Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DEZVOLTAREA SĂNĂTOASĂ A FIINŢEI UMANE

GA 303

ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

EXTRASE DIN DISCUŢIILE DIN 5 IANUARIE 1922, SEARA

Rudolf Steiner: Mi-au fost înmânate mai multe întrebări şi voi încerca să răspund la ele, cât de bine se poate în timpul scurt pe care-l avem la dispoziţie.

Referitor la prima întrebare

E vorba aici de faptul că răspunsul la întrebarea despre raportul dintre nervii senzitivi şi nervii motori este, înainte de toate, o chestiune de interpretare şi că, la drept vorbind, atâta timp cât ne situăm pe punctul de vedere al observaţiei pur fizice, nu vom putea ajunge deloc la altceva decât la răspunsul obişnuit. Acest răspuns obişnuit este că – dacă reprezint lucrul în mod schematic – avem de-a face – să luăm în considerare un cordon nervos simplu –, avem de-a face cu organul central. Cu alte cuvinte, senzaţia va fi transmisă de la periferie la organul central şi, la rândul ei, incitaţia motrice va fi transmisă de la organul central la organul respectiv.

desenE perfect posibil – atâta timp cât rămânem la faptele pur materiale – să ne mulţumim cu această explicaţie. Şi nici nu cred că putem admite o altă interpretare, dacă nu vrem să trecem la ceea ce ne apare din punct de vedere suprasensibil, adică printr-o observare adevărată. Am spus în aceste zile, când am tratat această problemă: din punct de vedere anatomic şi fiziologic, deosebirea dintre aşa-numiţii nervi senzitivi şi cei motori nu este mare. N-am spus că nu există nici o deosebire: am spus doar că deosebirea nu e mare, nu e considerabilă. Deosebirea anatomică există, chiar dacă ţinem seama de interpretarea avansată aici. Această interpretare este următoarea: noi avem de-a face cu un singur fel de nervi; aşa-numiţii nervi senzitivi şi aşa-numiţii nervi motori sunt un singur şi acelaşi fel de nervi. Puţin contează că-i numim nervi senzitivi sau nervi motori. Acest lucru nu are nici o importanţă, pentru simplul motiv că fenomenele sufleteşti ale căror instrumente sunt aceşti nervi, ca să spunem aşa – nişte instrumente fizice –, nu sunt strict delimitate. În cazul unui proces de gândire, avem de-a face întotdeauna şi cu un proces de voinţă care se amestecă în acest proces de gândire, şi – chiar dacă e vorba aici de un fenomen care se desfăşoară, în cea mai mare măsură, în inconştient – atunci când ne aflăm în prezenţa unui proces de voinţă, avem întotdeauna de-a face cu pătrunderea acestui impuls de voinţă cu gândire sau cu ceea ce rămâne din senzaţie.

Dar acest impuls de voinţă – nu contează dacă e vorba de un impuls de voinţă nemijlocit sau de unul care are drept bază un gând – acest impuls de voinţă, în omul activ, porneşte întotdeauna de la elementele superioare ale entităţii umane, de la acţiunea conjugată a eului şi a corpului astral. Dacă urmărim acum acest impuls de voinţă şi întreaga lui activitate în entitatea umană, nu găsim deloc, pentru acest impuls de voinţă, nervii; impulsul de voinţă ca atare intervine în mod direct în metabolismul omului, în toate procesele acestui metabolism. Deosebirea dintre explicaţia care trebuie să fie dată aici, sprijinindu-ne pe cercetarea antroposofică, şi ceea ce este recunoscut de obicei este faptul că cercetarea oficială spune că impulsul de voinţă începe prin a fi vehiculat de nerv şi că doar pe urmă este transmis organelor respective, care execută atunci mişcările.

În realitate, nu este aşa; aici avem de-a face cu o acţiune directă a impulsului de voinţă al sufletului asupra proceselor metabolice ale organismului. Acum, dacă avem de-a face cu o senzaţie, aşadar, cu o manifestare senzorială, să presupunem, de exemplu – aici, ar trebui, desigur, să desenăm o schemă a procesului –, să presupunem, aşadar, că avem de-a face cu o senzaţie vizuală, atunci ar trebui – dacă privim bine lucrurile – să avem mai întâi un proces în interiorul ochiului, un proces care se desfăşoară în ochi şi care se transmite nervului optic, aşadar, unui nerv considerat de obicei un nerv senzitiv. Acest nerv optic este vehiculul fizic al văzului.

Aici deja trebuie să introducem o corectură dacă, faţă de ceea ce este admis în mod obişnuit, vrem să vedem adevărul. De aceea am vorbit adineaori despre instrumente doar cu o anumit reticenţă. La drept vorbind, pentru organele şi sistemele care există în om pe plan fizic, expresia “instrument” nu este cu totul just; iată ce trebuie să menţionăm: presupuneţi că am avea aici un drum desfundat (schiţă la tablă); pe acest drum desfundat merge o trăsură; această trăsură lasă nişte urme, nişte amprente pe sol. Văzând aceste urme, eu pot spune exact pe unde a mers trăsura. Presupuneţi acum că ar veni cineva şi ar vrea să explice aceste urme imprimate în sol, spunând: “Eu zic, explicaţia mea este că aici pământul dezvoltă tot soiul de forţe; ele îşi lasă amprentele pe sol.” Ar fi o absolută iluzie, căci aici nu e vorba de ce face pământul, ci de ce i se întâmplă pământului; trăsura trece peste el, şi ceea ce lasă aceste urme e ceva care n-are nimic de-a face cu pământul.

Tot aşa stau lucrurile, de exemplu, cu sistemul nervos central al omului. Au loc nişte procese sufletesc-spirituale – trăsura. Urmele, sunt ceea ce rămâne. Noi trebuie să găsim urmele. Dar tot ceea ce este perceput în creier şi poate fi observat prin studiul anatomic, prin studiul fiziologic, n-are nici o legătură cu creierul: toate acestea sunt modelate de către suflet şi spirit. Aşadar, nu e de mirare că găsim în creier ceea ce se petrece în suflet şi spirit; dar acestea n-au nimic de-a face cu creierul. Nu trebuie să spunem că avem de-a face cu nişte instrumente; trebuie să concepem întregul proces ca atunci când eu merg: mersul meu nu are, la urma urmei, nimic de-a face cu solul, acesta nu este instrumentul meu. Dar dacă el n-ar exista, eu n-aş putea merge. Gândirea, conţinutul sufletesc, nu au nimic de-a face cu creierul; dar creierul este solul datorită căruia acest conţinut sufletesc este reţinut. Şi astfel, datorită acestui fapt, că este reţinut, el ajunge la conştienţă.

Aşadar, există aici cu totul altceva decât ne reprezentăm de obicei. Pentru tot ceea ce este de natură senzorială, pentru tot ceea ce este senzaţie, trebuie să existe astfel un obstacol, o rezistenţă.

desenDar, la fel cum aici, în ochi, de exemplu, are loc un proces care poate fi perceput cu ajutorul nervului aşa-numit senzitiv (vezi schiţa), în impulsurile de voinţă, să spunem, de exemplu, în picior, are loc un proces, iar acest proces este perceput cu ajutorul nervului. Aşa-numiţii nervi senzitivi sunt, aşadar, nişte organe de percepţie care merg spre exterior până la organele de simţ.

Aşa-numiţii nervi motori sunt nişte nervi care merg spre interior, pentru a percepe ce face aici voinţa, pentru ca să existe o conştienţă în legătură cu ceea ce realizează aici voinţa în mod nemijlocit, prin procesul metabolic. Senzaţie spre exterior şi senzaţie spre interior, iată singurul lucru cu care avem de-a face. Aşadar, dacă e vorba de aşa-numitul nerv motor, aici e vorba de un nerv de aceeaşi natură cu nervul senzitiv; numai că unul există pentru a face un proces de gândire din procesul care se desfăşoară în organul de simţ, iar celălalt există pentru a face un proces de gândire din procesul care se desfăşoară în interiorul fiinţei mele, al fiinţei mele fizice.

Trebuie să spunem că atunci când se fac faimoasele experienţe efectuate de obicei – secţionări de nervi sau interpretări ale tabesului, ale tabesului măduvei spinării –, dacă aceste experienţe sunt făcute cu o reală seriozitate, în loc să se pornească de la prejudecăţile pe care le are de obicei fiziologia materialistă, atunci aceste tulburări ale tabesului se explică foarte bine prin această interpretare [ Nota 63 ] . Presupuneţi că am fi în prezenţa unui tabes. E vorba de faptul că nervul – pentru moment, îl voi numi nerv senzitiv –, care ar putea face să fie percepută mişcarea executată, nu e utilizabil, căci esenţialul în cazul proceselor conştiente e tocmai faptul că, pentru a fi executate, ele trebuie să fie neapărat percepute. Imaginaţi-vă că am avea aici o bucată de cretă. Eu vreau să fac ceva cu această bucată de cretă. Nu pot face nimic cu ea dacă nu încep prin a o percepe. Trebuie neapărat s-o percep, într-un fel sau altul. La fel, în cazul tabesului: pentru ca să putem apuca ceva, trebuie să existe mai întâi nervul intermediar; şi dacă el este lezat, nu mai există mediere şi nimic nu mai poate fi apucat. Iată de ce atunci omul îşi pierde posibilitatea de a-l folosi, tot aşa cum, în viaţa fizică, eu n-aş putea folosi creta dacă ea s-ar afla undeva, dacă în cameră ar fi întuneric şi eu n-aş putea-o găsi. Tabesul se bazează, pur şi simplu, pe faptul că eu nu pot găsi organele adecvate cu ajutorul nervilor senzitivi care merg la ele.

Această explicaţie este încă vagă şi aproximativă, dar o putem face să fie şi mai precisă. Secţionarea nervilor este atunci, în toate cazurile particulare, o dovadă absolută în favoarea acestei interpretări, dacă o sesizăm aşa cum trebuie. Dacă vă ofer această interpretare, e pentru că ea se bazează pe cercetarea antroposofică, aşadar, pe viziunea directă a ceea ce se petrece. Nu e vorba niciodată de altceva decât de a putea oferi drept dovezi ceea ce se petrece în mod exterior; dar ceea ce am putea afirma este că, de exemplu, un aşa-numit nerv motor poate fi lezat sau secţionat, într-un anumit loc; dacă îl legăm apoi de un nerv senzitiv şi îl lăsăm să se vindece, el va funcţiona din nou ca mai înainte. Putem, aşadar, să legăm, pur şi simplu, extremităţile corespunzătoare de la un aşa-numit nerv senzitiv şi de la un aşa-numit nerv motor şi să le vindecăm, şi atunci se desfăşoară un proces unic. Dacă nervii ar fi radical diferiţi, nu s-ar întâmpla aşa ceva.

desenDar acum mai poate să apară şi un alt caz, iată care. Să luăm cazul cel mai simplu (schiţă la tablă): un aşa-numit nerv senzitiv care merge spre măduva spinării, un aşa-numit nerv motor care porneşte de la măduva spinării, aşadar, tot un nerv senzitiv, e vorba aici de o linie unică. Şi, când avem de-a face cu o mişcare pur reflexă, se desfăşoară un proces unic. Reprezentaţi-vă, aşadar, un fenomen reflex foarte simplu; o muscă mi se aşează pe pleoapă. Printr-o mişcare reflexă, eu alung musca. Ansamblul procesului este un singur tot. Ceea ce există aici (vezi schiţa) nu e decât o întrerupere. Aşadar, dacă învârt aici comutatorul, avem de-a face cu o aducţie, apoi cu o derivaţie. Procesul este unic, numai că este întrerupt aici (schiţa), exact la fel cum se întâmplă când am un curent electric şi când îl întrerup aici: atunci sare scânteia. Dacă e vorba de un curent unic, am aici un fir şi nu văd scânteia; dacă întrerup firul, am aici scânteia, aici avem o întrerupere a liniei unice. Aceste linii unice există aici în creier. Ele asigură transmisia: exact la fel ca atunci când am un curent electric într-un fir şi eu întrerup firul – sare scânteia, eu văd scânteia –, tot aşa aici am o întrerupere a curentului nervos (schiţă). Atunci sare, întru câtva, fluidul nervos, dacă îmi pot permite această expresie grosieră. Dar acest lucru face ca sufletul să poată trăi în mod conştient ansamblul procesului. Dacă fluidul nervos unic nu ar fi întrerupt, el s-ar mulţumi să traverseze omul, şi sufletul nu l-ar putea simţi. Iată, pentru moment, ceea ce pot spune despre acest lucru.

În această problemă, nu există teorii diferite în funcţie de ţări; ceea ce se spune despre aceste lucruri se spune absolut pretutindeni şi, atunci când vorbesc despre ele şi mi se cere apoi să spun de unde se pot procura nişte cunoştinţe exterioare în acest sens, eu pot face referire întotdeauna la fiziologia lui Huxley [ Nota 64 ] .

Nu voi mai adăuga decât un lucru: aceasta e o chestiune foarte subtilă, şi interpretările care i se dau sunt absolut seducătoare. Pentru această interpretare, se secţionează aşa-numitele părţi senzitive ale nervilor, apoi părţile motrice ale nervului, şi atunci, din ceea ce se vede, se constată că lipseşte tocmai ceea ce este interpretat drept senzaţie sau drept motricitate, drept mişcare. Dar dacă se ia în considerare tot ceea ce am spus eu aici şi, mai ales, dacă nu se uită comutatorul de aici, aşadar, dacă lucrurile sunt puse în legătură cu această explicaţie, atunci vor fi înţelese, de asemenea, toate experienţele de nevrotomie.

Întrebare: Cum poate educatorul să răspundă cel mai bine activităţii unor copii de cinci ani şi jumătate până la şapte ani, când ei cer să facă ceva?

Rudolf Steiner: La copiii care au aproximativ această vârstă, există ceea ce am încercat să indic în aceste conferinţe. Sentimentul autorităţii pare întru câtva a fi prezent, dar, în esenţă, ceea ce predomină, în fond, este încă nostalgia imitaţiei. Aşadar, trebuie să organizăm în funcţie de aceasta ceea ce vom face cu aceşti copii. E foarte bine să folosim, tocmai cu aceşti copii, cărţile cu imagini mobile despre care am vorbit. Acestea le stimulează foarte mult imaginaţia care se trezeşte.

Dacă ei cer să facă ceva, atunci eu aş încerca – în curând, imediat ce vom avea ocazia, vom întemeia noi înşine o grădiniţă de copii la Stuttgart şi vom încerca să experimentăm acest lucru –, dacă aceşti copii vor să li se dea ceva de făcut, atunci vom încerca să pictăm, să modelăm lucrurile cele mai simple, să facem în aşa fel încât să realizăm ceva în faţa lor, iar ei să privească. Nu-i aşa, atunci când e vorba de nişte copii care au depăşit vârsta schimbării dentiţiei, nu le mai arătăm cum să facă; încercăm, fără să mai executăm acest lucru în faţa lor, să-i facem să-şi realizeze propria lucrare. Numai atunci când vrem să scoatem scrisul din desen sau din pictură trebuie, de asemenea, să facem apel, bineînţeles, la imitaţie. Dar, în esenţă, la grădiniţa de copii, pentru nişte copii de cinci ani şi jumătate până la şapte ani, ar trebui să încercăm să facem în faţa lor aceste lucruri pe care le vor face apoi şi ei, la rândul lor; astfel, putem asigura trecerea de la principiul imitaţiei la principiul autorităţii.

Fireşte, acest lucru poate fi făcut în diverse feluri. Îl putem face dându-le copiilor posibilitatea de a lucra ceva, chiar dacă nu vom fi prezenţi. Vreau să spun că ne putem imagina, de exemplu, următoarele: începem să facem cu copiii ceva pe care, să spunem, ei vor trebui să-l modeleze sau numai să-l deseneze după noi; trebuie apoi, desigur, să găsim că acest lucru seamănă, şi îi vom explica apoi copilului, într-un fel sau altul: acest lucru nu va fi perfect decât atunci când vei fi făcut, să spunem, cinci sau zece lucruri de acest fel, care, la rândul lor, vor forma un tot. Atunci copilul trebuie să imite acest model. Astfel, putem combina principiul imitaţiei cu principiul autorităţii, şi trebuie să procedăm în acest fel. Iată nişte lucruri pe care va fi pasionant să le experimentăm în practică, în ziua când vom avea grădiniţa de copii a Şcolii Waldorf. Dar, cu siguranţă, va fi bine dacă veţi face dvs. înşivă nişte experienţe de acest fel. Bineînţeles, dacă aş continua cu aceste indicaţii, am ajunge prea departe.

Întrebare: Acest curs va fi publicat în engleză?

Rudolf Steiner: Acest gen de lucruri este, întotdeauna, bineînţeles, o chestiune de timp; eu, personal, aş dori ca textul acestui Curs să fie stabilit cât mai curând posibil după stenogramele noastre şi, imediat după aceea, vom putea avea grijă, de asemenea, ca el să poată fi publicat în engleză.

Întrebare: Copiii trebuie să cânte la un instrument, şi la care?

Rudolf Steiner: La Şcoala Waldorf, eu sunt absolut de principiul că, în funcţie de posibilităţile tehnice, copiii să nu aibă doar cursuri, la început, prin care să înveţe, de exemplu, să asculte muzică, ci – cel puţin copiii cu înclinaţii în acest domeniu – să înveţe cu adevărat să cânte la un instrument. N-ar trebui să punem în primul rând întrebarea: “La ce instrument?”; dacă e cu adevărat bun, profesorul de muzică va descoperi, la un copil sau altul, nişte înzestrări specifice care, atunci când copiii vin la şcoală, se manifestă deja pentru un instrument sau altul. E absolut adevărat că ar trebui să încercăm să individualizăm acest învăţământ. Bineînţeles, toate acestea, chiar şi la Şcoala Waldorf, se află la început; dar am ajuns, totuşi, să organizăm astfel cu copiii noştri nişte mici orchestre şi cvartete absolut acceptabile.

Întrebare: Credeţi că, dacă am compune după descoperirile modale greceşti realizate de d-ra Schlesinger şi am face să fie acordate pentru ele nişte instrumente, cum ar fi pianul, acest lucru ar fi un real progres pentru viitorul muzicii? E bine să ne obişnuim cu aceste moduri?

Rudolf Steiner: Aş dori să răspund la aceasta că, la drept vorbind, neavând încotro, având în vedere diferitele ipoteze, trebuie să fiu de părere că muzica va face nişte progrese atunci când va juca un rol din ce în ce mai important ceea ce aş numi melodia intensivă [ Nota 65 ] . Această melodie intensivă constă în faptul că, în sunetul perceput astăzi drept sunet unic, oamenii se vor obişnui să perceapă ca un fel de melodie. Ne vom obişnui, aşadar, cu o mai mare complexitate a sunetului, a acestui sunet unic. Vom ajunge la aceasta; iar când vom ajunge la aceasta, ca urmare, se va ajunge, într-un anumit sens, la o modificare a gamei noastre, pentru simplul motiv că intervalele vor fi umplute într-un fel diferenţiat, într-un fel mai bogat şi mai variat decât s-a admis până în prezent. Ele vor fi umplute într-un mod mai concret. Şi tocmai pe acest drum, cred, vor fi regăsite unele elemente a ceea ce aş numi muzica originară şi din care eu trebuie să recunosc, efectiv, în descoperirile modale ale d-rei Schlesinger [ Nota 66 ] , ceva foarte important. Cred, de fapt, că se deschide aici o cale pentru îmbogăţirea simţirii muzicale şi pentru a se ajunge la anumite lucruri care vor birui, pur şi simplu, în gamele mai mult sau mai puţin, aş zice, fortuite pe care le avem, ceea ce s-a infiltrat în acest fel în muzică. Cred, aşadar, că dacă această descoperire particulară va fi continuată şi dacă ne vom obişnui în simţirea muzicală cu aceste moduri, acest lucru va putea avea anumite perspective de viitor.

Întrebare: Vom putea face euritmie cu nişte copii malformaţi? Sau poate euritmie curativă, ţinând seama de fiecare copil în parte?

Rudolf Steiner: Fără îndoială. În euritmie, singura problemă este aceea de a găsi modul de a o folosi. La început, e suficient să privim for  mele euritmice generale şi să ne întrebăm dacă un copil malformat poate face aceste forme în mod direct, în ciuda genului particular al malformaţiei sale, sau dacă, poate, ar trebui să le modificăm. Putem face acest lucru, în orice caz. E vorba, aşadar – şi va fi de un interes deosebit pentru nişte copii foarte mici sau pentru copiii mici – să aplicăm unor asemenea copii euritmia artistică obişnuită. S-ar putea chiar întâmpla să apară, datorită euritmiei işnuite, nişte procese de vindecare absolut uimitoare.

Euritmia curativă a fost, ca sistem, elaborată de mine cu ocazia ultimului curs medical prezentat aici [ Nota 67 ] , când ea a constituit obiectul unui curs special; această euritmie curativă este destinată, înainte de toate, a sluji în diverse procese de vindecare. E în destinul ei să slujească, de asemenea, în cazurile de malformaţii. Pentru nişte malformaţii uşoare, vom găsi lucrurile de care avem nevoie în ceea ce a fost deja elaborat drept euritmie curativă. Pentru nişte malformaţii mai grave, e vorba, fireşte, eventual, ca lucrurile să fie intensificate sau modificate, într-un fel sau altul. Numai că, dacă vrem să mergem foarte departe în aceste modificări, trebuie să fim foarte prudenţi.

Ceea ce constituie euritmia artistică, formele pe care le folosim în euritmia artistică nu fac rău nimănui: ele nu pot decât să facă bine. Dacă se întâmplă ca cineva să se simtă rău din cauza lor, e exact ca în orice altă situaţie: şi în cazul euritmiei cineva se poate surmena. Bineînţeles, aşa cum te poţi îmbolnăvi dacă faci prea mult alpinism, prea multă alergare sau, eventual, prea multă muncă manuală, te poţi surmena şi din cauza unui exces de exerciţii de euritmie şi, din această cauză, să ajungi la tot felul de stări de slăbiciune. Dar aceste stări nu-ţi vin de la euritmie; ele pot avea tot felul de alte cauze, şi ocupaţiile cele mai lăudabile, se înţelege de la sine, pot duce şi ele la îmbolnăviri. Astfel, aşadar, atunci când e vorba de euritmia obişnuită, nu trebuie să ne gândim că ea ar putea avea, asupra cuiva, o influenţa nocivă. Dar când trecem la euritmia curativă, trebuie să ţinem seama de ceea ce am prezentat ca un fel de regulă, în momentul când am ţinut acest curs de euritmie curativă, şi anume că nu trebuie să operăm cu această euritmie decât dacă întregul tratament se află sub controlul şi supravegherea unui medic, adică dacă există un diagnostic precis, în aşa fel încât să facem ceea ce este adecvat pe baza unui diagnostic precis.

Aici e vorba, aşadar, în mod cu totul deosebit, de faptul că atunci când intensificăm şi mai mult aceste lucruri care intră în considerare în cazul euritmiei curative nu trebuie să procedăm decât într-un mod medico-chirurgical în sensul strict, şi numai cel care cunoaşte cu adevărat stările patologice, particularităţile patologice, poate găsi, în această privinţă, tratamentul adecvat. Şi în acest caz, aşa cum nu lăsăm pe oricine să lucreze cu otravă, nu putem lăsa pe oricine să practice euritmia curativă. Şi dacă apar nişte tulburări prin faptul că munca este dată peste cap, acest lucru nu trebuie să fie pus pe seama euritmiei curative.

Întrebare: În conferinţa de ieri s-a spus că un lucru care e just la o anumită vârstă nu mai e just dacă îl transpunem la o altă vârstă. În acest fel apare temperamentul predominant melancolic, temperamentul predominant flegmatic, cel predominant sanguinic. În primul rând: Cum apare atunci temperamentul tipic coleric? În al doilea rând: După ce putem vedea la un copil că el are această tendinţă spre melancolie sau spre un alt temperament? În al treilea rând: Putem face deja ceva înainte de schimbarea dentiţiei?

Rudolf Steiner: Temperamentul coleric apare, în esenţă, într-unul din momentele deosebite care se situează, de exemplu, în preajma vârstei de doi ani, apoi în acel moment pe care l-am indicat între nouă şi zece ani; există şi mai târziu alte asemenea momente, dar primele două intră în principal în discuţie; aici, de fiecare dată, eul se arată deosebit de puternic. Nu-i aşa, eul nu este de-aşa natură că el nu apare decât la 21 de ani; el se eliberează la o anumită vârstă, dar el este întotdeauna prezent în om. Încă de la naştere sau din a treia săptămână de la concepţie, el este prezent. Eul poate, aşadar, să atingă o prea mare intensitate; atunci, la această vârstă, el este deosebit de puternic. Observaţi bine ce se petrece în acest moment al vieţii.

Între 9 şi 10 ani, noi avem o acţiune absolut specială a eului, în sensul că fiinţa umană învaţă să se distingă de mediul său ambiant. Acum, starea normală pretinde o stare de echilibru cu totul deosebită. Această stare de echilibru poate fi deplasată spre exterior; aceasta poate fi una din multiplele cauze ale temperamentului sanguinic. Ieri, când am discutat această problemă, am spus în mod expres că pot fi mai mulţi factori care intră aici în discuţie şi eu i-am abordat ieri tocmai pe aceia care intrau în discuţie dintr-un anumit punct de vedere.

Dar se mai poate întâmpla ca centrul de gravitaţie să fie deplasat spre interior. Acest lucru se poate întâmpla imediat ce copilul începe să vorbească sau chiar imediat ce el începe să se menţină pe verticală, să stea în picioare. În aceste momente, pretutindeni apare ocazia ca eul să fie prea puternic. Trebuie să acordăm atenţie acestui lucru şi să încercăm, aşadar, în acest moment al vieţii, să nu facem nimic care să constituie o piedică pentru copil. Aşa ceva ar fi, de exemplu, să-l forţăm pe copil prea devreme să stea singur în picioare. El trebuie să facă acest lucru doar prin imitaţie: în ziua când va sta în picioare, înseamnă că atunci şi-a cucerit capacitatea de a imita poziţia verticală a adulţilor.

Vom ajunge să înţelegem mai bine toate acestea dacă examinăm ce înseamnă în realitate această poziţie verticală a omului. În esenţă – bineînţeles, există şi excepţii, dar acestea pot să se explice, de asemenea, tocmai în virtutea caracterului lor de excepţie –, în esenţă, animalul este astfel alcătuit încât la el măduva spinării este paralelă cu suprafaţa Pământului. Cât despre om, el este astfel alcătuit încât la el măduva spinării are ca poziţie normală direcţia razei Pământului. Aceasta constituie o deosebire radicală între om şi animal. Şi această deosebire radicală dintre om şi animal este ceea ce trebuie să invocăm, atunci când purii materialişti darwinişti – eu spun nu darwiniştii, ci materialiştii darwinişti – pretind că nu există vreo deosebire radicală între scheletul omului şi acela al animalului: ambele ar avea acelaşi număr de oase, ş.a.m.d. De acord! E absolut adevărat, dar scheletul animalului are coloana vertebrală orizontală, în timp ce omul o are verticală. Această poziţie verticală a coloanei vertebrale exprimă un raport cu întreg Cosmosul, şi acest raport înseamnă că omul este purtătorul unui eu. Când vorbim despre animal, noi vorbim doar de trei elemente: corp fizic, corp eteric sau corp al forţelor plăsmuitoare şi corp astral. Un eu nu e posibil decât atunci când o fiinţă e organizată pe verticală.

Cândva, eu am spus acest lucru într-o conferinţă. Cineva a venit după aceea la mine şi mi-a spus: “Dar ce se întâmplă atunci când omul doarme? Atunci, coloana sa vertebrală se află la orizontală!”

Nu poţi sesiza deloc asemenea lucruri în acest fel. Noi nu spunem, fireşte, că omul are o coloană vertebrală construită pentru poziţia verticală pentru că această coloană e verticală când el se află în picioare, ci noi trebuie să observăm întreaga structură a omului, trebuie să vedem că la vârsta adultă omul îşi are toate proporţiile, toate relaţiile reciproce dintre oase astfel organizate încât, atunci când merge, coloana vertebrală este verticală, pe când la animal ea este orizontală. E vorba, aşadar, cu adevărat de faptul că această poziţie verticală a coloanei vertebrale este marca esenţială a faptului că omul este purtătorul unui eu.

Acum, observaţi un pic modul ciudat în care semnificaţia fiziognomică a acestei linii orizontale se exprimă la om în caracterul său. Veţi vedea, dacă veţi observa într-un mod cât de cât adecvat, că există persoane la care poţi constata că apar în creştere nişte anomalii cum ar fi, de exemplu, aceasta: persoana respectivă are tendinţa de a atinge în organismul său o anumită înălţime; dar un alt sistem acţionează împotriva acestui lucru, şi statura este îndesată, adunată în sine. E absolut posibil să întâlnim această construcţie a organismului când, în virtutea anumitor antecedente, omul ar trebui să fie mai înalt, dar, din cauza unui alt sistem, el este îndesat. Acesta era întru câtva cazul lui Fichte. Statura lui Fichte – aş mai putea menţiona multe altele: Napoleon, de exemplu, dar şi multe altele –, la Fichte, se vede că, printr-o anumită parte a sistemului său organic, el ar fi putut fi mai înalt decât era. Dar el a rămas îndesat. Aceasta înseamnă atunci că eul trebuie, de asemenea, să admită să se adapteze acestei forme îndesate. Iar în eu se exprimă temperamentul coleric. Temperamentul coleric poate, aşadar, să aibă drept cauză o anomalie a organismului uman.

Cât despre întrebarea: “După ce putem vedea la un copil că el are această tendinţă spre melancolie sau spre un alt temperament?”, da, cred că cel care a observat într-o largă măsură nişte copii nu va avea deloc nevoie de nişte semne deosebite. Acest lucru se impune foarte clar. Şi dacă laşi să se manifeste, câtuşi de puţin, un simţ natural, poţi distinge, nu-i aşa, foarte bine un copil coleric de un copil melancolic, la fel cum poţi vedea dacă un copil stă întotdeauna retras în colţul său, posomorât, sau se dezlănţuie. La şcoală, putem distinge foarte bine un copil care, după ce şi-a fixat atenţia la tablă, se întoarce spre colegul său, observă ceva la acest coleg, apoi se uită pe fereastră. Acest lucru este tipic pentru sanguinic. Iată nişte lucruri care sunt absolut la îndemâna observatorului naiv.

Când se întreabă apoi: “Putem face deja ceva înainte de schimbarea dentiţiei?”, trebuie să răspundem: Da, pentru simplul motiv că folosim, în fond, deja mijloacele pe care le vom folosi mai târziu şi care au fost descrise; numai că le dăm caracterul de imitaţie.

Să presupunem că avem, la această vârstă, un copil dezlănţuit: dacă încercăm poate, să-l facem să se dezlănţuie, exact în momentul când vrem s-o facem, îl vom face să se obosească din cauza agitaţiei. Totuşi, vom obţine un anumit rezultat.

Dar, în fond, la această vârstă, nu e absolut necesar, pentru că înainte de schimbarea dentiţiei, în majoritatea cazurilor, e bine să lăsăm să se exteriorizeze astfel de lucruri. Uneori nu e prea plăcut. Dar există în realitate ceva la care trebuie să ne gândim altfel decât o putem face de obicei, altfel decât o facem de obicei. Aş putea să vă explic acest lucru printr-o comparaţie, deoarece astfel e poate mai uşor de înţeles.

Vedeţi dvs., există unii vindecători novici care nu au o cunoaştere aprofundată a fiinţei umane, dar care pot, până la un anumit punct, să discernă unele anomalii, unele fenomene patologice. Se poate întâmpla ca ei să aibă un bolnav şi să vă spună: “Acesta are o anomalie în ceea ce priveşte ritmul cardiac. Ce-i de făcut într-un asemenea caz?” Se poate întâmpla atunci să vi se spună: “Lăsaţi-i boala; căci dacă îi aduceţi inima la ceea ce s-ar numi o activitate normală, el n-ar putea suporta acest lucru; pentru organismul său, e necesară tocmai această anomalie.” La copil, de asemenea, e necesar, foarte adesea, să ştim cât timp trebuie să menţinem ceva şi să-i dăm frâu liber. Iată lucrul de care trebuie să ţinem seamă atunci.

Întrebare: Cum să evităm, pe calea antroposofică a dezvoltării interioare, uscăciunea inimii şi tulburările de memorie, atunci când depăşim limitele cunoaşterii?

Rudolf Steiner: Această întrebare se bazează pe faptul că, în viaţă, ceea ce ajunge conştienţa obişnuită să facă, ceea ce există pentru conştienţa obişnuită, cere iubire şi memorie. În viaţa obişnuită, nu poţi să te lipseşti de această memorie. Fără izvorul amintirii pe firul căreia care putem merge înapoi, în copilărie, până la un anumit punct, n-ar exista continuitatea eului. Cunoaştem destule cazuri în care această continuitatea e distrusă, în care memoria are lacune. E o stare patologică. La fel, viaţa obişnuită n-ar putea să înflorească fără iubire.

Dar trebuie să spunem că, atunci când se dezvoltă o conştienţă superioară, aceasta are alte conţinuturi decât conştienţa obişnuită. Şi întrebarea pusă pare a implica faptul că, o dată trecute limitele cunoaşterii obişnuite prin cunoaşterea suprasensibilă, nu mai ai de-a face, dincolo de limitele cunoaşterii, cu dezvoltarea iubirii şi cu aceea a memoriei. E absolut just; dar trebuie să subliniem mereu că o dezvoltare interioară corectă constă în faptul că păstrăm, alături de toate celelalte însuşiri, însuşirile pe care le-am dezvoltat pentru conştienţa obişnuită. Şi dacă studiaţi metoda pe care am caracterizat-o în Cum să dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?, acolo se atrage atenţia asupra faptului că atunci când ne ridicăm la conştienţa superioară, aceste însuşiri din viaţa obişnuită sunt fortificate. Aşadar, acestor trăsături interioare ale conştienţei obişnuite nu li se răpeşte nimic. Numai că la acestea se adaugă ceea ce necesită conştienţa superioară. Aş dori să mă slujesc de o comparaţie, care nu este întru totul justă, dar care, totuşi, poate clarifica puţin problema.

Nu-i aşa, dacă vreau să mă deplasez pe solul obişnuit, nu trebuie să-mi pierd echilibrul mergând, trebuie că am şi alte lucruri pentru a merge pe sol aşa cum trebuie, pentru a nu cădea etc. Dacă acum devin dansator pe sârmă, nu pierd nimic din aceste însuşiri care slujesc la mersul pe solul obişnuit. Când învăţ arta de a dansa pe sârmă, sunt supus altor condiţii, dar n-ar trebui să pun întrebarea: oare arta de a dansa pe sârmă mă poate împiedica să merg pe solul obişnuit? Nici cucerirea unei alte conştienţe nu vă poate împiedica să vă păstraţi însuşirile conştienţei obişnuite – desigur, nu vreau deloc să spun prin aceasta că aş vrea să compar cucerirea conştienţei superioare cu o formă spirituală a artei dansatorului pe sârmă. Dar lucrurile se prezintă în aşa fel încât, atunci când ne ridicăm la o conştienţă superioară, însuşirile pe care ni le cucerim în conştienţa obişnuită trebuie să fie păstrate în totalitate.

Acum, deoarece ora este înaintată, voi răspunde cât mai repede posibil întrebărilor puse, şi apoi, având în vedere această oră înaintată, voi povesti o mică istorioară.

Întrebare: Ce să credem despre difuzarea filmului educativ în şcoli, şi cum să explicăm partizanilor ei că latura nocivă nu poate fi compensată de latura “instructivă”?

Rudolf Steiner: Eu am încercat să pătrund misterul filmului şi, într-adevăr – că vrem sau nu, aceasta este realitatea –, am fost obligat să constat că, pentru ceea ce am numit în aceste conferinţe corp eteric sau corp al forţelor plăsmuitoare, în special pentru organizarea senzorială, vizionarea producţiilor cinematografice este extraordinar de nocivă. În mod efectiv, producţia cinematografică face ca întreaga constituţie sufletesc-spirituală să fie realmente mecanizată; ea se prezintă ca o artă exterioară de a-l face pe om să gândească într-un mod materialist. Am făcut experienţa acestui fapt; mai ales în timpul războiului, când filmele făceau propagandă pentru tot soiul de lucruri, se putea vedea cu ce aviditate se aruncau oamenii asupra producţiilor cinematografice – nu încercam atât să văd filmele, cât să observ publicul, şi am putut să constat negreşit, că, pur şi simplu, filmul face parte din întregul program de materializare a omenirii, căci, într-un fel, materialismul a intrat în obişnuinţele de percepţie. E o temă care ar putea fi dezvoltată în mod amplu, dar, având în vedere ora înaintată, nu pot să ofer decât aceste indicaţii.

Întrebare: Cum să tratăm un copil care, după spusele părinţilor, a cântat bine pe când avea trei ani şi care la ora actuală – la şapte ani – nu mai are deloc ureche muzicală?

Rudolf Steiner: Ar trebui să începem prin a verifica dacă nu e ceva care maschează, pe moment, auzul. Dar dacă, într-adevăr, la trei ani acest copil a cântat bine, dacă e adevărat că la trei ani acest copil a cântat bine, ar trebui să fie posibil, cu un bun tratament pedagogic, să-l facem pe copil să cânte din nou, şi ar trebui să ajungem la aceasta studiind, poate, ce făcea acest copil, în perioada când cânta bine, cu ce se ocupa, ce făcea, şi punându-l din nou în acelaşi context care constituia atunci viaţa sa, desigur, cu anumite modificări; atunci am putea să-l apropiem pe copil de cântat. Deoarece în acea perioadă cântatul făcea parte dintr-un întreg context – poate chiar şi altceva a dispărut, pe care-l putem readuce mai uşor decât cântatul –, trebuie să încercăm, absolut metodic, să facem să reapară întreg acest context care constituia viaţa copilului în acea perioadă.

Întrebare: Ce gândeşte antroposofia despre metoda Montessori? Ce consecinţe va avea ea în viitor?

Rudolf Steiner: Nu-mi face prea mare plăcere să răspund în legătură cu anumite curente contemporane care au întotdeauna această trăsătură că sunt urmate cu un anumit fanatism; nu o fac cu plăcere, nu pentru că nu-mi place să răspund la întrebări, ci, pur şi simplu, eu înţeleg prin aceasta că nu e una dintre simpatiile mele cele mai profunde să răspund la nişte întrebări puse astfel: “Ce crede antroposofia despre cutare sau cutare lucru?” Nu e necesar să răspund; misiunea mea se limitează la a apăra în faţa lumii ceea ce poate fi cucerit pe baza cercetării antroposofice: nu consider ca fiind misiunea mea să clarific alte lucruri din acest punct de vedere.

Aş dori numai să spun că, în mod sigur, toate aceste încercări care recurg la anumite artificii – la ceea ce nu există în viaţa umană normală: şi anume, i se aduce deja copilului foarte fraged ceva care nu face parte din ceea ce e de la sine înţeles în viaţa umană, se inventează un sistem artificial –, toate acestea n-ar trebui să existe, la drept vorbind, într-o dezvoltare sănătoasă a copilului. Astăzi, sunt inventate multe lucruri în această direcţie, şi toate aceste metode se rezumă la faptul că ele se bazează pe o cunoaştere a omului care nu este nici reală, nici aprofundată.

Desigur, putem găsi multe lucruri juste în unele dintre aceste metode. Dar e pretutindeni necesar să raportăm aceste lucruri juste la ceea ce apare unei adevărate cunoaşteri a omului.

Acum, Doamnelor şi Domnilor, în ceea ce priveşte timpul care urmează după traducere, aş fi dorit să las să se înţeleagă că nu vreau să comit impoliteţea de a spune că acest curs trebuie, totuşi, să ia sfârşit, dar cum văd că mulţi auditori dau semne că acest lucru trebuie să se întâmple şi că, dimpotrivă, ar trebui să am politeţea de a răspunde acestei nevoi, o să vă povestesc o foarte scurtă istorioară: ea va fi foarte scurtă: “Exista un cuplu de unguri, care avea invitaţi în fiecare seară – în Ungaria, pe vremea când nu mergeau toate alandala, oamenii erau foarte ospitalieri –; când bătea clopotul de ora zece, soţul îi spunea soţiei: «Acum, draga mea, noi trebuie să fim politicoşi; ne vom retrage: invitaţii noştri vor, desigur, să plece acasă!»