Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METODICA PREDĂRII ŞI CONDIŢIILE DE VIAŢĂ
ALE EDUCĂRII

GA 308


CONFERINŢA A CINCEA

Stuttgart, 11 aprilie 1924

În aceste cinci conferinţe a fost necesar să-mi propun sarcina de a caracteriza în câteva linii punctele de vedere călăuzitoare pentru pedagogia şi metodica Şcolii Waldorf. De data aceasta mi s-a părut mai puţin important să mă adâncesc în aspectele de detaliu şi am încercat mai mult să caracterizez întregul spirit al pedagogiei care urmează să izvorască din antroposofie. Fiindcă, de fapt, astăzi oamenii au, poate, mai multă nevoie decât de amănunte ‒ a căror necesitate nu trebuie subapreciată ‒ de o reînnoire cuprinzătoare, de o fortificare amplă a întregii vieţi spirituale. Şi se poate spune: În toate profesiile de natură spirituală este necesară, înainte de toate, o înnoire a entuziasmului, care se poate dezvolta dintr-o cunoaştere a lumii găsită în spirit şi dintr-o concepţie spirituală despre lume. Faptul că artistul formator, artistul modelator de suflete ‒ fiindcă asta trebuie să devină pedagogul ‒, are nevoie mai mult decât de orice de acest entuziasm, este un lucru pe care încep să-l simtă astăzi oamenii din cercurile cele mai largi. Numai că se caută încă, poate, mai întâi, pe nişte căi ce nu pot conduce la scop, din cauză că mai domneşte o lipsă de curaj generală în privinţa unei căutări de anvergură tocmai pe tărâm spiritual. Ceea ce stă la baza pedagogiei noastre este încercarea de a găsi o metodică a predării, de a găsi condiţiile de viaţă ale muncii educative prin acel citit în natura umană care dezvăluie treptat entitatea omului, astfel încât să putem da curs acestei dezvăluiri prin ceea ce introducem în predare şi educare, de la planul didactic şi până la orar.

Să ne transpunem o dată în spiritul unui asemenea citit în fiinţa umană. Am văzut că un copil e dăruit într-un mod natural, religios parcă, ambianţei umane din imediata sa apropiere, că el este o fiinţă imitativă, că el dezvoltă în sine, percepând, conform elementului volitiv, ceea ce trăieşte  el, în mod inconştient sau subconştient, din ceea ce se află în preajma sa. Nu prin conţinut, căci sufletul este spirit care se revelează mai întâi în mod natural spre exterior, dar prin întreaga configuraţie, în corporalitatea copilului se manifestă, aş putea spune, un caracter religios, din momentul în care intră în lume şi până la schimbarea dinţilor. Şi pentru că omul nu intră în lume fără a avea nişte premise, pentru că el nu vine doar cu forţele fizice ereditare, transmise pe linia strămoşilor săi, ci vine cu forţele pe care le aduce cu sine din viaţa pământească precedentă, se poate ca această dăruire a lui să fie îndreptată spre ceea ce este frumos şi urât, bun şi rău, înţelept şi prostesc, îndemânatic şi neîndemânatic. Aici, sarcina noastră este aceea de a acţiona în preajma copilului în aşa fel încât, până la nivelul gândurilor şi sentimentelor, copilul să fie o fiinţă care imită ceea ce este bun, adevărat, frumos, înţelept.

Dacă gândim în felul acesta, atunci relaţia cu copilul prinde viaţă, şi în această viaţă a relaţiei cu copilul educaţia vine în mod absolut firesc. Şi atunci nu se tinde spre educaţie doar prin fapte izolate, ci educaţia devine ceva trăit. Şi numai dacă noi trăim educaţia în jurul copilului în aşa fel încât nu i-o impunem niciodată acestuia, atunci copilul se dezvoltă în mod just în viaţă, până devine om.

Dar acea dăruire cultivată într-un mod natural, pe care l-aş numi religios, a unei munci de educare cu caracter preoţesc, aşa cum am înţeles-o eu aici, noi trebuie să ştim s-o trezim din nou, în munca de predare şi educare pe care o desfăşurăm între schimbarea dinţilor şi pubertate, să ştim s-o trezim pe o treaptă superioară din punct de vedere sufletesc, în a doua perioadă de vârstă a copilului, cea dintre schimbarea dinţilor şi pubertate. Noi îl educăm pe copil dacă transpunem în imagini tot ceea ce îi prezentăm, transformând educaţia într-o activitate artistică şi totuşi într-un mod autentic uman subiectiv-obiectivă. Noi îl educăm pe copil în aşa fel încât stă faţă în faţă cu cel ce îl educă şi îi predă, fiind dăruit frumosului în mod estetic, primind în el ceea ce i se oferă sub formă de imagini. Aici, esenţialul este ca în locul elementului religios să intervină modul artistic de a primi în sine lumea. Dar în acest element artistic natural ‒ care nu trebuie confundat cu elementul artistic luxuriant care e atât de prezent în cultura noastră ‒, în acest element artistic pur uman din copil este conţinut ceea ce apare acum drept atitudine morală faţă de lume.

Dacă înţelegem bine acest lucru, vom ajunge să ştim că nu îl tratăm cum trebuie pe copilul aflat între schimbarea dinţilor şi pubertate dacă îi dăm porunci. Nu îl tratăm cum trebuie pe copil, din punct de vedere moral, înainte de schimbarea dinţilor, dacă propovăduim morala, într-un fel sau altul. În prima perioadă de vârstă, aşa ceva nu are acces la sufletul copilului. Acum au acces la sufletul lui numai lucrurile morale pe care noi le facem şi pe care copilul le poate vedea în ceea ce se manifestă drept viaţă morală în faptele, gesturile, gândurile, sentimentele ambianţei sale umane. Iar în a doua perioadă de vârstă, între schimbarea dinţilor şi pubertate, tot nu îl tratăm cum trebuie pe copil dacă îi dăm comandamente morale. El încă nu are o legătură interioară cu ceea ce există în comandamentele morale. Comandamentele morale sunt pentru el un sunet gol. Îl tratăm cum trebuie pe copilul de această vârstă numai dacă stăm în faţa lui ca o autoritate de la sine înţeleasă, dacă, fără a şti în mod abstract ce este frumosul, adevărul, bunătatea ş.a.m.d., copilul poate dezvolta în sentimentul lui impulsul: În dascăl şi educator stă în faţa mea bunătatea întrupată, adevărul întrupat, frumosul întrupat. Dacă îl înţelegem pe copil în mod just, atunci ştim: Copilul nu posedă încă o înţelegere intelectuală, bazată pe cunoaşterea abstractă, a revelării înţelepciunii, frumosului, bunătăţii, dar există revelarea pe care copilul o vede în felul de a privi, în mişcările făcute cu mâinile de dascăl şi educator, în felul cum sunt rostite cuvintele de către acesta. Cel ce predă, cel ce educă, este el însuşi ceea ce copilul, fără a rosti multe cuvinte, numeşte adevăr, frumos, bunătate, le numeşte astfel cu revelările inimii. Şi aşa trebuie să fie. Şi dacă dascălul şi educatorul, ca om, îi oferă copilului ceea ce îi este necesar la această vârstă, atunci în acesta cresc, treptat, două lucruri. În primul rând, simţul interior estetic al mulţumirii sufleteşti şi al inconfortului sufletesc şi în faţa aspectelor morale. Binele îi dă copilului un sentiment de mulţumire, dacă îl aducem în preajma lui în mod just, ca exemplu, prin întreaga noastră personalitate. Şi noi trebuie să organizăm munca educativă în aşa fel încât să se poată dezvoltă nevoia naturală de a simţi mulţumire în faţa a ceea ce e bine şi, tot aşa, de a simţi inconfort sufletesc în faţa a ceea ce e rău. Cum se întreabă copilul? Nu în cuvinte intelectuale rostite cu gura, ci în inima lui, în interior, el se întreabă: Să fac un lucru? Am voie să-l fac, fiindcă dascălul meu îl face. Să nu fac un lucru? O, nu trebuie să-l fac, fiindcă dascălul meu îmi dă de înţeles că aşa ceva nu trebuie să se întâmple. ‒ În acest fel trăieşte copilul, în persoana educatorului său, lumea, lumea în ceea ce are ea bun, lumea în ceea ce are ea rău, lumea în frumuseţea ei, lumea în urâţenia ei, în adevărul, în minciuna ei. Şi acest fapt, de a sta faţă în faţă cu dascălul şi educatorul, această activitate care se desfăşoară în forţele ascunse, între inima copilului şi inima educatorului, este partea cea mai importantă din metodica predării şi în aceasta constau condiţiile de viaţă ale educării.

Astfel, tocmai vârsta dintre schimbarea dinţilor şi pubertate este aceea în care se dezvoltă sentimentul de mulţumire şi de inconfort sufletesc faţă de ceea ce este moral şi imoral. Dar atunci, în fundalul a tot ceea ce se dezvoltă, drept conţinut moral al simţirii, se află ceva: Ceea ce a existat mai întâi în mod natural în copil, în prima perioadă a vieţii, acea dăruire care poate fi numită religioasă, către lumea din jur, apare acum drept ceva ce renaşte sub o altă formă, în această întreagă trăire morală. Şi acum, dacă posedăm, ca dascăli şi educatori, forţa sufletească adecvată, putem conduce fără mare greutate ceea ce ia naştere drept sentiment de mulţumire în faţa acţiunilor bune şi de inconfort sufletesc în faţa celor rele spre ceea ce străbate sub formă sufletească manifestările naturii. La început, copilul e dăruit într-un mod firesc naturii înseşi, fiindcă ceea ce impresionează în lumea ambiantă drept aspecte morale, este privit de copil în natură, copilul simte mişcarea morală a mâinii, o imită, şi-o integrează. Dar ceea ce este aici natural, această dăruire religioasă, se transformă, se metamorfozează, luând o formă sufletească, prin faptul că noi dezvoltăm sentimentul de mulţumire în faţa binelui.

Ia gândiţi-vă ce înseamnă că noi lăsăm să se dezvolte în copilul aflat înainte de perioada schimbării dinţilor elementul religios, în farmecul vieţii deplin inconştiente, pe o cale naturală, pur imitativă. Prin aceasta, noi situăm elementul religios, în primă instanţă, la acea vârstă a omului când încă nu putem atinge forţa individualităţii libere. Noi educăm în contact cu natura şi nu atingem sufletesc-spiritualul. Şi dacă trebuie ne apropiem de sufletesc, între schimbarea dinţilor şi pubertate, atunci noi nu mai îndesăm în copil simţirea religioasă, atunci o trezim, atunci apelăm la sinea existentă în om. Atunci, noi suntem, ca educatori şi dascăli, nişte filosofi practicanţi ai libertăţii, fiindcă nu spunem: Tu trebuie să crezi, în spirit, în legătură cu cutare sau cutare lucru, ‒ ci noi trezim ceea ce îi este înnăscut omului să creadă. Noi devenim în mod permanent trezitorii sufletului copilului, nu nişte oameni care îndoapă acest suflet. Aceasta e veneraţia justă pe care trebuie s-o avem în faţa fiecărei creaturi aşezate de Divin în lume, în special faţă de om. Şi aşa vedeţi încolţind sinea în om, vedeţi cum sentimentul de mulţumire şi cel de insatisfacţie morală iau un caracter religios.

Dacă învăţăm să observăm cum elementul religios, care mai întâi a avut un caracter natural, vrea să se metamorfozeze în ceva sufletesc, dascălul şi educatorul vor pune în cuvânt ceea ce devine imaginea care poate să-i dea copilului un sentiment de mulţumire, imaginea binelui, frumosului, adevărului. Atunci, în cuvântul său trăieşte ceva de care copilul e ataşat. Dar aici mai acţionează încă dascălul şi educatorul. Modul lui de a acţiona acum nu mai e imitat de copil, acest mod de a acţiona trimite la ceea ce stă în dosul lui. El nu mai se adresează corporalităţii exterioare, ci sufletescului. O atmosferă religioasă străbate sentimentul de mulţumire şi sentimentul de insatisfacţie morală.

Abia după ce copilul a trecut de pubertate, viaţa sa intelectuală începe, în felul ei, să se pună în mişcare. De aceea, eu am atras deja atenţia asupra faptului că esenţialul este să îl aducem cu adevărat pe om până acolo unde ceea ce trebuie să înţeleagă poate fi găsit de el în sine însuşi, astfel încât el să poată scoate la suprafaţă din interiorul lui ceea ce i-a fost dat mai întâi pentru imitarea naturală, apoi pentru transpunerea în imagini artistice; astfel, nici mai târziu noi nu apropiem de om lucruri la care să-l constrângem, astfel încât el să simtă, indiferent că vrea sau că nu vrea, o constrângere logică.

A fost un moment important în dezvoltarea vieţii spirituale germane acela în care, tocmai cu privire la trăirea morală, Schiller s-a opus modului kantian de a concepe morala. Fiindcă, atunci când Kant rostise cuvintele: Datorie! tu, nume mare şi sublim [ Nota 10 ], care nu cuprinzi în tine nimic îndrăgit, care să aducă a linguşire, ci ceri supunere -, aceasta i-a repugnat lui Schiller. El s-a opus unei noţiuni despre datorie care nu consideră că morala vine din izvorul originar al bunei voinţe, ci din supunere faţă de comandamentul moral. Schiller a opus noţiunii kantiene despre datorie remarcabilele sale cuvinte, care conţin un motiv moral real: “Bucuros prietenii-mi slujesc [ Nota 11 ]/”, aşa spune Schiller, “dar o fac, din păcate, din simpatie, / aşa că adesea gândul mă roade / că nu sunt deloc virtuos.” Abia când datoria începe să fie simpatia umană cea mai interioară, abia când ea devine ceea ce Goethe a exprimat astfel: “Datoria e când iubeşti ceea ce singur îţi porunceşti” [ Nota 12 ], abia atunci întreaga morală devine ceva ce izvorăşte din omenescul pur. A fost un moment important acela când “kantificarea” moralei a fost rotunjită din nou, din punctul de vedere al omenescului, prin Schiller şi Goethe.  

Dar ceea ce s-a revărsat odinioară din viaţa spirituală germană e cufundat în mentalitatea materialistă a secolului al nouăsprezecelea. Noi găsim şi astăzi aceeaşi situaţie. Noi trebuie să-l ridicăm iar pe om din sânul a ceea ce a apărut în cadrul civilizaţiei prin faptul că a fost dată uitării această faptă atât de mare din domeniul moralei. Pentru început, sarcina reînălţării omului, acum în haina omenescului adevărat, dar şi a moralei, le revine celor care educă şi predau. Şi în conştienţa acestui fapt va putea lua naştere impulsul unei munci vii de educare şi predare. Aş zice: Tocmai acel soare al vieţii spirituale germane care străluceşte prin Schiller şi Goethe şi pe tărâmul moral ar trebui să-şi reverse lumina în special asupra a tot ceea ce poate deveni faptă prin omul care educă şi predă în epoca noastră, prin omul care înţelege sarcina epocii sale, vrând să dezvolte prin munca de educare şi predare un raport uman al omului faţă de sine însuşi şi faţă de adevăratele necesităţi ale culturii epocii. Sarcina simpozionului nostru a fost tocmai aceea de a vorbi despre locul educaţiei în viaţa personală a omului şi în cultura epocii. Noi ne vom apropia de această sarcină numai dacă acordăm atenţie, cu recunoştinţă, şi impulsurilor pe care marile spirite luminate, ca cele amintite mai înainte, le-au făcut să intre în evoluţia Europei Centrale. Noi nu vrem să dezvoltăm doar spiritul critic, când vrem să ne ocupăm locul în lume, ci vrem să dezvoltăm mai ales recunoştinţa faţă de ceea ce au realizat deja nişte oameni înaintea noastră.

Şi, astfel, am putea spune: Se vorbeşte, propriu-zis, numai despre educaţia de sine şi se are în vedere felul cum omul se educă singur; dar orice educaţie este ‒ nu numai în acest sens subiectiv, ci şi în sens obiectiv ‒ educaţie a sinei, şi anume educare a sinei celuilalt. În limba germană cuvântul “erziehen” (= a educa) e în strânsă legătură cu “ziehen” = a trage. Dar ceea ce tragem spre noi, lăsăm neatins în entitatea sa. Dacă vrem să tragem o piatră afară din apă, n-o lovim până când se sfărâmă. Educaţia nu cere să sfărâmăm sau să siluim într-un fel sau altul fiinţa umană care intră în lume, ci o conduce spre trăirea treptei de cultură şi civilizaţie pe care se află omenirea în momentul în care această fiinţă umană a coborât din lumile divin-spirituale în lumea senzorială. Toate aceste idei simţite şi trăite ţin de metodica predării. Cel care nu le are în metodica sa, poate să înţeleagă cel mai puţin locul educaţiei în epoca prezentă.

Şi în timp ce facem în aşa fel încât să crească sentimentul de mulţumire cauzat de bine, insatisfacţia cauzată de rău, în timp ce facem în aşa fel încât să se trezească din punct de vedere sufletesc elementul religios, care mai întâi a existat în copil sub formă naturală, atunci se formează în substrat, în stare de germene, în perioada dintre schimbarea dinţilor şi pubertate, la omul care a trecut de pubertate, se formează premisa pentru înţelegerea în libertate a ceea ce există în el însuşi. Noi pregătim înţelegerea liberă a lumii şi în ceea ce priveşte viaţa religioasă şi cea morală. E un moment important acela în care omul poate avea trăirea faptului că în cea de-a doua epocă a vieţii sale el a făcut experienţa mulţumirii şi insatisfacţiei, a impregnării întregii sale vieţi de sentiment cu elementul binelui şi cu elementul răului moral. Atunci, în el începe să ţâşnească impulsul: Ceea ce ţie ţi-a plăcut drept ceva bun, trebuie să faci şi tu, iar ceea ce nu ţi-a plăcut, nu trebuie să faci. ‒ Atunci, principiul moral curge din ceea ce există acum deja în sinea omului; atunci, dăruirea religioasă în spirit faţă de lume, după ce ea a existat în prima epocă într-o formă naturală, reînvie în a doua epocă sub o formă sufletească. Acum, sentimentul religios şi impulsul de voinţă religios devin ceva care îl face pe om să acţioneze ca şi cum în el ar acţiona Dumnezeu. Aceasta devine expresie a sinei umane, nu ceva adăugat din exterior. După pubertate, totul apare din natura umană reînviat şi renăscut, dacă l-am format pe copil în mod corespunzător, adică aşa cum corespunde înţelegerii fiinţei umane.

Dar, aşa cum am dat de înţeles mai înainte, aici trebuie să avem în faţa noastră întreaga fiinţă umană, aşa cum trăieşte ea în peregrinarea ei pe Pământ, între naştere şi moarte. Cât de uşuratic se ia în pedagogie ideea că pornim de la observarea copilului. Astăzi, el e observat în mod exterior-experimental, şi se urmăreşte apoi să se citească metodica predării din ceea ce se percepe la copil. Dar nu se poate proceda aşa. Fiindcă acela care, de exemplu, având un temperament coleric căruia îi lasă frâu liber, săvârşeşte, ca dascăl şi educator, fapte pline de mânie, pregăteşte germenele pentru gută, pentru reumatism, pentru un organism în întregime nesănătos la o vârstă mai înaintată. Şi se întâmplă aşa şi în multe alte privinţe. Noi trebuie să îl avem mereu în faţa noastră pe omul întreg, în perioada petrecută de el pe Pământ, când avem de-a face cu un proces care are loc la fiecare vârstă a vieţii. Trebuie să avem mereu în vedere acest lucru. Cel care ţine la acele banalităţi care se practică în mod frecvent drept învăţământ intuitiv, în cazul căruia cuvântului, pe de-o parte de la sine înţeles, pe de altă parte prostesc: Copilului trebuie să i se prezinte numai materiale intuitive pentru care are capacitatea de înţelegere noţională ‒, ei bine, un asemenea dascăl ajunge la toate acele banalităţi din cauza cărora îţi vine să te caţeri pe pereţi. Lui trebuie să-i opunem acea lege mai profundă a fiinţei umane care ne face să devenim conştienţi de ceea ce înseamnă pentru vitalitatea omului când, la patruzeci de ani, îşi dă seama dintr-o dată: Abia acum înţelegi ceea ce autoritatea venerată a gândit şi a trăit în faţa ta. Odinioară, tu ai primit în tine acest lucru, fiindcă autoritatea era pentru tine întruchiparea adevărului, a bunătăţii, a frumosului. Acum ai ocazia să ridici în lumina deplină a conştienţei ceea ce ai auzit atunci. 

Deja un asemenea lucru scos la suprafaţă are în viaţă un efect de extraordinară întinerire, de revitalizare, la o vârstă ulterioară. Şi de toate acestea vom duce lipsă dacă în munca de educare şi predare nu s-a avut grijă ca în străfundurile sufletului să existe, într-adevăr, lucruri care pot fi înţelese abia mai târziu. Lumea devine goală şi pustie dacă din interiorul naturii umane nu poate ţâşni mereu din nou ceea ce impregnează percepţia exterioară cu spirit şi suflet. În acest fel, noi îi dăm omului în deplină libertate vitalitate pentru întreaga sa viaţă, dacă  educăm în acest fel. Şi îmi îngădui să amintesc adesea: Un adevărat dascăl şi educator trebuie să aibă mereu în faţa ochilor întreaga viaţă umană, el trebuie, de exemplu, să-şi îndrepte privirile spre acea minunată înfăţişare exterioară a unor oameni ajunşi la o vârstă foarte înaintată. Nu e nevoie decât să vină şi să nu spună aproape nimic, dar ceea ce emană din el poartă o amprentă ce binecuvântează. În fiecare mişcare pe care o face cu mâna, există ceva ce binecuvântează. Această însuşire îi este proprie câte unui om aflat pe pragul morţii. De unde o are el? O are datorită faptului că în copilărie a învăţat să-şi înalţe privirile spre ceva, într-un mod natural, că el a învăţat să se dăruiască. Înălţarea plină de veneraţie a privirilor şi dăruirea de sine, de la vârsta copilăriei, devin mai târziu în viaţă putere de a binecuvânta. Putem spune: Nici un om nu poate, la sfârşitulul vieţii sale pământeşti, să-şi întindă mâna spre a binecuvânta, dacă în copilărie n-a învăţat să-şi împreuneze mâinile pentru rugăciune în mod natural. Din împreunarea mâinilor pentru rugăciune, din acea dăruire plină de evlavie din copilărie se naşte forţa de a dărui har la vârsta cea mai înaintată, pe pragul morţii. Fiindcă tot ceea ce e prefigurat în copil sub formă de germene, toate acestea se dezvoltă drept rod bun sau rău pentru propria viaţă a omului, în continuarea vieţii pământeşti. Şi acest lucru trebuie să-l avem mereu în faţa ochilor, dacă vrem să dezvoltăm o metodică a predării pe baza condiţiilor de viaţă ale educării.

Ei bine, cu aceasta am schiţat măcar în câteva linii ce stă la baza încercării de a face în aşa fel încât antroposofia să devină rodnică în educaţie şi învăţământ, prin Şcoala Waldorf. Acest simpozion pe teme de educaţie şi-a propus să lumineze într-un anumit mod ceea ce s-a încercat aici şi acţionează deja de mai mulţi ani în mod practic. Această încercare a fost luminată din diferite direcţii; şi s-a arătat, de asemenea, care sunt realizările elevilor, şi vor mai fi unele lucruri de arătat şi de discutat în această direcţie.

La începutul orei de astăzi mi-au fost adresate nişte cuvinte pline de dragoste din două părţi. Îmi îngădui să spun: Eu primesc aceste cuvinte pline de dragoste mulţumind din inimă, fiindcă, ce ar putea să facă cineva, având impulsurile cele mai frumoase, dacă nu s-ar găsi oameni care să aducă, pentru realizarea acestor impulsuri, toată puterea lor de dăruire şi toată voinţa lor de a se jertfi! ‒ De aceea, le mulţumesc dascălilor Waldorf, care se străduiesc să aducă la îndeplinire ceea ce trebuie să stea la baza unei înnoiri a educaţiei. Şi le mulţumesc, de asemenea, tuturor acelora care, drept tineret de mai târziu, adică drept tinerii din ziua de astăzi, tocmai pe baza experienţelor avute în timpul educării lor, dezvoltă un interes al inimii pentru ceea ce se intenţionează, de fapt, cu pedagogia Waldorf. Ar trebui să mă simt fericit dacă ceea ce a fost exprimat aici, drept sentiment plin de căldură al tineretului faţă de pedagogia practicată în Şcoala Waldorf, ar deveni într-o măsură foarte largă vehicolul care să poarte pedagogia noastră Waldorf prin culturile şi civilizaţiile epocilor. Şi eu cred, de asemenea, că acţionez în asentimentul dvs., al tuturor, când răspund cu cea mai mare recunoştinţă, prin aceste cuvinte, tuturor acelora care au rostit nişte cuvinte atât de frumoase şi pline de dragoste; fiindcă, mai mult decât de orice altceva, educaţia şi munca de predare au nevoie de oameni care să înfăptuiască intenţiile. Pictorul, sculptorul, pot să-şi aşeze undeva opera, în toată singurătatea, şi să-şi spună: Dacă n-o văd oamenii, zeii, totuşi, o văd. Dar cel ce predă, cel ce educă, efectuează o muncă, şi aceasta este o muncă spirituală, pentru existenţa pământească; el poate trăi ceea ce trebuie să fie realizarea sa, rodul muncii sale, numai în unire cu alţii, care îl ajută la realizarea acestei opere în lumea fizic-senzorială.

De acest lucru avem, iarăşi, nevoie, noi, dascălii şi educatorii, mai ales în epoca prezentă, ca impuls, în conştienţa noastră. Şi, de aceea, îngăduiţi-mi să mai atrag atenţia asupra acestui lucru, fiindcă sunt nevoit să-mi închei seria de conferinţe, deoarece, fiind solicitat în altă parte, nu mai pot să rămân aici; permiteţi-mi să închei prin aceste cuvinte: O educaţie de felul acesteia, care este întemeiată pe antroposofie ‒ nu una care îi impune omului antroposofia drept concepţie de viaţă, ci o educaţie întemeiată pe antroposofie pentru că antroposofia furnizează o cunoaştere veritabilă a omului după trup, suflet şi spirit ‒, o asemenea educaţie vrea să se situeze, de altfel, într-un mod absolut obiectiv, real, în mijlocul celor mai adânci nevoi şi condiţii ale civilizaţiei actuale, fiind necesară din cauză că omenirii din Europa mai poate să-i surâdă un viitor dacă îşi va scoate faptele şi gândirea din asemenea impulsuri.

Care este boala de care suferim cel mai mult? Vrând să caracterizez pedagogia şi didactica noastră chiar din miezul ei, ca să zic aşa, eu am fost nevoit să atrag atenţia mereu asupra faptului că noi, ca educatori, vrem, într-o atitudine de veneraţie plină de sfială în faţa a ceea ce puterile divine au aşezat în lume drept sine a omului, să ajutăm această sine, în evoluţia ei. Dar această sine nu este percepută în adevărul ei dacă nu e percepută în spirit; de fapt, ea e negată, atunci când e percepută numai în contact cu materia. În viaţa materialistă, eul a suferit cel mai mult prin cunoaşterea inadecvată, prin perceperea inadecvată a sinei umane, fiindcă, bazându-se pretutindeni pe căutarea în materie, pe activitatea în materie, în faţa omului s-a fărâmiţat spiritul, dar prin aceasta şi sinea lui. Stabilindu-se, prin metodele naturale ale cunoaşterii naturii, nişte limite, spunându-se că nu putem pătrunde în lumea spiritului, atunci nu se afirmă mai puţin decât că: nu putem pătrunde în lumea omului. A pune limite cunoaşterii înseamnă a-l stingem pe om din lume, în ceea ce priveşte cunoaşterea. Cum vrem să educăm un suflet, dacă îl stingem mai întâi, prin mentalitatea materialistă? Dar această stingere a fost absolut proprie materialismului care a apus, dar continuă să mai domine până astăzi, în multe privinţe, întreaga activitate umană. Astfel, noi putem, desigur, spune: Ceea ce s-a petrecut în ultimul timp în mentalitatea materialistă, care, după cum am spus, pe de altă parte, îşi are îndreptăţirea ei ‒ pentru că ea trebuia să vină, în cadrul evoluţiei omenirii, dar acum trebuie din nou abandonată ‒, poate fi exprimat în următoarele cuvinte: Oamenii şi-au vândut sinea materiei. Dar cu aceasta au îngheţat, totodată, metodica reală, vie, a predării, condiţiile de viaţă reale ale educării, fiindcă, într-o civilizaţie care s-a vândut pe sine însăşi, care îşi vinde sinea materiei, nu poate trăi decât ceea ce ţine de tehnica exterioară. Dar materia îl strâmtorează pe om. Prin faptul că materia îl închide în trup, fiecare om devine, într-o măsură mai mare sau mai mică, un suflet închis. Fiecare devine un suflet închis, dacă nu îl găseşte pe omul celălalt în spirit, fiindcă în trup nu-l poate găsi, de fapt! Astfel, mentalitatea civilizaţiei materialiste a făcut să apară o epocă în care oamenii trec unul pe lângă altul, pentru că întreaga simţire a fost vândută corporalităţii. Ei strigă cu mintea după o viaţă socială, dar din simţire dezvoltă acea trecere asocială a unuia pe lângă celălalt, care implică şi faptul că oamenii nu se înţeleg unul pe celălalt. Sufletele, care sunt închise în diferitele trupuri izolate, trec unul pe lângă celălalt; sufletele care trezesc spiritul însuşi se găsesc, ca oameni, cu alţi oameni. Din haosul actual va încolţi o viaţă socială numai dacă oamenii vor găsi spiritul şi, prin aceasta, prin spirit, un om îl va găsi pe celălalt, trăind alături.

Acesta este şi dorul cel mare al tineretului de astăzi: a-l găsi pe om. Mişcarea de tineret s-a născut din strigătul după om. Acum, acest strigăt după om ‒ am văzut acest lucru acum câteva zile, când s-au întâlnit tinerii aflaţi aici ‒ s-a transformat într-un strigăt după spirit, pentru că ei presimt: Omul poate fi găsit numai prin găsirea spiritului. Îl vom pierde în mod inevitabil pe omul celălalt, dacă pierdem spiritul.

Ieri seară am încercat să arăt cum putem găsi cunoaşterea lumii şi, din cunoaşterea lumii, pe omul cu adevărat viu de pe Pământ, după trup, suflet şi spirit, am căutat să arăt cum o concepţie despre lume poate creşte până la dimensiunile trăirii cosmicului, cum Soarele şi Luna pot fi văzute în tot ceea ce creşte şi prosperă pe Pământ. Dacă ne desfăşurăm munca educativă pe un asemenea fundal, atunci vom dezvolta în mod just, în copilul în creştere, şi trăirea a ceea ce este nemuritor, divin, elementul etern-religios. Atunci, noi vom sădi în oameni, în timpul copilăriei lor, ceea ce, pentru a putea prospera mai departe, ei trebuie să ducă prin poarta morţii, în spirit, drept parte nemuritoare a fiinţei lor. Totuşi, sarcina noastră aici nu este aceea de a discuta în amănunt această latură a muncii educative. Ceea ce am vrut să arăt, în primă instanţă, este raportul dintre munca educativă, pe de-o parte, şi sinea umană şi viaţa culturală, pe de altă parte. Dar putem fi convinşi: Dacă, pe Pământ, omul este educat aşa cum trebuie, atunci este educat cum trebuie şi omul ceresc, fiindcă în omul pământesc trăieşte omul ceresc. Dacă îl educăm în mod just pe omul pământesc, atunci prin bucăţica de drum cu care el trebuie făcut să înainteze între naştere şi moarte îl facem să înainteze în mod just şi pe omul ceresc.

Dar, prin aceasta, se ţine seama de o concepţie care caută în mod just cunoaşterea lumii, acea concepţie care ştie: Omul trebuie să clădească şi el la înălţarea marelui edificiu al lumii, care se revelează şi pe cale senzorială. În cadrul unei munci educative juste, omul trebuie să fie recunoscut drept entitate care lucrează împreună cu alte entităţi la construirea omenirii. La aceasta m-am referit ieri, când am caracterizat acea concepţie despre lume şi viaţă despre care am spus că trebuie să existe în substratul muncii de predare şi educare. Dar de aici reiese că noi nu putem înţelege lumea prin conţinutul unilateral al capului. E greşit să se afirme că lumea poate fi înţeleasă prin idei, noţiuni, reprezentări. Şi tot greşit este să se spună că lumea trebuie înţeleasă cu ajutorul sentimentului. Ea trebuie să fie înţeleasă cu ideile şi cu sentimentele, dar şi cu voinţa! Fiindcă numai când divin-spiritualul coboară în voinţă lumea este înţeleasă de om; dar atunci este înţeles şi omul, privit nu de o parte a fiinţei omului, ci de omul întreg. Noi avem nevoie de o concepţie despre lume nu numai pentru minte şi intelect, ci avem nevoie de o concepţie despre lume pentru omul întreg, pentru omul care gândeşte, simte şi voieşte, o concepţie despre lume care redescoperă lumea în om, în omul întreg, după trup, suflet şi spirit. Numai cel ce redescoperă astfel lumea în om, cel care vede în om lumea, numai acela poate avea o concepţie reală despre lume. Fiindcă, aşa cum în ochi se oglindeşte lumea vizibilă, tot astfel omul întreg este un ochi spiritual-sufletesc-trupesc în care se oglindeşte întreaga lume. Această imagine de oglindă nu poate fi privită din afară, ci trebuie trăită din interior. Dar atunci ea nici nu va mai rămâne o aparenţă, ca imaginea de oglindă exterioară, ci devine realitate interioară. Atunci, în munca educativă lumea devine om şi omul descoperă în el lumea. Dacă ne desfăşurăm munca educativă în acest fel, atunci simţim foarte intens că omenirea se fărâmiţează dacă întreaga trăire umană este vândută materiei, pentru că sufletele nu se pot câştiga unul în contact cu celălalt, ci se pierd, pentru că se neagă pe ele înseşi. Dacă trecem la spirit, atunci, prin ceea ce poate fi găsit în spirit, îl găsim pe omul celălalt. O viaţă socială în sensul veritabil al cuvântului trebuie întemeiată din spirit. Entitatea umană trebuie să găsească spiritul în ea însăşi, şi atunci un om se va putea uni cu un alt om, iar lumea trebuie privită în om, dacă din faptele umane sunt construite lumi. De aceea, îngăduiţi-mi să rostesc în încheierea acestei expuneri ceea ce am avut mereu în fundal, în timp ce vorbeam. Ceea ce urma să fie spus aici a fost intitulat drept expunere despre educaţie în viaţa personală şi în viaţa culturală a prezentului. Acum, în încheiere, daţi-mi voie să metamorfozez titlul, în aşa fel încât el să conţină ceea ce am vrut, de fapt, să spun. Aşadar, fie ca ceea ce am vrut, de fapt, să spun să conflueze în cuvintele:

Dem Stoff sich verschreiben,
Heißt Seelen zerreiben.
Im Geiste sich finden,
Heißt Menschen verbinden.
Im Menschen sich schauen,
Heißt Welten erbauen.


Materiei să i te juruieşti,
Înseamnă suflete să fărâmiţezi.
În spirit să te găseşti,
Înseamnă oameni să uneşti.
În om să te priveşti,
Înseamnă lumi să clădeşti.