Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METODICA PREDĂRII ŞI CONDIŢIILE DE VIAŢĂ
ALE EDUCĂRII

GA 308


CONFERINŢA A PATRA

Stuttgart, 10 aprilie 1924, seara

Azi dimineaţă am încercat să arăt în ce fel cunoaşterea omului însuşi trebuie să se transforme şi ea, trecând de la simpla cunoaştere naturală la nişte forme de cunoaştere mai înalte, aş zice, dacă e ca întreg omul, aşadar, şi întreg omul în devenire, copilul, să fie înţeles în aşa fel încât această înţelegere să poată deveni o mânuire artistică a muncii de predare şi educare. Mi-aş putea imagina că o să se ivească întrebarea: Da, dar este oare adevărat că asemenea lucruri, cum sunt înţelegerea corpului fizic prin simpla observaţie şi reflecţie intelectuală, înţelegerea corpului eteric al omului prin activitatea de modelaj, înţelegerea corpului astral prin înţelegerea muzicii, înţelegerea organizării eului prin pătrunderea fiinţei vorbirii, e adevărat că o asemenea pătrundere a fiinţei umane, dacă există în dascăl şi educator, poate deveni, într-un anumit fel, practică? ‒ Desigur, dacă vrem să caracterizăm întreaga esenţă a educării şi predării, aşa cum s-a făcut în conferinţele prezentate aici în legătură cu pedagogia Waldorf, atunci trebuie să spunem: Lucrul cel mai important care trebuie să existe la dascăl, la educator, este tocmai modul de a înţelege viaţa, concepţia de viaţă, nu ceea ce se înţelege astăzi, de obicei, prin concepţie de viaţă, fiindcă asta este ceva cu totul şi cu totul teoretic, ci ceva care pătrunde ca o forţă sufletească întreaga fiinţă activă a omului, aşadar, şi a omului care educă. Aş spune: Dacă dascălul sau educatorul vor să-şi însuşească nişte principii educative pe baza a ceea ce ne poate da cel mai nou mod, oficial recunoscut, de a-l înţelege pe om, atunci el va trebui să-şi ia din altă parte entuziasmul de care are neapărat nevoie, ca dascăl, ca educator. De aici permanentele atenţionări asupra idealurilor muncii educative, care, totuşi, rămân ineficiente, ele provin din tot felul de abstracţiuni, oricât de perfect îndreptăţite ar părea ele. Dar o înţelegere reală, care pătrunde în esenţa lumii şi a omului, va face prin propria ei existenţă ca în inima omului să se reverse entuziasmul şi îl va situa pe educator şi dascăl în meseria lui în aşa fel încât va putea sorbi entuziasm el însuşi din ceea ce simte în raportul său cu lumea şi cu sine însuşi, la fel ca artistul, dacă opera de artă trăieşte în membrele sale. Atunci, el nu are nevoie să-şi ia entuziasmul din altceva: şi-l ia din lucrul însuşi. Şi acel entuziasm care la dascăl şi educator izvorăşte dintr-o concepţie despre lume trăită interior şi care poate fi trăită mereu în mod nou, acel entuziasm interior se va transfera asupra dispoziţiei sufleteşti a copiilor ce au fost încredinţaţi dascălului. Astfel, unui om care priveşte în interiorul fiinţei umane în aşa fel încât vede cum se armonizează în interiorul entităţii umane, tocmai la vârsta şcolii primare, la vârsta dintre schimbarea dinţilor şi pubertate, elementul muzical şi cel plastic-modelator, nici nu ar putea alege nişte căi nejuste pentru a-l familiariza pe copil, pe omul în devenire, cu scris-cititul. El va avea un sentiment viu al acestui fapt: Scrisul, mai ales dacă e practicat în felul descris aici, solicită întreaga fiinţă a omului, trece în modul de a mişca braţele şi mâinile, spiritualizează braţele şi mâinile şi este un exerciţiu pentru omul întreg.

Tocmai asemenea lucruri din fiinţa umană sunt simţite în mod viu, dacă pornim de la o concepţie despre lume de felul celei pe care am descris-o azi dimineaţă. Şi tot aşa vom simţi atunci că scris-cititul este o ocupaţie unilaterală a capului şi că această ocupaţie îl face pe om unilateral şi vom simţi: Copilul e apt pentru o asemenea activitate unilaterală abia după ce a fost solicitat mai întâi în totalitatea sa, în întreaga sa fiinţă umană. De aceea, un dascăl care îşi va însuşi o asemenea înţelegere a omului va avea grijă să dezvolte scrisul din pictat-desenat şi din desenat-pictat, în felul descris, până când copilul a ajuns să poată aşterne pe hârtie ceea ce simte interior drept cuvânt, drept propoziţie.

Acum, copilul a ajuns într-un anumit punct al dezvoltării sale. El vorbeşte, şi poate fixa în scris ceea ce vorbeşte. Abia pe urmă vine timpul când se trece la exerciţiile de citire, când se începe învăţarea cititului. Şi acest citit va putea fi predat foarte uşor, dacă am dezvoltat mai întâi scrisul până la o treaptă cu adevărat desăvârşită, într-un anumit sens. Apoi, după ce copilul a transpus mai întâi prin exerciţiu conţinutul textului scris şi citit în el însuşi, în fiinţa sa umană, în sistemul motor, în sistemul mişcării, după ce a participat interior la crearea a ceea ce urmează să fie apoi citit, abia atunci el e matur pentru a fi condus spre unilateralizare; acum poate fi solicitat capul ‒ fără să apară un pericol pentru dezvoltarea omului respectiv ‒, ca să transpună în citit ceea ce a fixat el însuşi, scriind.

Vedeţi care este esenţialul: să-l transpunem în activitate pe omul în devenire într-un mod cu adevărat obiectiv, săptămână de săptămână, lună de lună, în felul cerut de forţele organizării umane care se dezvoltă în el. Esenţialul este, aşadar, să citim din felul cum vrea să se dezvolte entitatea umană ce avem de făcut cu copilul la fiecare vârstă. Şi atunci nu se poate, bineînţeles, să se lucreze cu acele orare care prevăd o anumită activitate timp de o oră sau trei sferturi de oră, sărind imediat la altă activitate, apoi la o a treia ş.a.m.d. De aceea, în Şcoala Waldorf a fost introdus acel mod de a preda care prevede ca, timp de câteva săptămâni, în primele două ore de dimineaţă, să fie predată mereu aceeaşi materie de studiu, astfel încât elevul să se transpună cu totul în acea materie, să nu fie smuls imediat din sânul ei, când abia a început să se cufunde în ea. În Şcoala Waldorf se practică, aşadar, un anumit învăţământ pe epoci.

Acum se pune problema de a găsi, pentru tot ceea ce trebuie să-l învăţăm pe copil între schimbarea dinţilor şi pubertate, metoda de a citi din cerinţele naturii umane înseşi ceea ce trebuie să-l învăţăm. Aici e necesar, înainte de toate, dacă vrem să-l introducem pe copil treptat într-o relaţie cu el însuşi şi cu lumea, să avem noi înşine, ca dascăli şi ca educatori, o asemenea relaţie cu lumea. În orice caz, în cadrul civilizaţiei actuale, nu este posibil, oricât de erudiţi vom fi devenit, să ne cucerim în cadrul acestei civilizaţii o relaţie interioară vie, plină de conţinut, cu lumea şi cu noi înşine. Iarăşi, o afirmaţie radicală. Dar astăzi nu ne este îngăduit să dăm înapoi, speriaţi, în faţa înţelegerii reale a ceea ce trebuie integrat cu încetul civilizaţiei. E necesar, mai ales, ca dascălul şi educatorul să nu urmărească el însuşi, în felul cum se formează, doar o aşa-numită politică cosmică a turnului de fildeş, ci să privească dincolo de simpla realitate pământească şi să ştie că el, ca om, e dependent nu numai de substanţele alimentare din mediul său cel mai apropiat, ci de întreg universul. Desigur, în această privinţă, astăzi chiar există o mare dificultate, dacă vrei să vorbeşti într-un mod lipsit de prejudecăţi. Fiindcă, dacă astăzi oamenii caută să privească dincolo de dependenţa lor de realitatea pur pământească, în cultura epocii se găsesc prea puţine lucruri care să ofere puncte de sprijin pentru aşa ceva. Din acest motiv, sunt preluate în multe cazuri nişte învăţături vechi, provenite din vechi revelaţii instinctive, şi adoptate în epoca prezentă, fără a fi înţelese. Şi în felul acesta ia naştere superstiţia. Şi, de fapt, în cadrul civilizaţiei recunoscute în epoca prezentă, noi nu avem, la omul de astăzi, decât o politică a turnului de fildeş, deoarece această civilizaţie nu oferă încă nişte adevăruri care să se răspândească, pornind de pe Pământ, în spaţiul cosmic. În acest caz, nu avem decât calcul sau, cel mult, analiză spectrală, care ne informează despre mersul şi poziţia stelelor, ne informează ‒ cel puţin, aşa pretind ‒ despre substanţa din care sunt făcute astrele ş.a.m.d. Dar în civilizaţia general recunoscută astăzi nu putem găsi deloc, în ceea ce priveşte realitatea extrapământesc-cosmică, o cunoaştere tot atât de intimă cum este aceea pe care noi ne-o cucerim prin faptul că intrăm în nişte relaţii foarte apropiate cu fiinţele Pământului. Nu-i aşa, în privinţa verzei şi a spanacului şi a vânatului, omul mai posedă cu totul alte cunoştinţe decât cele pe care şi le însuşeşte el printr-o ştiinţă abstractă, intelectualistă, fiindcă el mănâncă aceste lucruri şi în cazul mâncării nu joacă nici un rol simplul gând abstract. Doar nu mâncăm numai pentru a experimenta în noi înşine ce are de spus ştiinţa actuală despre iepure, ci noi trăim, din fiinţa iepurelui, prin gust, prin felul cum digerăm, lucruri mult mai concrete, mai intime, aş zice. Dar cunoaşterea pe care o avem noi despre Cosmosul extrapământesc este de aşa natură, încât ne lipsesc cu desăvârşire aceste raporturi mai intime. Fiindcă, dacă noi am şti despre iepure numai ceea ce ştiu despre universul extrapământesc astronomia şi analiza spectrală, şi am avea numai acele rezultate obţinute prin calcul în legătură cu poziţiile reciproce ale oaselor la iepure, cu raportul cantitativ al substanţelor care se găsesc în iepure, dacă noi ne-am fi creat numai o asemenea relaţie cu iepurele, atunci nu ne-am putea lămuri deloc în privinţa relaţiei umane pe care o avem cu iepurele. Nu s-ar crea nimic care să fie o relaţie umană trăită, cu iepurele. Numai că omul de astăzi nu ştie că într-o veche înţelepciune instinctivă existau asemenea relaţii intime şi cu universul extrapământesc. Dacă privim în mod just acea veche înţelepciune, în noi se naşte iarăşi impulsul de a căuta, pe treapta noastră mai avansată în ceea ce priveşte structura sufletească, o nouă înţelepciune în aceste domenii, care ne poate fi transmisă într-un mod la fel de uman ca şi ştiinţa despre obiectele din natură, care există de jur împrejurul nostru, în lumea pământească.

Vreau să explic cele de mai sus prin câteva exemple, ca să arăt cât de important este ca dascălul să-şi creeze o relaţie într-adevăr vie cu lumea, pentru a bea din ea entuziasmul de care are nevoie pentru a transpune în imaginile concrete pe care le creează pentru copil ceea ce în sufletul său trebuie să trăiască în alt altfel. Dar dacă este iniţiat el însuşi în relaţia sa cu lumea, atunci aceasta se transformă, când îl vede pe copil şi activitatea acestuia, în acea lume de imagini care e necesară pentru a-l face pe copil să înainteze atâta cât pretinde evoluţia omenirii. Vedeţi dvs., noi avem în jurul nostru lumea plantelor. Ea conţine, într-adevăr, pentru o privire adecvată, foarte multe enigme. Asemenea enigme l-au frapat pe Goethe. El a urmărit formele vegetale în curs de dezvoltare în diferitele lor metamorfoze [ Nota 7 ] şi a ajuns, privind felul cum se dezvoltă planta, la o formulă ciudată, care, aş zice, revarsă viaţă asupra cunoaşterii plantelor. El a ajuns la formula pe care o exprimă prin cuvintele: Să privim mai întâi germenele pe care îl cufundăm în pământ, din care creşte planta. Aici, din punct de vedere exterior, fizic, viaţa plantei e comprimată ca într-un punct. Pe urmă, vedem cum germenele se dezvoltă, cum viaţa se dilată tot mai mult şi mai mult, iar în primele cotiledoane este, în sfârşit, dilatată cu totul. Apoi iar se contractă, rămâne la îngustimea tulpinii, merge până la începutul frunzei următoare, iar se dilată, pentru a se contracta iar, aşteptând în tulpină, şi pentru a se dilata din nou, la baza frunzei următoare ş.a.m.d., până la ultima contractare, când, în procesul de formare a noului germene, a seminţei, întreaga viaţă a plantei se contractă din nou într-un singur punct fizic. Aşa vorbea Goethe despre faptul că această creştere a plantei prezintă în devenirea ei alternanţa dintre dilatare, contractare, dilatare, contrac-tare.

Ei bine, cu aceasta, Goethe a privit adânc în procesul interior de plăsmuire care izvorăşte din viaţa proprie a plantei. Dar, pentru că pe atunci încă nu venise momentul, el n-a putut să raporteze această viaţă a plantelor, a cărei formulă o găsise, la întreaga lume. Fiindcă întreaga lume, cu forţele ei, participă întotdeauna la felul cum o fiinţă urzeşte şi trăieşte. Cu ajutorul ştiinţei spirituale actuale, al ştiinţei spirituale antroposofice, aşa cum o puteţi urmări în literatura antroposofică ‒ aş vrea să mă refer doar în treacăt la aceste lucruri -, se poate merge mult dincolo de această formulă. Şi se va constata atunci că în dilatarea plantei trăieşte ceea ce vine de la Soare. Fiindcă în Soare nu trăieşte doar ceea ce e consemnat de astronomie şi analiza spectrală, ci o dată cu razele solare se unduiesc şi urzesc spre Pământ nişte forţe spirituale, iar în această viaţă sufletească interioară a luminii solare trăieşte ceea ce condiţionează, de exemplu, în cadrul creşterii plantei, dilatarea. Aici, esenţialul nu este că această dilatare se petrece numai când Soarele îşi trimite lumina asupra plantelor, căci forţa de creştere a plantei se păstrează, în ceea ce are ea solar, şi după ce lumina exterioară nu se mai revarsă asupra ei. Iar tot ceea ce se contractă, când întreaga creştere a plantei se concentrează din nou într-un punct, la trecerea de la baza unei frunze la alta, la procesul de formare a seminţei, toate acestea se află sub influenţa forţelor lunare. Şi, după cum în Cosmos vedem într-o alternanţă ritmică lumina Soarelui şi lumina Lunii, tot aşa noi vedem oglindirea a ceea ce ni se revelează în alternanţa ritmică dintre lumina Soarelui şi lumina Lunii ce se revarsă din cer spre Pământ, o vedem în planta ce răsare, care aduce în întâmpinarea acţiunii Soarelui dilatarea pe care o vedem în frunze, şi noi vedem forţele Lunii în contractarea plantei. Procesul dilatării şi contractării este, în plantă, imaginea de oglindă a ceea ce acţionează în jos, spre Pământ, din întinderile cosmice, din depărtările eterice, prin forţele Soarelui şi ale Lunii, în alternanţa lor.

Acum, privirea se extinde deja dinspre Pământ spre întinderile cosmice, spre depărtările eterice. Şi ne facem o impresie despre felul cum se hrăneşte, aş zice, Pământul, în fertilitatea şi forţele sale de creştere, din ceea ce se revarsă spre el din Cosmos. Şi în noi ia naştere un sentiment al felului cum, ocolind prin plantă, noi ne unim cu spiritul Soarelui şi al Lunii. Acum, ceea ce, de obicei, este doar calculat sau observat prin analiză spectrală, este adus aproape de om. Dacă avem nevoie de entuziasm, pentru a le spune oamenilor în devenire ceva în legătură cu raportul dintre om şi lume, atunci acesta nu poate izvorî numai din observarea abstractă a faptului că o frunză are marginile zimţate sau nezimţate sau că frunzele au o formă sau alta. De aici nu ia naştere entuziasmul. Dar entuziasmul apare atunci când oglindirea Soarelui şi a Lunii ni se arată în creşterea unei plante sau a alteia. Ce minunată devine observarea naturii înconjurătoare dacă observăm, să zicem, o anumită plantă care creşte în mod regulat, cum e piciorul cocoşului: Găsim în ea ceva ce Pământul trimite spre Cosmos, prin faptul că se dăruieşte într-un mod plin de iubire, aş zice, elementului solar şi lunar al Cosmosului, venerându-le, în egală măsură, pe amândouă. Ne îndreptăm privirea spre o plantă cum ar fi cactusul, care îşi dilată ceea ce este tulpina: ce vedem aici? În contractarea pe care o prezintă de obicei tulpina, noi vedem forţele lunare; când tulpina vrea să se dilate ea însăşi, noi vedem lupta dintre influenţele solare şi cele lunare. Vedem, după forma fiecărei plante, în ce fel colaborează în ea Soarele şi Luna. Vedem în fiecare plantă o mică lume, o copie a lumii mari. Aş zice: după cum de obicei în oglindă vedem propria imagine, în oglinda creşterilor de pe Pământ vedem ce se petrece afară, în Cosmos.

În vechea înţelepciune instinctivă, asemenea lucruri existau, ele erau cunoscute. O dovadă este următoarea: Oamenii au văzut că în viaţa vegetală ce răsare primăvara din pământ se oglindeşte din Cosmos felul cum se raportează unele la celelalte forţele solare şi forţele lunare. De aceea, primăvara era celebrată prin sărbătoarea Paştilor, a cărei determinare temporală se făcea aici, jos, în funcţie de raportul dintre Soare şi Lună. Paştile sunt sărbătoarea situată în prima duminică după Luna plină a echinocţiului de primăvară. Aşadar, determinarea temporală a Paştilor era luată din spaţiul cosmic, tocmai din raportul reciproc dintre Soare şi Lună. Ce se urmărea să se spună prin aceasta? Se urmărea să se spună aşa: Să privim cum răsar plantele primăvara. Avem aici o enigmă în faptul că uneori ele răsar mai devreme, alteori, mai târziu. Dar noi privim în intimitatea acestei enigme dacă în anul respectiv căutăm să vedem cum determinarea temporală a Lunii de primăvară există pretutindeni unde ceva germinează şi răsare. Ei bine, există, cu siguranţă, alţi factori, care stânjenesc acest lucru, dar, în general, se poate observa că, într-adevăr, în ceea ce are loc primăvara, prin faptul că într-un an plantele răsar mai devreme, în alt an, mai târziu, se exprimă ceea ce are loc între Soare şi Lună. Dar ce vom spune, dacă vom urma numai politica ştiinţifică a turnului de fildeş, a dependenţei faţă de Pământ? Vom spune: Ei da, într-unul din ani, când plantele răsar mai repede, aceasta se întâmplă din cauză că a nins mai puţin timp, iar într-un an în care plantele răsar mai târziu, a nins mai mult timp. ‒ O explicaţie foarte la îndemână, desigur, dar care, de fapt, nu explică absolut nimic. Ajungem la o înţelegere adevărată a acestui lucru numai dacă ştim să ne spunem, pe baza adevărului, că procesele de creştere a plantelor depind de influenţa forţelor solare şi lunare, şi dacă spunem: Dacă zăpada se menţine un timp mai lung sau mai scurt într-un an, aceasta depinde tot de configuraţia Soarelui în raport cu Luna. Acelaşi lucru care determină plantele să iasă afară determină şi durata perioadei cu zăpadă. Aşadar, raporturile climatice, condiţiile meteorologice ale unui an, sunt puse în acest fel tot sub influenţa cosmică.

Ei bine, continuând să urmărim asemenea lucruri mai departe şi tot mai departe, începem să înţelegem viaţa Pământului, viaţa pe care acest Pământ o duce în peregrinarea lui prin Cosmos. Noi spunem: Un om poate prospera dacă vacile din grajdul lui sunt multe la număr şi el primeşte mult lapte ‒ pentru că aici putem face trimitere la o  dependenţă, cunoscută nouă, a omului de mediul său pământesc nemijlocit. Noi urmărim o dată felul cum se alimentează omul, prin faptul că privim în intimitatea acestui raport. Ceva ne apare ca fiind viu abia când vedem raportul său cu mediul înconjurător, felul cum prelucrează el ceea ce primeşte din mediul înconjurător. Dacă vedem cum peregrinează Pământul prin spaţiul cosmic, preluând ceea ce îi vine de la Soare şi Lună şi de la celelalte astre, îl vedem trăind în univers. Nu elaborăm o geologie şi o geografie fără viaţă, ci înălţăm ceea ce ne pot oferi geologia şi geografia pe treapta unei descrieri a vieţii Pământului în Cosmosul extrapământesc. În faţa privirii noastre spirituale, Pământul devine o fiinţă. Când vedem acum plantele răsărind din sol, noi vedem cum Pământul dă mai departe celor ce există în el viaţa pe care o primeşte din Cosmos, şi Pământul şi creşterea plantelor devin pentru noi o unitate. Şi ne dăm seama: Este un nonsens să smulgem o plantă din sol şi să o privim apoi, smulsă din locul ei, de la rădăcină până la floare, şi să credem că aceasta este o realitate. Aceasta este o realitatea la fel de puţin ca un fir de păr uman, smuls din cap; el face parte din întregul organismului şi nu poate fi înţeles decât ca făcând parte din întregul organismului. A smulge un fir de păr şi a-l studia izolat este un nonsens la fel de mare ca acela de a smulge o plantă şi a o studia izolat. Firul de păr există în contextul organismului uman şi planta în contextul întregului Pământ viu.

În felul acesta întreţesem propria noastră fiinţă cu Pământul cel viu, astfel încât nu simţim doar că umblăm pe suprafaţa lui, ci vedem şi în mediul înconjurător ceea ce acţionează din depărtările eterice. Ne formăm o percepţie vie şi un sentiment viu al faptului că de peste tot, din Cosmos, asupra Pământului acţionează forţele care, după cum am spus, au tendinţa de a atrage corpul eteric, exact la fel cum corpul fizic e atras spre Pământ. Şi ne formăm astfel un sentiment viu al curentului eteric ce tinde spre depărtări, după cum în ceea ce priveşte corpul fizic ne formăm un sentiment al greutăţii care ne atrage spre Pământ. Cu aceasta, privirea omului se extinde tot mai mult şi mai mult, astfel încât cunoaşterea sa devine viaţă interioară, încât, prin cunoaşterea sa, el îşi cucereşte, într-adevăr, ceva. Înainte, el credea că Pământul este ceva mort în univers. Prin cunoaştere, îl însufleţeşte, îi dă viaţă. Trebuie să ne întoarcem la o asemenea cunoaştere vie, ale cărei ecouri le mai vedem în determinări temporale de felul aceleia a Paştilor. Dar noi trebuie să ajungem la  o înţelegere a realităţilor cosmice pe baza unei cunoaşteri avansate, lucide, nu pe baza instinctului, cum era cazul în vremurile vechi. Această înţelegere a realităţilor cosmice va trăi în noi în aşa fel încât le vom putea da forma imaginilor artistice de care avem nevoie. Un om care vede cum în orice creştere vegetală stăpânesc Soarele şi Luna simte cât entuziasm pentru univers poate izvorî dintr-o asemenea înţelegere vie şi, într-adevăr, el va explica ce sunt plantele în alt mod decât unul care îşi însuşeşte şi prelucrează concepţiile abstracte din cărţile de botanică actuale. În acest caz, totul se schimbă, noţiunea devine bogată în sentimente şi ea poate fi transmisă într-un mod artistic omului în devenire, copilului. Şi copilul se maturizează pentru a primi ceea ce poate face educatorul dintr-o asemenea înţelegere, care vizează orizonturi largi, cam spre vârsta de zece ani. Şi dacă i se comunică acum sub formă de imagini concrete, vii, faptul că întreg Pământul este o fiinţă, că el poartă plantele aşa cum omul îşi poartă părul, numai că într-un mod mai complicat, dacă facem ca în faţa privirii să apară o unitate, dar o unitate vie între fiinţa Pământului şi un mediu de viaţă sau altul al plantelor, atunci în sufletul copilului se deschide ceva, ca un fel de dilatare. Atunci, când îi prezentăm copilului ceva despre fiinţa plantei, în sufletul lui se petrece ceva ca şi cum noi i-am veni în întâmpinare asemeni unui om aflat în aer stătut şi facem ca spre el să ajungă un curent de aer proaspăt, astfel încât respiraţia i se dilată în aerul proaspăt. Această dilatare a sufletului este ceea ce se întâmplă printr-o asemenea cunoaştere cu adevărat pe măsura tainelor Cosmosului.

Să nu spuneţi: copilul nu e destul de matur pentru asemenea idei. Acela care are în substrat această concepţie despre lume, acela ştie să transpună asemenea idei în nişte forme pentru care copilul este matur, astfel încât el să fie captivat cu întreaga lui fiinţă. Posibilitatea de a simplifica în mod concret-sugestiv apare de la sine, dacă mai întâi avem în noi substratul necesar. Şi din asemenea substraturi trebuie să izvorască tot ceea ce dascălul şi educatorul îi transmite copilului. Atunci se formează cu adevărat o legătură între omul în devenire şi lume. Şi atunci ia naştere ca de la sine tendinţa de a transpune totul în imagini vii, fiindcă ceea ce v-am spus adineaori despre lumea plantelor nu poate fi explicat în mod abstract, asemenea lucruri pot fi transmise copilului numai dacă le dezvoltăm sub formă de imagini concrete, numai dacă nu apelăm doar la facultatea de cunoaştere a intelectului, ci la omul întreg. Şi vom vedea, fără îndoială, cum, înţelegând un asemenea lucru, pe care l-am transpus într-o imagine, copilul se dezgheaţă în mod surprinzător. Atunci nu mai e cazul deloc ca el să ne răspundă numai cu gura, printr-o noţiune pe care încă n-o poate formula, ci el vrea să povestească şi să-şi ia în ajutor braţele, mâinile, el va face tot felul de lucruri care vin din omul întreg şi, înainte de toate, în aceste gesturi şi semne el va dezvălui faptul că are o trăire interioară a lor, că e greu să te apropii de un lucru. Şi cel mai frumos şi mai nobil lucru pe care ni-l putem cuceri în cazul învăţării este faptul că avem sentimentul, senzaţia: E greu, e nevoie să te osteneşti, ca să te apropii de un lucru. ‒ Cine crede că poate atinge întotdeauna esenţa unui lucru, atâta cât este necesar, numai cu ajutorul cuvintelor inteligente, acela nu are nici o veneraţie faţă de lucrurile lumii, iar veneraţia faţă de lucrurile lumii este ceea ce ţine de omul întreg, desăvârşit, în măsura în care omul poate deveni desăvârşit şi întreg în cadrul existenţei pământeşti. Dacă simţim cât de cât ce neajutoraţi suntem când vrem să ne apropiem de esenţa lucrurilor, dacă simţim că trebuie să considerăm împreună tot ceea ce avem în omul întreg, abia atunci avem atitudinea justă a omului faţă de lume. Această atitudine i-o putem transmite copilului numai dacă o avem noi înşine. Metodica predării trebuie să trăiască, ea nu poate fi doar exercitată. Metodica predării trebuie să înflorească din condiţiile de viaţă ale educării. Şi ea poate înflori din condiţiile de viaţă ale educării dacă va creşte dintr-un sentiment viu al celui ce predă, al celui ce educă, de a fi integrat în întregul univers.

Şi dacă am perceput în noi lucrul celălalt despre care am vorbit azi-dimineaţă, şi am luat în stăpânire corpul astral al omului în realitatea lui prin înţelegerea muzicii, dacă l-am privit pe omul însuşi ca pe un instrument muzical interior minunat organizat, dacă am sesizat aceasta în ceea ce priveşte corpul astral al omului, atunci de aici rezultă iarăşi o nouă înţelegere pentru întregul raport al omului faţă de lume. Acest lucru nu-i poate fi comunicat copilului, fireşte, sub forma în care îl voi exprima eu acum, în mod direct, dar el poate fi transpus în imagini. Dar dascălul trebuie să privească el însuşi cu acea înţelegere a corpului astral pe care şi-a cucerit-o, o înţelegere în forme muzicale ce sună în interior, spre diferitele forme animale răspândite în lume. Şi va constata că în vechea înţelepciune instinctivă avea un sens profund faptul că omul era prezentat drept sinteză în care confluează cele patru entităţi, trei inferioare şi una superioară: leu, taur, vultur, înger ‒ omul. Fiindcă ceea ce este fiinţa taurului constituie dezvoltarea unilaterală a celor mai de jos forţe ale naturii umane. Dacă ne gândim că tot ceea ce are omul, drept  forţe, în sistemul său digestiv şi al membrelor, nu ar avea o contrapondere, nişte contraforţe, în sistemul capului, în sistemul ritmic, dacă ne imaginăm greutatea unilaterală apăsând asupra sistemului metabolismului şi al membrelor, am obţine o formaţiune unilaterală, aşa cum ne întâmpină ea la vite. Astfel, ne putem reprezenta că, dacă, la acest animal, natura sa ar fi atenuată printr-un sistem al capului uman, atunci tot ceea ce există în ea s-ar dezvolta la fel ca la omul însuşi. Dar dacă, prin scurtarea sistemului intestinal şi prin rămânerea în urmă a sistemului capului, ar fi dezvoltat în mod unilateral sistemul ritmic, sistemul omului median, atunci am obţine, într-adevăr, o imagine unilaterală a sa în natura de leu. Iar dacă ar fi dezvoltat în mod unilateral sistemul capului, în aşa fel încât forţele care există de obicei în interior, în capul nostru, să ţâşnească în afară, sub formă de pene, am obţine natura de pasăre sau de vultur. Iar dacă ne imaginăm forţele care fac ca acestea trei naturi să se armonizeze formând o unitate, dacă ni le imaginăm în aşa fel încât ele să se poată manifesta ca unitate şi pe plan exterior, dacă ne imaginăm, pe lângă celelalte trei, cea de-a patra entitate, cea îngerească, atunci vom obţine unitatea sub formă de sinteză a celor trei, îl vom obţine pe om. Aceasta e o reprezentare schematică, dar e o posibilitate de a înţelege felul în care se raportează omul la ambianţa sa animală şi el nu se raportează aşa doar la taur, vultur, leu, ci se raportează aşa la toate formele animale care sunt răspândite pe suprafaţa Pământului. Şi în fiecare formă animală noi putem găsi dezvoltarea unilaterală a unui anumit sistem de organe al omului. Asemenea lucruri trăiau în vechea înţelepciune instinctivă.

În vremurile mai noi, ele au mai existat încă sub formă de tradiţii. Oamenii le exprimau folosind nişte moduri paradoxale de a vorbi, pentru că nu mai aveau ei înşişi percepţia lor şi doar prelucrau vechile percepţii în mod intelectualist. Oken [ Nota 8 ] a formulat fraza grotescă: Dacă am privi limba omului şi am presupune că ea este dezvoltată în mod unilateral, dacă, aşadar, ar fi dezvoltat unilateral ceea ce în ea este atenuat de forţele capului şi de faptul că limba slujeşte stomacului ş.a.m.d., care e situat departe de ea, dacă o fiinţă ar fi, în primă instanţă, numai limbă şi tot restul doar o anexă a ei, ce ar fi atunci limba? O sepie. Limba este o sepie [ Nota 9 ]. ‒ Ei bine, este, fără îndoială, o afirmaţie grotescă, dar e ceva care ne permite să privim într-un mod modern-intelectualist o veche concepţie plină de realitate. Ceea ce s-a spus astfel era, fireşte o absurditate, dar a izvorât din ceea ce odinioară a avut un sens profund. Poate fi găsit din nou ceea ce stătea, ca dispoziţie sufletească, la baza vechii cunoaşteri; poate fi găsit felul cum ni-l putem reprezenta pe om dintr-un anumit punct de vedere, divizat în toate diversele forme de animale care se găsesc pe Pământ. Şi, dacă le îmbinăm pe toate, în aşa fel încât una să se armonizeze cu cealaltă, îl obţinem pe om.

Astfel, dacă dezvoltăm în mod concret raportul omului faţă de lumea animală găsim raportul său cu lumea exterioară, în ceea ce priveşte corpul astral. Ceea ce se referă la corpul astral trebuie să fie o înţelegere de natură muzicală. Privesc în interiorul omului, privesc afară, la diversele forme animale răspândite peste tot: e ca şi cum aş percepe o simfonie, în care toate sunetele se armonizează într-un tot minunat de armonios, şi eu, în cadrul unei evoluţii mai îndelungate, aş desprinde din această simfonie un sunet de celălalt şi le-aş aşeza unul lângă altul. Privesc afară, în lumea animală: sunt sunetele izolate. Privesc înăuntru, la corpul astral uman şi la ceea ce plăsmuieşte corpul astral în corpul fizic şi în corpul eteric: văd simfonia. Şi dacă nu mă opresc în mod filistin la înţelegerea intelectualistă a lumii, ci dacă am destulă libertate şi simţ pentru cunoaştere ca să mă înalţ la o cunoaştere artistică, atunci ajung la o veneraţie caldă, străbătută de ardoare religioasă, faţă de acea fiinţă invizibilă, faţă de acel minunat compozitor cosmic, care şi-a aşezat mai întâi sunetele, drept diferitele forme animale, pentru a-l compune din ele pe om, în mod simfonic, în privinţa a ceea ce revelează elementul animal din el. Acest lucru trebuie să-l purtăm în suflet, aşa trebuie să ştim să ne raportăm la lume, şi atunci în formele animale pe care le avem de prezentat se va revărsa nu numai ceva de felul unor noţiuni şi legi abstracte ale naturii, ci o adevărată ardoare faţă de activitatea cosmică plăsmui-toare şi creatoare. Şi atunci, în fiecare cuvânt, prin felul cum vorbim, şi în întreaga muncă la clasă, va trăi ceva dintr-o ardoare religioasă.

Acestea sunt lucrurile care ne pot arăta că munca de predare şi educare nu trebuie să pornească de la o învăţare obişnuită, pe care o aplicăm apoi în practică, ci de la o pătrundere vie a propriei noastre fiinţe cu nişte sentimente care ne transpun în clasă ca şi cum am fi ceva care, în această activitate îndreptată spre copii, se manifestă spre partea din faţă, aş zice, în timp ce din spate pe om îl străbat, pulsând, misterele lumii; ca şi cum am fi un simplu instrument, pentru ca lumea să le poată vorbi copiilor. În aceasta constă o metodică a predării adevărată, nu numai exterior-pedantă, ci pătrunsă în interior de forţa vieţii. Entuziasmul nu trebuie creat în mod artificial, ci etuziasmul trebuie să înflorească din ceea ce dascălul poartă în suflet drept raport al său faţă de lume, aşa cum floarea înfloreşte din planta întreagă ‒ acesta este esenţialul.

Când vorbim despre metodica predării şi condiţiile de viaţă ale educării, trebuie să vorbim despre entuziasmul care poate fi stimulat de o înţelegere reală a lumii, nu de una teoretic-abstractă. Atunci, dacă ne apropiem în acest stil de copilul aflat între schimbarea dinţilor şi pubertate, îl conducem în mod just până la pubertate. Şi în acel moment al vieţii în care survine pubertatea, corpul astral al omului se dezvoltă în independenţa sa. Ceea ce a fost primit mai întâi, aş zice, drept muzică a lumii, se dezvoltă mai departe în interior. Survine lucrul demn de luare-aminte că ceea ce la vârsta copilăriei, între perioada schimbării dinţilor şi pubertate, a fost dezvoltat sub formă de imagini, ceea ce a devenit, sub formă de imagini vii, un bun interior muzical-plastic al sufletului, este luat acum în stăpânire de către intelect. Şi omul nu preia în sine cu intelectul lui ceva din ceea ce i se transmite impus din afară, pe cale intelectualistă, ci omul preia cu intelectul ceea ce a crescut mai întâi de la sine în fiinţa sa, pe o altă cale decât aceea a intelectului. Şi pe urmă survine ceva important: Am pregătit ceea ce trebuie să existe după pubertate în omul care se dezvoltă în mod sănătos, înţelegerea prin forţele proprii a ceea ce elevul posedă deja. Tot ceea ce elevul a sesizat sub formă de imagini se trezeşte acum ţâşnind din interiorul propriei fiinţe, şi este înţeles de acesta. Omul priveşte în el însuşi, când vrea să treacă la intelect. Este o cuprindere a omului în sine însuşi, de către sine însuşi. Aici are loc o ciocnire între corpul astral, care desfăşoară o activitate muzicală, şi corpul eteric, care desfăşoară o activitate plastică. În om, se ciocnesc două elemente, şi prin această ciocnire omul devine conştient într-un mod sănătos, după pubertate, de propria sa fiinţă. Şi, prin faptul că se ciocnesc astfel două laturi ale naturii sale, omul ajunge, după pubertate, prin această înţelegere care are loc abia acum a ceea ce înainte doar a privit, omul ajunge la trăirea interioară justă a libertăţii.

Lucrul cel mai important pe care îl putem pregăti în omul în devenire, în copil, este crearea premiselor pentru ca la momentul potrivit din viaţă el să ajungă, prin faptul că se înţelege pe sine, la trăirea libertăţii. Adevărata libertate este o trăire interioară şi adevărata libertate poate fi dezvoltată în om numai prin faptul că noi, ca educatori şi dascăli, îl privim pe om în acest fel. Şi atunci ne spunem: libertatea n-o pot da eu omului, trebuie s-o trăiască el însuşi, în fiinţa sa. Dar eu trebuie să sădesc în el ceva spre care propria sa fiinţă, pe care eu o las neatinsă, va simţi mai târziu o atracţie, astfel încât el se va cufunda în ceea ce eu am plantat. Şi eu am atins ţelul frumos că am educat în om ceea ce trebuie educat şi că am lăsat neatins, cu o veneraţie plină de sfială faţă de entitatea divină existentă în fiecare om individual, ceea ce trebuie să realizeze apoi el însuşi, să se înţeleagă pe sine. Eu aştept, educând în om tot ceea ce nu este al lui, până când ceea ce este al lui va lua în stăpânire ceea ce eu am educat. În felul acesta, eu nu intervin în mod brutal în dezvoltarea sinei umane, ci pregătesc terenul pentru această dezvoltare a sinei umane, care va avea loc după pubertate. Dacă îi dau omului o educaţie intelectualistă înainte de pubertate, dacă îi transmit noţiuni abstracte sau observaţii gata conturate, nu nişte imagini care cresc, debordând de viaţă, atunci eu îl siluiesc, atunci intervin brutal în sinea lui. Eu voi face educaţie adevărată numai dacă nu intervin în sinea lui, ci aştept până când această sine va putea interveni ea însăşi în ceea ce eu am creat, ca premise, prin munca educativă. Şi, astfel, eu trăiesc împreună cu copilul în aşteptarea momentului în care voi putea spune: Acum se naşte sinea, în libertatea ei; eu doar i-am pregătit terenul, ca să poată deveni conştientă de ea însăşi. ‒ Şi îl văd venind spre mine, dacă am făcut o asemenea muncă educativă până la pubertate, pe omul care îmi spune: Tu ai făcut cu fiinţa mea, înainte ca eu să fi devenit un om întreg, ceea ce îmi permite ca acum, când sunt în stare de asta, să fac din mine un om întreg! ‒ Îl văd venind spre mine pe omul care îmi revelează cu fiecare privire, cu fiecare mişcare: Tu ai făcut ceva cu fiinţa mea, dar cu aceasta nu mi-ai stânjenit libertatea, ci mi-ai creat posibilitatea de a-mi da eu însumi, în momentul potrivit din viaţă, această libertate. Tu ai făcut ceea ce îmi dă mie acum posibilitatea de a apărea în faţa ta, modelându-mă eu însumi ca om, din individualitatea mea, pe care tu, cu o veneraţie plină de sfială, ai lăsat-o neatinsă.

Poate că aceste lucruri nu vor fi rostite, dar ele trăiesc în om, dacă noi l-am condus prin şcoala primară educându-l şi predându-i în mod just. Cum mai trebuie făcute unele lucruri, pentru ca să putem afla, într-un asemenea fel, dacă munca de educare şi predare ţine seama de cele spre care se îndreaptă omul după pubertate ‒ aceasta o va mai arăta conferinţa de mâine.