Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METODICA PREDĂRII ŞI CONDIŢIILE DE VIAŢĂ
ALE EDUCĂRII

GA 308


UN SIMPOZION PE TEME DE EDUCAŢIE AL ŞCOLII WALDORF DIN STUTTGART

Relatare scrisă de Rudolf Steiner în legătură cu conferinţele precedente [ Nota 13 ]

Între 7 şi 13 aprilie am putut reuni la Stuttgart un mare număr de vizitatori. Conducerea de la Goetheanum şi colegiul de cadre didactice ale Şcolii Waldorf lansaseră o invitaţie tuturor celor ce voiau să dezbată problemele legate de “Locul educaţiei în viaţa personală şi în viaţa culturală a epocii prezente”. Tema ni s-a părut importantă. Fiindcă epoca cere să reflectăm, întorcându-ne spre noi înşine, la întrebarea ce putem face pentru ca întreaga cultură şi civilizaţie a prezentului, care are de consemnat realizări remarcabile numai în domeniul cunoaşterii naturii şi al stăpânirii naturii, să se adâncească iarăşi în interiorul omului, în aşa fel încât să se poată face auzită vorbirea sufletului, care e necesară celui ce educă şi predă. Prin cunoaşterea naturii, noi sesizăm, de fapt, numai ceea ce se află în afara omului. În epoca de maximă înflorire a concepţiei naturalist-ştiinţifice despre lume, se credea că prin metodele ei poate fi cunoscut şi format omul; dar, în realitate, omul rămâne pentru om un domeniu necunoscut, dacă nu există înţelegerea faptului că în interiorul omului urzeşte cu totul altceva decât în afara lui. E necesară o cunoaştere adevărată a omului, dar care nu vrea să fie o cunoaştere a omului doar prin faptul că îl tratează pe om ca pe o fiinţă pur naturală, ci pentru a furniza muncii de educare şi predare acea viaţă a cărei lipsă o simt astăzi mulţi în interiorul lor, fără a voi să ştie ceva despre căile pe care o asemenea viaţă poate fi dobândită. O cunoaştere adevărată a omului trebuie să-l cerceteze pe om după trup, suflet şi spirit. Fiindcă trupul uman este o operă a spiritului şi o revelare a sufletului. Dacă educatorul vrea să modeleze trupul, el trebuie să apeleze la forţele spiritului, pentru a putea continua activitatea forţelor plăsmuitoare pe care acesta le trimite din viaţa prenatală în trup şi le face să lucreze mai departe în lumea pământească. Dacă vrea să modeleze sufletul, atunci trebuie să cunoască trupul, pentru a înţelege cum poate fi scos elementul sufletesc, pe care spiritul l-a ascuns în trup, din acesta. A vrea să faci o educare a trupului numai exercitând o influenţă asupra trupului, este un nonsens. Fiindcă tot ceea ce este primit în suflet la vârsta copilăriei apare în omul matur drept constituţie trupească sănătoasă ori bolnavă. Dacă formaţi în mod greşit, în copil, sufletescul, această malformaţie sufletească va trece în constituţia corporală. Fiindcă în copil orice impuls sufletesc devine respiraţie sănătoasă ori bolnavă, circulaţie sănătoasă ori bolnavă. Tendinţele maladive care iau naştere astfel, adeseori încă nu ne sar în ochi la copil. Ele există doar în stare germinativă. Dar germenele creşte o dată cu omul. Şi multe boli cronice ale omului de patruzeci de ani sunt rezultatul unei cultivări sufleteşti inadecvate din primul sau al doilea deceniu de viaţă.

Modul de a gândi care s-a dezvoltat începând din secolul al cincisprezecelea şi care în epoca noastră şi-a atins punctul său culminant, se poate regăsi atât de puţin în adevărurile caracterizate, încât acestea pot să-i pară chiar absurde. De aceea, acest mod de a gândi nu ajunge până la o artă pedagogică vie, care să-l cuprindă pe omul întreg şi întreaga viaţă umană, de la naştere şi până la moarte.

În cadrul simpozionului nostru ne-am propus să arătăm că în prezent omenirea cere în interiorul ei, în mod inconştient, ceea ce în mod exterior-conştient ar vrea să respingă. Vedem că astăzi mulţi oameni simt nevoia de a reflecta asupra locului educaţiei în cadrul culturii şi civilizaţiei, vedem acest lucru, desigur, şi din faptul că noi am putut să umplem sala Sieglehaus, care nu e tocmai mică, cu cei ce au dorit să ia parte la simpozionul nostru. Faptul că felul cum s-a vorbit despre acest rol al educaţiei a fost înţeles de mulţi reiese din dispoziţia sufletească a auditorilor. Şi această dispoziţie a mai dovedit un alt lucru, faptul că pedagogia antroposofică acordă muncii educative şi de predare un loc în viaţa omului corespunzător celor cerute de natura umană însăşi.

Am resimţit în mod dureros faptul că eu însumi nu am putut fi de faţă la simpozion decât pe perioada conferinţelor, de marţi seara până vineri dimineaţa devreme; şi chiar în această perioadă n-am putut participa ‒ fiind solicitat de alte îndatoriri ‒ la conferinţele noastre didactice atât de pline de dăruire, jertfelnice, neobosite. Dar mi-am putut da seama din relatări ce roade frumoase au dat şi în cadrul acestui simpozion, unde pedagogia Waldorf a fost prezentată în mod public, această dăruire, jertfelnicie şi destoinicie neobosită.

În afara conferinţelor au avut loc vizitări în grup ale sălilor Şcolii Waldorf, menite să ilustreze realizările elevilor. Au fost prezentate câteva programe de euritmie susţinute de copii şi programe de euritmie artistică, prin care s-a încercat să se arate esenţa şi valoarea pedagogic-didactică a euritmiei.

În cadrul discuţiilor şi cuvântărilor, s-a încercat o extindere şi explicare a celor auzite şi văzute.

Tinerii noştri antroposofi au ţinut o întrunire de tineret, în cadrul căreia s-a discutat ce poate deveni antroposofia pentru omul tânăr din epoca noastră. De pe feţele acestor tineri prieteni se putea citi că la ei simţirea tinerească şi sentimentul pentru antroposofie sunt una. Privesc cu profundă mulţumire, în mod retrospectiv, la această parte a simpozionului.