Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FORŢELE SPIRITUAL-SUFLETEŞTI FUNDAMENTALE
ALE ARTEI EDUCATIVE

GA 305


CONFERINŢA A II-A

Oxford, 17 august 1922

Mi s-a spus că în expunerea prezentată ieri unele lucruri au fost mai greu de înţeles, din cauză că s-au ivit unele dificultăţi în legătură cu folosirea cuvintelor “spiritual” şi “cunoaştere spirituală”. Aceasta mă face să schimb astăzi, într-o anumită măsură, tema pe care mi-o propusesem şi să fac mai întâi câteva consideraţii care ne vor îndepărta destul de mult de tema noastră propriu-zisă, munca de predare şi educare. Dar din comunicările care mi s-au făcut ieri mi-am dat seama că pe urmă, în zilele următoare, ne vom putea înţelege mai bine dacă voi face astăzi consideraţiile despre spirit, suflet şi trup. Se va ivi, fără îndoială, ocazia de a recupera în zilele următoare ceea ce intenţionam să vă spun astăzi.

Dar o expunere de felul celei pe care trebuie s-o facem astăzi ne obligă să vorbim în idei şi noţiuni, devenind ceva mai teoretici. Vă rog să acceptaţi pentru ziua de azi această situaţie; vă asigur că în zilele următoare ea se va remedia. Atunci nu voi mai fi atât de crud încât să vă chinui cu idei şi noţiuni, ci poate voi fi în măsură să vă fac plăcere prezentându-vă fapte reale.

De obicei, în cadrul concepţiei despre lume şi viaţă de pe poziţiile căreia vorbim noi aici, cuvântul “spirit” ca şi cuvântul “spiritual” nu sunt luate într-un sens suficient de profund. Când este rostit cuvântul “spirit”, se caută ceva care seamănă cu “intelectualitate” sau ceva asemănător cu ceea ce în limba engleză este desemnat prin cuvântul “mind”. Numai că ceea ce înţeleg eu aici prin “spiritual” şi “spirit” este cu totul altceva. Nu trebuie confundat nicidecum cu toate acele lucruri care sunt luate drept “spirit” şi considerate “spirituale” de către mişcările sectare mistice, exaltate sau dominate de superstiţie; este ceva cu totul diferit faţă de “intelect” şi de ceea ce este desemnat prin cuvântul “mind”.

Dacă ne putem cuceri o înţelegere reală, o cunoaştere nemijlocită, concretă, despre ceea ce lucrează în copilul foarte mic, până la schimbarea dinţilor, în aşa fel încât nu poate fi perceput în mod direct, ci poate fi văzut numai în manifestările copilului, oricât de primitive ni s-ar părea ele ‒ acesta este “spirit”, şi acesta este “suflet”.

În rest, când privim natura şi viaţa umană, nu avem niciodată spirit şi suflet în faţa noastră, ci numai atunci când privim manifestările de viaţă ale copilului foarte mic. La această vârstă, aşa cum am spus ieri, în activitatea de modelare plastică a creierului, de formare a întregului organism, sunt prezente şi lucrează forţele spirituale, esenţele sufleteşti. Ceea ce vedem noi sunt manifestările de viaţă ale copilului; pe acestea le percepem cu ajutorul simţurilor. Dar ceea ce lucrează prin vălul realităţii accesibile simţurilor este spirit, este suflet, aşa cum nu le putem percepe niciodată în viaţă, fără a fi trecut printr-o dezvoltare sufletească interioară. Aşa că trebuie să spunem: spirit este, în primă instanţă, ceva cu totul necunoscut percepţiei obişnuite. În percepţiile obişnuite se revelează cel mult ceva sufletesc. Dar noi trebuie să simţim acest ceva sufletesc transpărând prin percepţii.

Dacă-mi daţi voie să folosesc o imagine, numai pentru a fi mai clar, nu pentru a da o explicaţie, aş spune aşa: când vorbim, noi avem cuvintele formate din consoane şi vocale. Observaţi marea deosebire dintre consoane şi vocale în vorbire. Consoanele rotunjesc sunetul, îl fac să devină ascuţit, fac din el un sunet siflant, un sunet vălurit, după cum formăm sunetul cu ajutorul unui organ sau altul, cu buzele, cu dinţii etc.  

Vocalele iau naştere într-un cu totul alt mod. Vocalele iau naştere datorită faptului că noi conducem într-un anumit mod curentul de aer prin organele vorbirii. Nu rotunjim; formăm substanţa sunetului cu ajutorul vocalelor. Dacă vrem să avem o comparaţie, putem spune: Vocalele ne dau substanţa, materialul. Consoanele modelează plastic substanţa pe care o dau vocalele.

Dacă vorbim despre spirit şi suflet în sensul care trebuie să le fie atribuit aici, trebuie să spunem: spirit există în consoanele vorbirii, suflet există în vocalele vorbirii. Când copilul începe să spună A, în el trăieşte un fel de uimire, un conţinut sufletesc. El trăieşte în mod nemijlocit în faţa noastră acest conţinut sufletesc. El înoată în sunetul A.

Când copilul scoate sunetul E, în el trăieşte un fel de uşoară antipatie a sufletului. El se dă înapoi, zvâcneşte înapoi din faţa a ceea ce îi face o impresie. Ceea ce se exprimă în E este ceva din antipatia sufletului: uimire ‒ A, antipatie ‒ E. Vocalismul e ceva sufletesc.

Când formez o consoană oarecare, eu rotunjesc, modelez plastic elementul vocalic. Când copilul rosteşte ma-ma, cu A de două ori, în el trăieşte ceea ce se exprimă prin acest gest de a căuta un ajutor din partea mamei. A ar fi ceea ce copilul simte faţă de mama lui, M este ceea ce el ar dori să facă mama. Şi astfel în ma-ma zace întreaga raportare a copilului la mamă, conform cu sufletul şi cu spiritul. Aşa că noi auzim vorbirea, auzim ceea ce este senzorial în ea, dar nu observăm cum în vorbire zac ascunse sufletul şi spiritul. În ceea ce priveşte vorbirea, unii mai observă acest lucru. Dar la omul întreg nimeni nu-l mai ia în seamă. E percepută forma exterioară a omului. În aceasta se află sufletescul şi spiritualul, ca şi în vorbire. Dar nimeni nu ia seama la acest lucru.

Odinioară, în vremea de la începuturile omenirii, el era luat în seamă, căci nu se spunea: la început, la începutul originar a fost spiritul ‒ asta ar fi părut prea abstract ‒, ci se spunea: la începutul originar a fost cuvântul ‒, fiindcă oamenii mai aveau un sentiment viu al faptului că spiritul se mişcă pe valurile vorbirii. Acest spirit este desemnat aici, conform cu însuşirea sa, drept spiritual, drept ceea ce nu iese la lumina zilei în intelectul nostru, nici în ceea ce e numit “mind”. “Mind” şi “spirit” sunt două lucruri diferite, tot atât de diferite unul de celălalt cum este personalitatea mea, dacă eu stau aici, am în faţa mea o oglindă şi mă văd în oglindă; în ea se află imaginea mea reflectată. Această imagine face aceleaşi mişcări pe care le fac eu, arată ca şi mine, dar nu este eu; se deosebeşte de mine prin faptul că ea este imaginea, eu sunt realitatea. Spiritul există şi lucrează în ascuns. Intelectul are spiritul numai ca imagine de oglindă. “Mind” este imaginea de oglindă a spiritului. “Mind” poate arăta ce face spiritul, “mind” poate executa mişcările spiritului, dar “mind” este pasiv. “Mind” poate să copieze ceea ce se întâmplă când cineva mă loveşte, “mind” nu poate lovi el însuşi. Spiritul este activitate. Spiritul este întotdeauna activitatea. Spiritul este creator. Spiritul este elementul absolut creator. “Mind”, intelectul, este copia, elementul absolut pasiv, ceea ce purtăm în noi mai târziu în viaţă, pentru a înţelege lumea. Dacă intelectul, dacă “mind” ar fi activ, noi n-am putea să înţelegem lumea, căci “mind” trebuie să fie pasiv pentru ca lumea să poată fi înţeleasă cu ajutorul lui. El ar transforma în permanenţă lumea, ar pipăi-o, dacă ar fi activ. El este imaginea pasivă a spiritului.

Aşa că trebuie să ne spunem: după cum de la imaginea oglindită trebuie să ne întoarcem privirile spre om, dacă vrem să ajungem la realitate, tot astfel, dacă vrem să căutăm spiritul şi sufletul în realitatea lor, trebuie să încercăm să ajungem de la elementul pasiv, necreator, la cel activ, creator.

Aceasta este ceea ce au căutat oamenii, de când există o evoluţie a omenirii. Iar eu aş vrea să vă vorbesc astăzi despre câteva căi de a întreprinde această căutare, ca să ne înţelegem în privinţa a ceea ce înseamnă de fapt spiritul şi sufletul, când voi mai vorbi aici despre ele. Spiritul din noi îl percepem, în primă instanţă, ca oameni maturi, sub forma lui oglindită, ca intelect, ca “mind”, ca minte, ca raţiune. Sufletul îl percepem în manifestările sale, în revelările sale. Suntem situaţi mai aproape de suflet decât de spirit, dar nici pe acesta nu-l percepem în deplina sa activitate interioară. Îl percepem în revelările sale; spiritul numai în imagine ‒ imaginea nu mai conţine nimic din realitatea respectivă ‒, sufletul în revelările sale. Ceea ce vieţuim drept sentiment, drept antipatie ori simpatie, ceea ce vieţuim drept dorinţă, drept pasiune, îşi are sediul în suflet; dar nu percepem ceea ce este sufletul din noi.

Ce este sufletul din noi? Ei bine, pot indica ceea ce este sufletul din noi, eventual, dacă fac deosebirea între ceea ce vieţuim noi înşine şi ceea ce se petrece în interiorul nostru pentru ca noi să vieţuim un lucru sau altul.

Dacă mergem pe un sol moale, urmele picioarelor noastre rămân în el. Vine cineva, vede urmele lăsate de picioarele noastre ‒ oare va spune el: „Acolo jos, sub pământ, există anumite fiinţe şi ele au dat solului aceste forme încât el prezintă asemenea adâncituri”? Nimeni nu va spune aşa ceva. Oricine va spune: „Pe aici a trecut un om.”.

Concepţia materialistă despre sufletul uman spune: eu găsesc nişte urme în creier, creierul are imprimat ceva în el. Şi solul are ceva imprimat în el dacă am trecut eu pe acolo! Acum, concepţia materialistă vine şi zice: acolo, în creier, există nişte forţe, ele lasă acele urme. Nu e adevărat! Sufletul lasă urmele, aşa cum le las eu pe sol, şi eu percep sufletul numai prin faptul că acolo sunt urmele sale. Eu percep în suflet un sentiment. În primă instanţă, sufletul se află ascuns. El a lăsat urmele în trupul meu. Dacă las o urmă foarte grosolană, simt durere, mă doare. Eu nu percep, în primă instanţă, ceea ce am făcut aici; acest lucru îl pot face şi mai târziu. Dar chiar dacă nu văd ce fac, durerea o simt. Tot aşa sufletul incizează o impresie în trupul meu, în ascuns. Efectul îl percep în pasiuni, în simpatie etc., în revelarea a ceea ce face sufletul. În cazul spiritului ‒ imaginea; în cazul sufletului ‒ revelarea.

Noi suntem situaţi mai aproape de suflet. Dar nu avem voie să uităm că spiritul şi sufletul trebuie căutate mai în adânc decât “mind”, ori intelectul, ori mintea, ori raţiunea.

Poate că cele spuse vor contribui într-o oarecare măsură la înţelegerea a ceea ce sunt spiritul şi sufletul.

Pentru a vă face să înţelegeţi şi mai clar noţiunile de spirit şi suflet, îngăduiţi-mi să aduc acum în discuţie câteva aspecte istorice ‒ adeseori sunt foarte greşit înţeles în această privinţă şi vă rog astăzi să nu mă înţelegeţi greşit ‒, pentru a explica lucrurile, nu pentru a afirma, cum   s-ar putea crede, că pentru a ajunge la spirit, la suflet, mai trebuie să procedăm şi astăzi exact la fel cum se proceda în vremurile vechi. Atâta doar că metoda actuală de a ajunge la spirit şi la suflet va fi înţeleasă mai uşor dacă ne vom întoarce la aspectele istorice.

Noi, cei din secolul XX, nu mai putem proceda absolut deloc aşa cum se proceda în urmă cu multe secole sau chiar milenii, în vechea Indie, pentru a se ajunge la spirit. Şi nu putem face nici ceea ce se făcea înainte de faptul real al Misteriului de pe Golgota. Noi trăim epoca de dezvoltare a creştinismului. Dar ne putem înţelege mai bine în legătură cu spiritul şi sufletul dacă ne întoarcem privirile spre această metodă mai veche, dacă percepem cât de total diferit este drumul ce duce spre spirit şi suflet pentru omul spiritual, în comparaţie cu simplul om intelectual.

Dacă vrem să ne lămurim asupra noastră înşine, pornind de la conştienţa generală a epocii noastre, ce vom face atunci? Reflectăm, ne punem în activitate intelectul. Iar dacă vrem să ne lămurim asupra naturii, ce facem? Facem experimente şi făcând experimente ne punem în activitate intelectul. Peste tot, activitate intelectuală. În vremurile vechi, oamenii căutau să ajungă la spirit şi suflet în cu totul alte moduri. În vremurile străvechi, în Orient, ei încercau ‒ voi scoate în evidenţă două exemple din multele pe care le-aş putea da ‒ să ajungă la spirit şi la suflet prin aşa-numita metodă yoga. Yoga: astăzi, dacă este pronunţată această denumire, ea provoacă la foarte mulţi oameni o uşoară spaimă, fiindcă, din punct de vedere istoric, nu se mai cunosc decât metodele yoga târzii, bazate în mare parte pe egoismul oamenilor ce vor să aibă în lumea exterioară putere sau ceva de acest fel. Metodele yoga mai vechi, care astăzi nu mai pot fi găsite decât prin ştiinţă spirituală, nu prin ştiinţă exterioară, erau nişte căi pe care omul o pornea pentru a ajunge la spirit. Pe ce se bazau ele? Se bazau pe faptul că, dintr-un anumit instinct, omul îşi spunea: prin simplă reflecţie nu putem ajunge la spirit. Trebuie să facem ceva, ceva care ne arată mult mai mult, decât simplul fapt de a reflecta, o activitate din noi înşine. Putem să stăm undeva, departe de lume, putem să facem pe spectatorul, gândirea se derulează în noi. Nu facem absolut nici o schimbare în noi înşine, care să ne fie perceptibilă.

Yoghinul căuta în el însuşi un proces mult mai real decât cel pe care-l căutăm noi astăzi când vrem să cunoaştem spiritul. Dacă noi, cu cunoştinţele noastre actuale de fiziologie, ne întrebăm: dar ce se petrece atunci când desfăşurăm o activitate intelectuală? ‒ ei bine, are loc ceva în sistemul nostru nervos, în creierul nostru şi în ceea ce, în restul organismului, prin nervi, ţine de creier. Dar ceea ce are loc în nervi n-ar putea să aibă loc niciodată dacă în procesele creierului nostru nu s-ar amesteca o activitate mult mai perceptibilă. Neîncetat, de la naştere şi până la moarte, noi inspirăm, ne ţinem respiraţia, expirăm. Când inspirăm, aerul respirat intră în întreg organismul nostru. Impulsul respirator este făcut să urce în creier, străbătând canalul în care este adăpostită măduva spinării. Noi nu respirăm doar cu plămânii, respirăm şi cu creierul. Creierul nostru este mereu în mişcare. Respiraţia ‒ inspiraţie, ţinere a respiraţiei, expiraţie ‒ străbate cu valurile ei creierul şi trăieşte în el. Acest lucru se petrece ‒ în mod inconştient pentru noi, cei de astăzi. Yoghinul spunea: în om are loc ceva, vreau să devin conştient de acest ceva. Aşa că el nu respira în mod obişnuit, inconştient, ci respira în mod anormal; el inspira altfel, îşi ţinea altfel respiraţia, expira altfel. Şi, prin aceasta, devenea conştient de procesul respirator. Şi ceea ce pentru noi rămâne absolut inconştient, se desfăşura în întregime în conştienţa sa, prin faptul că el simţea, cunoştea ce se întâmplă. Şi astfel, el simţea treptat cum în creier respiraţia se uneşte cu ceea ce stă, ca activitate materială, la baza gândirii, a gândirii intelectuale. El căuta această legătură dintre gândire şi respiraţie şi simţea în cele din urmă că gândul, care pentru noi este ceva abstract, se mişcă, prin trup, pe valurile respiraţiei. Gândul nu se mai afla doar în creier, numai în plămâni, numai în inimă, gândul se afla în vârful fiecărui deget. Yoghinul, simţind cum respiraţia pulsează în mod real prin fiinţa lui, vieţuia faptul că spiritul este creator prin respiraţia omului: “Şi Dumnezeu i-a insuflat omului suflarea cea vie şi el a devenit un suflet”. El nu i-a insuflat respiraţia doar la începutul începuturilor, ci i-o insuflă în permanenţă, prin procesul respirator. Şi în procesul respiraţiei, nu în gândire, nu în procesul intelectual, noi devenim suflet. Noi ne simţim fiinţa prin faptul că simţim cum gândul pulsează pe valurile respiraţiei prin tot trupul nostru. Vedeţi dvs., yoghinul nu mai avea gândul, spiritul, ca pe ceva intelectualist, abstract, separat; el îl percepea, îl simţea în tot trupul; simţea că fiinţa lui este o creaţie a spiritului. Vedeţi deci, el avea spiritul activ.

În munca intelectuală noi avem spiritul pasiv, nu spiritul activ. Din cauză că suntem altfel organizaţi, astăzi noi nu putem trece prin acest proces yoga şi nici nu trebuie s-o facem. Fiindcă, ce scop urmărea yoghinul? El voia să simtă în ce fel se leagă procesul său de gândire cu procesul respirator şi să-şi perceapă astfel, în procesul respiraţiei, întreaga fiinţă umană, lucru pe care-l poseda apoi drept cunoaştere. El lega gândul cu omul într-un mod mai strâns decât o facem noi astăzi. Dar progresul nostru uman constă în faptul că noi am eliberat gândul însuşi într-o măsură mult mai largă, l-am făcut mult mai intelectualist decât era cazul odinioară, în perioada de înflorire a metodei yoga. Cu un sistem de gândire de felul celui pe care-l dezvoltaseră vechii indieni, în vremea când erau yoghini, n-ar fi putut să fie făcute niciodată descoperirile lui Copernic, Galilei, Faraday, Darwin ş.a.m.d. Pentru aceasta e nevoie de gândul ca simplă imagine, ca noţiune intelectuală. Întreaga noastră civilizaţie are la bază faptul că noi nu mai suntem la fel ca cei ce au elaborat filosofia yoga. De obicei, acest lucru este greşit înţeles, când eu vorbesc despre yoga sau despre altceva similar. Se crede că eu vreau să-i conduc pe oameni înapoi, la filosofia yoga. Nici vorbă de aşa ceva! Eu vreau să iau lucrurile exact aşa cum trebuie ele luate în epoca lui Copernic, Galilei, Faraday. Noi trebuie să ţinem seama de faptul că civilizaţia noastră occidentală îşi datorează măreţia sa gândirii intelectuale. Dar, totodată, noi trebuie să simţim altfel decât aceia care au simţit în vechea Indie, trebuie să simţim altfel şi decât cei ce vor astăzi să facă yoga. Noi trebuie să procedăm astăzi cu totul altfel, chiar mai spiritual decât se proceda în vechea Indie. Şi pentru că trebuie să procedăm mai spiritual, şi pentru că azi spiritul nu este iubit prea mult, tocmai metoda mai nouă nu este iubită. E comod în zilele noastre, sau, cel puţin, pare comod să faci respiraţii yoga, pentru a găsi calea ce duce în lumea spirituală. Dar nu aceasta este calea pe care trebuie să ajungă în spiritual omul modern. Nu, omul modern trebuie să fi simţit mai întâi o dată ce este ireal în simplul intelectualism, în ceea ce poate fi perceput ca imagine, omul trebuie să fi trecut o dată prin întreaga suferinţă care constă în faptul că el îşi spune: când gândesc, când desfăşor o activitate pur intelectuală, făcând un experiment sau observaţii de alt fel, eu trăiesc în gol, în simpla imagine. M-am îndepărtat de realitate.

Ceea ce spun eu aici pare neînsemnat, dar este important în ceea ce priveşte trăirea interioară. Dacă ai vieţuit o dată faptul că întreaga gândire care se desfăşoară în plan intelectual este ireală, simplă imagine, atunci vieţuieşti în suflet aceeaşi stare care în fizic se manifestă sub formă de leşin. Stare de leşin, de neputinţă în faţa realităţii. Cunoaşterea nu porneşte de la faptul că ne spunem: eu ştiu să gândesc şi de aceea pot să reflectez asupra tuturor lucrurilor; cunoaşterea porneşte din punctul în care ne spunem: chiar dacă aş gândi asupra tuturor lucrurilor cu gândurile-imagine pe care le am, n-aş fi altceva decât o fiinţă neputincioasă. Yoghinul îşi căuta fiinţa sa umană în respiraţie. Noi, oamenii moderni, trebuie să ne pierdem fiinţa umană printr-un leşin pe care-l simţim faţă de gândul-imagine, faţă de gândirea intelectuală. Atunci trebuie să ne putem spune: acum nu mergem spre interior, aşa cum mergea yoghinul, spre procesul respiraţiei, acum mergem spre exterior, privim fiecare plantă, privim fiecare animal, îl privim pe fiecare om şi trăim cu ceea ce există în exterior.

În cartea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare? am arătat cum se face acest lucru, cum privim fiecare plantă nu doar din exterior, ci urmărind cu sufletul nostru fiecare proces din viaţa ei, în aşa fel încât gândirea iese din sfera a ceea ce are doar caracter de imagine şi trăieşte viaţa reală a lumii exterioare. Ne adâncim în plantă, în aşa fel încât simţim cum forţa gravitaţională coboară, prin rădăcină, spre interiorul Pământului, şi cum forţa înfloririi se manifestă în direcţia opusă, în sus. Trăim în procesul înfloririi, în procesul rodirii. Ne cufundăm cu totul în lumea exterioară. Atunci, atunci suntem îmbrăţişaţi de lumea exterioară. Ne trezim ca dintr-un leşin. Dar acum nu ne mai vin gânduri abstracte, ne vin imaginaţiuni. Ne vin imagini. Şi în aceste imagini care ne vin, materialismul nu mai vede ceva care ţine de cunoaştere. Se spune: cunoaşterea trebuie să se  desfăşoare sub formă de noţiuni abstracte, logice. Ei da, dar dacă lumea nu este făcută în aşa fel încât să se dezvăluie noţiunilor abstracte ale logicii! Dacă lumea ar fi o operă de artă, de exemplu, noi ar trebui s-o înţelegem în mod artistic, nu logic, atunci logica ar exista numai pentru ca noi să ne disciplinăm în interior. Dar cu logica n-am înţelege nimic în legătură cu lumea.

Aşa trebuie să ne cufundăm în lucruri. Dacă yoghinul se retrăgea în interiorul lui, noi ieşim afară, căutăm să ne unim cu toate lucrurile în acest fel şi obţinem cu adevărat acelaşi rezultat, numai că pe o cale mai sufletească, mai spirituală. Prin faptul că am impregnat cu realitate noţiunile, ideile noastre, ceea ce reprezintă o simplă activitate intelectuală, simţim, la rândul nostru, că spiritul desfăşoară în noi o activitate creatoare.

Şi atunci putem simţi ce anume lucrează în mod real în copil. În el nu lucrează ceea ce am descris drept “mind”. Acesta n-ar desfăşura o activitate creatoare în copilul foarte mic. Acesta ne-ar face doar să ne pierdem pe noi înşine. Dar în felul creator descris înainte, noi ajungem la ceea ce lucrează în copil, la ceea ce formează a doua serie de dinţi după modelul celei dintâi, şi care, pe la şapte ani, îşi încetează activitatea de modelare plastică.

Vedeţi dvs., acum veţi riposta: da, dar dascălul nu poate deveni pe loc un clarvăzător. El nu poate dezvolta toate aceste metode în felul descris! Cum o scoatem la capăt cu şcoala şi cu învăţământul dacă presupunem parcurgerea unei căi atât de complicate spre spirit?

Nu e nevoie de aşa ceva. Se poate ca în lume să existe doar câţiva oameni care dezvoltă în acest fel cunoaşterea superioară. Ceilalţi au nevoie numai de o minte sănătoasă şi de o facultate a percepţiei sănătoasă. Ei vor găsi ceea ce descoperă unul singur, cu mintea lor sănătoasă şi cu facultatea lor de percepţie sănătoasă. La fel cum nu fiecare poate să observe canalele de pe Venus, căci ele sunt prea rareori vizibile, astronomii o pot face tocmai în perioadele de vizibilitate a acestora, dar ar fi oare absurd să vorbim despre canalele de pe Venus numai fiindcă nu le-a observat fiecare? Ceea ce este observat aşa cum se observă astăzi, poate fi înţeles de oricine. Tot aşa e şi cu lumea spirituală. Dar aici se amestecă puţin egoismul omului actual, care vrea mereu să facă şi să fie el însuşi totul.

Există însă o altă cale pentru a face folositor ceea ce este spiritual. Aş vrea să ilustrez şi acest lucru dând un exemplu. Să presupunem că îi predau unui copil de vreo 9-10 ani. Vreau să-i arăt copilului ce este nemurirea sufletului uman. Oricât de frumoase ar fi consideraţiile filosofice pe care le-aş face, copilul n-ar înţelege nimic, pentru început. El rămâne cu totul indiferent la ceea ce-i prezint. Dacă-i spun însă: copile dragă, ia te uită cum iese fluturele din pupă, cum zboară afară, şi atunci ai o imagine pe care o poţi aplica la om. Priveşte trupul uman, el este ca şi pupa fluturelui. Şi la fel cum fluturele zboară afară din pupă, tot astfel sufletul zboară afară din trup, când vine moartea. Numai că fluturele este vizibil, pe când sufletul e invizibil.

Ei bine, vreau doar să sugerez această imagine. Dar eu voi dezvolta în continuare această imagine în faţa copilului. Şi pot să am două feluri de experienţe, folosind-o. Pot găsi un învăţător sau o învăţătoare care-i prezintă copilului această imagine, şi copilul nu se alege cu nimic. Poate că el are acum o imagine foarte frumoasă, dar pentru sufletul său, pentru ceea ce trebuie să-i transmitem, nu are absolut nimic. Un alt învăţător sau o altă învăţătoare îi prezintă, de asemenea, această imagine, poate folosind aceleaşi cuvinte, să zicem, şi copilul se alege cu nespus de mult. Copilul se cufundă total în sufletul lui.

În ce constă deosebirea? Deosebirea constă în faptul că primul învăţător sau prima învăţătoare sunt teribil de inteligenţi, infinit de inteligenţi. De aceea, ei îşi spun: da, un om inteligent nu crede că pupa şi fluturele sunt o imagine; eu creez această imagine numai deoarece copilul e prost. Copilul e prost, eu sunt inteligent. Eu alcătuiesc o imagine pentru copil. Învăţătorul inteligent, care are alături copilul prost şi care a făcut o imagine pentru copilul prost, nu e înţeles de copil. Puteţi fi sigur că el nu e înţeles! Dar există un alt învăţător sau o altă învăţătoare, care cred ei înşişi în imaginea creată de ei. Aceştia îşi spun: ordinea divină a lumii a pus ea însăşi în natură această imagine, pentru ca noi să putem înţelege ce este nemurirea. Nu e ceva ce născocim noi înşine, ci noi descoperim această imagine. Spiritualitatea creatoare din natură creează această imagine pentru ca noi să putem vedea nemurirea sub formă de imagine. Dumnezeu însuşi a pictat această imagine în faţa noastră. Noi credem în ea, aşa cum trebuie să creadă copilul. Şi copilul are ceea ce-i este necesar doar prin faptul că noi înşine nu spunem: noi suntem inteligenţi şi copilul e prost, ci spunem: copilul a adus în lume, prin naştere, spiritul său inteligent. Copilul este inteligent. Numai că spiritul încă nu s-a trezit. Şi dacă nu suntem în stare să-l trezim, noi suntem proşti, nu copilul.

Dacă putem avea o dată gândul că, în ascuns, copilul este de fapt inteligent şi că noi, în planul vizibil, suntem proşti şi avem acum faţă de copil sarcina ca, învăţând de la copil, să devenim de-abia acum inteligenţi, atunci vom face impresie asupra copilului prin predarea noastră.

Şi atunci, în primul caz, prin exemplul dat avem în faţa noastră, în învăţătorul sau învăţătoarea care se consideră inteligenţi, modul de a lucra al intelectului, iar în al doilea caz ‒ lucrarea spiritului, a spiritualului, a ceea ce este lăuntric viu şi care se uneşte cu lucrurile, şi care poate acţiona chiar dacă nu avem o percepţie clarvăzătoare a spiritului. În acest caz, factorul activ este spiritul. Noi lucrăm în spirit când credem noi înşine în imaginea noastră. Dacă nu credem în ea, ci născocim imaginea numai pe bază de inteligenţă şi de aptitudini intelectuale, ne situăm, cu intelectualismul şi cu “mind” al nostru, în afara realităţii, avem doar o imagine de oglindă. Imaginile de oglindă nu lucrează, imaginile de oglindă sunt inactive. Imaginile de oglindă sunt doar pasive. Spiritul e roditor, spiritul e creator. Iar noi, ca să făptuim în spirit, trebuie, înainte de toate, să ne transpunem în ceea ce este creator.

Şi astfel, pe calea muncii sufleteşti, transpunându-ne prin efort propriu în imaginaţiune, ajungem aproape de spirit, intrăm treptat în spirit, în ceea ce este spiritualul. Trebuie să simţim mai întâi neputinţa activităţii intelectuale, şi atunci ajungem în spiritual.

Ora este atât de înaintată, încât, fără îndoială, astăzi trebuie să încheiem aici. Îmi voi permite să mai caracterizez o altă cale ce duce în spirit, continuând apoi expunerea noastră. Problema pusă ieri m-a îndemnat să explic mai exact aceste noţiuni. Vă rog să o luaţi ca pe o necesitate, pentru ca să ne putem înţelege apoi mai bine. Foarte curând, după ce voi fi explicat cealaltă cale, calea ascezei, deosebită de calea yoga, voi pune capăt crudului joc şi ne vom cufunda cu adevărat în căile vieţii educative.