Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FORŢELE SPIRITUAL-SUFLETEŞTI FUNDAMENTALE
ALE ARTEI EDUCATIVE

GA 305


CONFERINŢA I

Oxford, 16 august 1922 [ Notă ]

Prin cele dintâi cuvinte pe care vi le adresez, vă rog să mă scuzaţi pentru faptul că nu sunt în măsură să prezint conferinţele ce urmează în limba acestei ţări. Dar pentru că îmi lipseşte exerciţiul, sunt nevoit să formulez lucrurile pe care vreau să vi le spun în acea limbă în care o pot face. Traducerea va compensa, după câte sper, deficienţa care există în această privinţă.

În al doilea rând, îmi cer îngăduinţa de a spune că sunt extraordinar de îndatorat stimatului comitet care mi-a oferit prilejul de a prezenta aceste conferinţe în cadrul întâlnirii noastre de la Oxford. Mă consider deosebit de onorat că pot prezenta aceste conferinţe în acest oraş venerabil. Este oraşul în care, cu douăzeci de ani în urmă, am simţit eu însumi cu ce forţă radiază o tradiţie venerabilă din tot ce poate fi perceput aici.

Şi acum, dacă-mi voi permite să vorbesc despre o metodă educativă care, într-un anumit sens, poate fi considerată nouă, aş vrea să spun, pe de altă parte, că în epoca noastră foarte mulţi oameni caută ceea ce este nou pur şi simplu numai pentru că este nou. Dar cel ce vrea să înfăptuiască ceva nou într-un anumit domeniu al civilizaţiei umane trebuie să-şi câştige mai întâi dreptul de a o face, arătând că ştie să aprecieze şi să venereze în mod corespunzător ceea ce este vechi.

Aici, în Oxford, eu simt că totul te inspiră prin puterea a ceea ce mai este încă viu şi astăzi din vechile tradiţii. Şi poate că numai cine poate simţi asemenea lucruri are dreptul de a vorbi şi despre lucruri noi. Fiindcă în lume poate subzista numai noul care-şi îngrijeşte rădăcinile înfipte în solul vechilor tradiţii sfinte. Tragismul şi mizeria adâncă a epocii noastre constă, poate, tocmai în faptul că se spune fără încetare: vrem să înfăptuim cutare sau cutare lucru nou, şi că atât de puţini oameni sunt dispuşi să plăsmuiască în mod demn cele noi din cele vechi.

De aceea simt o recunoştinţă atât de caldă mai ales faţă de D-na Mackenzie, principala organizatoare a acestei întâlniri, şi faţă de întregul comitet care se dăruieşte sarcinii de a organiza aici conferinţele; simt o recunoştinţă atât de caldă, pentru că tocmai în acest fel se creează posibilitatea de a prezenta ceva care, într-un anumit sens, poate fi înţeles drept ceva nou, în ambianţa unei tradiţii venerabile, care de-abia ea este în măsură să-l sancţioneze.

Şi sunt la fel de recunoscător pentru cuvintele introductive extrem de amabile pe care Prinzipal Jacks le-a rostit ieri aici.

Cu aceasta am sugerat, poate, în primă instanţă, ceva din modul de a gândi şi a simţi pe baza căruia urmează să fie ţinute aceste conferinţe: ceea ce urmează să fie spus aici în legătură cu munca educativă şi de predare se întemeiază pe acea cunoaştere spiritual-ştiinţifică a cărei elaborare mi-am propus-o drept misiune a vieţii mele.

Această cunoaştere spirituală a fost cultivată la început pentru ea însăşi, dar în ultimii ani s-au găsit diferiţi prieteni ai ei care vor s-o introducă şi în domeniile particulare ale vieţii practice. Astfel, în Stuttgart, Emil Molt [ Nota 1 ] a fost acela care, văzând ce anume se urmăreşte prin edificarea Şcolii Superioare de Ştiinţă Spirituală, Goetheanumul din Dornach, Elveţia, a vrut să vadă aplicate aceste idei şi în cadrul unei instituţii de educare şi instruire a copiilor aflaţi la vârsta şcolară. Şi aşa s-a ajuns la întemeierea Şcolii Waldorf [ Nota 2 ] din Stuttgart.

La baza pedagogiei şi didacticii aplicate în Şcoala Waldorf din Stuttgart a fost pusă acea viaţă spirituală despre care eu cred că trebuie să ducă la un progres în arta educativă, izvorând din spiritul epocii noastre, aşa cum o cere spiritul pentru epoca noastră, cum o cer sarcinile şi treapta de evoluţie a omenirii din epoca noastră.

Arta educării şi predării, aşa cum o înţelegem noi aici, este clădită întru totul pe cunoaşterea fiinţei umane, pe o cunoaştere a fiinţei umane care se extinde asupra omului întreg, de la naştere şi până la moarte, dar care vrea să cuprindă, de asemenea, tot ceea ce se manifestă, ca realitate suprasensibilă, între limitele acestei vieţi dintre naştere şi moarte, ca mărturie a faptului că omul aparţine unei lumi suprasensibile.

Oricum, şi în epoca noastră există viaţă spirituală; dar mai ales o viaţă spirituală pe care am moştenit-o din vremurile vechi, o viaţă spirituală pe care o perpetuăm în virtutea tradiţiei. Şi avem, alături de această viaţă spirituală, tot mai mult şi mai mult, într-o legătură organică neînsemnată cu ea, acea viaţă care izvorăşte pentru noi din grandioasa concepţie naturalist-ştiinţifică a epocii noastre. În epoca în care au trăit marii naturalişti ai epocii prezente, spiritele  conducătoare din domeniul cunoaşterii naturii, nu avem voie, nici astăzi, când vorbim despre viaţa spirituală, să neglijăm ceea ce ne spun ştiinţele naturii înseşi, în privinţa cunoaşterii omului.

Ştiinţele naturii ne pot da lămuriri asupra constituţiei corporale a omului, ele ne pot explica funcţiile corporale, fiziologice din timpul vieţii fizice a omului. Dar această cunoaştere naturalist-ştiinţifică, aşa cum o practicăm noi, experimentând cu ajutorul unor instrumente exterioare, observând cu simţurile exterioare, n-a fost în stare, tocmai în epoca în care a devenit atât de mare, să pătrundă mai adânc în viaţa spirituală propriu-zisă a omului. Nu vreau să fac o observaţie critică; în aceasta a constat marea misiune a ştiinţelor naturii, aşa cum o găsim sistematizată în stil mare la o personalitate cum este Huxley [ Nota 3 ]. Marea ei realizare este faptul că a privit o dată natura fără să-i pese câtuşi de puţin de tot ceea ce trăieşte în lume drept spiritualitate.

De aceea avem acum o cunoaştere a omului care nu poate să treacă la aplicarea practică directă a spiritualului. Noi avem o viaţă spirituală în civilizaţia noastră actuală şi diferitele confesiuni religioase perpetuează această viaţă spirituală. Dar nu avem o viaţă spirituală care să fie în măsură să-i spună omului ceva atunci când el îşi pune întrebări îngrijorate referitoare la ceea ce este veşnic, nepieritor, la suprasensibilul din care face parte; nu avem o viaţă spirituală care, cu alte cuvinte, să fie în măsură să ne dea convingeri, convingeri când stăm singuri în lume, cu viaţa noastră fizică şi cu concepţia noastră fizică despre viaţă, întrebându-ne: ce realitate veşnică, suprasensibilă, stă la baza acestei întregi lumi senzoriale?

Ne putem forma apoi diferite convingeri referitoare la ceea ce am fost înainte de naştere, în sânul lumii divine, suprasensibile. Ne putem forma convingeri despre ceea ce se va întâmpla cu sufletul nostru după ce a trecut prin poarta morţii. Putem exprima în formule convingerile pe care ni le formăm astfel. Şi ele se pot revărsa, aş spune, cu căldură, în inima noastră, în simţirea noastră. Putem spune: omul, în întregul univers, este mai mult decât este în viaţa fizică dintre naştere şi moarte.

Numai că ceea ce obţinem pe această cale rămâne simplă convingere, rămâne ceva ce putem gândi şi simţi. Devine din ce în ce mai greu şi mai greu să transpunem în activitatea vieţii practice grandioasele convingeri pe care ni le dau, în completarea spiritualului, ştiinţele naturii. Noi ştim că există spirit; dar nu ne mai pricepem să făptuim cu spiritul, să pătrundem cu spirit viaţa noastră practică, viaţa cotidiană.

Ce domeniu al vieţii ne cere cel mai mult să făptuim cu spiritul? Munca instructiv-educativă. În munca educativă trebuie să acţionăm asupra omului întreg, iar omul întreg este trup, suflet şi spirit. Noi trebuie să ştim să făptuim cu spiritul, dacă vrem să educăm, dacă vrem să predăm.

Dacă în toate epocile din evoluţia omenirii acest imperativ a planat deasupra omenirii, ne este îngăduit să spunem: tocmai acum, fiindcă am ajuns atât de departe pe tărâmul cunoaşterii exterioare a naturii, tocmai acum în faţa noastră stă cel mai mult imperativul de a putea făptui cu spiritul. De aceea, problema socială este astăzi în primul rând o problemă de educaţie. Fiindcă astăzi noi vrem să punem, pe bună dreptate, întrebarea: ce trebuie să se întâmple pentru ca printre noi să ia naştere o ordine socială, nişte instituţii sociale mai puţin tragice decât cele actuale, mai puţin ameninţătoare decât cele actuale? Nu ne putem da alt răspuns în afară de acesta: trebuie să situăm mai întâi în viaţa practică, în colectivitatea socială, nişte oameni care au fost educaţi din spirit, printr-o activitate desfăşurată din spirit.

O asemenea cunoaştere, care este totodată o activitate neîntreruptă în cadrul vieţii, tinde în viaţă spre acea spiritualitate care trebuie să devină ‒ conform cu părerea pe care o reprezentăm aici ‒ baza educaţiei la diferitele vârste ale omului. Căci în copilărie spiritul este mai aproape de trupul uman decât este la omul adult. În copilărie, spiritul desfăşoară o activitate de modelare plastică a naturii fizice. Ce este, conform tocmai cu concepţia noastră actuală despre natură, creierul copilului, când el vine pe lume? E aproape ca şi materialul de modelat pe care-l ia sculptorul, când se pregăteşte să facă o sculptură.

Iar dacă studiem creierul unui copil de şapte ani, pe care-l primim spre educare în şcoala primară: el a devenit o minunată operă de artă, dar o operă de artă asupra căreia trebuie lucrat mai departe, până la sfârşitul şcolii primare. În primă instanţă, asupra formei plastice a trupului uman lucrează nişte forţe spirituale tainice, iar noi, ca educatori, suntem chemaţi să colaborăm cu ele, să nu avem în vedere doar aspectele trupeşti, ci, cu toate că nu avem voie niciodată să neglijăm corporalitatea, să privim această corporalitate şi în felul cum spiritul lucrează asupra ei, să colaborăm în mod conştient cu spiritul inconştient, să nu ne integrăm numai ordinii naturale, ci şi ordinii divine a lumii.

Dacă ne raportăm la munca educativă cu seriozitate, ne simţim invitaţi nu doar să-l cunoaştem pe Dumnezeu, pentru mulţumirea sufletului nostru, ci să şi voim împreună cu Dumnezeu, să acţionăm pe baza intenţiilor divine. Dar pentru aceasta avem nevoie de o bază spirituală în educaţie. Şi despre această bază spirituală a educaţiei aş vrea să vă vorbesc în zilele următoare.

Observând viaţa copilului, trebuie să simţim cât este de necesară înţelegerea  spirituală, facultatea de percepţie spirituală, pentru a urmări în mod real, obiectiv, ce se petrece de la o zi la alta cu copilul, cu sufletul, cu spiritul copilului. Trebuie să ne gândim cât de total altfel este viaţa copilului în primele zile şi săptămâni după naştere, în comparaţie cu viaţa copilului ceva mai mare, şi mai ales a omului adult. Trebuie să ne amintim de cât somn are nevoie copilul în prima perioadă a vieţii sale. Trebuie să punem întrebarea: ce se petrece în interacţiunea dintre spirit şi trup, în perioada în care sugarul are nevoie de aproape 22 de ore de somn? Când e vorba despre asemenea lucruri, filosofia actuală, ca şi practica vieţii actuale, spun aşa: ei bine, nu putem privi total în sufletul copilului, după cum nu putem privi total nici în sufletul unui animal sau în viaţa interioară a unei plante. Acestea sunt limitele cunoaşterii umane.

Concepţia spirituală pe care o reprezentăm noi aici nu spune: aici se află limitele cunoaşterii umane, ci spune: trebuie să scoatem din străfundurile naturii umane atâtea forţe de cunoaştere, încât să ne cucerim posibilitatea de a observa omul întreg, după trup, suflet şi spirit, în existenţa lui, în evoluţia lui, aşa cum observăm din punct de vedere fiziologic structura unui ochi uman, a unei urechi umane.

Dacă în epoca prezentă, tocmai din cauza educaţiei noastre naturalist-ştiinţifice, nu avem cunoaşterea acestor lucruri, atunci trebuie să le dezvoltăm. De aceea, va fi necesar să vorbesc mai întâi despre felul cum putem dezvolta acele cunoştinţe care ne dau posibilitatea de a înţelege cu adevărat urzeala interioară a vieţii copilului. La o asemenea înţelegere ne obligă deja o observaţie ce se dăruie vieţii într-un mod lipsit de prejudecăţi.

Vedem copilul. Dacă-l privim aşa, în mod exterior, nu găsim nici un fel de puncte cruciale în dezvoltarea copilului, de la naştere şi până pe la 20 de ani. Luăm totul ca pe o dezvoltare continuă, liniară.

Nu tot aşa se prezintă lucrurile pentru cel care se apropie de copil, observându-l, înzestrat cu o cunoaştere despre care voi vorbi aici în zilele următoare. În interiorul lui, copilul este o cu totul altă fiinţă până pe la 7-8 ani, când începe procesul de schimbare a dinţilor, decât mai târziu, de la schimbarea dinţilor şi până pe la 14-15 ani, adică la pubertate. Şi ni se dezleagă nişte enigme infinit de importante dacă încercăm să ne adâncim foarte adânc în viaţa copilului şi să ne întrebăm: cum lucrează spiritual-sufletescul asupra copilului până în perioada schimbării dinţilor? Cum lucrează spiritual-sufletescul asupra copilului în perioada în care ne este dat spre educare, spre instruire, în şcoala primară, în şcoala elementară? Cum trebuie să colaborăm aici noi înşine cu spiritual-sufletescul?

Vedem, de exemplu, că în prima perioadă din viaţa copilului, până la schimbarea dinţilor, este dezvoltată în mod instinctiv ‒ instinctiv pentru copil, instinctiv şi pentru cei din  jurul lui ‒ vorbirea. Noi reflectăm astăzi adeseori asupra acestui lucru, azi eu nu vreau să mă refer la aspectele istorice legate de apariţia vorbirii, ci numai la modul în care copilul învaţă să vorbească, la felul cum, propriu-zis, copilul învaţă să vorbească dacă are un anumit instinct de a se transpune în sonorităţile pe care le aude la cei din jur sau dacă, pe baza altor legături cu mediul său uman, în el există imboldul de a dezvolta în sine vorbirea. Dacă privim însă mai exact în intimitatea vieţii copilului, observăm că întreaga vorbire, întregul proces de învăţare a vorbirii are la bază imitarea a ceea ce copilul observă, în mod inconştient, prin simţurile sale, în lumea din jur. Întreaga viaţă a copilului mai mic de 7 ani este o permanentă imitare a ceea ce se petrece în lumea din jurul său. Iar în momentul în care copilul percepe ceva, fie o mişcare, fie un sunet, în el apare imboldul de a face un gest interior, de a vieţui şi el ceea ce percepe cu întreaga lui interioritate.

Noi înţelegem copilul numai dacă-l privim aşa cum privim mai târziu, la adult, ochiul sau urechea. Copilul este în întregime organ de simţ. Sângele său este condus prin întreg corpul său într-un mod mult mai viu decât e cazul mai târziu. Şi tocmai cu ajutorul unei fiziologii subtile observăm noi pe ce se bazează dezvoltarea organelor noastre de simţ, de exemplu, a ochiului.

Ochiul se dezvoltă prin faptul că, în primă instanţă, în el este preponderent sângele, circulaţia sângelui, în primii ani de viaţă ai omului. Mai târziu, devine tot mai mult preponderentă în simţuri viaţa nervilor, iar dezvoltarea simţurilor umane este o trecere de la circulaţia sanguină la viaţa nervilor. Putem dezvolta în noi darul unei observaţii subtile, prin care ne dăm seama cum în interiorul omului viaţa sângelui devine viaţă a nervilor.

Dar aşa cum stau lucrurile cu un simţ izolat, tot aşa este şi cu omul întreg. Copilul trebuie să doarmă atât de mult din cauză că el este în întregime organ de simţ, din cauză că el n-ar suporta încă lumea exterioară, cu lucrurile ei orbitoare, cu sonorităţile ei. La fel cum ochiul trebuie să se închidă când lumina orbitoare a soarelui se apropie de el, acest organ de simţ, care este copilul, trebuie să se închidă faţă de lume, trebuie să doarmă mult; fiindcă pe urmă, când e pus faţă în faţă cu lumea, el trebuie să observe, să vorbească lăuntric. Fiecare sunet al vorbirii ia naştere din gestul interior.

Ceea ce spun aici, pe baza unei cunoaşteri spirituale, poate fi deja astăzi pe deplin atestat din punctul de vedere al ştiinţelor naturii. Există o descoperire în domeniul ştiinţelor naturii [ Nota 4 ] ‒ şi pentru că ea m-a urmărit de-a lungul întregii vieţi, îngăduiţi-mi să fac o remarcă personală şi anume că această descoperire din domeniul ştiinţelor naturii este de aceeaşi vârstă cu mine însumi; ea a fost făcută în anul naşterii mele ‒, această descoperire naturalist-ştiinţifică spune că vorbirea omului se bazează pe dezvoltarea circumvoluţiunii creierului care se află în regiunea tâmplei din stânga. Această circumvoluţiune este modelată plastic în creier. Dar această muncă de modelare are loc pe parcursul copilăriei, pe baza acelei activităţi plastice despre care am mai vorbit. Dacă studiem întreaga legătură care există între gesturile braţului drept şi ale mânii drepte, care au preponderenţă la copiii cu dezvoltare normală în acest sens ‒ despre copiii stângaci voi mai vorbi, în ce măsură se raportează la ceilalţi; ei constituie o excepţie; dar tocmai ei sunt o confirmare a faptului că ceea ce înseamnă proces de învăţare a vorbirii are legătură, până în cele mai mici detalii, cu acel gest făcut cu braţul drept şi cu mâna dreaptă ‒, vom putea vedea că, printr-o legătură interioară tainică dintre sânge, nervi şi acea circumvoluţiune cerebrală, din gest, prin imitarea celor din jur, se formează vorbirea.

Dacă am avea o ştiinţă a fiziologiei mai subtilă decât cea pe care o avem astăzi, am descoperi pentru fiecare vârstă nu numai elementul pasiv, ci şi pe cel activ. Dar acest element activ e deosebit de mobil în acel organ de simţ care este copilul. De aceea, copilul trăieşte în ambianţa sa aşa cum mai târziu în viaţă trăieşte în ambianţa sa ochiul nostru. Ochiul nostru a fost izolat într-o oarecare măsură din organizarea generală a capului, el este adăpostit, aş spune, într-o cavitate specială, pentru ca să poată trăi viaţa lumii exterioare. Copilul trăieşte astfel viaţa lumii exterioare, el trăieşte cufundat cu totul în lumea exterioară, nu se află încă în sine însuşi, încă nu se simte în sine, trăieşte cu totul viaţa lumii exterioare.

Noi dezvoltăm azi în mod îndreptăţit, în cadrul civilizaţiei actuale, o anumită cunoaştere intelectualistă, care trăieşte în întregime în interiorul nostru. Noi credem că înţelegem lumea exterioară. Dar toate gândurile în faţa cărora, şi numai în faţa logicii lor, considerăm valabilă cunoaşterea trăiesc cu totul în interiorul nostru. Iar copilul trăieşte cu totul în afara lui însuşi. Avem voie să credem că ne putem apropia vreodată, prin cunoaşterea noastră intelectualistă, de ceea ce copilul ‒ care este în întregime organ de simţ ‒ trăieşte împreună cu lumea exterioară? Nu avem voie să credem niciodată aşa ceva. Avem voie s-o aşteptăm numai de la cunoaşterea care poate să iasă ea însăşi cu totul din sine, care se cufundă cu totul în fiinţa a ceea ce trăieşte şi fiinţează. O asemenea cunoaştere este numai cunoaşterea intuitivă, nu cea intelectuală, cu care rămânem în interiorul nostru, în cazul căreia ne întrebăm la fiecare idee: oare este ea logică? Este o cunoaştere cu care spiritul poate să pătrundă până în adâncurile vieţii înseşi, o cunoaştere intuitivă. Trebuie să ne însuşim în mod conştient o cunoaştere intuitivă, şi de-abia după aceea vom deveni noi înşine atât de practici încât să putem făptui cu spiritul ceea ce e necesar să se facă cu un copil, în primă instanţă, în cei dintâi ani ai vieţii sale.

Dar pe urmă, când copilul depăşeşte treptat perioada celei de-a doua dentiţii, când în locul dinţilor moşteniţi apar cei care şi-au dobândit forma deja pe baza primei perioade din viaţă, atunci copilul încetează să mai fie un simplu organ de simţ, el începe să fie dăruit unui element mai sufletesc decât este impresia senzorială exterioară. Apoi, tocmai la vârsta şcolii primare, copilul începe să nu mai preia doar din lumea înconjurătoare ceea ce observă, ci ceea ce trăieşte în actul observaţiei. Copilul ajunge la vârsta care trebuie să fie clădită în special pe acea autoritate în sânul căreia copilul trăieşte în raport cu ambianţa sa instructiv-educativă.

Să nu ne lăsăm în prada amăgirii că, dacă-i vorbim, în perioada dintre 7-14 ani, copilul nu percepe de la noi judecata care se exprimă într-o propoziţie. Dacă obligăm copilul să audă o judecată care se exprimă într-o propoziţie, noi îl învăţăm ceva care ţine de-abia de o vârstă ulterioară. Ceea ce copilul cere de la noi, prin fiinţa lui, este să poată crede în noi, să poată avea sentimentul instinctiv: lângă mine se află un om, el îmi spune ceva. El poate s-o spună, el este în aşa fel în legătură cu întreaga lume, încât o poate spune. El este mijlocitorul între mine şi întregul Cosmos. Aşa stă copilul ‒ bineînţeles, nu în mod explicit, dar în mod instinctiv ‒ în faţa celuilalt om, şi anume în faţa omului care-l educă şi-l instruieşte. Acesta este pentru copil mijlocitorul dintre lumea divină şi el însuşi, în neputinţa sa. Şi numai dacă educatorul devine conştient de faptul că el trebuie să fie o autoritate de la sine înţeleasă, că el trebuie să fie acela spre care copilul îşi poate înălţa privirile într-un mod absolut de la sine înţeles, numai atunci el va fi un educator adevărat.

De aceea, pe parcursul activităţii de predare şi educare desfăşurate în Şcoala noastră Waldorf, noi am constatat că, în principal, problema educaţiei este o problemă a calităţii de dascăl. Cum trebuie să fie dascălul pentru a putea fi o autoritate de la sine înţeleasă, mijlocitorul între ordinea divină a lumii şi copil?

Ei bine, ce a devenit copilul aici? Cam între vârsta de 7 ani şi cea de 14-15 ani, dintr-un organ de simţ, copilul a devenit cu totul suflet, încă nu spirit, încă nu aşa încât să acorde importanţa cea mai mare conexiunii logice, elementului intelectualist; căci, în acest caz, el s-ar osifica în sufletul lui. Pentru copilul care se află în perioada dintre 7-14 ani are o importanţă mult mai mare dacă noi suntem în stare să-i transmitem ceva într-un mod plin de iubire, decât dacă i-l putem dovedi. Mult mai de preţ decât logica este să fim în măsură să îmbibăm de un sentiment cald o învăţătură oarecare, căci copilul încă nu are nevoie de logică, el are nevoie de noi, are nevoie de omenescul nostru.

De aceea, în Şcoala Waldorf, tocmai la vârsta şcolii primare, între 6-7 şi 14 ani, noi depunem toate eforturile ca să facem în aşa fel încât dascălul să-i poată transmite copilului cu o iubire artistică şi cu o artă plină de iubire ceea ce ţine de această vârstă a omului. Fiindcă arta educativă pe care o reprezentăm noi aici se întemeiază pe cunoaşterea omului, pe cunoaşterea a ceea ce fiecare vârstă cere de la noi, în privinţa educării şi predării. Ce cer primii ani din viaţa copilului? Ce se cere până la vârsta de 7 ani? Ce poate să ceară vârsta şcolii primare? Noi trebuie să educăm copilul într-un fel până la 10 ani, iar între 10 şi 14 ani trebuie să-l facem, într-un cu totul altfel, să-şi asimileze cunoaşterea omului. Baza spirituală a muncii educative trebuie să constea în faptul că noi facem să trăiască în propriul nostru suflet fiinţa copilului în fiecare an din dezvoltarea sa, ba chiar în fiecare săptămână.

Aşa că putem spune: după cum în primii ani de viaţă copilul este un imitator, în anii de după aceea el va fi o fiinţă care urmează pe cineva, care se orientează după cineva şi îl ascultă, o fiinţă care se dezvoltă sufleteşte în funcţie de ceea ce poate vieţui din punct de vedere sufletesc. Acum organele de simţ au devenit independente şi, de fapt, sufletul a apărut pentru prima oară în copil ca realitate. Acum trebuie să tratăm sufletul cu infinită delicateţe, mereu şi mereu, trebuie să ajungem, ca dascăli şi educatori, într-un contact intim cu ceea ce se petrece zi de zi în sufletul copilului.

În această conferinţă introductivă de astăzi aş vrea să atrag atenţia totuşi doar asupra unui singur lucru: există, de exemplu, pentru fiecare copil, în perioada şcolii obligatorii, cam între 9 şi 11 ani, un punct critic, un punct care nu e voie să rămână neobservat de către educator. La această vârstă dintre 9 şi 11 ani soseşte pentru orice copil, dacă nu e subnormal dezvoltat, punctul în care în faţa sufletului său se iveşte întrebarea: cum mă transpun eu în lume? Nu trebuie să credem că această întrebare e pusă sub forma sub care am exprimat-o eu acum. Întrebarea se iveşte sub forma unui sentiment imprecis, a unui sentiment de nemulţumire; întrebarea se manifestă prin faptul că un asemenea copil simte o nevoie mai mare de a se ataşa de un adult, sau, poate, întrebarea se manifestă chiar sub forma unei iubiri puternice faţă de un om matur. Dar noi trebuie să ştim să observăm în mod just ce se petrece în interiorul copilului în acest punct critic. El se simte dintr-o dată singur. Dintr-o dată caută să se ataşeze de un om. Până acum el a acceptat autoritatea ca pe ceva de la sine înţeles. Acum începe să se întrebe: ce o fi cu această autoritate? Şi nespus de mult depinde, pentru întreaga viaţă de mai târziu a omului respectiv, de faptul că în acest moment găsim sau nu cuvântul potrivit.

După cum e nespus de important ca medicul, dacă observă o boală a copilăriei, să ştie ce se petrece acum în organism, să ştie că acestea sunt nişte procese ale dezvoltării, care nu au importanţă doar pentru vârsta copilăriei ‒ căci, dacă nu se desfăşoară cum trebuie, omul respectiv o va resimţi şi la 80 de ani ‒, tot aşa şi noi trebuie să devenim conştienţi de faptul următor: nu e voie ca ceea ce incităm în copil ‒ reprezentări, sentimente, impulsuri de voinţă ‒ să fie fixat sub formă de noţiuni rigide, pe care copilul nu trebuie decât să le memoreze, să le înveţe; reprezentările, impulsurile afective pe care le transmitem copilului trebuie să aibă viaţă, aşa cum au viaţă membrele noastre. Mâna copilului e mică. Ea trebuie să se dezvolte în mod independent: nu avem voie s-o încorsetăm. Reprezentările, dezvoltarea copilului sunt mici şi delicate. Noi nu avem voie să le fixăm în contururi precise, presupunând că, după treizeci de ani, când va fi om matur, va mai poseda reprezentările pe care le avea când era copil. Trebuie să modelăm reprezentările pe care le transmitem copilului în aşa fel încât ele să poată creşte. Şcoala Waldorf nu vrea să fie o şcoală, ci o şcoală pregătitoare, fiindcă orice şcoală trebuie să fie o şcoală pregătitoare în vederea şcolii celei mari, care este pentru om viaţa însăşi. De fapt, în şcoală noi nu trebuie să învăţăm pentru ca să ştim, ci în şcoală trebuie să învăţăm pentru ca să putem învăţa mereu de la viaţă. Acesta este lucrul care trebuie să stea la baza unei pedagogii şi didactici spiritual-fiziologice, dacă pot spune astfel. Trebuie să avem un simţ şi un sentiment pentru ceea ce-i transmitem copilului, ca realitate vie, care poate rămâne vie şi mai târziu în viaţă. Fiindcă ceea ce dezvoltăm în copil se comportă uneori, în străfundul sufletului său, în aşa fel încât rămâne neobservat. Şi mai târziu iese afară. Putem folosi o imagine; nu vreau să dau decât o imagine care se întemeiază însă pe adevăr: există unii oameni care la o anumită vârstă au o influenţă binefăcătoare asupra semenilor lor. Ei pot ‒ dacă mi-e îngăduit să spun aşa direct ‒ să binecuvânteze. Asemenea oameni există. Ei nici nu trebuie să vorbească, e suficient să fie prezenţi cu personalitatea lor care binecuvântează. De obicei nimeni nu observă viaţa întreagă a unui om, fiindcă altfel s-ar constata cum au fost educaţi asemenea oameni ‒ care mai târziu pot să binecuvânteze ‒ în copilăria lor, poate în mod conştient, de către o persoană sau alta, sau, poate, acest lucru s-a întâmplat în mod instinctiv şi pentru educatorul sau dascălul respectiv. Asemenea oameni au fost educaţi în aşa fel încât în copilărie  au învăţat să venereze în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului, au învăţat să-şi înalţe privirile spre ceva ‒ şi pe urmă ei pot “să voiască în jos” spre ceva. Dacă am învăţat mai întâi să ne înălţăm privirile, să venerăm, să fim învăluiţi cu totul în autoritate, avem pe urmă posibilitatea de a binecuvânta, de a acţiona în jos, asupra a ceea ce este mai mic decât noi, de a deveni noi înşine autoritate, o autoritate de la sine înţeleasă.

Acestea sunt lucrurile care nu trebuie să trăiască acum doar sub formă de principii, care trebuie să pătrundă în întregime fiinţa dascălului, întreaga sa fiinţă, trecând în permanenţă din cap în braţe, astfel încât el să acţioneze din spirit, nu doar să gândească din spirit; acestea sunt lucrurile care trebuie să prindă viaţă în dascăl.

Felul concret în care poate să se facă aceasta, de la 7 la 14 ani, va fi prezentat în zilele următoare. Dar astăzi am vrut să spun mai ales că baza spirituală a educaţiei nu trebuie să fie doar o anumită concepţie despre lume, ci o anumită viaţă interioară. De-abia după ce omul a trecut de faza autorităţii, după ce a atins maturitatea sexuală şi, pe această bază fiziologică, intră într-un cu totul alt raport faţă de lumea exterioară decât înainte, de-abia acum el dobândeşte şi în viaţa lui corporală, în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului, un cu totul alt raport faţă de lumea exterioară decât cel pe care-l avea înainte. De-abia acum se trezeşte spiritul din om. De-abia acum omul caută în toate manifestările limbii judecata, logica. De-abia acum putem spera să-l putem educa pe om şi să-i putem preda apelând la intelectul său. Este extraordinar de important să nu acţionăm prea devreme, aşa cum multora le place în epoca noastră, în mod conştient sau inconştient, asupra intelectului.

Şi iarăşi, dacă ne întrebăm acum: ce lucrează în interiorul copilului atunci când vedem cum el primeşte în sine pe bază de autoritate ceea ce trebuie să-i conducă şi să-i îndrume sufletul? Ei bine, copilul nu ascultă spusele noastre ca să le examineze din punctul de vedere al logicii. Copilul primeşte în sine în mod inconştient ceea ce acţionează asupra sufletului său, ceea ce, din direcţia sufletului, lucrează şi asupra trupului şi-i dă putere, el primeşte toate acestea în sine ca pe o inspiraţie. Şi numai dacă înţelegem inspiraţia inconştientă, minunată, care domneşte în întreaga viaţă a copilului, de la 7 la 14 ani, dacă suntem în măsură să acţionăm asupra acestei stări permanente de inspiraţie, numai atunci putem educa. Dar, pe lângă aceasta, trebuie să ne cucerim şi o cunoaştere spirituală şi să adăugăm intuiţiei inspiraţia.

Iar dacă am condus copilul până spre vârsta de 14 ani, vom face o descoperire deosebită. Dacă-i transmitem copilului într-un mod nemijlocit logic ceea ce el trebuie să înveţe acum, el o să se plictisească; la început, când dăm predării această ţinută logică, el ascultă; dar când e ca tânărul sau tânăra noastră să gândească şi ei gândirea noastră logică, ei vor începe să dea semne de oboseală. Chiar şi pentru această perioadă de vârstă, noi, ca dascăli, mai avem încă nevoie de altceva decât de simpla logică.

Să luăm un cercetător care trăieşte cu totul cufundat în natura exterioară, cum este Ernst Haeckel. El însuşi este extraordinar de interesat de tot ceea ce studiază la microscop, de tot ceea ce dezvoltă. Dacă toate acestea sunt transmise elevilor, ei le învaţă, dar nu mai pot dezvolta acelaşi interes faţă de ele. Noi, ca dascăli, trebuie să mai avem în interiorul nostru şi altceva pe lângă ceea ce are copilul. Când, la pubertate, acesta înaintează până la gândirea logică, noi trebuie să avem în interior elementul imagine, imaginaţiunea. Dacă suntem în măsură noi înşine să transpunem într-o imagine ceea ce avem de transmis tânărului om, în aşa fel încât acesta să primească imagini, pe care noi le aşternem în faţa lui ca printr-o artă superioară, imagini despre lume, despre valoarea şi sensul ei, dacă aşternem aceste imagini în faţa lui şi îl punem pe cel ce trebuie educat şi instruit să dezvolte logica, atunci el va fi captivat de ceea ce avem să-i spunem.

Aşa că în această a treia perioadă din viaţa omului suntem trimişi la imaginaţie, aşa cum mai întâi am fost trimişi la intuiţie şi apoi la inspiraţie. Şi acum trebuie să căutăm acea bază spirituală care ne dă posibilitatea, dacă vrem să fim dascăli, de a lucra prin imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie, de a făptui spirit, nu doar de a gândi spirit.

Acestea sunt lucrurile pe care am vrut să vi le prezint în chip de introducere.