Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FORŢELE SPIRITUAL-SUFLETEŞTI FUNDAMENTALE
ALE ARTEI EDUCATIVE

GA 305


CERCETAREA LUMILOR SUPRASENSIBILE

Oxford, 20 august 1922

Vreau să dau curs invitaţiei atât de amabile de a vorbi astăzi aici [ Nota 11 ], spunându-vă câte ceva despre felul cum se poate ajunge prin cercetare nemijlocită la acea cunoaştere spirituală ale cărei consecinţe pentru educaţie constituie obiectul expunerilor de faţă. Remarc de la bun început că astăzi voi avea de vorbit în special despre metoda prin care se poate pătrunde, cercetând, în lumile suprasensibile. În plus, trebuie să spun în introducere că tot ceea ce am de prezentat astăzi se referă în sens strict la cercetarea lumilor spirituale, suprasensibile, nu la înţelegerea cunoştinţelor suprasensibile. După ce au fost cercetate şi sunt comunicate, cunoştinţele suprasensibile pot fi înţelese cu mintea umană sănătoasă obişnuită, dacă această minte umană sănătoasă nu-şi pierde receptivitatea nepărtinitoare prin faptul că porneşte de la ceea ce numim, când este vorba de lumea senzorială exterioară, dovezi, deducţii logice ş.a.m.d. Numai din cauza acestor obstacole se afirmă adesea că rezultatele cercetării suprasensibile nu pot fi înţelese de cel ce nu poate deveni el însuşi cercetător în lumile suprasensibile.

Ceea ce urmează să fie comunicat aici este obiectul aşa-numitei cunoaşteri iniţiatice, al acelei cunoaşteri care în vremurile mai vechi din evoluţia omenirii a fost cultivată într-o formă întru câtva diferită de cea pe care trebuie s-o cultivăm noi, în epoca noastră. Nu trebuie să scoatem din nou la suprafaţă ‒ am spus-o deja în celelalte conferinţe ‒ lucruri vechi, ci trebuie să păşim pe calea de cercetare a lumilor suprasensibile sub semnul gândirii şi simţirii epocii noastre. Şi aici, tocmai în ceea ce priveşte cunoaşterea iniţiatică, esenţialul este să realizăm o reorientare principială în întreaga noastră dispoziţie sufletească.

Cel care posedă cunoaşterea iniţiatică nu se deosebeşte de acela care posedă o altă cunoaştere, în sensul actual al cuvântului, doar prin faptul că cunoaşterea sa iniţiatică ar fi, cum s-ar putea crede, o treaptă superioară a cunoaşterii obişnuite. În orice caz, la cunoaşterea iniţiatică se ajunge pe baza cunoaşterii obişnuite; această bază trebuie să existe, dacă vrem să ajungem la cunoaşterea iniţiatică. Dar apoi e necesară o orientare principială, astfel încât posesorul cunoştinţelor iniţiatice trebuie să privească lumea dintr-un cu totul alt punct de vedere, decât este ea privită fără această cunoaştere. Pot cuprinde într-o formulare simplă deosebirea principială dintre cunoaşterea iniţiatică şi cunoaşterea obişnuită. În cunoaşterea obişnuită, omul este conştient de gândirea sa, în general, de trăirile sale lăuntric-sufleteşti, prin care obţine cunoaşterea ca subiect al cunoaşterii. De exemplu, el gândeşte şi crede că prin gânduri ajunge să cunoască ceva. În acest caz, când se percepe pe sine drept om care gândeşte, el este subiectul. El caută obiectele, făcând observaţii în natură, observând viaţa oamenilor, făcând experimente. El caută întotdeauna obiectele. Obiectele trebuie să se apropie de el; obiectele trebuie să i se predea, astfel încât el să le poată cuprinde cu gândurile sale, astfel încât să-şi poată aplica asupra lor gândirea. El este subiectul; ceea ce se apropie de el sunt obiectele.

La omul care caută cunoaşterea iniţiatică, survine o cu totul altă orientare. El trebuie să-şi dea seama că el, ca om, este obiectul, şi el trebuie să caute pentru acest obiect “om” subiectul. Prin urmare, trebuie să apară situaţia diametral opusă. În cunoaşterea obişnuită omul se simte drept subiect, caută obiectele din afara lui. În cunoaşterea iniţiatică, omul însuşi este obiectul şi el caută pentru acest obiect subiectul corespunzător; respectiv, în cunoaşterea iniţiatică veritabilă subiectele apar apoi de la sine. Dar acesta este obiectul unei cunoaşteri care apare mai târziu.

Vedeţi, deci, este ca şi cum ar trebui să înţelegem deja prin simple definiţii noţionale că în cunoaşterea iniţiatică trebuie să fugim din noi înşine, trebuie să devenim ca plantele, pietrele, ca fulgerul şi tunetul, care devin pentru noi obiecte. În cunoaşterea iniţiatică ieşim, într-un anumit sens, din noi înşine, devenim obiect şi căutăm subiectele corespunzătoare. Dacă-mi  este îngăduit să mă exprim într-un mod oarecum paradoxal, aş spune, tocmai având în vedere gândirea: în cunoaşterea obişnuită noi gândim asupra lucrurilor. În cunoaşterea iniţiatică, trebuie să aflăm cum suntem gândiţi noi în Cosmos.

Toate acestea nu sunt decât nişte linii orientative abstracte, dar aceste linii orientative abstracte le veţi găsi urmărite pretutindeni, în faptele concrete ale metodei iniţiatice.

În primă instanţă, dacă vrem astăzi să primim comunicări numai de la cunoaşterea iniţiatică modernă, valabilă pentru epoca actuală, această cunoaştere iniţiatică porneşte de la gândire. Viaţa de gândire trebuie să fie total dezvoltată, dacă vrem să ajungem astăzi la cunoaşterea iniţiatică. Putem educa viaţa de gândire într-o măsură deosebită dacă ne adâncim în evoluţia ştiinţelor naturii din ultimele secole, mai ales din secolul al XIX-lea. Oamenii au atitudini diferite în ceea ce priveşte această cunoaştere naturalist-ştiinţifică. Unii îşi însuşesc cunoştinţele furnizate de ştiinţele naturii, ascultă ei înşişi ‒ cu o anumită naivitate, aş spune ‒ spunându-se că fiinţele organice au evoluat de la cele mai simple, mai primitive, până sus, la om. Îşi formează idei cu privire la această evoluţie şi se uită prea puţin la ei înşişi, la faptul că au acum o idee, că acum, văzând procesele exterioare, dezvoltă în ei înşişi ceva care este viaţa de gândire.

Cel care nu-şi poate însuşi cunoştinţele naturalist-ştiinţifice fără a se privi pe sine însuşi în mod critic, trebuie să se întrebe, în orice caz: ce înseamnă ceea ce fac eu însumi, urmărind o fiinţă după alta, de la cele nedesăvârşite până la ceea ce este desăvârşit? Sau, el trebuie să-şi pună întrebarea: când fac matematică, când dezvolt matematica, eu formez gânduri exclusiv din interiorul meu. În adevăratul sens al cuvântului, matematica este o fantasmă pe care o scot din mine însumi. Pe urmă, eu aplic această fantasmă asupra lucrurilor exterioare şi se potriveşte. Şi aici ajungem la marea întrebare, de-a dreptul tragică pentru omul care gândeşte: cum stau lucrurile cu ceea ce eu aplic în cazul oricărei cunoaşteri, cu gândirea însăşi?

Nu putem afla cum stau lucrurile cu gândirea, oricât de mult am reflecta; fiindcă în acest caz gândirea rămâne mereu în acelaşi loc, ne învârtim mereu numai în jurul axei pe care ne-am format-o deja. Trebuie să facem ceva cu gândirea. Trebuie să facem cu gândirea ceea ce am descris, drept meditaţie, în cartea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?

În legătură cu meditaţia, nu trebuie să gândim în mod “mistic”, dar nici uşuratic. meditaţia trebuie să fie ceva absolut clar în sensul dat de noi astăzi acestui cuvânt. Dar ea este totodată ceva care cere răbdare şi energie sufletească interioară. Şi, înainte de toate, ea cere ceva ce nimeni nu-i poate da unui alt om: ea cere ca noi să ne putem promite ceva nouă înşine şi să ne ţinem de cuvânt. Când omul începe să facă meditaţii, prin aceasta săvârşeşte singura faptă cu adevărat liberă din viaţa umană. În noi există mereu tendinţa spre libertate, o bună parte din libertate am şi înfăptuit-o deja. Dar, dacă reflectăm bine, vom constata: într-o privinţă, suntem dependenţi de ereditate, în alte privinţe, de educaţia primită, iar în al treilea rând, şi de viaţa noastră. Întrebaţi-vă în ce măsură am fi în stare să părăsim dintr-o dată ceea ce ne-am însuşit prin ereditate, educaţie şi prin viaţă? Ne-am vedea situaţi aproape cu totul în faţa unui neant, dacă am vrea să părăsim dintr-o dată toate acestea. Dar dacă ne propunem să facem dimineaţa şi seara meditaţie, pentru a învăţa treptat să privim în lumea suprasensibilă, putem să omitem în fiecare zi această activitate. Nimic nu ne opreşte. Şi experienţa arată, de altfel, că majoritatea celor care se apucă de viaţa meditativă cu intenţii foarte mari, o părăsesc foarte curând. În această privinţă, suntem cu totul liberi. A medita este un act esenţialmente liber. Dacă putem, totuşi, să rămânem fideli nouă înşine, dacă ne promitem ‒ nu altuia, ci doar nouă înşine, că vom rămâne fideli activităţii meditative, atunci aceasta este în sine o forţă uriaşă în viaţa sufletească, pur şi simplu, faptul de a putea să ne rămânem fideli nouă înşine.

Ei bine, după ce am spus toate acestea, aş vrea să atrag atenţia asupra felului cum se face meditaţia, în formele ei cele mai simple. Astăzi nu mă pot ocupa, bineînţeles, decât de aspectele principiale.

Începem prin a aşeza în centrul conştienţei noastre o reprezentare oarecare sau un complex de reprezentări. Nu interesează deloc conţinutul acestui complex de reprezentări; dar el trebuie să fie nemijlocit, adică să nu reprezinte nici un fel de reminiscenţe din amintirea noastră sau alte lucruri asemănătoare. Este bine, de aceea, dacă nu-l luăm din tezaurul amintirilor noastre, ci cerem de la cineva care are mai multă experienţă în meditaţie să ne dea el ceva de meditat; nu pentru că un asemenea om ar vrea să ne sugestioneze într-un fel sau altul, ci pentru că atunci putem fi siguri că ceea ce medităm este nou pentru noi. La fel de bine putem să luăm o carte veche oarecare, pe care în mod absolut sigur n-am citit-o încă, şi să căutăm o propoziţie de meditat. Esenţialul este să nu scoatem din subconştient şi din inconştient o propoziţie care ne va copleşi apoi. Aşa ceva nu este clar şi controlabil, fiindcă aici se amestecă tot soiul de resturi afective. Propoziţia noastră trebuie să fie la fel de clară şi controlabilă cum este o teoremă a matematicii.

Să luăm ceva foarte simplu, propoziţia: în lumină trăieşte înţelepciunea. ‒ În primă instanţă, nu putem examina deloc dacă ea este adevărată. Este o imagine. Dar nu se cere să ne ocupăm de conţinutul ca atare al propoziţiei în vreun alt fel decât contemplându-l în mod lăuntric-sufletesc, zăbovind cu conştienţa asupra lui. La început, nu vom reuşi să zăbovim cu conştienţa asupra unei asemenea propoziţii decât un timp foarte scurt. Dar acest timp va deveni din ce în ce mai lung şi mai lung.

Care este esenţialul aici? Esenţialul este să ne adunăm la un loc întreaga noastră fiinţă sufletească, pentru a concentra asupra acelui singur conţinut tot ceea ce există în noi drept forţă a gândirii, drept putere de a simţi. Exact la fel cum muşchii braţelor devin puternici dacă lucrăm cu ei, devin puternice şi forţele sufleteşti, prin faptul că le aplecăm mereu şi mereu asupra unui conţinut. Pe cât posibil, acest conţinut ar trebui să rămână acelaşi de-a lungul multor luni sau chiar ani. Fiindcă forţele sufleteşti trebuie să se fortifice mai întâi, ca să poată desfăşura o muncă veritabilă de cercetarea spirituală.

Dacă perseverăm astfel, va veni odată ziua, aş spune, ziua cea mare, în care facem o observaţie absolut precisă, observaţia că treptat trăim într-o activitate sufletească absolut independentă de trup. Şi mai observăm un lucru: înainte eram dependenţi de trup cu întreaga noastră gândire şi simţire, cu activitatea de reprezentare eram dependenţi de sistemul neuro-senzorial, cu simţirea ‒ de sistemul circulator ş.a.m.d.; acum ne simţim trăind într-o activitate sufletesc-spirituală care este cu totul independentă de orice activitate trupească. Şi observăm că de acum înainte ajungem în situaţia de a pune în vibraţie în cap ceva care înainte ne rămăsese absolut inconştient. Căci facem acum o descoperire ciudată. Descoperim în ce constă deosebirea dintre starea de somn şi starea de veghe. Această deosebire constă în faptul că, atunci când suntem în stare de veghe, în întregul organism uman vibrează ceva, numai în cap nu: ceea ce în restul organismului uman este în mişcare, aici se află în stare de repaos.

Veţi înţelege mai bine despre ce este vorba, dacă vă voi atrage atenţia asupra faptului că noi, ca oameni, nu suntem aceste trupuri robuste, solide, aşa cum credem de obicei. Căci suntem formaţi, cam în proporţie de 90%, din lichid, iar componentele solide, care constituie doar o proporţie de 10%, sunt cufundate în acest lichid, înoată în el. Aşa că despre partea solidă a fiinţei umane nu putem vorbi decât      într-un sens aproximativ. În proporţie de 90%, noi suntem apă, dacă pot spune astfel. Şi, într-o anumită proporţie, în această apă pulsează aerul, iar în acesta, căldura.

Dacă vă reprezentaţi astfel că omul, care este în cea mai mică măsură un corp solid, constă în mare parte din apă, aer şi din căldura care vibrează în acesta, nu veţi mai găsi atât de incredibilă afirmaţia că în noi există ceva şi mai subtil. Voi numi corp eteric acest ceva mai subtil. Corpul eteric este mai subtil decât aerul. Este atât de subtil, încât ne străbate fără ca în viaţa obişnuită să ştim de existenţa lui. Corpul eteric este acela care, în stare de veghe, se află în permanentă mişcare, într-o mişcare regulată, în tot restul trupului uman, cu excepţia capului. În cap, corpul eteric este lăuntric imobil.

În timpul somnului, situaţia este alta. Somnul începe ‒ şi continuă apoi în acelaşi fel ‒ prin faptul că corpul eteric începe să se pună în mişcare şi în cap. Aşa că în timpul somnului noi avem în întreaga noastră fiinţă, în cap şi în restul organismului, un corp eteric aflat în mişcare lăuntrică. Iar când visăm, să zicem, la trezire, atunci mai percepem, trezindu-ne, ultimele mişcări ale corpului eteric. Ele ni se prezintă sub formă de vise. Când ne trezim, noi mai percepem ultimele vibraţii ale corpului eteric din regiunea capului; în cazul unei treziri bruşte, acest lucru nu poate să aibă loc.

Cine meditează mult timp în felul descris ajunge treptat în situaţia de a forma imagini în corpul eteric aflat în stare de repaos din regiunea capului. În cartea citată, eu le numesc imaginaţiuni. Şi aceste imaginaţiuni pe care le vieţuim în corpul eteric, independent de corpul fizic, sunt prima impresie suprasensibilă pe care o putem avea. Ea ne aduce apoi în situaţia de a putea face abstracţie cu totul de corpul nostru fizic şi de a ne privi viaţa înapoi, până la naştere, în acţiunile ei, în mişcările ei, ca într-o imagine. Fenomenul descris adeseori de cei ce s-au scufundat sub apă şi au fost gata să se înece: că îşi văd viaţa în mod retrospectiv, sub formă de imagini în mişcare, poate fi dezvoltat aici în mod sistematic, în aşa fel încât în ele putem vedea toate rezultatele vieţii noastre pământeşti actuale.

Primul lucru pe care ni-l dă cunoaşterea iniţiatică este posibilitatea de a contempla propria noastră viaţă sufletească. Este, în orice caz, altfel decât se presupune de obicei. De obicei se presupune în mod abstract că această viaţă sufletească este ceva ţesut din reprezentări. Când o descoperim sub adevărata ei înfăţişare, ea este ceva creator, ea este, totodată, cea care a lucrat în copilăria noastră, care ne-a modelat creierul în mod plastic, cea care pătrunde tot restul trupului şi face ca în el să existe o activitate plastică, modelatoare, creând în fiecare zi starea noastră de veghe, ba chiar şi activitatea noastră digestivă.

Acest ceva activ din organism îl numim corpul eteric al omului. Nu este un corp spaţial, ci un corp temporal. De aceea puteţi descrie corpul eteric ca formă spaţială numai dacă sunteţi conştienţi de faptul că faceţi acelaşi lucru ca în cazul în care pictaţi un fulger de pe cer. Când pictaţi fulgerul, pictaţi, bineînţeles, doar un moment; fixaţi pe pânză acel moment. Corpul eteric uman poate fi fixat sub o formă spaţială tot numai într-un moment al lui. În realitate, noi avem un corp fizic spaţial şi un corp temporal, un corp eteric, aflat în permanentă mişcare. Şi are sens să vorbim despre acest corp temporal, pe care-l contemplăm ca pe o mare retrospectivă unitară ce se întinde până în momentul naşterii noastre, din clipa în care ajungem în situaţia de a face această descoperire. Este primul lucru pe care-l putem descoperi, în primă instanţă, în noi înşine, drept predispoziţii suprasensibile.

Ce se întâmplă în evoluţia sufletului sub influenţa unor procese sufleteşti de felul celor descrise, se vede mai ales din întreaga schimbare a dispoziţiei sufleteşti, a constituţiei sufleteşti, la omul care caută cunoaşterea iniţiatică. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Nu spun că cel ce vine spre iniţiere apare dintr-o dată ca un om cu totul schimbat, ca şi cum ar fi altul. Dimpotrivă, cunoaşterea iniţiatică modernă trebuie să-l lase pe om în mijlocul lumii, astfel încât, chiar dacă ajunge la iniţiere, să-şi poată duce viaţa mai departe aşa cum a început-o. Dar în ceasurile şi momentele în care se ocupă cu cercetarea suprasensibilă, omul a devenit, în orice caz, prin iniţiere, altul decât cel din viaţa obişnuită.

Aş vrea să scot în evidenţă mai ales un moment important, care distinge cunoaşterea iniţiatică. Omul simte din ce în ce mai mult şi mai mult, pe măsură ce înaintează în trăirea suprasensibilului, că propria sa corporalitate îi dispare, vreau să spun: în privinţa acelor lucruri la care corporalitatea participă în viaţa obişnuită. Să ne întrebăm în ce fel iau naştere, în viaţă, judecăţile noastre. Creştem, ne dezvoltăm în perioada copilăriei. În viaţa noastră se înrădăcinează simpatia şi antipatia. Simpatie şi antipatie faţă de fenomenele naturii, simpatie şi antipatie mai ales faţă de alţi oameni. La toate acestea participă trupul nostru, corpul nostru. Noi introducem în acesta simpatia şi antipatia, care în mare măsură îşi au temeiul în procesele fizice ale trupului nostru. În momentul în care candidatul la iniţiere se înalţă în lumea suprasensibilă, el se transpune într-o lume în care această simpatie şi antipatie, legate de corporalitate, îi devin din ce în ce mai străine, în timp ce se află în suprasensibil. El iese din sfera lucrurilor de care este legat prin corporalitatea sa. Dacă vrea să-şi reia viaţa obişnuită, trebuie să intre din nou, aş spune, în simpatiile şi antipatiile sale obişnuite, lucru care în rest are loc ca ceva de la sine înţeles. Când ne trezim dimineaţa, suntem în trupul nostru, manifestăm aceeaşi iubire faţă de lucruri şi oameni, aceeaşi simpatie sau antipatie pe care le-am avut în ajun. Aceasta are loc de la sine. Dar când zăbovim în suprasensibil şi vrem să ne întoarcem la simpatiile şi antipatiile noastre, e necesar să depunem efort, trebuie, aş spune, să ne cufundăm în propria noastră corporalitate. Această ridicare din corporalitate este un fenomen care arată că am înaintat, într-adevăr, cu un pas. Apariţia unor simpatii şi antipatii mai generoase este ceva ce se integrează treptat în fiinţa iniţiatului.

Într-un anumit punct, dezvoltarea în sensul iniţierii se arată cu deosebită intensitate: este vorba de efectul memoriei, al amintirii, în timpul cunoaşterii iniţiatice. Ne vieţuim pe noi înşine în viaţa obişnuită. Memoria noastră este uneori puţin mai bună, alteori puţin mai slabă, dar ne cucerim amintirea. Avem diferite trăiri; mai târziu, ne amintim aceste trăiri. Dar cu ceea ce trăim în lumile suprasensibile nu este tot aşa. Aici putem trăi lucruri măreţe, frumoase, importante ‒ de îndată ce le-am trăit, s-a terminat. Şi trebuie să le trăim din nou, dacă e ca ele să stea din nou în faţa sufletului. Ele nu se întipăresc în memorie în modul obişnuit. Se întipăresc în memorie numai dacă transpunem mai întâi, cu mult efort, în noţiuni, ceea ce vieţuim în suprasensibil, numai dacă ne trimitem intelectul dincolo, în lumea suprasensibilă. Este un lucru foarte greu. Căci trebuie să gândim dincolo exact la fel ca şi aici, fără ca trupul să ne ajute să gândim. De aceea e necesar să ne fi fortificat înainte noţiunile, să fi devenit înainte un om cu o logică perfectă, pentru ca să nu uităm logica în momentele în care vedem în suprasensibil. Tocmai clarvăzătorii primitivi văd unele lucruri în timp ce se află dincolo, dar ei uită logica,. Aşa că tocmai când trebuie să-i comunicăm unui alt om nişte adevăruri suprasensibile, observăm această schimbare survenită în facultatea amintirii, în privinţa adevărurilor suprasensibile. Şi de aici vedem că corpul nostru fizic participă la activitatea memoriei, nu a gândirii, ci la activitatea memoriei care intră întotdeauna în sfera suprasensibilului.

Dacă-mi daţi voie să fac o remarcă personală, ea este următoarea: când ţin eu însumi conferinţe, este altfel decât atunci când se ţin conferinţe în mod obişnuit. Atunci, în majoritatea cazurilor, se vorbeşte din memorie: vorbitorul prezintă din memorie lucruri pe care le-a învăţat, pe care le-a gândit. Cel ce dezvoltă în mod real adevăruri suprasensibile trebuie să le creeze întotdeauna chiar în momentul în care le prezintă. Aşa că eu pot să ţin de treizeci, de patruzeci, de cincizeci de ori aceeaşi conferinţă, şi totuşi niciodată ea nu este pentru mine aceeaşi. Bineînţeles, aşa stau lucrurile şi în rest, dar această independenţă faţă de memorie, această transpunere într-o viaţa interioară apare într-o măsură deosebit de largă când a fost atinsă o treaptă lăuntrică a memoriei.

Cele povestite de mine acum despre facultatea de a introduce formele în corpul eteric al capului nostru, care ne dă apoi posibilitatea de a vedea corpul temporal, corpul eteric, până în momentul naşterii noastre, ne creează o dispoziţie cu totul deosebită faţă de Cosmos. Ne pierdem, ca să zic aşa, propria noastră corporalitate, dar ne simţim transpuşi cu trăirile noastre în Cosmos. Conştienţa ni se dilată în întinderile eterului. Nu mai privim nici o plantă, fără să ne cufundăm în procesele ei de creştere. O urmărim de la rădăcină până la floare. Trăim în sevele ei, în procesele ei de înflorire şi rodire. Ne putem cufunda în viaţa animalelor, potrivit cu forma lor, dar mai ales în viaţa celorlalţi oameni. Cea mai mică trăsătură sau mişcare pe care o sesizăm la un alt om ne conduce, să spunem aşa, în interiorul întregii sale vieţi sufleteşti, în aşa fel încât simţim că acum nu suntem în noi înşine, ci, în răstimpul acestei cunoaşteri suprasensibile, ne aflăm în afara noastră.

Dar trebuie să ne putem întoarce mereu-mereu ‒ acest lucru e necesar ‒ în trup, căci altfel omul este doar un mistic leneş, nebulos, un exaltat, dar nu un cunoscător al lumilor suprasensibile. Trebuie să putem trăi în lumile suprasensibile şi în acelaşi timp să ne putem transpune înapoi în viaţă, astfel încât să stăm solid pe amândouă picioarele noastre. De aceea, când expun asemenea lucruri referitoare la lumile suprasensibile, simt nevoia să subliniez întotdeauna că, după mine, pentru a fi un bun filosof, este necesar, mai mult chiar decât logica, să ştim cum se face un pantof sau o haină, să ne situăm într-un mod cu adevărat practic pe solul vieţii. De fapt, un om n-ar trebui să cugete niciodată asupra vieţii dacă nu este situat în viaţă într-un mod cu adevărat practic. Această afirmaţie este valabilă însă într-un grad şi mai înalt pentru cel ce caută cunoştinţe suprasensibile. Cunoscătorii suprasensibilului nu pot deveni nişte visători, nişte exaltaţi, nişte oameni care nu sunt în stare să stea cu amândouă picioarele pe pământ. Fiindcă atunci ne pierdem, căci trebuie într-adevăr să ieşim din noi înşine. Dar această ieşire din noi înşine nu trebuie să ne facă să ne pierdem. Pe baza unei cunoaşteri de felul celei prezentate aici a fost scrisă cartea Ştiinţa ocultă.

Dar pe urmă se cere să putem înainta mai departe în această cunoaştere suprasensibilă. Şi aceasta se întâmplă dacă dezvoltăm meditaţia în continuare. La început zăbovim cu meditaţia asupra anumitor reprezentări sau complexe de reprezentări şi fortificăm astfel viaţa sufletească. Dar acest lucru nu este încă suficient pentru a intra cu totul în lumea suprasensibilă; pentru aceasta e necesar să mai exersăm şi altceva, nu doar să zăbovim asupra reprezentărilor, nu doar să ne concentrăm întreg sufletul asupra lor, ci să fim în stare să le şi alungăm afară din conştienţă atunci când vrem. După cum şi în viaţa obişnuită putem să ne îndreptăm privirile spre ceva şi apoi să le abatem în altă parte, trebuie să învăţăm şi în evoluţia suprasensibilă să ne concentrăm puternic asupra unui conţinut sufletesc şi apoi să-l putem da iarăşi afară din suflet.

Deja în viaţa obişnuită nu e uşor să faci aşa ceva. Gândiţi-vă cât de puţin este omul în măsură să-şi alunge gândurile. Uneori nişte gânduri, mai ales dacă sunt neplăcute, îl urmăresc pe om zile în şir. El nu este în stare să le alunge. Dar este cu atât mai greu s-o facem după ce ne-am obişnuit să ne concentrăm pe un gând. Un conţinut de gânduri pe care ne-am concentrat, în cele din urmă începe să ne stăpânească şi e necesar să depunem cel mai mare efort pentru a-l alunga din nou. Dar dacă am perseverat suficient de mult cu acest exerciţiu, vom reuşi să alungăm, să eliminăm din conştienţă întreaga retrospectivă a vieţii noastre, care se întinde până în momentul naşterii, întregul corp eteric, acest corp temporal, cum îl numesc eu.

Aceasta este, bineînţeles, o treaptă a evoluţiei, până la care trebuie să ajungem. Trebuie să devenim mai întâi maturi; prin eliminarea reprezentărilor meditate noi ne însuşim forţa de a da la o parte acest colos sufletesc, acest uriaş sufletesc; întregul rechin îngrozitor al vieţii noastre de până acum, dintre momentul actual şi acela al naşterii noastre ‒ trebuie dat afară. Dacă reuşim să-l dăm afară, apare pentru noi ceea ce aş numi o “conştienţă mai trează”. Suntem, pur şi simplu, în stare de veghe, fără ca în conştienţa trează să fie ceva. Dar pe urmă ea se umple. Exact la fel cum în plămâni năvăleşte aerul de care are atâta nevoie, acum năvăleşte în conştienţa goală, care a luat naştere în felul descris, lumea spirituală reală.

Aceasta este inspiraţia. Acum în noi se revarsă ceva care nu este o materie mai subtilă, cum s-ar putea crede, este ceva care se raportează la materie precum se raportează pozitivul la negativ. Contrariul materiei năvăleşte acum în fiinţa umană eliberată de eter. Acesta este aspectul important, că ne putem da seama: spiritul nu este doar o materie mai subtilă şi mai eterizată; nu e adevărat. Dacă spunem că materia este pozitivul, va trebuie să spunem că spiritul este, în raport cu materia, negativul. E ca şi cum eu aş avea în portofel marea avere constând din 5 şilingi. Dacă am cheltuit unul, mai am doar 4; mai cheltuiesc încă unul şi mai am doar 3 ş.a.m.d., până când nu mai am nici unul. Pe urmă pot începe să fac datorii. Când am o datorie de un şiling, am mai puţin de un şiling.

După ce, prin metoda pe care am dezvoltat-o, am dat la o parte corpul eteric, nu ajung într-un eteric şi mai subtil, ci în ceva care este opus eterului, la fel cum sunt datoriile faţă de avere. Şi de-abia acum ştiu din experienţă proprie ce este spiritul. Spiritul intră în noi prin inspiraţie, şi primul lucru pe care-l percepem acum este ceea ce era cu sufletul şi cu spiritul nostru într-o lume spirituală, înainte de naştere, respectiv, înainte de concepţie. E viaţa preexistentă a entităţii noastre spiritual-sufleteşti. Înainte am văzut-o în eter, până la momentul naşterii noastre. Acuma privim dincolo de naştere, respectiv de concepţie, în lumea spiritual-sufletească, şi ajungem să ne percepem pe noi înşine, aşa cum eram înainte de a fi coborât din lumile spirituale şi de a fi luat un corp fizic, pe linie ereditară.

Pentru cunoaşterea iniţiatică, asemenea lucruri nu sunt nişte adevăruri filosofice, pe care le născocim, ci sunt nişte experienţe trăite, dar nişte experienţe care pot fi dobândite numai dacă ne pregătim pentru ele aşa cum am arătat acum. Aşa că primul lucru de care avem parte când intrăm în lumea spirituală este adevărul despre preexistenţa sufletului uman, respectiv a spiritului uman, şi noi învăţăm acum să privim veşnicul în mod nemijlocit.

De multe secole omenirea europeană a privit veşnicia mereu numai într-o direcţie, în direcţia nemuririi. Ea a întrebat mereu numai aşa: ce devine sufletul după ce, la moarte, părăseşte trupul? ‒ Acesta este, bineînţeles, dreptul egoist al oamenilor, fiindcă pe oameni îi interesează din motive egoiste ce se întâmplă după moarte. Vom vedea imediat că şi noi putem vorbi despre nemurire; dar de cele mai multe ori despre nemurire se vorbeşte din motive egoiste. Ceea ce a fost înainte de naştere îi interesează mai puţin pe oameni. Ei îşi spun: noi suntem aici. ‒ Ceea ce a fost înainte, are valoare doar pentru cunoaştere. Dar nu obţinem ceva valoros pentru cunoaştere dacă nu ne îndreptăm cunoaşterea spre ceea ce conţinea existenţa noastră înainte de concepţie.

În limbile moderne e nevoie de un cuvânt care de-abia el face ca veşnicul (das Ewige) să fie ceva complet. N-ar trebui să vorbim numai despre nemurire (Unsterblichkeit), ci ar trebui să vorbim, de asemenea ‒ aici va fi cam greu de tradus ‒, despre nenaştere (Ungeborenheit), fiindcă veşnicia constă din nemurire şi nenaştere, iar cunoaşterea iniţiatică descoperă nenaşterea înainte de nemurire.

Putem urca încă o treaptă înspre lumea suprasensibilă, dacă ne străduim în activitatea noastră spiritual-sufletească să ne eliberăm şi mai mult de reazemul trupesc. O putem face dacă deplasăm centrul de greutate al exerciţiilor de meditaţie şi concentrare în direcţia exerciţiilor de voinţă.

Aş vrea să aduc în faţa sufletelor dvs. un exerciţiu de voinţă simplu, cu ajutorul căruia puteţi studia principiul care intră aici în considerare. În viaţa de toate zilele ne-am obişnuit să gândim în pas cu evenimentele lumii. Noi lăsăm ca lucrurile să se apropie de noi aşa cum se petrec ele. Gândim mai întâi ceea ce s-a apropiat de noi mai întâi şi gândim mai târziu ceea ce s-a apropiat de noi mai târziu. Şi chiar dacă în gândirea mai logică nu gândim în pas cu desfăşurarea temporală a evenimentelor, în substrat există totuşi tendinţa de a ne ţine de cursul exterior, real, al faptelor. Ca să exersăm în domeniul raporturilor de forţe spiritual-sufleteşti trebuie să ne eliberăm de cursul exterior al lucrurilor. Şi aici, un bun exerciţiu, care este totodată un exerciţiu de voinţă, constă în următoarele: încercăm să trecem în revistă, în gând, trăirile avute de noi peste zi, de dimineaţa până seara, în sens invers, adică nu de dimineaţa până seara, ci începând cu seara şi terminând cu dimineaţa, având în vedere cât mai mult posibil aspectele de amănunt.

Să presupunem că în cadrul unei asemenea retrospective asupra zilei ce se încheie ajungem la momentul în care am urcat o scară. Ne reprezentăm că mai întâi suntem sus, apoi pe ultima treaptă, pe penultima ş.a.m.d. Coborâm, facem drumul în sens invers. ‒ La început vom fi în stare să ne reprezentăm în acest mod, în sens invers, doar nişte episoade din viaţa zilei respective, poate de la ora 6 până la ora 3, sau de la ora 12 până la ora 9 ş.a.m.d., până când ajungem la momentul trezirii. Dar cu timpul ne vom însuşi o anumită tehnică, care ne va da posibilitatea de a face să treacă, într-adevăr, prin faţa sufletului nostru, în sens invers, sub formă de imagini, viaţa zilei respective sau a zilei precedente, sub forma unei panorame derulate de la sfârşit spre început. Dacă suntem în stare ‒ şi aici este esenţialul ‒ să ne desprindem total, cu gândirea noastră, de felul cum se derulează fenomenele realităţii în mod tridimensional, atunci vom vedea că am realizat o fortificare imensă a voinţei noastre. Vom reuşi să ajungem la acest rezultat şi dacă ne însuşim capacitatea de a simţi o melodie în sens invers sau dacă ne reprezentăm o piesă de teatru în cinci acte, desfăşurându-se în sens invers, începând cu actul V, IV ş.a.m.d., până la actul I. Prin toate aceste metode ne fortificăm voinţa, prin faptul că, pur şi simplu, o facem puternică în interiorul ei şi o eliberăm în exterior din încătuşarea senzorială de evenimentele reale.

Se pot adăuga apoi exerciţii de felul celor la care m-am referit deja în alte conferinţe mai vechi, de exemplu, să ne privim pe noi înşine, ca să vedem ce obiceiuri avem. Ne propunem în mod ferm şi aplicăm o voinţă de fier pentru a ne forma în câţiva ani, într-o anumită direcţie, alt obicei. Amintesc ca exemplu numai faptul că orice om are în scrisul lui ceva ce poate fi numit caracterul acelui scris. Dacă ne străduim cu o voinţă de fier să ne formăm un alt scris, care nu mai seamănă deloc cu cel dinainte, pentru aceasta a fost necesară o forţă interioară foarte mare. Dar al doilea scris trebuie să ne devină la fel de familiar, de obişnuit, ca şi primul. Acesta e doar un fapt mărunt; există astfel de multe lucruri prin care putem schimba întreaga direcţie fundamentală a voinţei noastre prin propria noastră energie. Ajungem astfel treptat să nu mai primim acum în noi lumea spirituală sub formă de inspiraţie, ci să ne cufundăm în mod real, cu spiritul nostru eliberat de trup, în celelalte fiinţe spirituale, care există în afara noastră. Fiindcă o cunoaştere spirituală reală este o cufundare în entităţile care există sub formă spirituală în jurul nostru când privim lucrurile şi fiinţele fizice. Dacă vrem să cunoaştem ceva spiritual, trebuie să ieşim mai întâi din noi înşine. Am descris acest lucru. Pe urmă, trebuie să ne însuşim însă facultatea de a ne cufunda în lucruri, şi anume în lucrurile şi entităţile lumii spirituale.

Devenim în stare să facem aşa ceva numai după ce am făcut nişte exerciţii iniţiatice de felul celor pe care le-am descris adineaori, când, într-adevăr, nu mai suntem deranjaţi de propriul nostru corp, când ne putem cufunda în spiritualul lucrurilor şi fiinţelor; când nu ne mai apar nici culorile plantelor, ci ne cufundăm noi înşine în culorile plantelor, când nu mai vedem plantele colorate, ci colorându-se. Dacă ştim că cicoarea de pe marginea drumului nu e albastră doar când o privim noi, că noi ne putem cufunda lăuntric în floare, în aşa fel încât trecem şi noi prin procesul înălbăstririi, atunci ne situăm în mod intuitiv în interiorul acestui proces şi pe urmă, pornind de aici, ne putem extinde cunoaşterea spirituală tot mai mult şi mai mult.

După diferite simptome ne putem da seama că am înaintat, într-adevăr, cu asemenea exerciţii. Aş vrea să menţionez două dintre ele, dar există multe. Primul constă în faptul că începem să avem cu totul alte concepţii despre lumea morală decât aveam înainte. Pentru simplul intelectualism, lumea morală are un caracter ireal. Bineînţeles, dacă a rămas cuviincios în cadrul epocii noastre materialiste, omul se simte dator să respecte, în virtutea datoriei, morala tradiţională; totuşi, el gândeşte, chiar dacă nu şi-o mărturiseşte nici lui însuşi: prin faptul că am săvârşit binele, nu s-a întâmplat ceva la fel de concret ca atunci când un fulger străbate spaţiul sau un tunet se rostogoleşte prin spaţiu. Nu se gândeşte că o faptă morală este la fel de reală ca fulgerul şi tunetul. Când ne transpunem în lumea spirituală, ne dăm seama că ordinea morală a lumii nu este doar la fel de reală ca şi cea fizică, ci că, mai mult, ea posedă un grad de realitate mai înalt. Treptat, ajungem să înţelegem că această întreagă epocă se poate să dispară, se poate dizolva, cu ingredientele şi procesele ei fizice; dar viaţa morală care se revarsă din noi va continua să existe în efectele sale. Ni se revelează realitatea lumii morale. Lumea fizică şi lumea morală, existenţa şi devenirea, devin una. Noi avem trăirea reală a faptului că lumea are şi legile ei morale ca legi obiective.

Acest lucru face să crească sentimentul responsabilităţii noastre faţă de lume. Şi ne dă o cu totul altă conştienţă, o conştienţă de care omenirea modernă are chiar foarte mult nevoie. Omenirea modernă, care-şi îndreaptă privirile spre începuturile Pământului, spre felul cum el s-a format dintr-o nebuloasă originară, spre faptul că din această nebuloasă originară a apărut viaţa şi omul îşi ia din aceasta, ca dintr-o fata morgana, lumea ideilor; această omenire, care-şi îndreaptă privirile spre moartea termică, în sensul că întreaga lume în sânul căreia trăieşte va fi transpusă într-un mare câmp acoperit de morminte: această omenire are nevoie să ştie că există ordinea morală a lumii. În fond, acest adevăr poate fi cucerit pe deplin prin cunoaşterea spirituală. Nu pot decât să dau de înţeles acest lucru.

Un alt simptom constă în faptul că nu se poate ajunge la această cunoaştere intuitivă, la această cufundare în lucrurile exterioare, fără a fi trecut printr-o suferinţă intensificată, printr-o durere intensificată ‒ intensificată în comparaţie cu acea durere pe care am caracterizat-o deja când am vorbit despre cunoaşterea imaginativă, spunând că trebuie să ne transpunem din nou, cu efort, în simpatiile şi antipatiile noastre, lucru care, când trebuie să se întâmple, provoacă întotdeauna durere. Acum durerea devine o trăire cosmică bazată pe empatie a întregii suferinţe care există în substratul existenţei.

Uşor se poate pune întrebarea: de ce zeii sau Dumnezeu creează suferinţa? Suferinţa trebuie să existe, dacă e ca lumea să se înalţe, în frumuseţea ei, din suferinţă. Dacă noi avem astăzi ochi ‒ vreau să mă exprim în mod popular ‒, aceasta se datorează faptului că într-un organism încă nediferenţiat a fost dezgropată mai întâi acea viaţă organică din care s-a dezvoltat apoi forţa văzului; iar aceasta, transformată, a dus la formarea ochiului. Dacă astăzi noi am mai percepe micile procese neînsemnate care au loc în retină când vedem, atunci am afla că până şi acest lucru este o durere care zace pe fundalul existenţei. Pe fundalul existenţei zace întreaga frumuseţe, frumuseţea se poate dezvolta numai din durere. Şi trebuie să putem simţi această durere, această suferinţă. Ne putem transpune cu adevărat în lumea suprasensibilă numai dacă traversăm suferinţa. Acest lucru poate fi spus deja, într-un grad mai mic, pe o treaptă inferioară a existenţei. Orice om care şi-a cucerit puţină cunoaştere va putea face o mărturisire, va spune: pentru împrejurările fericite şi pentru bucuriile pe care le-am avut în viaţă, sunt recunoscător destinului meu. Dar cunoştinţele mele le-am cucerit numai prin durerile şi suferinţele îndurate.

Dacă simţim acest lucru deja la început faţă de o cunoaştere inferioară, îl putem  trăi şi prin faptul că ne autodepăşim, că ne croim drum, prin durerea pe care o simţim drept durere cosmică, spre vieţuirea neutră în Cosmosul spiritual. Trebuie să depunem efort pentru a ajunge să vieţuim în mod empatic procesele tuturor lucrurilor; şi atunci am ajuns să avem cunoaşterea intuitivă. Dar atunci, de asemenea, suntem situaţi cu totul în sânul unei vieţi de cunoaştere care nu mai este legată de trup, care se poate întoarce în mod liber la trup, pentru a fi iarăşi în lumea senzorială, până la moarte, dar care acum ştie pe deplin ce înseamnă să fii în mod real, să fii cu adevărat în afara trupului, ca entitate spiritual-sufletească.

Dacă am înţeles acest lucru, atunci avem imaginea cognitivă a ceea ce se întâmplă în momentul în care, la moarte, părăsim corpul fizic, atunci ştim ce înseamnă să treci prin poarta morţii. Realitatea care ne vine în întâmpinare, că spiritual-sufletescul trece într-o lume spiritual-sufletească în momentul în care iese din corpul fizic, este vieţuită de cercetătorul spiritual drept trăire a cunoaşterii când s-a înălţat până la cunoaşterea intuitivă, deci când ştie cum este în lumea spirituală, când nu mai avem drept reazem un corp fizic. Apoi el se întoarce cu această cunoştinţă, după ce a cuprins-o sub formă de noţiune, în corpul fizic. Esenţialul este aici că un asemenea om învaţă să trăiască şi fără trup, cucerindu-şi astfel şi cunoaşterea situaţiei care apare când, deocamdată, nu mai avem nevoie de trup, îl depunem prin moarte şi trecem într-o lume spiritual-sufletească.

Nici aici cunoaşterea iniţiatică nu dă o speculaţie filosofică, ci o experienţă trăită în legătură cu nemurirea, o experienţă anticipativă, o trăire anticipativă. Ştim cum va fi atunci. Nu vieţuim realitatea deplină a acestui moment, ci o imagine reală, care coincide însă până la un punct cu realitatea deplină a momentului morţii. Vieţuim nemurirea. Este, aşadar, şi din acest punct de vedere, o trăire pe care o includem în cunoaştere.

Am încercat să vă descriu felul cum ne înălţăm pe treptele imaginaţiei, inspiraţiei şi intuiţiei, şi cum, prin aceasta, ne cunoaştem în primă instanţă pe noi înşine, ca om în realitatea sa deplină. În trup ne cunoaştem cât timp suntem în trup. Trebuie să ne eliberăm de trup, cu fiinţa noastră spiritual-sufletească, şi de-abia atunci dezlegăm enigma omului întreg. Fiindcă ceea ce cunoaştem prin trup, prin organele noastre de simţ, prin ceea ce, ca gândire, porneşte de la experienţele senzoriale, şi care pentru gândirea obişnuită este legat de trup, în special de sistemul neuro-senzorial, cu toate acestea ajungem să cunoaştem numai o parte constitutivă a omului. Omul întreg, complet, ajungem să-l cunoaştem numai dacă avem voinţa de a ne înălţa până la acele cunoştinţe care provin din ştiinţa iniţiatică. Aş vrea să subliniez încă o dată: după ce asemenea lucruri au fost cucerite, ele pot fi înţelese de orice om care se apropie de ele cu un simţ lipsit de prejudecăţi, dacă-şi foloseşte mintea umană sănătoasă. Exact la fel cum putem să verificăm cu mintea umană sănătoasă ceea ce spun despre lume astronomii sau biologii. Şi vom găsi atunci că această verificare este prima treaptă a cunoaşterii iniţiatice. Pentru că omul nu este făcut pentru neadevăr şi eroare, ci pentru adevăr, trebuie să avem mai întâi o impresie a faptului că ştiinţa iniţiatică e adevărată, şi pe urmă, atâta cât permite destinul, vom putea să înaintăm tot mai mult, încă din această viaţă pământească, în lumea spirituală. Trebuie să se împlinească şi în epoca modernă, şi anume, într-un mod superior cuvântul care era înscris pe frontispiciul templului din Delphi: “Omule, cunoaşte-te!”. În mod absolut sigur, prin aceasta nu se înţelege o intrare în interiorul omului, ci acesta era un îndemn de a căuta entitatea umană: trupul; esenţa nemuririi, esenţa prenatalităţii: spirit nemuritor, şi mijlocitorul între pământ, care există în timp, şi spirit: suflet. Fiindcă adevăratul om, omul real, constă din trup, suflet şi spirit. Trupul poate fi cunoscut numai de către trup, sufletul poate fi cunoscut numai de către suflet, spiritul poate fi cunoscut numai de către spirit. De aceea, trebuie să ne străduim să găsim în noi spiritul ca entitate activă, ca să putem cunoaşte apoi spiritul şi în lume.