Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FORŢELE SPIRITUAL-SUFLETEŞTI FUNDAMENTALE
ALE ARTEI EDUCATIVE

GA 305


CONFERINŢA A III-A

Oxford, 18 august 1922

La cele ce trebuiau spuse ieri în legătură cu nişte căi mai vechi ale cunoaşterii spirituale, mai e necesar să adaog, drept alt exemplu, calea ascezei, în sensul cel mai larg al cuvântului. Ajung astfel să descriu o cale care în epoca actuală poate fi parcursă şi mai puţin decât cea descrisă ieri. În epoca noastră, în civilizaţia noastră, printre oameni domnesc alte mentalităţi, alte obişnuinţe, decât în vremurile în care, cândva, a fost căutată o cunoaştere spirituală superioară pe calea ascezei. Şi, de aceea, la fel cum astăzi trebuie să înlocuim calea yoga prin ceva mai spiritual, mai sufletesc, noi, ca oameni moderni, trebuie să înlocuim şi calea ascezei cu o altă cale. Dar ne putem lămuri mai uşor asupra a ceea ce înţelegem prin calea modernă de a ajunge la viaţa spirituală dacă ne formăm noţiunile în contact cu ceea ce se urmărea, de fapt, printr-o metodă cum a fost asceza.

În esenţă, asceza constă din anumite exerciţii. Aceste exerciţii se pot extinde, în orice caz, asupra sufletului şi spiritului. Dar acum eu vreau, înainte de toate, să arăt cum se făceau asemenea exerciţii, pentru a exclude trupul, o anumită perioadă de timp, de la toate trăirile omului respectiv. Şi tocmai prin faptul că trupul este exclus devine posibilă o trăire în lumea spirituală. Asemenea exerciţii constau într-o anumită mistificare a sufletului cu durerea, prin mortificări, prin asumarea unor dureri şi suferinţe, astfel încât el învăţa să suporte toate acestea fără să fi fost prea mult afectat în sufletul lui; el învăţa să suporte suferinţa fizică, fără a se cufunda cu întreg sufletul în ea. Prin asemenea mortificări, printr-un asemenea efort de a face trupul capabil să suporte durerea până la un anumit grad, omul se aştepta, dacă trupul era paralizat ‒ aş spune ‒ din ce în ce mai mult, ca spiritualul să se ridice din el, să devină liber şi astfel să se ajungă la o anumită percepţie directă, la o trăire directă a acestuia. Chiar dacă asemenea metode nu mai sunt recomandabile pentru omul actual, experienţa ne arată că, în măsura în care organismul fizic uman este paralizat, el îi permite omului să perceapă fiinţa spiritual-sufletească din interiorul său. Spiritualul devine perceptibil ‒ acesta este pur şi simplu un fapt constatabil prin experienţă ‒ când fizicul este reprimat în activitatea lui.

Aş vrea să apelez la ajutorul unei comparaţii, ca să înţelegeţi ce vreau de fapt să spun. Să studiem puţin ochiul uman. Acest ochi uman există pentru a fi pentru om mijlocitorul percepţiei luminoase. Datorită cărui fapt ‒ şi numai datorită lui ‒ ochiul poate să facă perceptibilă pentru om percepţia luminoasă? Datorită faptului că ‒ mă voi exprima acum într-un sens oarecum figurat ‒ nu vrea nimic pentru el însuşi. În momentul în care ochiul vrea lăuntric ceva pentru el însuşi, de exemplu, în momentul în care activitatea organică, activitatea de viaţă din ochiul însuşi devine prea intensă, când apare, să zicem, o densificare a cristalinului sau a corpului vitros, care devin astfel netransparente, prin urmare, când ochiul iese din starea lui de neegoism şi devine egoist, el nu mai este un slujitor al entităţii umane. Ochiul nu trebuie să ridice nici o pretenţie de a fi ceva în sine şi pentru sine însuşi. Bineînţeles, afirmaţia este relativă, dar tot ceea ce urmează să fie exprimat trebuie să fie exprimat într-un mod absolut. Viaţa relativizează apoi, fără îndoială. Aşa că se poate spune: ochiul îşi datorează transparenţa faţă de lumină faptului că el însuşi se izolează din entitatea umană, că este lipsit de egoism.

Dacă vrem să vedem în lumea spirituală ‒ bineînţeles, este vorba de o vedere sufletesc-spirituală ‒, trebuie să ne transformăm în ochi întreg organismul. Trebuie să ne facem transparent întreg organismul, acum nu din punct de vedere fizic, ca în cazul ochiului, ci din punct de vedere sufletesc-spiritual. El nu mai are voie să constituie o piedică pentru relaţiile noastre cu lumea.

Fără îndoială, eu nu voi spune acum că organismul nostru fizic, aşa cum îl avem în viaţă, este bolnav, aşa cum este bolnav ochiul când are pretenţia de a duce o viaţă în sine şi pentru sine. Întreg organismul nostru, aşa cum ne situăm noi în viaţa obişnuită, este aşa cum trebuie, aşa este absolut normal. El trebuie să fie opac. Vom mai vedea, în cursul acestor conferinţe, că în viaţa obişnuită organismul nostru nu poate fi un ochi, că e necesar ca el să fie opac. Noi odihnim cu viaţa noastră sufletească obişnuită în organism datorită faptului că el este opac, datorită faptului că, uitându-ne de jur împrejur, nu avem mereu în faţă întreaga lume spirituală a Cosmosului. Prin urmare, pentru viaţa obişnuită este bine, este normal ca organismul nostru să fie opac. Dar lumea spirituală nu poate fi cunoscută cu ajutorul lui, după cum nici cu un ochi bolnav de cataractă nu putem cunoaşte lumina. Dacă organismul este mortificat prin dureri, prin suferinţe, prin depăşirea unor senzaţii neplăcute, el devine transparent. Şi astfel, după cum şi ochiului, când se luminează în întregime, i se deschide posibilitatea de a percepe lumea de lumină existentă de jur împrejurul lui, organismului întreg i se deschide posibilitatea de a percepe lumea spirituală existentă de jur împrejur, dacă facem, pe această cale, în aşa fel încât el să devină transparent.

Ceea ce v-am descris acum este ceva care, în vremurile vechi, din care provin cele mai importante concepţii religioase ajunse până la noi pe bază de tradiţie, nu găsite de omenirea actuală, a dus la acea asceză corporală pe care am căutat s-o ilustrez.

Noi, cei de azi, nu mai putem imita această asceză. În vremurile vechi, când se căuta cunoaşterea, când cineva voia să afle cum se petrec lucrurile în lumile spirituale suprasensibile, concepţia generală a oamenilor era că trebuie să te adresezi unor oameni singuratici, care se retrăseseră din viaţă. Aceasta era convingerea tuturor, că nu poţi afla nimic de la oamenii situaţi în mijlocul vieţii, că ceea ce trebuie ştiut despre lumile spirituale nu poate fi dobândit decât în singurătate, că omul trebuie să devină altfel decât omul obişnuit, dacă vrea să aibă cunoaşterea.  

Conform cu concepţia noastră despre lume, noi, cei de astăzi, n-am mai putea gândi aşa. Noi avem tendinţa de a crede doar pe cel ce stă în viaţă cu amândouă picioarele pe pământ, pe cel ce este în stare să-şi mişte cele două braţe ale sale pentru ceilalţi oameni, care are o valoare în viaţă, care ştie să muncească, să acţioneze, care ştie cum merg lucrurile în viaţă. Acea singurătate care în vremurile vechi era considerată premisa cunoaşterii superioare nu mai face parte din concepţia noastră. Dacă vrem să credem spusele unui om, noi, cei de astăzi, avem nevoie să vedem în faţa noastră un om activ, un om care nu se retrage din viaţă, dimpotrivă, tocmai că se avântă în mijlocul vieţii. De aceea noi nu mai putem dezvolta nicidecum acel mod de a gândi, de a ne raporta la cunoaştere, care-i făcea pe oameni odinioară să meargă la un ascet, pentru a afla de la el cum stau lucrurile în lumea divin-spirituală.

Ei bine, din motivele amintite, noi, cei de astăzi, fără a ne face corpul, prin asceză, incapabil de a acţiona în lumea exterioară, trebuie să căutăm transparenţa pornind de la spiritualul-sufletesc însuşi. Şi putem s-o facem. Putem s-o facem pentru că am primit noţiuni clare, idei clare de la evoluţia seculară a ştiinţelor naturii. Noi ne putem educa gândirea cu ajutorul acestei evoluţii a ştiinţelor naturii. Ceea ce spun eu aici nu se îndreaptă împotriva intelectului. Gândirea intelectuală trebuie să fie pretutindeni baza, gândirea clară trebuie să fie temelia. Dar pe această activitate intelectuală, pe această gândire clară trebuie clădit ceea ce ne conduce apoi spre lumea spirituală.

Astăzi este extraordinar de uşor să ceri ca omul să aibă o gândire clară. Eu nu am nimic de obiectat împotriva gândirii clare. În epoca ce are în urmă câteva secole de la realizările lui Copernic, Galilei, gândirea clară este ceva de la sine înţeles. Păcat numai că ea n-a devenit deja ceva de la sine înţeles pentru cercurile cele mai largi de oameni. Dar, în fond, e uşor să ai o gândire clară dacă gândirea ajunge la claritate pierzându-şi plenitudinea, conţinutul viu. Gândurile goale de conţinut pot fi cu uşurinţă clare. Numai că la baza întregii noastre evoluţii trebuie puse nişte gânduri clare şi pline de conţinut, nişte gânduri clare şi pline de sevă.

Ei bine, noi putem realiza ceea ce vechiul ascet realiza prin mortificare, prin paralizarea organismului fizic, dacă luăm în propriile noastre mâini, ca să zic aşa, evoluţia noastră sufletească; dacă, de exemplu, într-un anumit moment din viaţă ne întrebăm: ce obiceiuri ai tu? Care sunt particularităţile tale? Ce obiceiuri rele ai? Ce simpatii şi antipatii trăiesc în tine? ‒ Şi după ce ne-am scris totul cu absolută claritate în faţa sufletului, ne străduim să ne reprezentăm, pentru început într-un punct simplu, poate chiar foarte simplu, cum am fi dacă am dezvolta un alt gen de antipatie, un alt gen de simpatie, un alt ingredient al vieţii sufleteşti.

Nu avem voie să luăm uşor asemenea lucruri, fiindcă uneori e nevoie de mulţi ani pentru a face din lăuntru în afară ceea ce, de obicei, face viaţa. Să ne privim o dată în mod absolut cinstit. Ne vom spune: aşa cum suntem  astăzi, încă nu eram în urmă cu zece ani. Conţinutul interior al sufletului, ca şi structura internă a sufletului, au devenit cu totul altele. Dar cine a făcut aceste schimbări? Viaţa. Noi ne-am dăruit vieţii, în mod cu totul inconştient. Ne-am aruncat în fluviul vieţii. Oare putem face o dată noi înşine ceea ce, de obicei, face viaţa, putem să privim, aş spune, la ceea ce ar trebui să devenim peste zece ani şi să ne propunem acest ţel, şi să lucrăm apoi cu o voinţă de fier pentru a-l atinge cu adevărat? Dacă noi cuprindem viaţa întreagă care, de obicei, e mare, care lucrează asupra noastră, în spaţiul mic al propriului eu, dacă facem să crească în voinţa propriului eu forţa care de obicei e răspândită ca într-o mare a vieţii, dacă progresăm prin propriul nostru efort, dacă facem ceva din noi înşine, atunci realizăm din interior ceea ce vechiul ascet realiza din exterior. El slăbea trupul, pentru ca voinţa şi cunoaşterea să se înalţe puternic din corpul slăbit şi pentru ca acest corp slăbit să devină transparent pentru lumea spirituală. Noi trebuie să fortificăm voinţa, să fortificăm forţa gândirii, pentru ca ele să devină mai puternice decât corpul, care-şi vede mai departe de treburile lui; atunci obligăm trupul să devină transparent pentru lumea spiritului. Facem exact contrariul a ceea ce făcea vechiul ascet.

Aceste lucruri le-am descris în cartea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?; mulţi le-au luat drept asceză, drept o asceză veche prezentată sub o formă nouă, cu toate că era vorba de cu totul altceva. Cine citeşte exact, va constata: totul aici este absolut diferit de ceea ce era vechea asceză. Dar noua asceză, prin care nu ne mai retragem din viaţă şi nu ne mai ducem în singurătate, ci rămânem situaţi plenar în mijlocul vieţii, nu poate fi practicată fără să privim dincolo de clipa prezentă, în curentul timpului.

Gândiţi-vă că trebuie să vă imaginaţi cum vreţi să fiţi peste zece ani. Trebuie deci să luăm în considerare omul întreg dintre naştere şi moarte. Omul ajunge uşor să trăiască numai în clipa prezentă. Dar aici esenţialul este următorul lucru: a învăţa să trăim în curentul timpului, în întregul curs al vieţii. Şi atunci lumea spiritului devine transparentă pentru noi şi, într-adevăr, dacă trupul nostru devine transparent în acest fel, noi vedem o lume spirituală de jur împrejurul nostru.

Tot ceea ce este cuprins, de exemplu, în cartea Ştiinţa ocultă a fost descris exclusiv pe baza unei asemenea cunoaşteri, în cadrul căreia trupul uman devine la fel de transparent cum este ochiul, de obicei, faţă de lumină.

Acuma dvs. iarăşi veţi spune: da, dar nu-i putem cere fiecărui dascăl să ajungă dintr-o dată la o asemenea cunoaştere spirituală, înainte să devină educator, înainte să predea la clasă. Şi eu iarăşi trebuie să vă spun, ca şi ieri, când am vorbit despre yoga: aşa ceva nu este deloc necesar. Asta este tocmai ceea ce copilul ne aduce ca solie din lumea spirituală, e ceea ce noi de-abia de acum înainte trebuie să căutăm pentru cunoaşterea superioară. Aşa că dascălul, dacă are instinctele potrivite, se va transpune treptat cu sufletul său într-o modalitate spirituală de a lucra cu copilul. Dar epoca noastră intelectualistă s-a îndepărtat în multe privinţe de o asemenea modalitate spirituală de a lucra cu copilul şi tratează orice în mod intelectualist. Şi astfel, în domeniul educaţiei, noi am ajuns astăzi să ne spunem: tu trebuie să educi copilul în aşa fel încât, pe treapta sa de dezvoltare, să înţeleagă imediat totul. ‒ Da, în acest fel ajungem foarte uşor la banalitate, care în momentul educării poate fi extraordinar de comodă. Pe moment, realizăm extrem de mult dacă-i transmitem copilului totul într-un mod cât se poate de banal, în aşa fel încât lucrurile să fie croite pe măsura puterii sale de a înţelege. Dar cine gândeşte astfel, din direcţia intelectualismului, nu ţine seama de întregul curs al vieţii umane, el nu ţine seama de ceea ce va deveni un sentiment pe care-l stimulez acum în copil, când acesta va fi un bărbat mai în vârstă, o femeie mai în vârstă sau un moşneag. Un asemenea om nu ţine seama de viaţă, de pildă el nu ţine seama de următorul lucru.

Să presupunem aşa: în mine există clar conturată ideea că în perioada dintre schimbarea dinţilor şi pubertate totul trebuie clădit pe autoritate, că acum copilul are nevoie de modele pentru ca, mai târziu, el să creadă în modelul unic; atunci eu îi transmit copilului ceva şi el mă va crede, fiindcă eu sunt pentru el mijlocitorul între el şi ordinea divin-spirituală a lumii. El crede ceea ce-i spun. El primeşte spusele mele, încă nu le înţelege. Ne rămân neînţelese atâtea lucruri pe care le asimilăm, în mod inconştient, în copilărie. Dacă am asimila în copilărie doar ceea ce înţelegem, am avea extrem de puţin în viaţă. Şi Jean Paul [ Nota 5 ], poetul şi gânditorul german, n-ar fi putut spune că în primii trei ani ai copilăriei ne însuşim, în ceea ce priveşte viaţa umană, mai mult decât în cei trei ani de studii universitare.

Dar ia încercaţi să vedeţi ce înseamnă dacă la 35 de ani, să zicem, datorită unei situaţii oarecare a vieţii, apare sentimentul: acum în tine urcă ceva ce ai auzit în copilărie, de la educatorul tău. Poate că nu aveai pe atunci mai mult de 8-9 ani; n-ai înţeles nimic din ce ţi-a spus. Dar el era pentru tine o persoană demnă de veneraţie. Ai crezut cuvintele sale. Ele s-au integrat sufletului tău, memoriei tale. Acum se ridică la suprafaţă. Şi acum, faţă în faţă cu viaţa, ele dobândesc un sens. Le înţelegi.

Pentru cel ce poate să scoată astfel mai târziu în viaţă, din întreaga poală adâncă a vieţii sale sufleteşti, un lucru pe care de-abia atunci îl înţelege, acesta este un izvor de forţă în viaţă. Această trăire din copilărie va face ca în el să curgă mereu forţa de a trăi. Dacă simţim cum în suflet se ridică aşa ceva, un lucru pe care ni l-am însuşit în copilărie pe bază de veneraţie, de autoritate, şi îl înţelegem de-abia acum, acesta este unul dintre lucrurile care ne atrag atenţia asupra faptului că, dacă vrem să educăm în mod just, nu trebuie să ţinem seama de clipa prezentă, ci de viaţa întreagă. Şi acolo trebuie să ţintim, cu tot ceea ce avem de transmis copilului. 

Mi s-a spus adineaori că ieri unii au fost impresionaţi neplăcut din cauza imaginii recomandate pentru a-i da copilului o noţiune despre felul cum omul poate avea parte de nemurire. Eu n-am spus “veşnicie”, ci “nemurire”. Am spus: percepţiei nemijlocite i se impune imaginea fluturelui care iese din pupă. Această imagine nu vrea să ilustreze mai mult decât ceea ce am adăugat ulterior, drept ieşire a sufletului din corpul fizic.

O obiecţie împotriva celor spuse e ceea ce a fost deja scos din lume prin această imagine; fiindcă această imagine a fost dată aici tocmai pentru a veni în întâmpinarea obiecţiei că ieşirea fluturelui din pupă nu este noţiunea justă a nemuririi. Bineînţeles, în sens logic, nu este o noţiune justă. Dar întrebarea esenţială este: ce noţiune este bine să-i transmitem copilului, ce imagine vrem să sădim în sufletul lui, ca să nu-l conducem prea devreme spre logică. Din ceea ce-i prezentăm copilului sub formă de imagine, între 8-9 ani, să zicem ‒ fiindcă la această vârstă ne-am referit, nu la ceea ce vrem să-i spunem filosofului, în acest fel ‒, va creşte, în primă instanţă, noţiunea justă a nemuririi.

Prin urmare, aici esenţialul este ce-ul, sesizarea plină de viaţă a existenţei. Tocmai acest lucru îl înţelege extraordinar de greu epoca noastră intelectualistă. E cu totul de la sine înţeles că noi trebuie să-i transmitem copilului altceva decât ceea ce se va dezvolta mai târziu de aici, căci altfel ar fi nejust să-l caracterizăm pe copil drept neîndemânatic, drept neastâmpărat, ceea ce se potriveşte numai când am vrea să-l caracterizăm pe adult. Pentru cel ce priveşte viaţa, nu există doar copii mici şi copii adulţi, ci şi reprezentări şi noţiuni mici şi altele adulte. Şi spre această viaţă trebuie să ne îndreptăm privirile, nu spre starea deja adultă, dacă vrem să devenim educatori şi dascăli adevăraţi.

Mi se pare o împrejurare favorabilă aceea că sarcina de a conduce Şcoala Waldorf, întemeiată de Emil Molt la Stuttgart, mi-a fost încredinţată de-abia în anul 1919, după ce şcoala fusese deja întemeiată. Fiindcă, deşi mă ocupasem mult şi înainte, din punct de vedere profesional, de educare şi predare [ Nota 6 ], aş fi fost nevoit să găsesc că o sarcină instructiv-educativă atât de importantă ca aceea pe care mi-a încredinţat-o Şcoala Waldorf s-ar fi situat pe solul unei vieţi care n-ar fi putut să fie stăpânită aşa cum, după câte cred ‒ bineînţeles, în mod relativ, până la un anumit punct ‒, trebuie să ne achităm de această sarcină noi, colegiul de dascăli de la Şcoala Waldorf din Stuttgart. Şi anume, din cauză că înainte eu n-aş fi îndrăznit să formez un colegiu de dascăli în aşa fel încât el să poată consta din cunoscători ai fiinţei umane, deci şi ai fiinţei copilului, aşa cum s-a întâmplat apoi în aceşti ani. Fiindcă orice pedagogie adevărată, orice didactică adevărată, trebuie să aibă la bază, după cum am spus, cunoaşterea fiinţei umane. Dar pentru asta trebuie să-ţi fi cucerit mai întâi posibilitatea de a pătrunde în mod obiectiv în fiinţa omului. Iar în privinţa unei asemenea pătrunderi în fiinţa omului, primele concepţii au încolţit în mine ‒ dacă îmi daţi voie să fac aluzie la acest aspect personal ‒ de-abia în urmă cu 35 de ani.

Erau concepţii spirituale în legătură cu fiinţa omului, cu evoluţia omului. Concepţii spirituale, am spus, nu intelectualiste. Dar cu adevărurile spirituale este altfel în viaţă decât cu cele intelectualiste. Ceea ce am înţeles din punct de vedere intelectual, ceea ce am “dovedit”, cum se spune, poate fi comunicat şi altor oameni, fiindcă treaba e gata când suntem gata cu logica. Adevărurile spirituale nu sunt gata când e gata logica. Adevărurile spirituale, pentru a fi pe deplin dezvoltate, trebuie să treacă mai întâi o dată cu omul prin viaţă. Aşa că eu n-aş fi îndrăznit nicidecum să fac cunoscute anumite adevăruri în legătură cu fiinţa umană aşa cum le aflasem în urmă cu 35 de ani. Am îndrăznit să spun acest lucruri de-abia în cartea Despre enigmele sufletului [ Nota 7 ], acum câţiva ani. Un interval de peste 30 de ani se afla între prima schiţare a ideilor din această carte şi publicarea lor. De ce? Pentru că cercetătorul spiritual trebuie să fi privit mai întâi aceste adevăruri la diferitele vârste ale vieţii sale, pentru că ele trebuie să fi străbătut împreună cu el diferitele vârste. Adevărurile spirituale pe care cineva le concepe la 23 sau 24 de ani, deci în tinereţe, sunt vieţuite de el cu totul altfel pe la 35 până la 36 de ani, şi iarăşi altfel între 45-46 de ani. Şi eu amintesc aici un singur fapt ‒ am îndrăznit să exprim în faţa lumii, sub formă de carte, liniile orientative ale cunoaşterii omului numai după ce împlinisem deja 50 de ani. Dar acum eu le puteam prezenta şi în faţa unui colegiu didactic, ca să constituie aspectele elementare pe care dascălii le pot avea apoi în interiorul lor, pentru a le aplica în cazul fiecărui copil.

Aşa că-mi este îngăduit să spun: în momentul în care a apărut cărticica mea Educarea copilului din punctul de vedere al ştiinţei spirituale [ Nota 8 ], credeam că vorbesc despre educaţie ca unul care nu e de acord cu unele aspecte ale educaţiei actuale, care ar vrea ca un lucru sau altul să fie aprofundat etc. Dar pe atunci, când am scris acea cărticică, încă n-aş fi putut să iau asupra mea o sarcină cum este aceea de a conduce Şcoala Waldorf, fiindcă pentru a face aşa ceva era necesar, înainte de toate, un colegiu didactic înarmat cu o cunoaştere a omului care să fie stimulată din direcţia lumii spirituale. În zilele noastre este extraordinar de greu să dobândeşti această cunoaştere a omului. Astăzi noi ne cucerim relativ uşor cunoaşterea naturii; ne procurăm relativ uşor o concepţie referitoare la veriga finală a evoluţiei organice. Începem jos, la vieţuitoarele cele mai simple, ne lămurim asupra felului cum ele au evoluat până sus, la om. Iar omul ni se înfăţişează drept verigă finală a acestui proces. Dar noi ştim numai cum se prezintă omul ca verigă finală a lumii organice. Nu privim în interiorul omului însuşi. Ştim doar în ce măsură omul este animalul cel mai evoluat, dar nu ştim ce este omul de fapt, dacă ne însuşim doar ştiinţa despre natură, care a ajuns la un grad de desăvârşire atât de înalt şi împotriva căreia nu vrem să spunem aici absolut nimic, ci, dimpotrivă, pe care o considerăm demnă de toată admiraţia. Dar viaţa noastră este împânzită de această cunoaştere a naturii. Însă, pentru a educa avem nevoie de cunoaşterea omului, şi anume de o cunoaştere practică a omului, de o cunoaştere care acţionează în mod individual în cazul fiecărui copil. De aceea, este necesar să avem înainte de toate o cunoaştere a omului.

Aş vrea să mai atrag atenţia doar asupra câtorva linii orientative, care au rezultat pentru mine în urmă cu peste treizeci de ani şi care au devenit baza studiului pentru colegiul didactic al Şcolii Waldorf. Esenţialul este aici ca, tocmai în perioada de vârstă la care copiii intră la şcoala primară, să avem în faţa noastră viaţa sufletească a acestora. În zilele următoare voi vorbi şi despre educarea copiilor foarte mici. Dar, oricât de dureros este pentru mine faptul că încă nu putem avea un fel de şcoală pentru copiii mici, care să preceadă Şcoala Waldorf, şi că suntem nevoiţi să preluăm copiii de-abia pe la 6-7 ani ‒, acest lucru nu este posibil, fiindcă nu avem banii necesari. Dar idealul este, bineînţeles, să-i primim pe copii cât mai devreme spre educare.

Când copiii vin la noi, în şcoala primară, în şcoala elementară, îi avem în faţa noastră ca suflete, vreau să spun că până în perioada schimbării dinţilor partea esenţială a educării lor fizice a fost sau n-a fost realizată, după cum s-au priceput instinctele educative ale părinţilor şi educatorilor. Aşa că putem spune: esenţialul educării fizic-corporale, care mai târziu urmează să fie continuată ‒ o să mai vedem acest lucru când voi prezenta diferitele faze ale educaţiei ‒, esenţialul, însă, baza, a fost deja creată, până în perioada schimbării dinţilor. După aceea, avem de-a face cu copilul ca suflet şi noi trebuie să-i îndrumăm dezvoltarea sufletească în aşa fel încât, sub influenţa ei, dezvoltarea fizică să devină puternică, viguroasă.

Iar când copilul trece peste pragul pubertăţii, el intră în acea perioadă de vârstă la care nu mai avem voie să spunem “copil”, în acea perioadă de vârstă la care tinerii domni şi tinerele domnişoare ajung  să-şi folosească spiritul în mod liber. Aşa înaintează omul de la trupesc la sufletesc şi de aici la spiritual.

Dar, după cum vom vedea, spiritualul nu poate fi educat. Acestuia trebuie să-i dăm drumul, liber, în lume. La copilul aflat în şcoala elementară avem de-a face cu sufletul copilului. Dar sufletul, conţinutul sufletesc se manifestă în gândire, în simţire, în voinţă. Şi dacă înţelegem din temelii felul cum gândirea, simţirea şi voinţa sunt situate în omul întreg, ca viaţă sufletească, atunci avem baza pentru întreaga educare a omului.    

Bineînţeles, tabla înmulţirii nu este încă matematica, totuşi, e necesar să învăţăm mai întâi tabla înmulţirii, şi pe urmă ne putem ridica până la nivelul calculului diferenţial şi integral. În educaţie este altfel ‒ nu spun că prin ceea ce voi explica acum voi caracteriza o ştiinţă foarte înaltă, vreau să caracterizez numai aspectul de bază. Înalta ştiinţă nu poate fi clădită aşa cum clădim calculul diferenţial şi integral pe baza matematicii elementare, ci ea trebuie clădită pe mânuirea practică a ceea ce dascălul sau educatorul face în şcoală cu aceste linii orientative, simple, elementare.

În epoca noastră materialistă, când se vorbeşte în mod obişnuit despre viaţa sufletească umană, oamenii îşi spun, dacă mai admit că există suflet ‒ fiindcă s-a vorbit deja despre o psihologie, despre o ştiinţă a sufletului fără suflet ‒, deci, dacă se mai admite că există suflet, oamenii spun: ei bine, sufletul este ceva ce poate fi perceput pe cale lăuntric-sufletească şi el are legătură, într-un anumit fel ‒ aici nu vreau să mă adâncesc în aspectele filosofice ‒, cu întregul trup uman. Da, dacă ne uităm prin psihlogia noastră atât de excelent elaborată, constatăm că astăzi viaţa sufletească: gândire, simţire, voinţă, este raportată, în cea mai largă măsură, la sistemul nervos al omului. Viaţa nervoasă ‒ se spune ‒ este aceea care revelează din punct de vedere trupesc viaţa sufletească, este acel element corporal care are legătură cu viaţa sufletească.

Tocmai aceasta este afirmaţia care, în urmă cu treizeci şi cinci de ani, mi s-a dovedit a fi neadevărată, în măsura în care, din viaţa sufletească a omului matur ‒ subliniez în mod deosebit acest lucru, fiindcă nu voi putea vorbi despre copil fără să-l înţelegem mai întâi pe omul matur ‒, numai gândirea, activitatea de reprezentare, este legată în mod nemijlocit de sistemul nervos. Numai viaţa nervoasă are de-a face cu reprezentarea.

Simţirea nu este legată direct de sistemul nervos, ci de ceea ce poate fi numit sistemul ritmic al omului, ritmul, ritmul respirator, ritmul circulaţiei sanguine în raporturile minunate dintre ele. Cifrele sunt, bineînţeles, aproximative; ele se individualizează la fiecare om, dar, în general, omul matur are o respiraţie la 4 bătăi ale pulsului. Acest raport interior dintre ritmul respirator şi ritmul pulsului şi raportarea lor la viaţa ritmică mai extinsă a omului constituie viaţa ritmică a fiinţei umane, cea de a doua natură, alături de natura capului, de natura nervilor. Sistemul ritmic se extinde şi asupra acelui ritm pe care-l avem prin faptul că trecem alternativ prin starea se somn şi starea de veghe. Şi acesta este un ritm al vieţii, din care prea adeseori noi facem, în viaţa actuală, un non-ritm, dar este şi el un ritm. Şi mai există multe asemenea ritmuri în viaţa umană. Viaţa omului nu este clădită doar pe viaţa nervilor, ci şi pe această viaţă ritmică. Şi la fel de direct cum este legată de viaţa nervilor facultatea gândirii, de acest sistem ritmic se leagă simţirea.

Nu este adevărat că simţirea se manifestă direct în viaţa nervilor, ci simţirea se manifestă direct în sistemul ritmic. Şi când începem să ne reprezentăm propriul nostru sistem ritmic, când ne reprezentăm sentimentele noastre, atunci ne percepem sentimentele prin intermediul nervilor, sub formă de reprezentări, la fel cum percepem în planul exterior lumina, culorile. Prin urmare, simţirea are indirect legătură cu sistemul nervos. Direct, ea are legătură cu viaţa ritmică şi, pur şi simplu, nu înţelegem omul dacă nu ştim cum respiră, în ce raport se află respiraţia sa faţă de circulaţia sângelui şi cum se exprimă în om acest întreg ritm, când copilul se înroşeşte şi păleşte atât de uşor, toate câte sunt legate de viaţa ritmică şi care se sedimentează apoi în pasiunile copilului, în senzaţiile şi sentimentele de iubire ale copilului. Dacă nu ştim ce anume trăieşte în mod nemijlocit în viaţa ritmică şi ce este doar proiectat în sus, în viaţa nervilor şi devine astfel reprezentare, atunci nu-l înţelegem pe om. Nu-l înţelegem pe om dacă spunem: Viaţa sufletească are legătură cu viaţa nervilor, fiindcă, din viaţa sufletească, numai viaţa de gândire este legată cu viaţa nervilor.

Tot ceea ce spun aici e spus pe bază de percepţie nemijlocită, aşa cum i se oferă ea facultăţii de percepţie spirituală. Pentru această percepţie spirituală nu există dovezi în acelaşi sens în care ele există pentru gândirea pur intelectuală. Dar orice om care primeşte percepţia într-un mod lipsit de prejudecăţi poate s-o şi verifice, cu ajutorul minţii lui umane sănătoase şi, mai ales, a ceea ce ştiinţa exterioară are de spus în legătură cu aceste lucruri.

Pot să adaug foarte bine la cele spuse deja: o mare parte a muncii care mi-a revenit, în cursul celor treizeci şi cinci de ani în care am avut sarcina de a verifica schiţa iniţială a concepţiei despre această structură a naturii umane, aşa cum o prezint eu în prezent, a constat în a căuta în toate ramurile ştiinţelor naturii în general, în fiziologie, în biologie, dacă lucrurile acestea pot fi verificate şi din punctul de vedere al ştiinţei naturii exterioare. Eu n-aş prezenta astăzi aceste lucruri, dacă   n-aş fi procedat aşa. Şi se poate arăta foarte bine că unele dintre afirmaţiile mele pot fi dovedite şi de pe poziţiile ştiinţelor actuale ale naturii, cu metodele de astăzi.

Avem apoi, pe lângă viaţa de gândire şi de sentiment, viaţa de voinţă. Şi această viaţă de voinţă, la rândul ei, nu depinde direct de sistemul nervos, ci ea este legată în mod nemijlocit de metabolismul uman şi de mişcările umane. Metabolismul este legat foarte strâns şi intim de mişcare. Studiaţi tot ceea ce devine metabolismul unui om care nu se mişcă în mod just cu membrele sale. Eu alătur aici sistemul mişcării şi sistemul metabolic drept cea de a treia parte a organizării umane. De aceste sisteme este legată în mod nemijlocit viaţa voinţei.

Orice manifestare de voinţă din viaţa omului este însoţită de o formă anume a proceselor metabolice. Voinţa este legată de metabolism într-un mod mult mai direct decât gândirea, să zicem. Bineînţeles, omul trebuie să aibă un metabolism sănătos, ca să poată avea o gândire sănătoasă. În mod direct, însă, gândirea este legată de o cu totul altă activitate, de activitatea din sistemul nervos, diferită de activitatea metabolică, pe când voinţa omului este legată în mod nemijlocit de metabolism. Iar noi trebuie să cunoaştem şi acest fapt, că voinţa este legată de metabolism. Dacă ne facem reprezentări despre propria noastră voinţă, dacă reflectăm asupra voinţei, atunci activitatea metabolică se proiectează asupra sistemului nervos. Voinţa acţionează asupra sistemului nervos numai în mod indirect. Pentru perceperea propriei noastre activităţi de voinţă, avem ceea ce se dezvoltă în sistemul nervos cu privire la voinţă.

Şi astfel, dacă-l înţelegem pe om în mod real, avem legăturile dintre viaţa sufletească şi fizicul omului. Activitatea de gândire din sfera sufletească se manifestă în fizic drept activitate nervoasă; simţirea din suflet se manifestă în fizic în ritmul sistemului respirator, al sistemului circulator ‒ anume direct, nu indirect, ocolind pe la sistemul nervos, nu prin sistemul nervos. Activitatea de voinţă se manifestă în natura fizică a omului în planul unui metabolism mai subtil. Are o importanţă esenţială să cunoaştem procesele metabolice subtile care au loc mereu în om, ca un fel de proces de ardere, când este dezvoltată o activitate de voinţă.

Dacă avem aceste noţiuni, pe care le-am putut prezenta acum doar în liniile lor principale ‒ prin aplicarea lor, care va rezulta pentru noi în zilele următoare, ele ne vor deveni clare în toate amănuntele ‒, dacă avem aceste linii orientative elementare, ni se deschid ochii pentru tot ceea ce ne întâmpină şi în natura de copil. Fiindcă în natura de copil încă nu este aşa. De exemplu, copilul este în întregime organ de simţ, de fapt el este în întregime cap, aşa cum am arătat deja.

Este deosebit de interesant, pentru o percepţie care ţine de cunoaşterea spirituală, să vadă cum copilul simte gustul într-un cu totul alt mod decât omul matur. Omul matur, implicând deja percepţia gustativă în reprezentare, simte gustul pe limbă şi se lămureşte astfel asupra calităţii gustative a unei substanţe. Copilul ‒ mai ales în primele săptămâni de viaţă ‒ percepe gustul cu întreg corpul. Organul gustativ străbate întregul organism. Copilul percepe gustul cu stomacul, îl mai simte încă şi atunci când lichidul alimentar a fost preluat de vasele limfatice şi trece în tot organismul. Când suge la pieptul mamei, copilul este străbătut în întregime de senzaţia gustativă. Este ceea ce ne arată că, aş spune, copilul e străluminat în întregime de senzaţia gustativă, de un element sufletesc pe care mai târziu nu-l mai avem în tot trupul, ci numai în cap.

Învăţăm astfel să privim copilul mic, dar şi copilul mai mărişor, dacă ştim că unul dintre copii se înroşeşte mai uşor într-o împrejurare sau alta, că celălalt se face palid într-o împrejurare sau alta, că un al treilea copil ajunge într-o anumită stare de agitaţie sufletească să îşi mişte membrele cu uşurinţă; un alt copil păşeşte apăsat, altul face doar paşi mici şi uşori etc. Dacă avem aceste linii fundamentale, astfel încât putem şti unde îşi are sediul un lucru sau altul, în sistemul metabolic, exprimându-se din punct de vedere sufletesc în voinţă, sau în sistemul ritmic, exprimându-se din punct de vedere sufletesc în simţire, sau în sistemul nervos, exprimându-se din punct de vedere sufletesc în gândire, atunci învăţăm să-l observăm pe copil, de-abia atunci ştim încotro să ne îndreptăm ochii.

Veţi fi ştiind cu toţii că există unii oameni care studiază anumite lucruri la microscop. Ei văd la microscop lucruri minunate; dar există şi alţi oameni care încă nu ştiu să privească la microscop; ei se uită, dar oricât l-ar regla, nu văd nimic. Trebuie mai întâi să înveţi să vezi, învăţând mai întâi să mânuieşti instrumentul prin care vrei să priveşti. După ce ai învăţat să te uiţi la microscop, vezi lucrurile respective. Nu vezi nimic dintr-un om, dacă n-ai învăţat să-ţi orientezi în mod just ochii spirituali, ochii sufleteşti, în direcţia a ceea ce corespunde gândirii sau simţirii sau voinţei. Orientarea ochilor ‒ acesta este lucrul care ar trebui provocat, în felul descris, la dascălii de la Şcoala Waldorf. Fiindcă e necesar ca dascălii să ştie mai întâi cum stau lucrurile cu copiii şi apoi vor putea să dezvolte modul just de a gândi şi simţi, iar din modul just de a gândi şi a simţi se poate dezvolta pe urmă o muncă la clasă justă. A fost necesar să fac mai întâi această prezentare a tripartiţiei fiinţei umane, pentru ca să ne putem înţelege mai bine în legătură cu diferitele măsuri şi metode educative concrete.