orientate spre trupesc – care arată cel mai bine, poate începând deja de pe-acum, cum să se lucreze, mergând până la realizarea practică, la această unire din cadrul instruirii şi educaţiei despre care vorbim noi aici. Mai târziu, vor exista multe alte lucruri care vor veni să secondeze euritmia. Lucruri care, în anumite direcţii, vor duce euritmia mai departe în sensul sufletesc-spiritualului şi despre care omenirea nu are astăzi nici cea mai mică idee, dar care sunt o continuare directă a drumului care tocmai a fost indicat. Acest drum există. Oricât de imperfecţi ar fi paşii noştri în ceea ce priveşte euritmia pe care o putem oferi, toate aceste specializări la care sunt expuse curentele materialiste din domeniul gimnasticii vor fi cândva depăşite de către principiul euritmiei, chiar dacă atunci nu va mai fi vorba de euritmia de astăzi, care se află încă la începuturile ei, care se află în plină evoluţie.

Ne simţim atunci îndemnaţi să vorbim, fie şi sub formă de aforisme, despre arta educaţiei etice, despre educaţia morală şi religioasă; pe de-o parte, ne simţim îndemnaţi să facem apel la ceea ce este universal uman, la acest omenesc comun tuturor, care, ca atare, este răspândit pe întreg Pământul şi nu cunoaşte deosebiri de popoare şi de rase. Dar, pe de altă parte, mai ştim că este aproape imposibil, tocmai în aceste domenii care au atât de mult de-a face cu viaţa interioară, să vorbim deja începând de astăzi situându-ne pe un punct de vedere universal uman, astfel încât să putem fi înţeleşi pe deplin de cetăţenii tuturor naţiunilor. Căci un singur exemplu poate fi suficient pentru a arăta cât sunt de diferiţi unii de alţii oamenii de pe Pământ, în ceea ce priveşte sentimentele lor morale şi concepţiile lor religioase, şi vom putea vedea cât de stânjeniţi se simt când vrei să vorbeşti despre domeniul etic şi religios într-un anumit loc de pe planetă, prin simplul fapt că acest domeniu, care este atât de intim legat de străfundurile sufletului uman, nu poate fi înţeles în mod just decât dacă îmbracă trăsăturile caracteristice ale unui popor şi ale unei confesiuni religioase.

În legătură cu tot ceea ce am expus deja până aici am putut spune nişte lucruri mult mai universal umane decât aş putea-o face astăzi. Viziunea antroposofică asupra lumii are menirea de a crea punţi de legătură dintre cele mai diverse peste tot ceea ce-i separă pe oameni în naţiuni, rase etc. Conform vocaţiei sale celei mai profunde, ea se simte chemată să vorbească într-un mod absolut internaţional. Dar ea simte, aşadar, în mod cu totul deosebit, şi cât este de dificil să vorbeşti despre domeniile cele mai intime ale vieţii umane în spiritul civilizaţiei şi culturii moderne de pe planeta noastră – şi aceasta este, la urma urmei, realitatea cu care avem de-a face la ora actuală –, să vorbeşti tocmai în spiritul civilizaţiei şi culturii moderne răspândite pe toată planeta. De aceea, vă rog să consideraţi ceea ce voi expune astăzi ţinând seama, în mod absolut, de punctul de vedere pe care l-am caracterizat. Căci, aşa cum am spus, e suficient un exemplu pentru a vedea clar cât sunt de diferiţi oamenii în această privinţă.

L-am menţionat deja, în cursul acestor conferinţe, pe Herbert Spencer [ Nota 46 ] , care este, cu siguranţă – oricare ar fi astăzi poziţia noastră faţă de el –, o personalitate reprezentativă a Occidentului, şi am indicat, de asemenea, că Herbert Spencer susţine nişte obiective pedagogice foarte precise. Unul din aceste obiective este formulat de el aproximativ cu aceste cuvinte: Pentru om, scopul fizic al vieţii pe Pământ este acela de a avea urmaşi. Astfel, ţelul său moral în domeniul pedagogic este acela de a putea educa această progenitură aşa cum trebuie, de a forma nişte buni părinţi, nişte buni educatori. Ceea ce afirmă aici Herbert Spencer este în acel spirit care se bazează pe studierea fizică a omului şi are în vedere această studiere fizică omului. El urmăreşte evoluţia omenirii, evoluţia omului, până la naşterea unor urmaşi şi tocmai în acest fapt, de a da naştere unor urmaşi, caută el ceea ce poate aduce lumină şi cu privire la adevăratele obiective ale educaţiei.

Să vedem acum un om din Orient, care a trăit puţin mai târziu, dar care nu este prin aceasta mai puţin caracteristic: să-l vedem pe Vladimir Soloviov [ Nota 47 ] . Ceea ce susţine Vladimir Soloviov este exprimat într-o terminologie occidentală, dar concepţia sa despre viaţă revelează în întregime sufletul poporului rus. Şi vedem că lucrurile sună cu totul altfel, când ţelul moral şi religios al omenirii poartă marca spiritului oriental. Vladimir Soloviov spune: Pe de-o parte, omul trebuie să aspire la perfecţiune în adevăr; pe de altă parte, el trebuie să ajungă la nemurire. El înţelege prin aceasta nu nemurirea pământească pe care ţi-o conferă gloria, ci veritabila nemurire a sufletului, aceea pe care omul şi-o atribuie lui însuşi. El spune: Fără aspiraţia spre perfecţiune în adevăr, aşadar, fără un real acces la cunoaştere, viaţa umană n-ar merita să fie trăită. Viaţa dobândeşte un sens numai dacă ne putem perfecţiona tot mai mult. Dar dacă omul n-ar fi nemuritor, întreaga perfecţiune, întreaga aspiraţie spre perfecţiune ar fi o mare impostură cosmică; căci atunci această perfecţiune ar dispărea şi oamenii ar fi înşelaţi, de către temeiul Universului, cu privire la obiectul spre care ei ar trebui să aspire ca spre bunul lor cel mai preţios. Dar, gândeşte Soloviov, aşa s-ar întâmpla dacă în evoluţia pământească a omenirii am avea drept scop doar procrearea unor urmaşi. Căci atunci ar trebui să concepem evoluţia în felul următor: oamenii au drept scop procrearea generaţiei următoare, această generaţie, la rândul ei, are drept scop procrearea unei alte generaţii şi aşa mai departe. Cât despre sensul Universului, am ajunge la rostogolirea fără sfârşit a unei roţi monotone. Într-un cuvânt, Soloviov respinge într-un mod cât se poate de clar şi radical, în spirit oriental, ideea occidentală a lui Herbert Spencer.

Tot ceea ce împarte omenirea în două, cu privire la domeniul etic şi religios, are coloratura acestei nuanţe de sentiment. Şi dacă vrem să înţelegem omenirea de pe Pământ în ceea ce priveşte obiectivele ei etice şi religioase, atunci trebuie, pe de-o parte, să fim lipsiţi de prejudecată, să nu considerăm că un ideal e mai valabil decât celălalt, ci să ne mulţumim a voi să le înţelegem pe toate. Pe de altă parte, trebuie, de asemenea, să încercăm să-l înţelegem pe fiecare dintre ele. Exemplul concret al acestor două personalităţi reprezentative ne va putea arăta, efectiv, cât de mult diferă omenirea de la o regiune la alta în domeniul intim despre care urmează să vorbim astăzi. Dar viziunea antroposofică despre lume vrea tocmai ca oamenii să-şi cucerească posibilitatea de a se înţelege pe întreaga planetă. Ea vrea, aşadar, să vorbească un limbaj, nu în sens fizic, desigur, ci, totuşi, un limbaj care să poată fi înţeles pretutindeni, chiar în legătură cu civilizaţia noastră actuală. Bineînţeles, astăzi acest lucru va putea fi realizat doar într-o foarte mică măsură. Dar dacă vrem să observăm această mică măsură, atunci vom putea descoperi un lucru care ne va face să simţim problema dintr-un punct de vedere mai vast. Căci, oricât de puţin îşi dau seama oamenii de ceea ce am spus adineaori, un lucru sare în ochi imediat: noi nu vom putea realiza mare lucru pe plan etic şi religios, dacă le predăm copiilor anumite doctrine religioase sau chiar şi nişte idei morale. Am putea face din ei cel mult nişte creştini sau evrei sau catolici şi protestanţi ca noi. Dar noi trebuie să excludem din întreaga artă a educaţiei tendinţa de a educa fiinţele în aşa fel încât ele să devină ca noi.

Pentru a ne face o idee clară asupra acestui lucru, e suficient să observăm un anumit fapt, care, ne incită foarte, foarte mult să respectăm în om, încă din copilărie, libertatea autentică, în sensul deplin al cuvântului. Ideea va apărea de la sine dacă ne spunem: La şcoală, noi trebuie să ne ocupăm şi de cel slab de minte, fiinţa atinsă de idiotism, precum şi de geniu. Dacă am voi să avem drept maximă ideea de a proceda în aşa fel încât fiecare copil să primească în sufletul lui ceea ce avem noi în sufletul nostru, ce principiu educativ ar mai fi acesta! Cel slab de minte, fiinţa atinsă de idiotism se naşte cu o tară, corporalitatea lui îi este o povară; geniul se naşte cu aripi, cu aripile sufletului. Trebuie să admitem că noi trebuie să-l ajutăm pe cel slab de minte să-şi poarte crucea. Dar trebuie să admitem, de asemenea, că poate nu suntem deloc în stare, noi, profesorii, să urmărim evoluţia aripilor geniului, căci altfel toate şcolile ar trebui să fie dotate cu cele mai mari genii. Ceea ce este, la drept vorbind, imposibil. Aşadar, noi trebuie să avem posibilitatea de a educa în mod just, în aşa fel încât să nu aşezăm nici cel mai mic obstacol în calea geniului, să nu-i retezăm, pentru nimic în lume, aripile. Vom proceda în mod just numai dacă vom practica o artă a educaţiei care să nu aducă absolut nici un prejudiciu facultăţilor care trebuie să înflorească în mod liber în fiinţa umană.

Toate expunerile care au fost făcute aici, în aceste zile, s-au preocupat de această idee. Şi, dacă veţi examina mai îndeaproape aceste expuneri, veţi vedea că toate au fost făcute şi pot fi puse în practică în aşa fel încât educaţia să nu aibă, propriu-zis, de-a face decât cu ceea ce poate fi dezvoltat în copil şi de către copilul însuşi, chiar şi atunci când acest copil e chemat să devină mai târziu cel mai mare geniu. Dacă eu, fiind profesor la o şcoală, sunt pitic, n-aş putea, prin simplul fapt că sunt pitic, să-l împiedic pe un copil sau altul din clasa mea să devină uriaş, pe plan corporal; dar, aşa cum faptul că sunt pitic nu prejudiciază principiilor libere de creştere a fiinţei fizice, la fel, eu nu trebuie să impietez, prin fiinţa mea sufletesc-spirituală, asupra principiilor de creştere a fiinţei sufletesc-spirituale a copilului. La şcoală, eu însumi sunt pitic, dar nu formez pitici; la şcoală, dacă eu sunt, într-un anumit sens, o fiinţă cu capacităţi limitate, eu nu formez doar fiinţe cu capacităţi limitate; dacă am principiile educative juste, mai târziu viaţa elevilor va fi independentă de propriile mele aptitudini, pentru simplul motiv că acea cunoaştere a omului pe care mă sprijin provine din fiinţa luată ca întreg, totală, la fel ca înseşi principiile de creştere.

De aceea, eu salut ca fiind deosebit de încurajator faptul că la Şcoala Waldorf din Stuttgart s-a format ceva care, poate, nu va fi observat imediat de cineva care o va vizita astăzi, dar care există, totuşi, cu adevărat, şi care s-a dezvoltat ca ceva absolut concret: e vorba de spiritul Şcolii Waldorf, care este ceva foarte real, existând independent de aptitudinile individuale ale diferiţilor profesori. Aptitudinile individuale ale sufletului se fac simţite, poate, cel mai bine atunci când ele continuă să fie cultivate în acest spirit comun oricărei Şcoli Waldorf. Aşadar, acest spirit al Şcolii Waldorf este acela care va încerca tot mai mult să educe şi să instruiască fiinţa umană în aşa fel încât, într-un anumit sens, ea să primească o educaţie, chiar dacă, fiind atinsă de idiotism, ea are de purtat nişte tare grave; vom învăţa, sprijinindu-ne pe cunoaşterea generală a omului, să educăm ţinând seama de aceste tare grave; dar, în acelaşi timp, nu vom dori să păcătuim vreodată împotriva liberei înfloriri a aripilor sufletului, nici măcar în cazul fiinţei celei mai înzestrate. Acesta este idealul; dar nu un ideal care se află în nişte depărtări nebuloase; este un ideal pe care încercăm să-l realizăm, zi de zi.

Dacă vrem să trezim cu adevărat o viaţă morală şi religioasă, nu vom putea, aşadar, să ne oprim la conţinutul concepţiilor despre lume, al confesiunilor religioase, al impulsurilor etice. Noi va trebui mai curând să atingem interiorul fiinţei în aşa fel încât, conform cu ceea ce îi este dat, în situaţia sa, aş zice, prin destin, să se poată familiariza în mod liber cu ceea ce trebuie să aibă ea în comun, în acest domeniu, cu semenii săi, pentru a putea acţiona împreună cu ei pe plan social. Dacă vrem să dăm o educaţie religioasă şi morală, noi va trebui, aşadar, la început, să nu facem apel la cunoaştere; căci cunoaşterea este, cu siguranţă, cea care ne transmite idei, dar ea nu ne dă nici o posibilitate de a trăi o experienţă intimă a sufletului. Totuşi, când la şcoală trebuie să cultivăm cunoaşterea, când, dintre cele trei forţe ale sufletului (gândirea, simţirea şi voinţa), trebuie să cultivăm gândirea, atunci noi trebuie să vedem, de asemenea, că această gândire ajunge să se reverse într-un ţel religios, într-un ţel etic şi moral. Prin educaţia morală şi religioasă, noi trebuie să cultivăm simţirea. Nici la voinţă nu putem apela în mod direct; căci, în ceea ce priveşte voinţa, omul este integrat în societate şi ceea ce trebuie să îndeplinească pe planul voinţei este adesea determinat de către societate şi cerinţele acesteia.

Nu ne putem îndrepta nici spre gândire, care vrea să indice direcţia fără nici un echivoc, nici spre voinţă, care trebuie să-şi primească impulsurile de la societate, ci tocmai spre simţirea pe care orice om o are, într-un fel sau altul, în sine. Şi dacă în procesul de instruire şi educaţie vom face apel la simţire, atunci vom atinge în suflet acele forţe la care trebuie să facem apel pe plan moral şi religios. Dar noi trebuie să înţelegem, totuşi, învăţământul dincolo de gândire, simţire şi voinţă. Noi trebuie să dezvoltăm în mod armonios toate forţele sufletului. Nu vom putea, bineînţeles, să ne limităm la a dezvolta gândirea ca pe ceva izolat, să ne limităm la a dezvolta simţirea ca pe ceva izolat, ci noi va trebui să facem ca în gândire şi în voinţă să pătrundă viaţa sentimentului: tocmai acesta este ţelul educaţiei şi al instruirii.

Iar în ceea ce priveşte gândirea, poate fi adecvată doar o cunoaştere a omului şi a Universului care se întemeiază pe antroposofie; căci o asemenea cunoaştere poate să construiască foarte bine pe o bază fizică. Ea poate să se consacre fără prejudecăţi fizicii, chimiei etc., fără ca omul care cultivă aceste lucruri să rişte, adâncindu-se în gândurile la care ajunge pornind de la lume, să nu se mai poată înălţa, de la ele, spre lumea spirituală, suprasensibilă. Şi ajungând, pe baza cunoaşterii, la lumea spirituală suprasensibilă, el îşi mobilizează nu numai gândirea, ci şi simţirea; căci din momentul în care ducem cunoaşterea în acest fel mai departe, până în lumea suprasensibilă, începem să avem o relaţie morală cu temeiurile Universului, cu entităţile suprasensibile.

Iar, în ceea ce priveşte educaţia morală şi religioasă, primul din cele trei elemente sufleteşti la care trebuie să facem apel este sentimentul. E vorba de sentimentul recunoştinţei. Sentimentul recunoştinţei care, în anumite privinţe, joacă în educaţia noastră modernă un rol mai curând inconştient, e sentimentul pe care trebuie să-l dezvoltăm, încă de la începutul perioadei şcolarităţii, în mod sistematic, în toate formele lui, în diferitele domenii ale vieţii concrete, prin care trebuie să încercăm să trezim în copil, încă din cea mai fragedă copilărie, recunoştinţa pentru tot ce i se dăruieşte.

Şi dacă acest sentiment de recunoştinţă este dezvoltat în mod just, atunci el se poate ridica până în cele mai înalte sfere ale legilor universale pe care noi ni le cucerim prin cunoaştere. Atunci copilul simte natura din jurul lui, învaţă să-i cunoască legile, se vede integrat ca fiinţă umană în această natură, descoperă că ceea ce învaţă el să cunoască din această natură cu ajutorul simţurilor nu poate face din el un om; el învaţă să cunoască o ştiinţă despre om care îi vorbeşte despre ceea ce merge dincolo de natură şi rămâne totuşi accesibil cunoaşterii. El nu numai că simte în sine, ca fiinţă umană, nişte legi universale ale lumii, ci el simte în spirit un element esenţial al lumii, şi cunoaşterea sa începe să se transforme de la sine într-un sentiment de recunoştinţă faţă de entităţile care l-au trimis în această lume, faţă de fiinţele suprasensibile; cunoaşterea se extinde, devenind recunoştinţă faţă de fiinţa divină. Şi nu există cunoaştere predată în mod just tinerilor care să nu ajungă să se reverse în sentimente de recunoştinţă faţă de lumea suprasensibilă.

Astfel, primul lucru, dintre cele trei elemente ale sufletului uman, care ne conduce spre domeniul etic şi religios pe care trebuie să-l abordăm în educaţie este recunoştinţa; în viaţă, aceasta presupune, în mod normal, să avem deja cunoaşterea; căci noi trebuie să avem o anumită reprezentare despre lucruri, înainte de a fi recunoscători pentru ele. În re-cunoştinţă, sentimentul implică, deja în viaţa practică exterioară, cunoaşterea. Astfel, noi vom apela nu la transmiterea unor lucruri care ţin de o anumită confesiune religioasă tradiţională – acest lucru îl vom lăsa în seama orei de religie, care, şi ea, va putea fi integrată în mod just vieţii, dacă e pregătită în acest fel –, noi vom apela, înainte de toate, în ceea ce priveşte gândirea, la sentimentul de recunoştinţă.

Şi când, apoi, vom aborda viaţa de simţire propriu-zisă, atunci vom descoperi aici în mod just ceea ce te face să ieşi din sine, ceea ce îţi conduce viaţa interioară spre lumea exterioară. În recunoştinţă, noi ne situăm în faţa celuilalt. Dar dacă vom pătrunde în celălalt, cu propria noastră viaţă, în aşa fel încât, într-un anumit sens, să-i împărtăşim trăirea, atunci pentru simţire se dezvoltă ceea ce numim iubire. Al doilea element care vrea să fie cultivat, în privinţa vieţii morale şi religioase, este iubirea: iubirea pe care o putem cultiva în şcoală, făcând totul pentru ca, pe de-o parte, copiii să se iubească unii pe alţii; iubirea, căreia îi vom crea o bază solidă dacă vom putea, pe de altă parte, prin întregul nostru comportament în şcoală, să facem ca principiul imitaţiei, devenit principiul autorităţii între 9 şi 10 ani, să se transforme în aşa fel încât sentimentul autorităţii să devină sentiment de iubire, iubire adevărată, unită cu un mare respect, faţă de dascăl şi de educator.

Atunci vom aşeza, ca temelie pentru întreaga viaţă, două lucruri. Vom aşeza ca temelie pentru viaţă ceea ce spune un vechi cuvânt de adevăr: “Tu îţi vei iubi aproapele ca pe tine însuţi.” [ Nota 48 ] Dar cum noi dezvoltăm, în acelaşi timp, recunoştinţa, şi această recunoştinţă ne conduce spre cunoaşterea Universului, atunci la “Tu îţi vei iubi aproapele ca pe tine însuţi” se adaugă “Tu îl vei iubi pe Dumnezeu mai presus de orice.”

Bineînţeles, aceste cuvinte de adevăr sunt astăzi cunoscute de toată lumea, căci ele vin din adâncul erelor; dar important nu e să le repetăm, ca gânduri teoretice; ci trebuie să găsim mijloacele, pornind de la prezentul nemijlocit – şi în fiecare epocă, viaţa omenirii este ceva nou –, să găsim mijloacele de a le integra în mod practic în viaţă. Viaţa actuală propovăduieşte mereu: “Tu îţi vei iubi aproapele ca pe tine însuţi şi pe Dumnezeu mai presus de orice.” Dar nu putem spune că acest lucru se vede prea mult! Ar fi tocmai sarcina şcolii să procedeze în aşa fel încât aceste lucruri să nu fie propriu-zis comentate, ci să prindă iarăşi viaţă.

Această evoluţie absolut nouă a imitaţiei, transformarea ei în iubire, trecând prin sentimentul autorităţii, este singura, în lume, care creează o bază sigură pentru o iubire pe deplin matură. Iar când lucrăm astfel, pe întreg parcursul evoluţiei unei fiinţe, asupra acestei iubiri care, în acest context, se dezvoltă de la sine, prin natura ei, atunci noi vom fi luat, prin aceasta, precauţiile necesare pentru a nu fi nevoiţi să imaginăm nişte teorii teribil de amănunţite, aşa cum sunt acelea pe care le fabricăm astăzi, cu spiritul nostru materialist, pentru a-i învăţa pe copii, atunci când ajung la pubertate, arta de a iubi. Există astăzi o întreagă literatură pe această temă. Toată această literatură păcătuieşte prin faptul că ea nu ştie cum să procedeze cu copiii în momentul pubertăţii, pentru că nu i-a pregătit aşa cum ar fi trebuit; se ignoră ce trebuie să se facă în fiecare perioadă a vieţii. La pubertate, nu vom avea dificultăţi cu tânărul, dacă el a primit până la această vârstă educaţia justă.

Cât despre voinţă, şi în această privinţă va trebui să conducem evoluţia sufletească a copilului pe calea cea bună, făcând ca simţirea să treacă în mod corect în voinţă. Copilul îşi va exprima tot felul de impulsuri de voinţă. Dar ce se petrece când copilul voieşte? Noi nu am fi nişte fiinţe fizice dacă, în momentul în care intervine voinţa, şi mai ales acea voinţă care trebuie să fie pusă în lumina moralităţii, în lumina religiei, n-am fi obligaţi să ne punem în acţiune trupul. Când iubim, noi ne revărsăm întru câtva în lume. Când voim, noi revenim la noi înşine. Şi cum, în viaţă, suntem, desigur, obligaţi să voim, atunci noi ne găsim în noi înşine instinctele, ne găsim aici imboldurile, emoţiile. Iar în momentul în care vrem să trecem la etică şi la religie, noi trebuie, desigur, să vedem că în instincte, în imbolduri, în emoţii, trebuie să pătrundă ceea ce face din noi oameni în sensul adevărat al cuvântului, ceea ce, în sfârşit, găsim atunci când studiem Universul şi în el găsim Omul, ceea ce o veche tradiţie exprimă în cuvintele: “Omul este creat după imaginea lui Dumnezeu.” [ Nota 49 ] Doar dacă ne putem pătrunde voinţa cu un asemenea spirit care să mai poată percepe, până în instinctele noastre, că omul este creat după imaginea lui Dumnezeu, va exista aici o voinţă care are un caracter etic şi, de asemenea, o coloratură religioasă. Atunci, omul poate avea conştienţa faptului că, în voinţa sa, el rămâne cu adevărat om. 

Iar când omul îşi manifestă impulsurile de voinţă în lume în aşa fel încât, până în viaţa sa de instinct, el apare în faţa omenirii astfel încât ea să poată vedea în el o fiinţă umană, ce face el atunci? Ce realizează el atunci? El realizează ceea ce este, propriu-zis, al treilea element. El dezvoltă faţă de calitatea sa de om un sentiment cu care îşi impregnează acţiunea, voinţa. Nu găsesc nici un cuvânt german care să exprime acest lucru. Ca să mă fac înţeles, trebuie să folosesc aici, aşadar, cuvântul “duty” (datorie). Nu există traducerea germană pentru “duty”. Ar trebui să simţim acest lucru, dacă putem percepe câtuşi de puţin faptul că, la urma urmei, cuvintele, în sensul în care am vorbit eu despre ele în aceste zile, provin din spiritul poporului. Căci dacă aş vrea să trec la acest element pe baza spiritului poporului german, ar trebui să spun, în realitate: ceea ce ar scrie cineva care traduce după dicţionar, rămânând la suprafaţa lucrurilor, dacă ar găsi cuvântul englez “duty”, ar fi “Pflicht”; dar “Pflicht” are o încărcătură afectivă care nu are nimic de-a face cu ceea ce am expus adineaori pentru a ajunge la “duty”. Căci “Pflicht” este substantivul format de la verbul “pflegen” (a îngriji, a cultiva, a practica) şi provine dintr-un cu totul alt domeniu al vieţii, astfel încât acum, dacă am vrea să exprimăm ce se află în cuvântul “Pflicht”, ar trebui să dăm expunerii o formă diferită de aceea pe care i-am dat-o adineaori.

Aici, aveţi iarăşi un exemplu pentru aceste deosebiri care împart omenirea de pe întreg Pământul. Cine vorbeşte în mod conştient şi cu precizie, nu ar putea, în contextul expunerii mele, să pună “Pflicht” în loc de “duty”, căci el al minţi, fie şi numai în teorie, dacă pentru al treilea element ar scrie aici “Pflicht”.

1. Dankbarkeit (recunoştinţă)
2. Liebe (iubire)
3. Duty (datorie)
tabla 11 Tabla 9

[mărește imaginea]

Încă o dată, e caracteristic să constatăm că eu pot nota în germană “Dankbarkeit” şi “Liebe”, dar nu am un cuvânt german pentru a desemna al treilea element. Nu am unul. Şi acest fapt este caracteristic pentru că, în momentul în care ieşim din ceea ce, în actul cunoaşterii, uneşte întreaga omenire – căci fiecare simte, desigur, că, într-un anumit sens, cunoaşterea este un lucru universal uman –, în momentul în care ieşim din cunoaştere şi iubire, care, de asemenea, este un lucru universal uman, pentru a trece la conduita individuală, şi din cauză că suntem situaţi în lume într-un anumit loc, noi trebuie să ne ducem viaţa în funcţie de acest loc şi să devenim conştienţi de individualitatea care se formează în noi în timp ce suntem situaţi într-un anumit loc în lume.

Dar, adresându-ne în acest fel vieţii afective a copilului şi trecând în acest fel de toate principiile pe care le-am studiat – imitaţie, sentiment al autorităţii – la ceea ce apare, între 9 şi 10 ani, prin metamorfozarea sentimentului autorităţii, construind pe aceste baze care, fireşte, s-au dezvoltat dintr-o cunoaştere antroposofică despre lume, noi transformăm învăţământul general în experienţă morală şi religioasă. Căci atunci când fiinţa umană simte că trebuie să fie în mod total umană, că trebuie să se integreze în lume în aşa fel încât, până în viaţa sa de instinct, semenul său să recunoască în el o fiinţă umană şi el însuşi să poată recunoaşte în sine o fiinţă umană, în acest moment el este un mesager, un “angelos”, al Fiinţei divine în lume. Iar moralitatea va fi pătrunsă de aceste sentimente religioase. Dacă ne apropiem de copil în mod just, în acest moment al vieţii – situat între cel de-al 11-lea şi cel de-al 12-lea an de viaţă – în care fiinţa umană este introdusă, prin procesul de instruire şi educaţie, în ceea ce se află dincolo de elementul uman, în acest moment, dacă este educat în mod corect, copilul va percepe cu precizie această evoluţie: “Da, studiind natura exterioară care este dată simţurilor tale prin legile lumii neînsufleţite, anorganice, tu pătrunzi în ceea ce se află dincolo de elementul uman.” Am caracterizat acest moment al vieţii, forma pe care trebuie s-o ia acesta în cadrul unei instruiri şi educaţii bine conduse. Dar, dacă l-am educat pe copil aşa cum trebuie, în acest moment al vieţii apare, încă şi mai profund, următorul fenomen: el vrea să fie o fiinţă umană până în natură. El vrea să fie o fiinţă umană până în această natură, care, în el însuşi, devine viaţă a instinctelor şi imboldurilor. Atunci ia naştere acest al treilea element: “duty”. În acest moment, noi am condus educaţia pornind de la însăşi esenţa omului, trecând prin cele trei elemente, pe care a trebuit, fireşte, să le pregătim ca predispoziţii deja mai înainte, îndrumând fiinţa umană în permanenţă spre o viaţă morală şi religioasă.

Când, în evoluţia copilului, se apropie acest punct care este situat în preajma vârstei de 12 ani, atunci vine momentul în care, în anumite privinţe, viaţa religioasă dobândeşte o actualitate imediată. Vreau să spun că acesta este momentul pe care trebuie să-l considerăm cel mai important pentru viaţa religioasă. Bineînţeles, trebuie să facem deja mai înainte tot ceea ce ne stă în putere pentru ca, tocmai din punct de vedere religios, acest moment al vieţii să fie trăit în mod just. În orice caz, noi nu trebuie să ne spunem, în legătură cu acest moment: e specific civilizaţiei moderne să fie pentru om sursă de conflicte. În zilele noastre, în această civilizaţie, avem, pe de-o parte, viaţa morală, etică; ea este atât de înrădăcinată în sufletul uman, încât omul îşi spune că el nu-şi poate simţi pe deplin demnitatea sa de om, valoarea sa de om, dacă nu are idealurile sale etice, idealurile sale morale. Dar noi mai avem, pe de altă parte, legile naturii, care sunt absolut neutre faţă de o viziune morală asupra lumii, care acţionează fără nici o legătură de cauză-efect cu această lume şi care, cer, de asemenea, să nu introducem în ele nimic moral.

De fapt, există astăzi o tendinţă foarte răspândită care ar voi să-l educăm pe copil în aşa fel încât el să se consoleze cu acest conflict într-un mod cât mai comod. În civilizaţia modernă, acest conflict are o influenţă profundă şi tragică. Dacă acest conflict nu este rezolvat cumva, în mod practic, pentru mai târziu, pentru viaţa adultului, în aşa fel încât să găsim, într-un anumit fel, o cale de trecere de la legile naturii, neutre din punct de vedere moral, la lumea moralităţii, la ideile morale, dacă nu putem contopi ordinea naturală şi ordinea morală a Universului, atunci intrăm în conflicte care ne sfâşie viaţa. În zilele noastre, aceste conflicte există aproape la toate fiinţele gânditoare; numai că ele rămân în subconştient. Oamenii nu şi le mărturisesc; ei adoptă nişte confesiuni religioase tradiţionale şi conciliază lăuntric ceea ce este cât se poate de ireconciliabil, atâta timp cât nu te ridici, aşa cum încercăm noi s-o facem cu ajutorul antroposofiei, de la lumea naturii la lumea spiritului. Pentru vârsta adultă viitoare, acest conflict este de un tragism profund. Iar dacă el intervine înainte de vârsta de 11 ani, atunci el se dovedeşte în mod clar a fi chiar distructiv pentru viaţa sufletească. El nu trebuie să apară în copilărie, copilul nu trebuie să ajungă să-şi spună: “Da, eu învăţ zoologia; aici, nu găsesc nimic din Dumnezeu; învăţ religia; aici, eu găsesc un Dumnezeu prin care nu-mi pot explica zoologia.” A face să intervină acest conflict încă din copilărie, ar fi ceva catastrofal, căci aşa ceva l-ar împiedica pe copil să intre în viaţă.

Dar o educaţie de felul celei descrise de mine aici în aceste zile nu are deloc de gând să provoace un asemenea conflict la această vârstă. O astfel de educaţie ţine seama de acest moment important al vieţii situat între 11 şi 12 ani şi de tot ceea ce începe atunci şi se continuă după aceea. La această vârstă, fiinţa umană poate începe să simtă dizarmonia dintre ceea ce este conceput într-un mod pur naturalist şi ceea ce este conceput într-un mod etic, moral. Iar noi trebuie să educăm fiinţa umană în aşa fel încât ea să simtă, cel puţin în viaţa sa afectivă, nu numai recunoştinţă, iubire, “duty”, ci şi puţin din acest conflict răspândit în lume. Dacă îl educăm în felul descris aici, atunci, tocmai în această perioadă a vieţii, el va ajunge, încetul cu încetul, într-un mod just, simţind această dizarmonie, să o transforme în armonie. Acest lucru face parte din viaţa religioasă; ceea ce aprofundează sentimentul religios e faptul de a nu te mulţumi să-i transmiţi omului, pe cale tradiţională, un articol de credinţă în care el trebuie să creadă, ci să-i oferi o comoară adevărată, care să acţioneze în sufletul lui, astfel încât el să ştie că această comoară rezolvă un conflict pe care el l-a putut trăi, deoarece acest conflict există.

Civilizaţia noastră modernă cere ca, tocmai din punct de vedere etic şi religios, să transpunem în viaţă acest lucru. Căci, în ceea ce priveşte educaţia etică şi religioasă, trebuie să ţinem seama de etapele de evoluţie ale sentimentului. Altfel, nu vom putea crea deloc acea punte de legătură de care vorbeam adineaori; acest lucru vi-l poate demonstra exemplul evocator al unei lucrări apărute la sfârşitul anilor ‘80, “Lux mundi”, la care au colaborat chiar un număr însemnat de membri ai Bisericii anglicane şi în care s-a încercat să se expună cele ce s-au cristalizat în Biserică, în aşa fel încât acestea să se integreze în viaţa socială a prezentului. Şi, într-adevăr, chiar membrii Bisericii episcopale – High Church – care au colaborat la “Lux mundi” [ Nota 50 ] , această lucrare apărută la Londra la sfârşitul anilor ‘80, chiar ei se străduiesc să creeze o punte de legătură între punctul lor de vedere şi civilizaţia modernă. Pretutindeni, vedem acest lucru, astăzi oamenii discută despre ceea ce poate deveni conţinutul religios al vieţii.

Dar suntem noi oare în stare să oferim copilului în curs de dezvoltare ceva solid, într-un domeniu în care se discută atâta? Suntem noi în stare măcar să facem din el un creştin, când îi vedem pe aceşti teologi discutând care mai de care despre fiinţa adevărată a lui Christos? N-ar trebuie oare ca tocmai astăzi să căutăm o cale care să apeleze în mod direct la omul însuşi, pentru ca el să se poată integra apoi creştinismului în toată libertatea? În zilele noastre, noi nu trebuie să realizăm educaţia etică şi religioasă introducând deja în procesul general de învăţământ nişte formule sau dogme, oricare ar fi ele; noi trebuie să învăţăm să dezvoltăm divin-spiritualul care trăieşte în fiinţa umană; apoi îl vom conduce pe copil, într-un mod liber şi adecvat, spre confesiunea sa religioasă. Atunci, el nu va fi sfâşiat interior când va vedea că unul se ataşează de Biserica episcopală, altul de puritanism ş.a.m.d. Noi trebuie să-l conducem în aşa fel pe copil, încât el să conceapă elementul religios real. Tot aşa, noi trebuie să facem în aşa fel încât prin intermediul celor trei elemente ale vieţii afective – recunoştinţă, iubire, “duty” – el să ajungă ca eticul să izvorască din sufletul său, nu ca fiind grefat din afară prin nişte prescripţii morale.

Totodată, aceasta este, la ora actuală, sarcina cea mai importantă, şi tot ceea ce se spune şi se face, de altminteri, în domeniul problemei sociale depinde de un lucru, şi anume ca noi să putem crea o bază justă în acest domeniu al pedagogiei.

Aici n-am putut oferi decât câteva indicaţii, cel puţin în maximele în care se găseşte concentrat, referitor la viaţa etică şi religioasă, ceea ce am spus în aceste zile despre instruire şi educaţie în general. Vom putea avea drept bază a vieţii morale şi religioase tot ceea ce îi oferim, de altfel, copilului, în felul descris, dacă, pe de-o parte, educăm şi instruim întemeindu-ne în mod real pe o pură cunoaştere a omului şi, pe de altă parte, dacă ştim că nu trebuie să facem să intre în viaţa etică şi religioasă nici dogmă, nici teorie, nici poruncă.

Trebuie, aşadar, să găsim căile unei arte reale a educaţiei şi instruirii, acea artă a educaţiei şi instruirii de care are nevoie civilizaţia contemporană. Poate pot spera că expunerile mele au putut arăta în mod clar că aici nu e vorba, în nici un caz, de o opoziţie radicală faţă de tot ceea ce s-a realizat până acum în materie de educaţie şi instruire. În acest domeniu, nu putem spune că, în general, în civilizaţia întregii omeniri, nu s-ar cunoaşte care sunt adevăratele obiective ale educaţiei şi instruirii. Acestea au fost formulate în termeni abstracţi cât se poate de corect de către marii pedagogi ai secolului al XIX-lea, în toate zonele lumii, în toate statele sau ţările. Pedagogia de orientare antroposofică nu vrea, în nici un caz, să se opună acestor căutări. Dar ea crede că ştie că aceste căutări necesită nişte mijloace adecvate, şi că aceste mijloace adecvate nu pot proveni decât dintr-o experienţă autentică, aprofundată, despre om şi Univers. Ea ar dori, în fond, să contribuie la realizarea, cu mijloacele adecvate, a ceea ce, în zilele noastre, toată lumea doreşte, într-un mod mai mult sau mai puţin vag şi abstract. Şi dacă, ascultând şi privind ce îşi propune pedagogia antroposofică prin Şcoala Waldorf, poţi avea acest sentiment: “Aici se caută nişte mijloace pentru a se realiza ceea ce dorim noi toţi”, atunci vei fi avut pentru această problemă, în linii mari, sentimentul just.

Faptul de a-mi fi fost îngăduit să vorbesc în acest spirit în faţa dvs., Doamnelor şi Domnilor, are pentru mine o valoare deosebită. Căci dacă dvs. aţi înţeles ceea ce am dorit să spun în acest spirit, acest lucru mi se pare şi mai important decât faptul de a fi ascultat în amănunt ceea ce am avut de spus. S-ar putea, eventual, să fie necesar ca amănuntele să fie modificate, într-un sens sau altul. Esenţialul nu sunt aceste amănunte. Esenţialul este spiritul care mi-a inspirat cuvintele. Şi dacă am reuşit să trezesc într-o măsură cât de mică sentimentul a ceea ce este acest spirit, uman şi tolerant – nu în sens pasiv, ci în sens activ –, în care trebuie să vorbeşti tocmai când te inspiri din pedagogia de orientare antroposofică, atunci am realizat, poate nu atât de mult în ansamblu, dar, totuşi, măcar puţin, din ceea ce am vrut să expun în faţa dvs. în aceste conferinţe.

Exprimându-mi, din nou, în încheiere, convingerea că într-o bună zi trebuie să i se vorbească civilizaţiei moderne în acest spirit, vă mulţumesc pentru interesul manifestat faţă de aceste conferinţe; vă mulţumesc că aţi binevoit să petreceţi acest timp – şi, ceea ce înseamnă mai mult, timpul vacanţei – aici, pentru a asculta aceste conferinţe, şi sper că plecaţi cu sentimentul că poate a existat cel puţin un lucru pentru care a meritat să faceţi această călătorie.

Dacă aşa stau lucrurile, fie-mi permis acum, în încheierea acestui ciclu de conferinţe, să vă salut cordial, în speranţa de a vă revedea, aşa cum v-am salutat la deschiderea acestor conferinţe.