Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METODICA PREDĂRII ŞI CONDIŢIILE DE VIAŢĂ
ALE EDUCĂRII

GA 308


CONFERINŢA A TREIA

Stuttgart, 10 aprilie 1924, înainte de masă

E necesar, dacă vrem să desfăşurăm o muncă de educare şi predare prosperă, să ne deprindem, ca oameni care educă şi predau la clasă, cu modul just de a privi, care ne face să vedem cu adevărat transpărând mişcările, modelarea treptată a organismului unui copil. Ca să înţelegeţi despre ce e vorba aici, aş vrea să pornesc de la o comparaţie.

Luaţi cititul, aşa cum îl practicăm noi, ca adulţi, cititul obişnuit. Ceea ce ni se comunică prin citit, când citim o carte, în mod absolut obişnuit, nu este, cu siguranţă, ceva ce noi am exprima spunând: Un B are forma aceasta, un C are forma aceasta. Fiindcă, la urma urmelor, dacă cineva citeşte romanul “Wilhelm Meister” de Goethe, el nu va descrie, ca rezultat al lecturii sale, literele; ceea ce îşi însuşeşte el nu e prezent câtuşi de puţin pe hârtie, nu e conţinut deloc între aceste coperţi. Totuşi, un om care vrea să primească în sine conţinutul lui “Wilhelm Meister” [ Nota 4 ] trebuie să fi învăţat să citească literele şi modul de legare a lor. El trebuie, aşadar, să cunoască formele literelor. În mod asemănător, raportul faţă de copil al celui ce predă, al celui ce educă, trebuie să devină un citit în entitatea umană. De aceea, pentru cel care desfăşoară o muncă instructiv-educativă nu va reieşi mai mult, din cunoaşterea a ceea ce poate să-i spună fiziologia referitor la aspectele materiale ale organelor, precum şi la funcţiile lor etc., decât reiese din învăţarea literelor înseşi. Ca dascăl şi educator, nu trebuie să înveţi doar că plămânul arată aşa, că el are în lumea fizică funcţia cutare şi cutare, că inima etc. arată aşa şi aşa; în acest caz, am înţelege din entitatea umană tot atâta cât înţelege cineva din sensul unei cărţi dacă nu poate face altceva decât să descrie literele, dar nu şi să citească.

În cadrul evoluţiei moderne a culturii, oamenii s-au dezvăţat, într-adevăr, treptat, să mai citească natura şi mai ales natura umană. Ştiinţele moderne ale naturii nu sunt un citit, ci un silabisit. Şi, atâta timp cât nu ne vom fi însuşit cu toată claritatea acest gând, nu vom putea dezvolta o artă pedagogică reală, o didactică reală, pe baza unei cunoaşteri adevărate a omului. Aceasta trebuie să fie o cunoaştere a omului care citeşte, nu una care silabiseşte. Rămânem, bineînţeles, nesatisfăcuţi, când, în primă instanţă, doar auzim acest lucru, deoarece trebuie să ridicăm obiecţia: Da, dar cum s-a întâmplat, de vreme ce neamul omenesc, după câte se spune, se află într-un permanent progres, că în privinţa pătrunderii lumii s-a făcut, de fapt, un pas înapoi, tocmai în epoca celui mai mare avânt al ştiinţelor naturii, pe care, ca antroposof filosof, îl recunoaştem pe deplin?

Aici, trebuie să spunem următoarele. Până în secolele paisprezece, cincisprezece, oamenii, în general, n-au putut “silabisi” în natură. Ei priveau fenomenele naturii şi aveau o impresie instinctiv-intuitivă, mai ales cu privire la om. Ei nu coborau până la descrierea organelor luate separat, ci aveau o anumită conformaţie spiritual-senzorială, ei aveau în mod instinctiv o impresie despre omenescul luat în ansamblu. O asemenea impresie poate să aibă numai cineva care nu devine cu totul liber în interiorul lui. Fiindcă aceasta este o impresie involuntară, nu o impresie pe care el o domină din interior. De aceea a fost necesar ca în dezvoltarea istorică a omenirii să vină o epocă, şi ea a început în secolele paisprezece, cincisprezece, şi trebuie să se încheie acum, în care în istoria lumii a fost dată uitării întreaga cunoaştere instinctivă a omului din vechime, o epocă în care oamenii s-au ocupat cu silabisitul în natura umană, aşa că în ultima treime a secolului al nouăsprezecelea şi, ca ecou, în actualul secol douăzeci, omenirea a avut în faţa ei în cultura generală o concepţie despre lume vidată de spirit, aşa cum cineva ar avea în faţa sa un vid spiritual dacă n-ar şti să citească, ci doar ar privi formele literelor. În această perioadă, natura umană, în general, s-a învârtoşat, pentru că viaţa şi fiinţarea involuntară a spiritului în natura umană nu a mai fost prezentă tocmai în cei cultivaţi.

Aşa trebuie să ştim privi în istoria lumii, căci altfel nu am putea să ne apreciem în mod just locul, ca oameni, în evoluţia timpului. Ceea ce spunem prin aceasta este, în orice caz, apăsător, în multe privinţe, tocmai pentru omul modern. Fiindcă el are, după cum am mai dat de înţeles, o anumită trufie a culturii sale, mai ales când crede că a învăţat ceva şi consideră că silabisitul lui în natură e cu mult superior lucrurilor care au existat în epocile mai vechi din evoluţia omenirii pământeşti. Anatomistul actual crede, cu siguranţă, că ştie mai mult despre inimă şi ficat decât ştiau anatomiştii vremurilor mai vechi. Anatomiştii vremurilor mai vechi aveau o imagine a inimii şi a ficatului care purta în ea, când o priveai, ceva spiritual. Trebuie să ne putem transpune în felul cum priveşte inima anatomistul actual: aceasta este pentru el un fel de maşină mai bună, o pompă mai bună, care face ca sângele să circule prin corp. Dacă i se spune că el vede aici ceva mort, va nega acest lucru. El îl neagă pe bună dreptate, din punctul lui de vedere, fireşte, fiindcă el nu poate să-şi dea seama deloc care este aici esenţialul, pe când anatomistul din vremurile mai vechi vedea în inimă un fel de fiinţă spirituală, care desfăşoară o activitate spiritual-sufletească. Iar conţinutul percepţiei senzoriale era impregnat de ceva spiritual, pe care el îl vedea în acelaşi timp. Această percepere a spiritualului nu putea să aibă loc în condiţiile unei conştienţe clare, deplin lucide, ci era ceva care venea în mod involuntar. Dacă omenirea ar fi fost obligată să continue a vedea, în acest fel, în percepţia senzorială, şi ceva spiritual, atunci ar fi fost imposibil ca omenirea să ia în stăpânire, în evoluţia ei, libertatea morală deplină, care trebuia să vină şi ea odată în cadrul acestei evoluţii istorice.

Dacă urmăriţi întreaga devenire a istoriei din secolele paisprezece, cincisprezece şi până astăzi, tocmai în regiunile civilizate, tot ceea ce a fermentat în etapele ulterioare ale evoluţiei, pe suprafeţele cele mai întinse ale lumii, de la fraţii boemieni-moravi [ Nota 5 ] din Europa Centrală, al căror ţel avea un impuls pedagogic foarte clar, până la Wiclif, Hus [ Nota 6 ] şi până la ceea ce numim Reformă, veţi găsi pretutindeni năzuinţa spre libertate, care îşi găseşte apoi expresia în mişcările revoluţionare din secolul al optsprezecelea. Şi omenirea luptă încă şi astăzi pentru a putea să-şi cucerească trăirea interioară a libertăţii. Acest lucru nu ar fi putut să se întâmple dacă s-ar fi păstrat vechiul mod de a percepe. Omenirea trebuia să se elibereze pentru un timp, ca să spunem aşa, de spiritul care acţionează în om în mod involuntar, pentru ca omul să poată prelua în el în mod liber activitatea spirituală. Cel care priveşte astfel într-un mod lipsit de prejudecăţi felul cum acţionează cultura spirituală, va fi nevoit să-şi spună: De fapt, pedagogul trebuie să dezvolte mai întâi în el o conştienţă clară a ceea ce are loc în devenirea omului pe Pământ. El trebuie să dezvolte mai întâi din acea împreună-trăire instinctivă a celui ce predă şi a celui ce urmează să fie educat, care exista în vremurile vechi, o împreună-trăire conştientă. Dar ea nu poate fi dezvoltată dacă ne luăm cultura dintr-o simplă silabisire, care s-a încetăţenit în întreaga ştiinţă, în întreaga cunoaştere umană. Ci ea poate fi cucerită numai dacă învăţăm să ne ridicăm în mod conştient de la silabisire la citit. Cu alte cuvinte: După cum în relaţia pe care o avem faţă de o carte suntem vârâţi cu totul în ceea ce spun literele, dar scoatem de acolo cu totul altceva decât spun literele ‒ literele sunt nevinovate, dintr-un anumit punct de vedere, de conţinutul romanului “Wilhelm Meister” ‒, tot astfel noi trebuie să ştim lua din natura umană ceea ce nu pot să spună ştiinţele actuale ale naturii, ci ceea ce ia naştere dacă privim datele furnizate de ştiinţele naturii ca pe nişte litere şi învăţăm apoi să citim în entitatea umană.

De aceea este atât de neîndreptăţit să se spună că modul de cunoaştere antroposofic dispreţuieşte ştiinţele naturii. Nu este deloc aşa; el le respectă foarte mult, dar aşa cum respectă o carte cel ce vrea să o citească, nu ca acela care vrea numai să fotografieze formele literelor. Trebuie să spunem lucruri ciudate în această privinţă, dacă vrem să caracterizăm cultura epocii în mod just. Eu îi dau cuiva un volum din romanul “Wilhelm Meister”. Dar există o deosebire între acela care îmi spune: Îmi voi lua imediat aparatul fotografic, pentru a fotografia fiecare pagină a volumului “Wilhelm Meister” ‒ şi nu îl interesează deloc ce conţinut are cartea, şi un altul, care o deschide imediat, fiindcă e curios ce stă scris în ea. În situaţia celui dintâi se află cel ce vrea să se oprească la simplele ştiinţe actuale ale naturii, în ceea ce priveşte cunoaşterea fiinţei umane. De fapt, el nici nu vrea altceva decât să fotografieze formele exterioare, fiindcă în noţiunile sale despre formele exterioare el nu are decât această fotografiere. Astăzi trebuie să ajungi să faci nişte afirmaţii radicale, dacă vrei să caracterizezi acel raport al omului faţă de om şi faţă de lume care există astăzi, fiindcă acest raport e înţeles în mod cu totul greşit. Se crede că astăzi avem ceva superior faţă de ceea ce aveau oamenii înainte de secolele paisprezece, cincisprezece, dar nu e aşa. Totuşi, trebuie să ajungem iarăşi să învăţăm să aplicăm într-un mod conştient, voit, gândit, ceea ce avem, aşa cum în trecut se ajungea în mod inconştient, prin intuiţii instinctive, la nişte concepţii despre natura umană. În cadrul culturii epocii, această orientare ar trebui să străbată ca o suflare vrăjită, aş zice, întreaga  pregătire a dascălilor în seminar, ea ar trebui să conducă la o formare a modului de a gândi şi simţi al cadrelor didactice, ea constituie ceea ce, de fapt, abia dascălul ar aduce în centrul acelui orizont al concepţiei despre lume pe care el ar trebui să-l îmbrăţişeze cu privirea. De aceea, astăzi nu e atât de necesar să ne aşezăm şi să facem cercetări experimentale asupra memoriei şi voinţei, cercetări asupra intelectului, ci important este ca pregătirea didactică, metodică, pedagogică din seminarii să fie orientată în aşa fel încât în sufletele dascălilor să prindă rădăcini un mod de a gândi şi simţi care merge în direcţia caracterizată adineaori. Tocmai în pregătirea profesională a dascălilor ar trebui să se meargă spre punctul central al fiinţei umane.

Şi, dacă aşa stau lucrurile, atunci ceea ce dascălul poate afla, poate trăi prin proprie experienţă, prin propria sa formaţie, nu va fi o aplicare moartă a unor reguli educative, nici o cugetare abstractă la întrebarea: Cum se aplică regula cutare sau cutare? ‒ atunci când are în faţa sa un copil. ‒ Aşa ceva, de fapt, nu are voie să se întâmple, ci în întreaga fiinţă umană a dascălului trebuie să ia naştere o impresie puternică a copilului, tot ca întreg, iar ceea ce vede el în copil trebuie să trezească bucurie şi viaţă. Iar acea fiinţă care este activă în dascăl trezind bucurie şi viaţă trebuie să poată creşte şi să răspundă în mod nemijlocit la întrebarea: Ce faci tu cu copilul?

De la cititul în natura umană generală trebuie să trecem la cititul în entitatea umană individuală. Pretutindeni, pedagogia trebuie să fie transpusă ‒ daţi-mi voie să folosesc această expresie de nuanţă materialistă ‒ în realizarea practică a ceea ce este necesar. Şi în cazul cititului se întâmplă la fel, ceea ce am învăţat despre legătura dintre litere trece în realizarea practică a acestui lucru. În relaţia dintre dascăl şi elev trebuie să ia naştere cu adevărat un raport asemănător cu cititul. Atunci, el nu va subaprecia şi nici nu va supraaprecia dezvoltarea materială a corporalităţii, îşi va stabili raportul just faţă de aceasta. Abia atunci el va învăţa să aplice lucrurile pe care fiziologia şi psihologia experimentală sunt în măsură să i le furnizeze în legătură cu dezvoltarea copilului. Atunci, înainte de toate, el se va putea ridica de la înţelegerea bazată pe amănunte la perceperea globală a entităţii umane în devenire.

Când copilul ajuns la vârsta şcolară vine la şcoală, el este, de fapt, pentru o contemplare interioară, o cu totul altă entitate decât era înainte, până în perioada schimbării dinţilor. Să privim din punct de vedere interior natura umană, aşa cum era ea înainte de schimbarea dinţilor. Sub forma dinţilor iese la lumină ceva care se plăsmuieşte în întreg organismul uman, în felul descris ieri. Este o intrare în formă, entitatea sufletească umană lucrează la plăsmuirea celei de-a doua corporalităţi a omului, la fel cum sculptorul lucrează la modelarea materialului. Este, într-adevăr, o activitate de modelare plastică interioară inconştientă. Acest proces nu poate fi influenţat din afară pe altă cale decât lăsându-l pe copil să imite ceea ce facem noi înşine. Ceea ce fac eu în faţa lui, ceea ce acţionează drept mişcare a propriei mele mâini şi e privit de copil, trece în elementul lui plăsmuitor sufletesc şi mişcarea mâinii mele devine impulsul activităţii plastice inconştiente care determină intrarea în formă. Această intrare în formă este dependentă în întregime de elementul mişcare existent în copil. Ceea ce face copilul ca mişcări, felul cum, la el, aceste manifestări ale voinţei trec de la faza haotică, dezorientată, la aceea ordonată interior, felul cum copilul desfăşoară înspre exterior o activitate de modelare plastică a propriei sale fiinţe ‒ această muncă de modelare plastică are loc într-un grad foarte înalt înspre interior. Când copilul vine la noi în şcoala primară, nouă trebuie să ne fie clar faptul că prin progresul făcut de el în dezvoltarea fizic-sufletesc-spirituală procesul care mai întâi este trăit numai sub formă de mişcări trece într-o cu totul altă regiune. Până în perioada schimbării dinţilor, copilul este dependent, în procesul de formare a sângelui, de organizarea capului. Priviţi un om în perioada dezvoltării sale embrionare, cum formaţiunea capului este acum mult mai mare decât tot restul, cum până şi celălalt proces organic plăsmuitor, care ţine de ceea ce provine din exterior, de la ceea ce se petrece în trupul mamei, precum şi tot ceea ce provine de la copilul însuşi, toate acestea pornesc de la formaţiunea capului copilului. Această situaţie se păstrează, chiar dacă sub o formă mai estompată, în prima perioadă din viaţa omului, până la schimbarea dinţilor. La tot ceea ce se petrece acum în organismul uman participă în mod esenţial formaţiunea capului. Forţele care pornesc de la cap, de la sistemul neurosenzorial, acţionează asupra sistemului motor, asupra activităţii de modelare plastică. După ce copilul a trecut de perioada schimbării dinţilor, formaţiunea capului se retrage. Ceea ce acţionează în membre e dependent într-o măsură mai mică de formaţiunea capului şi depinde într-o măsură mai largă de substanţele şi forţele care intră în organismul uman prin alimentele consumate pe cale exterioară.

  Priviţi aceasta în mod absolut  exact! Să presupunem că un copil mănâncă ceva, de exemplu varză, în perioada anterioară schimbării dinţilor. De mâncat, o putem mânca, desigur, numai să n-o vorbim (germ. Kohl = varză; Kohl reden = a vorbi prostii ‒ n. t.). Varza are în ea, prin faptul că e varză, anumite forţe. Forţele pe care le are varza şi care joacă un rol important prin felul cum varza creşte, ca plantă, pe ogoare, aceste forţe sunt extrase din varză imediat după ce a fost mâncată de copil, şi prelucrarea verzei e efectuată de acele forţe ce radiază dinspre capul copilului. Imediat în forţele verzei se cufundă ceea ce radiază dinspre formaţiunea capului copilului însuşi. Când copilul trece de perioada schimbării dinţilor, varza îşi păstrează mult mai mult timp forţele proprii, în drumul parcurs de ea prin organismul uman, pentru că natura umană se interiorizează mai mult, şi varza nu e transformată deja în sistemul digestiv, ci abia la trecerea din sistemul digestiv în sistemul circulaţiei sanguine. Ea e transformată mai târziu. Prin aceasta, în organism se trezeşte o cu totul altă viaţă internă. Dacă în primii ani, până la schimbarea dinţilor, totul depinde de formaţiunea capului şi de forţele ei, pentru cea de-a doua perioadă din viaţă, pentru perioada dintre schimbarea dinţilor şi pubertate, devine deosebit de important felul cum procesul respirator, cu ritmul lui, iese în întâmpinarea circulaţiei sanguine, şi această transformare a forţelor care are loc la graniţa dintre procesul respirator şi sistemul circulaţiei sanguine dobândeşte o importanţă deosebită. Astfel, pentru vârsta şcolii primare, esenţialul este să existe mereu o anumită armonie şi aceasta trebuie stimulată prin educaţie, o armonie între ritmul care se formează în sistemul respirator şi ritmul cu care el intră în atingere în interiorul organismului, ritmul care zace în sistemul circulator şi care ia naştere din alimentele consumate în mod exterior. Compensarea, armonizarea dintre sistemul circulator şi sistemul respirator, aceste e procesul care are loc între schimbarea dinţilor şi pubertate.

Noi ştim că, dacă luăm pulsul unui om, percepem, în medie, la adulţi, de patru ori mai multe bătăi de puls decât respiraţii. Dar acest raport, care apare drept cel normal, dintre ritmul respirator şi cel sanguin, trebuie cucerit mai întâi la acea vârstă care se întinde între schimbarea dinţilor şi pubertate. Şi educaţia trebuie organizată în întreaga ei atitudine în aşa fel încât între ritmul respirator şi cel circulator să se poată forma un raport adecvat, ca mărime, structurii organismului uman. Întotdeauna, la om, acest raport dintre bătăile pulsului şi numărul respiraţiilor este puţin, foarte puţin diferit. La fiecare om în parte acest raport depinde de înălţimea lui, de faptul că e slab sau gras, el e influenţat de toate forţele sale de creştere, de forţele plastice care în primii ani ai copilăriei mai provin încă de la situaţia ereditară. Totul este ca între ritmul respirator şi ritmul circulator să existe raportul adecvat înălţimii, greutăţii corporale a omului respectiv. Dacă privesc un copil care are tendinţa de a creşte foarte înalt, de a deveni zvelt, eu ştiu: Aici trebuie că există un ritm respirator care, dintr-un anumit punct de vedere, acţionează mai slab asupra circulaţiei sângelui, decât dacă aş avea în faţa mea un copil grăsuţ. În cazul copilului grăsuţ, eu trebuie să influenţez ritmul respirator, prin întreaga muncă educativă, prin tot ceea ce provoc în el din punct de vedere spiritual-sufletesc, în aşa fel încât el să dobândească o presiune mai puternică, o viteză mai mare, pentru ca grăsuţul să aibă raportul potrivit pentru el. Toate acestea trebuie, bineînţeles, să acţioneze în dascăl în mod atât de firesc şi totuşi inconştient, ca şi privitul formei literelor atunci când citim. Trebuie să fim în stare să avem un sentiment care ne spune ce trebuie făcut în cazul copilului grăsuţ şi ce trebuie făcut în cazul celui slab, şi toate lucrurile de acest fel. Faptul că un copil are capul mare în raport cu restul corpului, sau că are un cap mic, este infinit de important. Dar toate acestea rezultă de la sine, dacă stăm în clasă având o bucurie interioară că  putem educa nişte copii şi fiind o individualitate de educator justă şi dacă ştim citi în individualităţile încredinţate nouă.

Acum, esenţialul este să captăm, aş zice, să luăm în stăpânire procesul permanent de modelare plastică, proces care este ca o derulare mai departe a ceea ce se petrece până în perioada schimbării dinţilor şi să-i ieşim în întâmpinare, să-i oferim ceva care porneşte din ritmul respirator. Iar acest ceva înseamnă tot ceea ce poate veni, în munca educativă, din direcţia artei muzicale, a artei recitării. Felul cum îl învăţăm noi pe copil să recite, cum îl conducem spre muzică, atât spre ascultarea muzicii, cât şi spre cântul vocal, spre activitatea muzicală proprie, toate acestea devin pentru educaţie un proces de modelare a ritmului respirator, astfel încât el să se poată adapta din ce în ce mai mult, de jos în sus, ritmului pulsului, care îi vine în întâmpinare. Şi este ceva foarte frumos, dacă cel ce predă, cel ce educă, reuşeşte să facă în aşa fel încât în tot ceea ce iese astfel la iveală când copilul învaţă să recite, când învaţă să cânte, datorită faptului că învaţă să recite, că învaţă să cânte, trăsăturile feţei se schimbă, chiar dacă într-un mod intim, subtil, imperceptibil pentru observaţia grosieră. Dacă noi, ca dascăli, ca educatori, învăţăm să-i privim pe copiii aflaţi între schimbarea dinţilor şi pubertate, dacă învăţăm să observăm ceea ce se dezvoltă în privire, în fizionomie, în felul de a mişca degetele, de a aşeza picioarele pe sol, prin faptul că un copil învaţă să recite şi să cânte, dacă suntem în stare să observăm toate acestea cu aceeaşi veneraţie interioară cu care am observat la copilul foarte mic cum, din centrul fiinţei sale, trăsăturile difuze ale feţei devin nişte trăsături frumos modelate ş.a.m.d., dacă ştim să observăm felul cum ceea ce noi facem în preajma copilului trece în fizionomia şi gesticulaţia corporală, atunci noi, ca oameni care predau, ca oameni care educă, ajungem să primim un răspuns afectiv ‒ care se iveşte, parcă, neîncetat, din ceva nedefinit ‒ la o întrebare afectivă. Întrebarea afectivă, pe care nici nu e necesar s-o aducem până la nivelul conştienţei intelectuale, este aceasta: Ce se întâmplă cu ceea ce eu provoc în fiinţa copilului, prin faptul că îl învăţ să recite, să cânte? ‒ Atunci, copilul răspunde: Eu primesc sau resping! ‒ şi vedem din gesturile corpului, din fizionomie, din mimica feţei: Oare ceea ce faci tu, pătrunde în fiinţa copilului, lucrează, sau ceea ce faci se volatilizează în aer, trece, pur şi simplu, prin copil şi iese afară şi e ca şi cum copilul nu ar lua nimic din toate acestea? ‒ Mult mai important decât respectarea tuturor regulilor pedagogice: “Asta trebuie să fie făcut aşa sau aşa!” este  să ne însuşim acest sentiment, să simţim reacţia interioară a copilului, să putem observa, când dezvoltăm activitate proprie, că ea ne vine în întâmpinare sub forma reacţiei copilului. Aşadar, în esenţă, în raportul dintre cel ce predă şi educă şi copil trebuie să se dezvolte un element intuitiv. Atunci, dacă ştim să apreciem întreaga valoare a acestui lucru, vom vedea ce important este în educare şi predare, la şcoala primară, să intervenim în mod just tocmai cu elementul muzical-poetic şi să înţelegem ce este, în fiinţa omului, elementul muzical.

Vedeţi dvs., noi îl descriem pe om, în antroposofie, ca având un corp fizic, care este partea material-grosieră a fiinţei sale, un corp mai subtil, corpul eteric, care încă mai este făcut din materie, dar o materie care nu are greutate, care are, mai degrabă, tendinţa de a se opune greutăţii şi de a se volatiliza în spaţiul cosmic. Omul posedă corpul său fizic greu, care cade la pământ, dacă el nu îl menţine în poziţie verticală; dar posedă şi un corp mai subtil, eteric, care vrea mereu, împotrivindu-se forţei gravitaţionale, să se volatilizeze în întinderile spaţiului. Şi la fel cum corpul fizic, dacă nu e sprijinit, cade jos, la fel cum corpul fizic trebuie sprijinit de sol sau de altceva solid, tot aşa corpul eteric trebuie ţinut de către forţele interne ale organismului uman ca să nu se volatilizeze. Noi vorbim, aşadar, de corpul fizic, de corpul eteric, şi mai vorbim apoi de corpul astral, care nu mai este de natură materială, ci este deja ceva spiritual, şi vorbim de organizarea eului, care este, de-abia ea cu adevărat, de natură spirituală. Vorbim de aceste patru părţi constitutive ale entităţii umane. Dacă îl observăm pe om în felul acesta şi vrem să ne cucerim cunoaştere, cunoaştere umană în legătură cu el, ne spunem următoarele: Organismul fizic îl putem înţelege, despre el ne putem procura cunoştinţe, dacă procedăm aşa cum procedează anatomia şi fiziologia din zilele noastre; pe omul eteric deja nu-l mai putem înţelege aşa, şi cu atât mai puţin pe omul astral.

Cum să-l înţelegem pe omul eteric? Ei bine, pentru a-l înţelege pe omul eteric e necesară o pregătire mult mai temeinică decât aceea care este căutată astăzi de cel care vrea să înţeleagă omul. Noi înţelegem omul dacă ne transpunem în activitatea de modelare plastică, dacă ştim că o curbură se formează în felul acesta, ceva culţuros, în felul acesta, că ele se formează aşa prin activitatea forţelor interioare. Prin ceea ce numim legi generale ale naturii, nu putem înţelege corpul eteric. Înţelegem corpul eteric prin ceea ce devine îndemânare a mâinii, a mâinii spiritualizate. De aceea, din nici o pregătire a dascălilor la seminar nu ar trebui să fie absentă o activitate artistică, izvorâtă din interiorul omului, o activitate de modelare plastică, sculptura. Dacă ea lipseşte, munca de educare va avea mult mai mult de suferit decât dacă un dascăl nu ştie care e capitala României sau a Turciei sau cum se numeşte un munte sau altul, fiindcă aceste lucruri pot fi găsite în lexicon. Nu e deloc necesar ca dascălul să ştie multe dintre lucrurile care se cer astăzi la examene; nu se întâmplă nici o nenorocire dacă ne uităm în lexicon. Dar încă nu există nici un lexicon care să ne înveţe acea mobilitate, acea îndemânare care ştie şi acea ştiinţă care e îndemânatică şi pe care dascălul trebuie să le aibă în el, ca să înţeleagă corpul eteric, care nu se manifestă conform legilor naturii, ci îl străbate pe om desfăşurând o activitate plastică.

Iar cu privire la corpul astral n-o scoatem la capăt deloc dacă ştim că legea lui Gay-Lussac sună aşa şi aşa, nici dacă ştim toate legile care se învaţă la acustică sau la optică. Cu privire la corpul astral n-o scoatem la capăt prin aceste legi empirice abstracte. Ceea ce urzeşte şi fiinţează în corpul astral nu poate fi perceput în felul acesta. Dar dacă am înţeles în interiorul nostru ce este o terţă, ce este o cvintă, dacă suntem în măsură să trăim interior acest raport ‒ dar percepând în mod interior-muzical, nu aşa cum face acustica ‒, dacă suntem în măsură să trăim în mod interior-muzical gama muzicală, atunci putem percepe ceea ce există în omul astral. Căci corpul astral al omului este muzică, nu istorie naturală, nu ştiinţă despre natură, nu fizică. Aceasta merge atât de departe, încât în activitatea formatoare putem urmări în organismulul uman cum muzica din corpul astral desfăşoară în om o activitate de modelare plastică. Ea îşi începe activitatea aici, la mijlocul omoplaţilor, radiază mai întâi în primă. Înaintând apoi spre secundă, ea plăsmuieşte partea superioară a braţului, înaintând spre terţă, antebraţul. Când ajungem la terţă, avem deosebirea dintre minor şi major, căci la antebraţ avem două oase, nu unul singur. Unul dintre oase, radius, o reprezintă pe una, celălalt, cubitus, pe cealaltă, adică minorul şi majorul. Cine observă organizarea exterioară a omului, în măsura în care ea depinde de corpul astral, trebuie să facă fiziologie nu ca fizician, ci ca muzician. Şi el trebuie să cunoască muzica interior-plăsmuitoare din organismul uman.

Urmăriţi cum vreţi, în mod anatomic, felul cum se întind nervii prin organismul uman, nu veţi da niciodată de sensul repartizării lor. Dar dacă urmăriţi traseele nervilor în mod muzical, înţelegând raporturile muzicale, dar totul audibil adânc în interior, nu pe baza unei  acustici fizice, dacă urmăriţi astfel sistemul nervos, dacă priviţi printr-o percepţie muzicală, printr-o percepţie spiritual-muzicală, felul cum aceşti nervi se întind de la membre spre măduva spinării, cum aici ei sunt încordaţi şi, de aici, merg mai departe spre creier, dacă priviţi toate acestea într-un mod spiritual-muzical, atunci prin percepţie muzicală veţi vedea cel mai minunat instrument muzical al omului, format din corpul astral, şi pe care cântă organizarea eului.

Şi dacă, înălţându-ne de aici, aflăm cum se plăsmuieşte vorbirea în om, dacă facem cunoştinţă cu structura interioară a vorbirii, pe care nimeni nu mai ajunge să o cunoască în epoca noastră, a civilizaţiei avansate, care a suprimat tot ceea ce ţine de percepţia plastic-intuitivă, dacă ajungem să aflăm ce se petrece în om atunci când el rosteşte un A, un I, că în A zace uimirea în faţa unui lucru, iar în I consolidarea în sine a entităţii umane, dacă ajungem să ştim în felul acesta cum pătrunde, ca să spunem aşa, vorbirea în organizarea omului, dacă învăţăm să nu spunem doar în mod abstract, când o bilă se rostogoleşte: ea se rostogoleşte ‒, ci dacă învăţăm să exprimăm rostogolirea în vorbire, să exprimăm ceea ce se revarsă astfel în mod interior tot atât de plastic cum este rostogolirea bilei în exterior ‒  rollen ‒, dacă ajungem să cunoaştem printr-o asemenea percepţie interioară, dar printr-o percepţie interioară ce ţine de spiritualul vorbirii, ceea ce acţionează de fapt în vorbire, atunci ajungem să cunoaştem, prin structura vorbirii, organizarea eului.

Astăzi, dacă vrem să aflăm care este organizarea omului, ne ducem la fiziolog, la anatomist, iar dacă vrem să aflăm ce trăieşte în vorbire, ne ducem la filolog. Dar între ce spune unul şi ce spune celălalt nu există nici o legătură. Dar tocmai acesta este esenţialul, să ia naştere o legătură interioară spirituală, să ştim că în actul vorbirii trăieşte un geniu al limbii şi că acest geniu al limbii poate fi studiat, şi că, dacă îl studiem, ajungem să cunoaştem organizarea eului uman.

Noi includem, în Şcoala Waldorf, în programul de învăţământ, şi euritmia. Ce facem prin aceasta? Noi împărţim euritmia în euritmie muzicală şi euritmie poetică. La orele de euritmie muzicală, noi facem să iasă la lumină în copil acele mişcări ce corespund structurii corpului astral; iar la orele de euritmie poetică, facem să iasă la suprafaţă acele structuri care corespund organizării eului. Lucrăm astfel în mod conştient la modelarea omului sufletesc, prin faptul că facem mişcările fizice şi îi învăţăm pe copii euritmie muzicală; şi lucrăm în mod conştient la modelarea omului spiritual, prin faptul că facem mişcările fizice corespunzătoare, la orele de euritmie poetică. Dar o asemenea muncă nu poate izvorî decât dintr-o înţelegere cu adevărat totală a organizării umane. Cine crede că se poate apropia de om cu ajutorul fiziologiei exterioare sau al psihologiei experimentale, care nu este decât tot fiziologie exterioară, nu vede că nici în viaţă, dacă vrem să transpunem pe cineva într-o dispoziţie anumită sufletească, nu ciocănim într-o placă de lemn, ci trebuie să facem muzică. Tot astfel, nici cunoaşterea nu trebuie să se oprească la regulile logice abstracte, ci trebuie să se ridice până la sesizarea vieţii umane, în aşa fel încât ea să nu înţeleagă doar natura moartă sau viul după ce a ajuns ceva mort sau dacă ni-l reprezentăm ca şi cum ar fi mort. Dacă de la aceste reguli abstracte ne înălţăm până la ceea ce se modelează plastic, aşa cum fiecare lege a naturii se modelează în mod sculptural, atunci ajungem să-l cunoaştem pe om în ceea ce priveşte corpul său eteric. Iar dacă începem să auzim în mod interior-spiritual cum ritmul cosmic se rosteşte pe sine din cel mai minunat instrument muzical, care e făcut din om datorită corpului său astral, atunci ajungem să cunoaştem natura astrală a omului. Şi ar trebui să existe o conştienţă a acestui fapt: Prima perioadă a învăţării: Învăţăm să cunoaştem în mod logic-abstract corpul fizic al omului. Aplicăm apoi activitatea de modelare plastică la cunoaşterea intuitivă: Ajungem să cunoaştem corpul eteric. Şi a treia perioadă: Din fiziolog, devenim muzician şi îl privim pe om aşa cum privim un instrument muzical, o orgă sau o vioară, văzând în acestea muzica realizată; aşa ajungem să cunoaştem corpul astral al omului. Şi dacă învăţăm să nu trăim uniţi cu cuvintele doar într-un mod exterior, bazat pe memorie, dacă învăţăm să recunoaştem geniul care este activ în cuvinte, atunci ajungem să cunoaştem organizarea eului uman.

Ei bine, azi l-am lumina pe un om dacă, în cazul unei reforma universitare, în ceea ce priveşte studiul medicinei, să zicem, am spune: Cunoaşterea trebuie să se înalţe de la învăţarea modelajului la învăţarea practicii muzicii, şi apoi la învăţarea artei recitării. Oamenii ar spune: Dar cât timp ar dura o asemenea pregătire profesională! Şi fără asta, ea durează destul de mult! Şi voi spuneţi să se mai meargă de la modelaj la muzică, şi de la muzică la recitare! - Dar, în realitate, ea ar dura mai puţin. Fiindcă timpul îndelungat necesar în epoca actuală unei pregătiri profesionale depinde de un lucru cu totul special. Şi anume, de faptul că se rămâne cu totul la stadiul abstract-logic şi la observaţia empiric-senzorială. Ce-i drept, se începe cu corpul fizic, dar în acest fel el nu poate fi explicat ‒ şi acum nu se mai ajunge la nici un capăt. Poţi studia tot felul de lucruri şi poţi continua până la sfârşitul actualei vieţi pământeşti: nu e nevoie să ajungi la un capăt, pe când totul se rotunjeşte interior dacă lucrurile sunt construite ele înseşi în mod organic, în ceea ce priveşte organismul corporal-sufletesc-spiritual. Nu se pune problema, aşadar, ca prin antroposofie să mai adăugăm noi capitole pe lângă ceea ce avem deja. O, putem fi deja mulţumiţi cu ceea ce ne oferă ştiinţa exterioară. Noi nu o combatem, suntem doar plini de recunoştinţă faţă de ea, dar aşa cum suntem plini de recunoştinţă faţă de constructorul de viori pentru că ne oferă vioara. Dar ceea ce e necesar, necesitate care izvorăşte din sânul culturii şi civilizaţiei actuale, este să luăm în propriile noastre mâini această întreagă cultură actuală şi să o pătrundem cu suflet, să o spiritualizăm, aşa cum omul însuşi e pătruns cu suflet şi cu spirit. E necesar să nu mai lăsăm ca elementul artistic să existe aşa, ca un ingredient de lux, pe lângă viaţa cea serioasă, ca un amuzament, la care apelăm, chiar dacă de obicei ştim să luăm viaţa în mod spiritual, ci e necesar să luăm viaţa în aşa fel încât elementul artistic să pătrundă pretutindeni lumea şi omul, ca o legitate divin-spirituală.

Noi trebuie să învăţăm să spunem: Tu stai faţă în faţă cu lumea. La început, tu o scoţi la capăt cu ea apelând la noţiuni şi idei logice. Dar fiinţialitatea lumii îi dă naturii umane şi altceva, care izvorăşte din activitatea cosmică plastică, o activitate care lucrează din sfere spre noi, la fel cum greutatea pământească lucrează de jos în sus, dinspre centrul Pământului. Şi în toate acestea se integrează muzica sferelor, care acţionează în ambianţa din jurul Pământului. După cum activitatea plastică acţionează de sus, iar cea fizică acţionează de jos, prin forţa greutăţii, tot astfel în mişcarea astrelor din ambianţa Pământului lucrează muzica sferelor. Iar ceea ce îl face pe om să fie om, ceea ce a fost presimţit din vremurile vechi, când se mai formulau fraze de felul acesta: “La început a fost cuvântul, şi cuvântul era la Dumnezeu şi un Dumnezeu era cuvântul”, Cuvântul cosmic, vorbirea cosmică, ea este aceea care împânzeşte şi entitatea umană şi în entitatea umană devine organizare a eului. Dacă vrem să educăm, trebuie să ne cucerim din cunoaşterea lumii cunoaşterea omului şi să învăţăm să modelăm în acest fel, artistic, ceea ce ne-am cucerit drept cunoaştere a omului din cunoaşterea lumii.

Vom continua astă seară.