Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DEZVOLTAREA SĂNĂTOASĂ A FIINŢEI UMANE

GA 303

ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

EXTRASE DIN DISCUŢIILE DIN 3 IANUARIE 1922

Rudolf Steiner: Doamnelor, Domnilor, e de dorit, din cauza diverselor plecări, să fie tratată mai întâi problema practică. Deoarece e vorba despre aspectul practic al problemelor de educaţie evocate în acest curs, putem porni, desigur, de la Şcoala Waldorf. În ceea ce mă priveşte, aş dori să mă refer, totuşi, la ceva de o şi mai mare anvergură. Cred că, dacă vrem să devină active în practică lucrurile despre care e vorba aici, e necesară o adevărată forţă, care să ia naştere din examinarea civilizaţiei actuale, şi un anumit entuziasm.

Mi se pare că cel care nu vede că trebuie să dăm impulsurilor din învăţământ orientarea despre care a fost vorba aici, acela nu va putea reuşi deloc să realizeze în această direcţie ceva care să aibă un impact real.

Dacă trebuie să-mi exprim convingerea cea mai intimă în această privinţă, iat-o: pentru cel ce examinează fără prejudecăţi evoluţia omenirii moderne din ţările civilizate, este absolut clar faptul că noi trăim într-o epocă de decadenţă a civilizaţiei şi că tot ceea ce ar voi oamenii să afirme pentru a contesta realitatea acestei decadenţe se întemeiază, în realitate, doar pe mişte motive iluzorii.

A vorbi aşa cum am făcut-o adineaori este, într-adevăr, foarte neplăcut şi pare pesimist, în timp ce, de fapt, este ceva optimist în intenţie; dar, chiar şi din punct de vedere exterior, se arată atâtea simptome de decadenţă a civilizaţiei, încât această decadenţă poate fi deja percepută. De fapt, numai atunci problema educaţiei se va ivi în inimi şi în suflete într-o formă justă. Şi, pe baza acestei mărturisiri, aş zice, pot vorbi despre întemeierea Şcolii Waldorf ca despre primul exemplu al unei transpuneri în practică a principiilor de educaţie expuse aici.

De ce avem noi, aşadar, o Şcoală Waldorf? Vedeţi dvs., Şcoala Waldorf îşi datorează existenţa – trebuie, desigur, s-o spunem – transpunerii în practică a acestor principii de educaţie, a acestor principii de educaţie pur umane. Cum s-au petrecut lucrurile? Ele s-au petrecut în felul următor: în 1919, exista în Europa Centrală o prăbuşire absolută, o prăbuşire a vieţii economice, politice, spirituale. Poate s-ar putea spune şi: o prăbuşire a vieţii economice şi politice şi un faliment total al vieţii spirituale. În 1919, aceste lucruri aveau o asemenea formă, încât toată lumea, în general, era conştientă de această prăbuşire, încât, timp de şase luni, aş zice, toată lumea era pe deplin conştientă că aşa stau lucrurile. Toată lumea era absolut conştientă că aşa stau lucrurile, cam până pe la mijlocul anului 1919.

Dar multe flecăreli pretindeau, în lume, că omenirea, desigur, se va reface, în Europa Centrală, de asemenea, că după un timp ea va ajunge să progreseze faţă de condiţiile din trecut etc. Asemenea flecăreli provin dintr-un mod uşuratic de a gândi. În realitate, toate cuvintele pronunţate în acest sens nu sunt decât fraze goale. În realitate, decadenţa se accentuează în permanenţă. Numai că, în ceea ce priveşte Europa Centrală, situaţia este aceasta: în 1919, exista panta pe care se cobora. Iar acum se întâmplă cu Europa Centrală ce se întâmplă şi cu un om care a cunoscut zile mai bune şi care şi-a cumpărat în acele zile haine. El are aceste haine, le poartă până când se uzează complet. Motivele pentru care el nu mai are mijloacele cu care să-şi cumpere unele noi există de mult vreme. Dar cum el mai poate încă purta hainele vechi, atâta timp cât mai există cea mai mică zdreanţă din ele omul respectiv se amăgeşte în legătură cu faptul că nu-şi poate cumpăra haine noi. Lumea întreagă se amăgeşte în legătură cu faptul că există absolut toate motivele pentru care nu va fi posibil să ne cumpărăm haine noi de civilizaţie pe baza unor situaţii din trecut.

Dar, vedeţi dvs., în primul semestru 1919, atmosfera era de-aşa natură, încât puteai vorbi într-un mod grav fiinţei umane şi eu nu am început imediat prin a întemeia Şcoala Waldorf, ci am ţinut nişte conferinţe populare de pedagogie [ Nota 55 ] , care conţineau pentru prima dată, dar într-un mod schiţat, ceea ce am spus şi aici. Iar aceste lucruri au părut evidente câtorva oameni. De aici s-a născut Şcoala Waldorf.

Subliniez acest lucru în mod expres, deoarece condiţia fundamentală pentru o acţiune practică în acest domeniu este discernământul, discernământul care emană dintr-o cunoaştere autentică a condiţiilor educaţiei. Cu ocazia întemeierii Şcolii Waldorf, am spus: este, desigur, frumos să existe un asemenea model, dar aceasta nu rezolvă problema, căci rezolvarea problemei ar fi, sau, cel puţin, firul care ar conduce spre soluţionarea problemei ar fi dacă peste un trimestru s-ar întemeia măcar o duzină de Şcoli Waldorf. Acest lucru nu s-a realizat – o ştim. De aceea, nu putem considera drept un succes ceea ce a fost realizat în acest domeniu, nu avem decât o singură “şcoală-model”, cum se numeşte aşa ceva. Şi însuşi acest model nu se prezintă la ora actuală aşa cum am dori. O să vă dau un exemplu.

În afară de sala de euritmie pe care, în sfârşit, o avem, noi am avea nevoie de o sală mare pentru exerciţiile obişnuite de gimnastică. Încă n-o avem. Aşadar, cel care vizitează Şcoala Waldorf şi priveşte ce se petrece aici nu trebuie să considere acesta drept idealul de Şcoală Waldorf! Şcoala Waldorf nu are în primul rând bani şi, din punct de vedere financiar, ea are picioare de lut!

Dar îmi imaginez că două lucruri sunt necesare. Primul este acela că trebuie să se răspândească ideea unei educaţii pur umane, întemeiată pe o adevărat cunoaştere a fiinţei umane. Trebuie să gândim această idee până în miezul ei. Ar trebui să facem tot posibilul să gândim această idee până în miezul ei.

Vedeţi dvs., nu slujeşte la nimic să ne aruncăm, ca să spunem aşa, praf în ochi într-un domeniu atât de serios; permiteţi-mi, aşadar, să vorbesc liber şi sincer în legătură cu aceasta. Atunci când vorbeşti despre aceste lucruri şi, de asemenea, atunci când e vorba de nişte tratative economice, mi se face adesea această obiecţie: da, dar în Anglia trebuie să facem acest lucru sau celălalt, ca să nu şocăm lumea.

Ei bine, dacă rămânem la un asemenea punct de vedere, nu vom progresa deloc. Nu vom progresa deloc dacă nu ne hotărâm să depăşim atitudinea care constă în a spune, de exemplu: da, dar în Anglia trebuie să conducem totul spre practică. E tocmai ceea ce s-a făcut la modul foarte general în lumea civilizată de cinci sau şase secole, în toate domeniile noi n-am acceptat decât ceea ce puteam vedea, ca să spunem aşa, imediat cu ochii noştri. E tocmai ceea ce ne duce la ruină. Şi dacă persistăm să practicăm acest principiu, noi nu vom mai ieşi din haos.

Aşadar, nu e vorba de nişte chestiuni de amănunt, ci e vorba, în realitate, să avem curajul de a da un nou impuls. Se crede, în general, că eu nu înţeleg când mi se spune: da, dar în Anglia totul trebuie să fie făcut altfel. – Eu înţeleg perfect, dar asta nu atinge fondul problemei! Şi, de fapt, dacă n-am fi avut, de exemplu, nenorocul – pentru întemeierea efectivă a Şcolii Waldorf acest lucru a fost un noroc –, aşadar, dacă n-am fi avut nenorocul de a ne afla în 1919 într-o situaţie teribilă în Europa Centrală şi de a întâlni, din acest motiv, nişte spirite grave, noi n-am fi putut, din cu totul alte motive, să avem vreo Şcoală Waldorf în Europa Centrală. Căci, în Europa Centrală, mai mult decât în altă parte, e necesar un cu totul alt impuls, din simplul motiv că Europa Centrală, şi în special Germania, nu are, de fapt, nici cel mai mic simţ al organizării sau al unei vieţi sociale structurate. Când vorbim fără încetare despre organizarea germană în afara Europei Centrale, asta nu e nimic altceva decât falsitate. Germanii n-au nici un talent pentru organizare. Mai ales, nu există nici un organism structurat al poporului: există o viaţă culturală care trăieşte în anumiţi indivizi, dar care nu trăieşte deloc în ansamblul poporului. Universităţile germane, de exemplu, nu sunt, în nici un caz, expresia spiritului german. Spiritul german autentic nu trăieşte ca atare decât în câţiva indivizi izolaţi. Acesta nu este, fireşte, decât un indiciu, dar el este, de asemenea, indiciul că, dacă vrem să facem apel în Europa Centrală la opinia publică sau ceva asemănător, găsim doar faptul că nişte lucruri cum sunt cele expuse aici nu întâlnesc decât neînţelegere. Într-un cuvânt, Şcoala Waldorf îşi datorează, aşadar, existenţa unei situaţii nefericite.

Dar se pune problema – în afară de faptul că trebuie să existe mai întâi discernământ, un adevărat discernământ, în sensul indicat aici –, se pune problema ca, pe lângă aceasta, ar trebui să se întâmple ca acolo unde nu există o asemenea situaţie nefericită, unde ar trebui să se întemeieze în realitate ceva de felul unei Şcoli Waldorf pe baza discernământului, a iniţiativei umane celei mai nemijlocite, se pune problema ca aceasta să ia naştere, în mod efectiv.

Aşadar, dacă ceva de felul Şcolii Waldorf ar trebui să ia naştere, de exemplu, în Anglia – ea ar trebui, desigur, să fie realizată cu totul altfel, prin specificul ei; atingem aici problema condiţiilor specifice ale ţării şi ale poporului –, dar dacă ea ar lua naştere, acesta ar fi, probabil, cu adevărat un puternic pas înainte.

Nu-i aşa, atunci când am văzut că mişcarea Şcolilor Waldorf nu ia amploare, pentru că Şcoala Waldorf a rămas unică, am încercat să lansez ideea unei “Uniuni Mondiale a Şcolilor”, căci trebuie, totuşi, să observ acest lucru: vedeţi dvs., în aceşti ultimi ani am avut o expansiune deosebită a mişcării antroposofice, cel puţin în Europa Centrală. Mişcarea antroposofică este astăzi un element important în Europa Centrală. Ca mişcare spirituală, ea este un element de care se ţine seama. Dar noi nu avem deloc o organizare care să conducă şi să îndrume într-un anumit fel această mişcare. Societatea Antroposofică – trebuie s-o spunem, căci e bine ca acest lucru să fie cunoscut – Societatea Antroposofică nu este capabilă să poarte în sine mişcarea antroposofică. Societatea Antroposofică este impregnată de nişte tendinţe atât de puternice spre sectarism, încât ea nu mai poate să poarte mişcarea antroposofică aşa cum este ea astăzi, aşa cum a devenit ea, încetul cu încetul. Dar am vrut să mai fac apel o ultimă oară la aceste forţe care ar fi putut exista în Societatea Antroposofică, în ideea că poate ele ar face un ultim efort pentru a propaga ceva de felul unei “Uniuni Mondiale a Şcolilor”. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. “Uniunea Mondială a Şcolilor” a fost înmormântată. Căci, nu-i aşa, nu poţi doar să vorbeşti despre un lucru, ci trebuie să pui mâna şi să transpui acel lucru în practică. Pentru aceasta, trebuie să participe un anumit număr de oameni. “Uniunea Mondială a Şcolilor” a fost, aşadar, înmormântată ca atare.

Şcoala Waldorf din Stuttgart a luat naştere din revoluţia germană, nu pentru că ea ar fi o şcoală revoluţionară, ci ea a luat naştere din atmosfera revoluţionară. Dar dacă s-ar întemeia o Şcoală Waldorf în deplină cunoştinţă de cauză, acolo unde oamenii îşi pot face o idee de ansamblu asupra situaţiei mondiale, ca în Anglia, atunci noi am face un pas înainte.

Poate voi mai adăuga câteva cuvinte la această temă, după ce discuţia va continua o vreme.

D-na Mackenzie (cu rezumat-traducere de Dl. Kaufmann): Profesoara Mackenzie spune că, în ciuda a toate, aici sunt prezente diferite personalităţi engleze, nişte personalităţi care ar fi cu adevărat capabile să facă ceva în această direcţie şi să exercite o influenţă şi care, de asemenea, vor să întreprindă ceva în direcţia acestor impulsuri pedagogice, în virtutea sentimentului pe care-l au despre evoluţia necesităţilor omenirii, a necesităţilor universale.

Rudolf Steiner: Aş dori să adaug că, în mod evident, acest lucru trebuie să fie realizat în practică şi că e nesănătos să se vorbească prea mult în legătură cu asta. Cei care sunt capabili să facă un pas înainte în această direcţie trebuie să îndeplinească pregătirile necesare şi apoi, când va fi venit momentul potrivit, să meargă înainte în mod just.

Vom fi, desigur, în asentimentul d-nei Mackenzie şi a celorlalţi prieteni ai noştri, dacă nişte prieteni veniţi din alte ţări, prezenţi aici, care vor să prezinte nişte proiecte şi sugestii, vor veni să ne caute, pe unul sau pe altul dintre noi, şi să ne vorbească.

Doamna K., La Haye: A fost astăzi vorba foarte mult despre Anglia şi ne bucurăm mult, credem că e de folos. Dar noi, cei care venim din mica noastră ţară, Olanda, avem multe lucruri care ne stau la inimă, noi am venit, de fapt, fiind conştienţi de o foarte mare greşeală. Ideea “Uniunii Mondiale a Şcolilor” a fost exprimată pentru prima dată în Olanda şi, în realitate, noi n-am făcut ceea ce ar fi trebuit să facem, în parte pentru că acest lucru a fost greşit înţeles, în parte din lipsă de forţe. Noi n-am fost, totuşi, atât de inactivi cum se crede şi eu vă pot asigura că dorim foarte mult să ne răscumpărăm greşeala în măsura posibilului. Şi aş vrea, totuşi, să-l rog pe Rudolf Steiner să ne spună dacă acea cale pe care a propus-o pentru Anglia este posibilă şi pentru Olanda. Şi cum Domnul Steiner a promis să vină să ne vadă în aprilie, aş dori să-l întreb dacă ar fi posibil să vorbească despre acest lucru în faţa unui cerc relativ mare de pedagogi.

Rudolf Steiner: Pentru Olanda, există deja un proiect care, după câte ştiu, este chiar în curs de realizare: e vorba de un curs de învăţământ superior, care, asemănător cursurilor de învăţământ superior obişnuite, va face cunoscută în mod serios antroposofia şi în Olanda.

Trebuie să recunoaştem că a fost, cu siguranţă, o experienţă deprimantă să vedem cum, după ce am subliniat multă vreme necesitatea de a se face ceva pentru antroposofie în Olanda, după ce anul trecut, în februarie, în martie, au avut loc nişte conferinţe, nişte reprezentaţii, a fost deprimant să observăm un recul care putea fi perceput foarte puternic – probabil nu în ceea ce priveşte înţelegerea antroposofiei, căci nu pot crede aşa ceva, ci în ceea ce priveşte starea internă a Societăţii Antroposofice din Olanda. Şi de aceea mi se pare că ar fi, cu siguranţă, absolut necesar ca tocmai în Olanda mişcarea antroposofică să fie luată în mână de nişte forţe noi şi dinamice. Din ce direcţie va veni aceasta, va depinde, fireşte, de împrejurări, acest lucru poate veni, desigur, şi din direcţia mişcării pedagogice. A fost pusă aici o întrebare tocmai pe această temă:

X: Legea olandeză permite să se întemeieze o şcoală independentă dacă oamenii sunt hotărâţi în mod serios s-o facă. Ar fi oare posibil, dacă n-am putea obţine în Olanda bani pe altă cale, să edificăm o şcoală independentă pe baza subvenţiilor Statului, cu condiţia ca noi să putem fi absolut liberi şi să păstrăm procesul de învăţământ în mâinile noastre?

Rudolf Steiner: În această întrebare există un aspect pe care nu-l înţeleg prea bine, un altul care mi se pare îndoielnic. Nu înţeleg prea bine că nu se pot găsi în Olanda bani pentru o şcoală cu adevărat liberă. Iertaţi-mă, e poate naiv din partea mea, dar nu pot să înţeleg prea bine acest lucru. Căci mi se pare, totuşi, că dacă entuziasmul este destul de mare, atunci e posibil cel puţin să se facă începutul. Nu e nevoie de atâţia bani pentru a începe.

Al doilea aspect, care mi se pare îndoielnic, este că s-ar putea face aşa ceva cu subvenţii din partea Statului. Căci a crede că Statul ar lăsa* să i se răpească exercitarea dreptului său faţă de şcoală, dacă el oferă subvenţii, acest lucru mi se pare îndoielnic. Eu nu cred, aşadar, că s-ar putea întemeia o adevărată şcoală liberă pe bază de subvenţii, adică sub supravegherea Statului. La Stuttgart am avut norocul de a întemeia Şcoala Waldorf exact înainte ca Adunarea naţională a Republicii să fi adoptat o lege şcolară sub incidenţa căreia întemeierea unei asemenea şcoli ar fi fost imposibilă, căci, nu-i aşa, noi pierdem tot mai multă libertate, pe măsură ce se răspândeşte liberalismul. Şi probabil că astăzi, când progresul domneşte în Germania, Şcoala Waldorf din Stuttgart n-ar mai putea fi, cu siguranţă, întemeiată. Dar ea a fost întemeiată înainte. Şi acum – iată că lumea stă cu ochii pe Şcoala Waldorf şi o lasă să supravieţuiască până când mişcarea ce a creat ceea ce se numeşte şcoala elementară va fi destul de puternică, pentru a i se smulge apoi, în numele unui fanatism oarecare, primele ei patru clase. Sper că vom putea împiedica să se întâmple aşa ceva, dar în acest domeniu ne îndreptăm spre nişte vremuri teribile. Şi de aceea insist eu atât de des asupra faptului că e necesar să facem fără întârziere ceea ce trebuie să facem; căci se răspândeşte peste lume un val care merge absolut în direcţia Statului coercitiv. Şi lucrurile sunt, într-adevăr, de-aşa natură încât civilizaţia occidentală este expusă pericolului de a fi într-o zi, pur şi simplu, invadată de o civilizaţie mai mult sau mai puţin asiatică, care va avea atunci ceva spiritual. Acest lucru, oamenii nu vor să-l vadă, dar lucrurile vor ajunge până aici.

Nu-i aşa, chestiunea este doar mai mult sau mai puţin amânată, atunci când crezi că poţi face apel, pentru început, la nişte subvenţii din partea Statului. În ceea ce mă priveşte, eu n-aş aştepta mare lucru de la aşa ceva. Dar poate cineva are altă părere. Vă rog să vă exprimaţi astăzi absolut liber toate părerile.

*Textul are aici un “nicht” pe care îl suprimăm, în acord cu editorul german, căci sensul cere cu toată evidenţa ca el să fie suprimat. Editorul german are intenţia de a-l suprima cu ocazia unei noi ediţii (n. t. fr.).

X spune că nu e posibil în prezent să se întemeieze o şcoală în Olanda fără amestecul Statului, că se cere, de exemplu, să se fi atins un anumit nivel de cunoştinţe etc.

Rudolf Steiner: Nu-i aşa, dacă n-ar exista aceste lucruri, nu m-aş fi gândit niciodată, odinioară, la ceva cum este “Uniunea Mondială a Şcolilor”, care are, totuşi, un aspect teoretic. Dar, tocmai pentru că aceste lucruri există, am crezut că “Uniunea Mondială a Şcolilor” ar fi în primul rând o realizare practică. Iată despre ce e vorba:

Luaţi, de exemplu, mica şcoală pe care am avut-o aici la Dornach. Din motivul pe care l-am evocat deja adesea în aceste zile, din cauza supraabundenţei penuriei noastre de bani, noi n-am reuşit să avem decât o şcoală foarte mică. În această mică şcoală se găseau copii care aveau sub 10 ani şi alţii care aveau peste 10 ani. Dar există în Statul – care aici se numeşte Canton – Soleure o lege şcolară foarte strictă, dar care nu se deosebeşte deloc de alte legi şcolare stricte aplicate în general în Elveţia, o lege şcolară atât de strictă, că atunci când Statul Soleure a descoperit că aici învaţă copii sub 14 ani a decretat, pur şi simplu, că e imposibil aşa ceva. Aşa ceva nu există. Şi, orice am fi făcut, nu puteam realiza în nici un fel o cât de mică idee de Şcoală Waldorf pentru nişte copii sub 14 ani. Şi, fireşte, pretutindeni există atitudini de opoziţie, cel puţin pe continent. Ceea ce se întâmplă în Anglia, nu-mi pot permite, cel puţin pentru moment, să apreciez în întregime; dar dacă ar fi posibil să se întemeieze acolo o şcoală care să fie absolut liberă, ar fi excelent. Şi, deoarece în realitate întâlnim rezistenţe peste tot acolo unde abordăm realizarea practică a unor şcoli, eu m-am gândit că “Uniunea Mondială Şcolilor” ar fi pentru început o realitate practică, căci eu o vedeam în linii mari, pentru că ea ar crea o mişcare de opinie în lume tocmai în ceea ce priveşte posibilitatea de a întemeia nişte şcoli libere. Adică, trebuia să mergem împotriva curentului care îşi atinge apogeul tocmai în bolşevismul rus, trebuia să mergem împotriva acestui curent care îşi atinge apogeul în şcoala de Stat, coercitivă la modul absolut, care există, de fapt, pretutindeni; căci lumea nu vede că Lunacearsky [ Nota 56 ] nu e decât ultima consecinţă a ceea ce există în mod potenţial pretutindeni în Europa; atâta timp cât îi convine această situaţie, lumea nu vede cum stau, de fapt, lucrurile; – aşadar, eu cred că ar trebui să inaugurăm o mişcare de sens opus: Lunacearsky vrea neapărat să facă din Stat o maşină uriaşă, în care omul ar fi şi el o rotiţă. Cealaltă mişcare ar trebui să tindă să educe nişte fiinţe umane.

Acest lucru e necesar. Vedeţi dvs., în cadrul mişcării antroposofice noi facem nişte experienţe extrem de dureroase în acest domeniu. Astăzi e posibil să ia naştere, de asemenea, o adevărată mişcare medicală. Sunt întrunite toate condiţiile. Ar fi necesară, şi aici, o mişcare capabilă să prezinte această medicină în faţa lumii. Dar întâlnim pretutindeni, la aceşti oameni, o altă tendinţă, aceea de a face să fie considerat “şarlatan” acela care vrea să propună un fel sau altul de medicină mai umană, cerând, totodată, de la el să acţioneze împotriva legii. Aş putea să vă dau un exemplu – nu dau decât un exemplu, acesta nu se referă la mişcarea medicală antroposofică –, dar aş putea să vă numesc un ministru care a apărat în Parlamentul german o lege severă împotriva liberei exercitări a profesiunilor din domeniul sănătăţii, care mai există încă în Germania, în timp ce el, acest ministru, s-a dus să caute nişte vindecători fără diplomă ca să-şi trateze propria familie. Ceea ce înseamnă că el nu credea în medicina oficială pentru propria sa familie, ci în aceia pe care voia acum ca legea să-i numească “şarlatani”.

Iată un simptom cu tendinţă sectară. O mişcare nu e sectară atunci când se străduieşte să se prezinte în faţa lumii într-un mod absolut liber şi chiar fiind în deplin acord cu legea, astfel încât să nu i se poată pune la îndoială justificarea legală.

Aceasta era misiunea pe care o imaginasem pentru “Uniunea Mondială a Şcolilor”: a crea o mişcarea de opinie în favoarea unor legi care să permită întemeierea de şcoli pe baza necesităţilor pedagogice. Nişte şcoli nu pot fi întemeiate niciodată pe baza unor rezoluţii luate cu majoritate de voturi. De aceea, ele nici nu pot fi şcoli de Stat.

Iată, aşadar, ce cred eu că trebuie să spun despre această “Uniune Mondială a Şcolilor”, care nu-mi este, de altfel, deloc simpatică. Ea nu-mi este simpatică pentru că este o asociaţie, o propagandă, eu prefer să acţionez pe baza unui element obiectiv şi nu prin agitaţie, prin propagandă. Pentru mine, acestea sunt lucruri îngrozitoare. Dar când eşti cu mâinile şi picioarele legate, când nu e posibil să întemeiezi nicăieri şcoli libere, trebuie, fireşte, să creezi mai întâi o mişcare de opinie care să facă posibile aceste şcoli. Pot fi justificate nişte compromisuri, într-un domeniu sau altul, dar noi trăim astăzi într-o epocă în care fiecare compromis ne cufundă tot mai mult în nenorocire.

Întrebare: Care este cel mai bun mod de a acţiona în viaţa politică?

Rudolf Steiner: Cred că ne-am îndepărta prea mult de ceea ce se petrece aici, dacă am situa pe planul politic actual întrebările profunde şi importante care au fost ridicate aici, pentru că nu pot să aştept nimic sau aproape nimic de la politica actuală a epocii noastre înainte ca ea să se fi regenerat pornind de pe alte baze decât cele care sunt în primul rând prezente astăzi în ţările pe care le cunosc pe plan fizic. Cred că se poate constata într-un mod atât clar, tocmai în acest domeniu, o decadenţă pronunţată, încât am putea înţelege de ce este necesară mişcarea pentru tripartiţia organismului social, această mişcare anexă a mişcării antroposofice [ Nota 8 ] .

Unde a ajuns organismul social non tripartit – dacă trebuie să mă exprimă despre acest subiect pe scurt şi, din acest motiv, dând, poate, naştere unor neînţelegeri? El a ajuns la faptul că destinele popoarelor sunt determinate, în realitate, de către nişte partide ale căror doctrine sunt, în fond, cea mai pură frazeologie. Nu putem afirma absolut deloc că frazeologia folosită astăzi de un partid sau altul ar conţine câtuşi de puţin ceva real.

Am atras atenţia [ Nota 57 ] deja o dată în aceste zile că Bismarck [ Nota 58 ] , care era absolut ultramonarhist în perioada ulterioară a vieţii sale – el a fost în tinereţe un republican absolut timid, mascat, după cum spune el însuşi, dar a devenit apoi un monarhist rigid –, Bismarck, aşadar, a spus acelaşi lucru ca Robespierre [ Nota 59 ] . Poţi spune, într-adevăr, tot ce vrei. Dar e vorba de partid, de ceea ce iese la iveală când interiorul partidelor, am putea spune, îşi scoate masca.

Vedeţi dvs., timp de mai mulţi ani am fost profesor, la Universitatea populară din Berlin, care era o instituţie social-democrată [ Nota 60 ] . Am fost întotdeauna fericit să rostesc adevărul pretutindeni unde oamenii voiau să-l asculte. N-am văzut niciodată vreun obstacol în a spune adevărul într-un loc sau altul, chiar dacă asociaţiile în cadrul cărora acţionam aveau o coloratură sau alta, prin programele lor sau prin opiniile lor politice. Am predat la cursul meu o concepţie absolut antroposofică, atât în domeniul ştiinţelor, cât şi în domeniul istoriei, chiar printre acei oameni care, prin orientarea partidului lor, erau nişte materialişti înguşti; chiar atunci când îi învăţam pe aceşti oameni cum să vorbească în public, am putut să pun în valoare ceea ce constituia convingerea mea. Iar Universitatea populară creştea tot mai mult. Şi iată că şefii de partid social-democraţi au aflat şi a fost suficient ca trei sau patru persoane să fie prezente la o întrunire decisivă la care asistau, de asemenea, toţi elevii mei, ei, care doreau în mod unanim ca eu să-mi ţin în continuare cursurile; dar existau câţiva şefi de partid energici care au declarat: nu putem permite un asemenea învăţământ, care subminează esenţa însăşi a partidului social-democrat. Am răspuns: da, dar partidul social-democrat vrea, totuşi, să lucreze pentru viitor şi omenirea merge, fără îndoială, spre libertate, şi dacă vrem să avem o şcoală a viitorului, trebuie, totuşi, să ne situăm pe terenul unei şcoli libere. Atunci, unul dintre aceşti oameni de partid de o culoare trainică s-a ridicat şi a spus: libertate în învăţământ, noi nu cunoaştem aşa ceva, noi cunoaştem doar o constrângere rezonabilă. – Şi de aici a decurs apoi ceea ce a condus la imposibilitatea de a continua aceste cursuri.

E convingerea mea, poate părea absolut stupid şi orgolios, dar aceasta este convingerea mea – deoarece eu am predat aceste cursuri şi clasele au crescut neîncetat an de an, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX –, e convingerea mea fermă: dacă această mişcare s-ar fi putut continua, situaţia din Europa Centrală ar fi fost cu totul alta între 1910 şi 1920. Aşa cum am spus adineaori, acest lucru poate părea stupid, dar aş vrea, totuşi, să-l exprim.

Aşadar, nu am o părere prea bună în legătură cu ceea ce ar putea să se realizeze prin intermediul acestor partide. Din partea unui partid socialist, oricare ar fi acela, vă puteţi aştepta cel mai puţin să vă ofere posibilitatea de a întemeia ceva care să se apropie de un învăţământ liber. Partidele socialiste tind în modul cel mai incredibil tocmai spre distrugerea oricărei libertăţi şcolare. Cât despre partidele creştine, ele sunt constrânse faţă de Statul actual să pretindă şcoli libere. Dar în momentul în care ar fi la putere, şi-ar rezerva această libertate doar pentru ele. Astfel încât situaţia vieţii publice este de-aşa natură, încât trebuie neapărat să recunoaştem: noi nu vom avansa dacă nu creăm mai întâi o bază prin tripartiţia organismului social, prin care nu avem, de altfel, elementul social decât în partea mediană, în domeniul dreptului. Şi atunci, posibilitatea unui învăţământ liber apare, practic, de la sine. Dar pe calea alegerilor nu se va ajunge la aşa ceva.

Z. întreabă în ce măsură, dacă generaţia actuală ar fi educată conform principiilor unei cunoaşteri antroposofice, acest lucru ar fi suficient pentru înlăturarea forţelor de declin şi decadenţă sau dacă, presupunând că această generaţie ar fi educată, în mare, după principiile cunoaşterii antroposofice, n-ar fi necesar, pe lângă aceasta, să încercăm să-i trimitem pe tineri în lume cu intenţia conştientă de a transforma ordinea socială actuală şi de a modela un nou organism social?

Rudolf Steiner: Oamenii nu văd deloc în întreaga lor amploare faptele pe care se întemeiază ceea ce am încercat să expun în cartea mea Punctele nodale ale problemei sociale [ Nota 9 ] în legătură cu tripartiţia organismului social; motivele care au condus la scrierea acestei cărţi sunt vechi de câteva decenii... Omenirea a ajuns astăzi într-un punct al evolu-ţiei sale în care, dacă ar veni cineva să-i propună ideile cele mai juste cu privire la viaţa socială, cu privire la concepţiile sociale – acel om n-ar mai găsi posibilitatea de a transpune în realitate nici măcar o idee justă, prin vreunul din mijloacele care există astăzi pentru a se realiza nişte idei. Trebuie întotdeauna să situăm mai întâi fiinţele umane în nişte condiţii care să permită în mod real transpunerea ideilor, a concepţiilor, în activitatea socială.

De aceea, eu nu cred că trebuie să întrebăm dacă, în cazul în care o generaţie ar fi educată în sensul indicat, ar apărea condiţiile sociale corespunzătoare, sau dacă ar fi necesară o schimbare de ordin social într-o direcţie sau alta, ci aş zice că situaţia este următoarea: trebuie să ne fie limpede faptul că lucrul cel mai bun pe care l-am putea obţine ar fi obţinut doar dacă am face să progreseze în sensul unei educaţii universal umane cât mai mulţi membri ai unei generaţii. Atunci, a doua întrebarea referitoare la aspectul practic ar cădea de la sine. Căci tocmai aceşti oameni educaţi în acest fel ar fi cei ce ar concepe ideile de transformare care ar trebui să fie gândite. Şi pentru că vor fi ajuns într-o altă situaţie umană decât aceea care este posibilă astăzi, ei vor dispune de alte condiţii de realizare a concepţiei lor.

Aşadar, eu cred că, dacă vrem să fim oameni ai practicii, ceea ce contează cu adevărat este să gândim, într-adevăr, în mod practic şi nu în mod teoretic. Şi a gândi în mod practic înseamnă a face ceea ce e posibil, nu a realiza un ideal, ci a face ceea ce e posibil. Lucrul de la care putem aştepta cel mai mult este acela de a educa pe baza unei cunoaşteri a fiinţei umane cât mai mulţi membri ai unei generaţii şi de a avea încredere că aceste fiinţe umane educate în modul cel mai just posibil vor institui şi o ordine socială aşa cum ar fi de dorit.

La a doua întrebare nu putem răspunde, din punct de vedere practic, nu teoretic, decât cu fiinţele umane pe care le formăm. Aceasta este opinia mea.

Aş putea răspunde acum la o întrebare care a fost pusă în scris:

Întrebare: Care este cea mai bună cale de a integra ceea ce am auzit aici învăţământului destinat unor copii atinşi de o gravă debilitate?

Rudolf Steiner: Aş vrea să pornesc de la un exemplu practic. La vârsta de douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani, am fost eu însumi angajat ca preceptor la o familie care avea patru băieţi [ Nota 61 ] . Trei băieţi erau relativ uşor de educat, al patrulea era la vârsta de 11 ani în situaţia următoare: începând de la 7 ani, el ar fi trebuit să urmeze un învăţământ primar, chiar dacă sub formă de învăţământ particular. Dar în Austria – întâmplarea se petrecea în Austria – fiecare putea să predea în mod liber, pentru că nu se cerea nimic altceva decât ca învăţătura, indiferent pe ce cale ar fi fost ea realizată, să fie atestată prin faptul că la sfârşitul anului copiii trebuiau să se prezinte la un examen. Ei îşi puteau da examenele indiferent în ce şcoală, la sfârşitul anului, puteau fi instruiţi de îngeri sau diavoli, puţin conta, numai să poată reuşi la examenele respective.

Dar exista atunci printre aceşti patru copii un băiat care frecventase şcoala primară timp de patru sau cinci ani. Mi-a fost arătat – copilul avea atunci 11 ani – ultimul său caiet de desen – pe care îl adusese de la examen. La celelalte materii, ori nu deschisese gura, ori dăduse nişte răspunsuri lipsite de sens şi nu scrisese nimic pe hârtie. Dar el a adus de la examen măcar caietul de desen – era singurul document – şi acesta consta în faptul că pe prima pagină exista o gaură mare. Într-adevăr, el nu făcuse nimic altceva decât că desenase ceva, apoi ştersese cu guma, aşa de tare, încât nu mai exista acolo decât o gaură mare. Acesta era, într-adevăr, rezultatul de la examen. De altfel, se întâmpla ca timp de câteva săptămâni să nu-l poţi face să schimbe nici măcar un singur cuvânt cu cineva. El îşi făcuse, de asemenea, de la o vreme, obiceiul de a nu voi să mănânce la masă, ci mergea la bucătărie unde erau duse resturile, aşadar, nu hrană normală, ci resturi.

Vă descriu aceste simptome ca să vedeţi că era vorba de un copil care făcea parte din categoria celor pe care-i putem numi, cu siguranţă, “copii atinşi de o gravă debilitate”.

Mi s-a spus atunci: cu acest copil nu poţi face, bineînţeles, nimic, căci deja a fost încercat tot posibilul; chiar medicul familiei, care era, de altfel, cel mai bun medic din oraş, un om cu adevărat foarte bine văzut, abandonase orice speranţă în privinţa lui şi familia era foarte nenorocită. Nu mai ştiau ce să-i facă.

Am cerut atunci să-l lase pe copil în grija mea, exact ca pe ceilalţi, dar să mi se acorde puterea absolută de a proceda cu el, timp de trei ani, aşa cum voi considera de cuviinţă. N-am putut obţine acordul în acest sens decât din partea mamei. Mamele scot uneori la suprafaţă, din adâncuri inconştiente, un sentiment just faţă de asemenea lucruri. Mi-a fost încredinţat băiatul. Am organizat instruirea bazându-mă în primul rând pe principiul ca ceea ce este desemnat sub numele de debilitate să fie tratat în întregime pornind de la corporalitate, aşadar, de la ideea că ceea ce era necesar acestui copil să fie făcut pe baza aceloraşi puncte de vedere pe care le-am expus cu privire la copiii sănătoşi. E vorba numai să-ţi poţi cuceri posibilitatea de a vedea până în intimitatea unei fiinţe umane. Copilul era hidrocefal într-un mod pronunţat. Aşadar, era foarte greu să-l tratezi. Dar era esenţial să fac să triumfe acest principiu: educaţia trebuie să vindece, ea trebuie situată pe o bază medicală.

Şi după doi ani şi jumătate am reuşit să-l aduc pe copil până la nivelul de la care el putea să-şi înceapă studiile la liceu, căci ajunsesem la o educaţie cu adevărat economică. Am redus uneori pentru acest băiat ansamblul materiilor şcolare la o jumătate de oră, dar, trebuie s-o spun, eu am fost nevoit uneori, pentru a-i preda în această jumătate de oră ceea ce era necesar, să mă pregătesc timp de patru ore pentru o asemenea jumătate de oră, pentru a da întregului o formă economică, astfel încât el să nu obosească deloc. În toate privinţele, eu am făcut ceea ce am considerat just. Mi-am rezervat acest drept, eu am introdus, aşadar, predarea muzicii, atâta cât consideram necesar, adică, în fiecare săptămână câte puţin mai mult, aş zice, şi am continuat în acest fel, pe măsură ce constituţia fizică se transforma, încetul cu încetul. N-am admis, de altfel, nici o obiecţie. Restul familiei, în afară de mamă, găsea motiv de critică văzându-l pe copil pălind adesea. Am spus atunci: el mi-a fost încredinţat mie, şi eu am dreptul să-l fac să pălească, să pălească în mod serios, el îşi va recăpăta culoarea când va fi sosit timpul.

Era vorba, aşadar, de a-l educa pe acest copil cu o înţelegere justă a dezvoltării sale fizice şi de a avea în vedere, în acest sens, toate măsurile cu privire la sufletul şi spiritul său.

Amănuntul iese la iveală într-un mod absolut individual pentru fiecare copil. Trebuie să cunoşti fiinţa umană cu precizie. De aceea, eu spun că totul depinde de o adevărată cunoaştere a fiinţei umane. Şi dacă trebuia să răspund la întrebarea: Ce vârstă are, în realitate, acest băiat? Cum trebuie să-l tratez? – eu trebuia să spun că acest băiat era în realitate – când l-am luat în primire – un copil de doi ani şi jumătate şi că el trebuia să fie tratat ca atare, deşi, după toate aparenţele, adică după registrul de stare civilă, el avea 11 ani încheiaţi, trebuia să fie tratat în funcţie de ceea ce era el în realitate. Printr-un învăţământ economic, în ceea ce priveşte forţele sale sufleteşti, care se întemeia la început în întregime pe principiul imitaţiei, astfel încât la început totul se baza sistematic pe imitaţie şi apoi s-a trecut la ceea ce am numit astăzi elementul plastic – dar ţinând seama întotdeauna de tot ceea ce era în legătură cu sănătatea –, el a putut progresa în doi ani şi jumătate în asemenea măsură, încât şi-a putut începe studiile liceale. Am continuat să-l ajut, chiar şi în timp ce urma cursurile la liceu. Dar pe urmă el n-a mai avut nevoie de ajutorul meu, a putut să urmeze ultimele două clase în mod autonom, şi a devenit apoi medic, a profesat multă vreme medicina şi, la vârsta de patruzeci de ani, a murit în Polonia, în timpul primului război mondial, în urma unei infecţii contractate pe front.

Acesta este un caz – şi aş putea să menţionez şi altele – care arată în mod clar ce important este, tocmai când e vorba de copii debili, să lucrăm în sensul principiului pe care l-am scos în evidenţă de nenumărate ori pentru copiii sănătoşi. La Şcoala Waldorf, noi avem câţiva copii atinşi de o uşoară debilitate şi unii, cum au fost numiţi aici, atinşi de o gravă debilitate. Copii atinşi de o gravă debilitate îi deranjează, desigur, pe ceilalţi copii din clasă. De aceea, noi am deschis o clasă specială pentru copiii debili, sub conducerea Dr. Schubert [ Nota 62 ] , în care au fost adunaţi copiii debili din toate clasele. Dar întotdeauna când e vorba ca un copil să fie desemnat pentru clasa copiilor debili, eu am de luptat, aş zice, cu dascălul clasei respective. Nici un dascăl nu vrea, în realitate, să lase de bună voie să-i plece un copil şi fiecare luptă să-l păstreze pe acest copil; el se străduieşte ca, în cele din urmă, să-l păstreze pe acest copil împreună cu ceilalţi, şi adesea reuşeşte. Căci, datorită faptului că învăţământul este foarte individualizat, poţi duce împreună cu ceilalţi chiar şi copii ca aceştia, deşi clasele noastre sunt destul de numeroase. Aşadar, în clasa noastră pentru copiii debili se află nişte copii atinşi cu adevărat de o gravă debilitate. Dar e necesar ca ei să fie educaţi într-un mod absolut individual. Dr. Schubert îl tratează pe fiecare copil în funcţie de cerinţele proprii şi, înainte de toate, pentru asemenea copii nu trebuie să ne propunem nişte obiective de învăţământ, ci în ceea ce facem trebuie să ne lăsăm conduşi întru totul de conformaţia copilului şi, în anumite condiţii, noi facem cu el absolut altceva decât se face de obicei la şcoală. E vorba de a găsi cu adevărat ceea ce eu aş numi ajutorul care să corespundă fiecărui copil în parte.

Există, de exemplu, copii foarte debili şi dacă ne cucerim, încetul cu încetul, o privire pentru aceste lucruri, descoperim că facultatea lor de reprezentare lucrează, pur şi simplu, atât de lent, încât ei îşi pierd reprezentările. Ei îşi pierd reprezentările, nu mai ajung să-şi reprezintă lucrurile. Acesta e doar un caz. Obţinem deja progrese cu aceşti copii, cu o anumită categorie a acestor copii, punându-i să facă ceva care nu se face deloc la şcoală, îi punem, de exemplu, să facă doar aşa ceva: îi spunem copilului, numai să înţeleagă cuvintele – avem unii copii care nici măcar nu înţeleg cuvintele, atunci trebuie să acţionăm altfel –, îi spunem copilului: apucă-ţi repede lobul urechii stângi între degetul mare şi arătătorul mâinii drepte! apucă-ţi repede antebraţul drept cu mâna stângă!” – Procedând în aşa fel încât ei să se orienteze cu privire la însăşi fiinţa lor şi apoi să se orienteze în lumea exterioară, noi îi facem pe aceşti copii să progreseze mult dacă îi punem să recunoască rapid: ce este asta? (o ureche desenată). Nu e uşor să ajungi să-l faci pe copil să spună: o ureche. Totul e să-l facem pe copil să recunoască obiectul etc. Aşadar, totul depinde de diverse lucruri pe care trebuie să le inventăm şi prin care mai întâi îl trezim pe copil. În cazul multor copii, important e să-i trezeşti, să-i faci să devină activi, desigur, nu dacă e vorba de copii turbulenţi, cu ei trebuie să folosim alte mijloace. Aceasta este direcţia. Problema e să-i tratăm pe copii în mod individual şi acest mod de a-i trata trebuie să se bazeze pe o adevărată cunoaştere a fiinţei umane.