Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TERAPEUTICĂ ŞI ŞTIINŢĂ SPIRITUALĂ

GA 313


CONFERINŢA A NOUA

Dornach, 18 aprilie 1921

Astăzi vă voi vorbi despre euritmie. Ceea ce vă voi spune pe această temă va trebui să primească, în detaliu, o lumină de la cunoştinţele dvs. de fiziologie şi din alte domenii. Modul de a proceda se va contura de la sine. Dar această privire asupra unui proces sufletesc-spiritual, aşa cum se prezintă el când se face euritmie, ne conduce inevitabil la a atrage atenţia, totodată, asupra unor raporturi sufletesc-spirituale mai profunde. Şi iată ce aş observa în acest sens.

În primul rând, trebuie să avem în vedere procesul cosmic din afara omului. De obicei, îi sunt studiate doar detaliile, fără a fi privite resorturile interioare. Amintiţi-vă ce este în realitate formaţiunea pământească. Ea a cunoscut intervenţia unei forţe formatoare ‒ acţionând din sfera planetară. Formaţiunea Pământului suferă, de asemenea, influenţa Universului extraplanetar. Este vorba de o revărsare permanentă, orientată spre Pământ, a unor forţe cosmice care pot fi observate în diferitele entităţi dinamice.

Aceste forţe cosmice pot fi înţelese în funcţie de aceste legături, deşi ele pot îngloba şi tot ceea ce am spus înainte referitor la radiaţii. Le putem înfăţişa spunând că sunt centripete şi că formează, de fapt, din exterior, ceea ce se află pe Pământ şi în interiorul lui. Într-adevăr, în esenţă, ansamblul metalelor nu se formează pornind de la nişte forţe pământeşti care emană din interiorul Pământului, ci aceste metale sunt, efectiv, implantate Pământului din Cosmos. Aceste forţe acţionând prin intermediul eterului vin din sfera planetară şi nu din planetele înseşi. Pornind din planete, acţiunea lor ar redeveni centrală, planetele având, efectiv, misiunea de a le modifica. Aceste forţe pot fi numite forţe formatoare, forţe active din exterior. Ele sunt receptate în om şi în Pământ de nişte forţe de sens contrar, care consolidează forţele formatoare, într-un anumit fel, în jurul unui punct, tocmai pentru ca Pământul să se poată constitui. Aceste forţe de sens contrar le vom numi forţe de consolidare (vezi schiţa următoare şi schema de mai jos).

desen

La om, ele se manifestă în modelarea organelor, în timp ce celelalte forţe, forţele formatoare, sunt folosite mai curând pentru a face ca organele să treacă din lumea spiritual-eterică în lumea fizică. Este un proces pe care îl veţi atinge cu mâna comparând forţele Magneziului, care operează trecerea respectivă, cu acelea ale Fluorului, care realizează rotunjirea definitivă. Este, o dată în plus, un proces care se manifestă pretutindeni. În dinţi, el acţionează de jos în sus, rotunjindu-se în sus. Dar el se îndeplineşte, de asemenea, din faţă spre înapoi, dinspre înapoi în faţă, de sus în jos, rotunjindu-se în jos. Din nou, atingeţi cu mâna acest proces, dacă vă reprezentaţi că, o dată cu tendinţa de a creşte în faţă, din afară spre înăuntru, apare ceva sferic, o formaţiune căreia i se opune (vezi schiţa, în roşu) o formaţiune sferică îndreptată de jos în sus. Între aceste două procese se situează elementul intermediar. Acesta este constituit din nişte procese de particularizare, în sensul larg al cuvântului, care constau în a primi ceea ce s-a particularizat în diferitele locuri ş.a.m.d. Căci, în fine, absorbţia însăşi constă într-o particularizare spre interior, urmată de resorbţie. Aşadar, între cele două extreme se situează procesele de particularizare, aşa cum sunt ele numite, pe bună dreptate.

desen

Încă o dată, atingem cu mâna un proces de acest fel, un proces de particularizare, dacă plasăm aici (vezi schiţa următoare, în portocaliu), tot ceea ce încearcă în permanenţă să particularizeze Carbonul, apoi ceea ce îl preia, formând acidul carbonic (în alb), prin respiraţia care acţionează din faţă. În spate, acest gen de particularizare se continuă. Şi, coborând şi mai mult în procesul metabolismului şi al membrelor, veţi găsi un adevărat proces de consolidare.

desen

Dar acesta se exercită şi în cealaltă direcţie. Este un fapt care se impune, atunci  când vreţi să studiaţi ochiul. Acesta este format din exterior, aşa cum a arătat-o deja embriogeneza. Dar el este consolidat din interior. Formaţiunea este interiorizată. În aceasta constă formarea ochiului. El este interiorizat (portocaliu).

Trecând la ceea ce este spiritual-sufletesc în om, la organele corespunzătoare, adică la organele de simţ, observăm acest proces de consolidare, care devine spiritual şi în mod real sufletesc în percepţie. Aceasta este, întru câtva, procesul descendent, care duce la formarea de organe (vezi schiţa de la p.130 şi schema de mai jos).

desen

Găsim apoi, la urmă, jos de tot, procesul de percepţie, percepţia obiectelor (vezi aceleaşi locuri). Când percepţia se dezvoltă în continuare, când devine conştientă în procesul de consolidare, ea devine imaginaţie. Când imaginaţia se dezvoltă şi devine conştientă, îndreptându-se spre procesul de particularizare, ea devine inspiraţie. Iar inspiraţia, care se dezvoltă acum spre procesul de formare şi care se ciocneşte în mod conştient de acesta, văzând clar în formare, devine atunci intuiţie (vezi aceleaşi locuri). Putem dezvolta această gradare a vieţii sufleteşti care merge de la percepţia obiectelor până la imaginaţie, la inspiraţie şi intuiţie.

Forţe formatoare
Intuiţie
Proces de particularizare
Inspiraţie
Consolidare
Imaginaţie
Proces de percepţie

Dar acestui proces, pe care îl concepem în sfera sufletească, îi corespunde procesul devenirii. Dar procesul sufletesc nu este altceva, după cum vedeţi, decât procesul inversat al devenirii. Abordăm cele devenite pentru a merge din nou, în sens invers, spre devenire. Astfel că facultăţile de percepţie şi de cunoaştere pe care le desfăşurăm în imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie au întotdeauna un corespondent în forţele creatoare, care se exprimă în forţele formatoare, în forţele de particularizare şi cele de consolidare.

Vedeţi, aşadar, că forţele care lucrează la constituţia şi devenirea organismului uman se manifestă în sens invers faţă de sensul pe care îl urmăm când ne înălţăm spre cunoaştere. Ceea ce ne arată că forţele pe care le abordăm la nivelul imaginaţiei sunt cu adevărat aceleaşi forţe care intră în joc, fără ştirea noastră, în fenomenele care ne modelează trupul în perioada creşterii. Şi, înălţându-ne până la inspiraţie, abordăm forţele care, din exterior, îl inspiră pe om în respiraţie, care vor desăvârşi forma umană datorită respiraţiei, şi care îşi croiesc un fel de drum până la forţele care modelează şi structurează din cap până în picioare. Şi, urcând până la intuiţie, ajungem până la agentul care intră din exterior în tiparul formelor noastre, ca entitate materială.

Cuprindem, aşadar, omul, aşa cum se constituie el pornind din Univers. Şi, aplicând acum cunoştinţele dobândite în anatomie, sau în fiziologie, şi iluminându-le prin toate aceste date, începem să înţelegem organele şi funcţiunile lor. Aşadar, avem aici o indicaţie pentru înţelegerea organelor şi funcţiunilor lor. Astfel că activitatea care modelează fiinţa umană normală din cap până în picioare trăieşte şi în mişcările corespunzătoare consoanelor, care sunt tocmai nişte forţe inconştiente de imaginaţie, aşa cum am spus ieri, şi care traversează organismul asemeni unui fluid. Înţelegeţi, aşadar, cum, la fiinţa umană, euritmia ia în stăpânire, prin intermediul consoanelor, forţele formatoare insuficiente, pune mâna pe forţele modelatoare deficiente, pentru a le face să lucreze în mod corect.

Să luăm, de exemplu, un copil, a cărui formă ar fi deficientă şi ar vegeta. Ce trebuie să spunem când forţele modelante vegetează prea mult? Este o situaţie în care acţiunea forţelor modelante este centrifugă. Această acţiune face capul mare şi din această cauză nu-i permite să se pătrundă în mod corect cu forţele imaginaţiei. Pentru a le atrage, trebuie să-l facem pe copilul respectiv să practice euritmia consonantică.

S-a pus o întrebare despre un “băiat de 2 ani, aparent sănătos, dar având un cap mare, fără a fi, totuşi, hidrocefal”.

Aţi procedat bine punându-l să facă euritmie consonantică, i-aţi administrat, deci, antidotul. Euritmia consonantică, aplicată corect, reprezintă, într-adevăr, antidotul acestei stări. În acest caz, o observare atentă a faptelor morfologice, a morfologiei observate în profunzime, indică tocmai tratamentul euritmic.

Iată încă un caz: “Un băiat de 12 ani şi 9 luni, a cărui creştere în înălţime este insuficientă. Examinarea organică nu arată nimic anormal. Copilul are, totuşi viermi, este inteligent, dar oboseşte intelectual foarte repede.” Acest sindrom este foarte interesant. El arată întru totul lipsa forţelor imaginative, hipertrofia forţelor modelante organice, în absenţa unor forţe modelante interioare, a unor forţe modelante sufleteşti. Ştim că acestea din urmă distrug paraziţii. Dacă aceste forţe ajung să lipsească, nu trebuie să ne mirăm de parazitoza acestui copil. Dar practicarea euritmiei consonantice va fi antidotul acestei stări.

Aceste raporturi arată în mod direct unde trebuie să intervenim prin euritmie. Căci, chiar atunci când manifestările respective rămân oarecum ascunse, euritmia poate avea un efect deosebit de favorabil, mai ales dacă adăugăm şi un tratament material.

Astfel, de exemplu, mi s-a pus o întrebare interesantă. Bineînţeles, răspunsul meu se referă la principiul problemei. Dacă apar nişte complicaţii, ele ar trebui tratate în particular. Dar, chiar în acest caz, se poate merge, în esenţă, până în adâncul problemei pe baza a ceea ce vă voi spune.

Iată cazul despre care este vorba: “am ca bolnav un copil de 5 ani, care, rănit de un glonte cu ocazia unor lupte, a pierdut mult sânge. Acum doi ani s-a constatat o deformare articulară. Acestea sunt nişte stări care antrenează mai târziu, la adult, cloroza şi nişte boli asemănătoare. Ce se poate face din punct de vedere terapeutic?”

Suntem, aşadar, în prezenţa unei deformări articulare. Iată deja rezultatul unei acţiuni centrifuge a forţelor modelante. Ele nu mai pot rămâne în interior şi acţiunea lor radiantă se exercită, aşadar, mai curând spre exterior decât spre interior, părăsindu-l pe omul respectiv. Această acţiune va fi readusă la locul ei tocmai cu ajutorul euritmiei consonantice. Căci, prin aceasta, dvs. treziţi, într-adevăr, acţiunea obiectivă a imaginaţiunilor şi forţele normale sunt restabilite. Întrebarea pusă anticipează serios un fapt al viitorului, căci la om se va manifesta în viitor, în multiple feluri, tendinţa spre deformări. Oamenii nu vor mai putea să-şi realizeze forma aproximativ normală cu ajutorul forţelor naturale. Fiinţa umană se emancipează.  Ea se emancipează chiar în ceea ce priveşte realizarea propriei sale forme. Dar ea va trebui să-şi folosească libertatea. Adică ea va trebui să înceapă să producă imaginaţiuni, căci ele combat întotdeauna deformările.

În cazul despre care vorbim, aveţi de-a face cu absenţa imaginaţiei obiective. Dar s-ar putea întâmpla să avem de-a face şi cu absenţa inspiraţiei obiective. O astfel de absenţă se manifestă, dacă mă pot exprima astfel, în deformarea sistemului ritmic. Această deformare se exprimă mai ales în angrenarea deficientă a inspiraţiei obiective, care merge spre interior, în ritmul circulator. Putem normaliza această situaţie prin euritmia vocalică. Euritmia vocalică acţionează asupra neregularităţilor interioare neînsoţite de deformări, la fel de mult cum o face euritmia consonantică asupra deformărilor sau asupra tendinţei spre deformări.

Am spus mai înainte că s-ar putea să fie necesar, într-adevăr, să intervenim într-un  mod deosebit de hotărât atunci când se produc deformări articulare, cum sunt cele despre care am discutat. Va fi necesar să intervenim asupra procesului respectiv cu ajutorul euritmiei consonantice. Acţiunea ei stimulează, prin inspiraţie, respiraţia internă mai ales, îndreptată din afară spre înăuntru, dincolo de peretele digestiv, spre organele interioare: plămân, rinichi, ficat, ş.a.m.d.. Şi, de fapt, când se practică euritmia consonantică, o scânteiere sclipitoare începe să se producă mai ales la occiput, la plămân, la ficat, la rinichi. Acest fenomen arată, într-adevăr, care este reacţia sufletesc-spirituală la acţiunea consonantică exterioară. În organele respective, omul devine în întregime o fiinţă de lumină, şi mişcărilor efectuate le răspund întotdeauna nişte mişcări de lumină în interior. Este ceea ce se produce mai ales în copia luminoasă a procesului secreto-excretor al rinichiului. Procesul luminos care se produce datorită euritmiei consonantice ne oferă, de fapt, imaginea întregului proces excretor al rinichiului. Această acţiune se răsfrânge asupra imaginaţiunilor inconştiente. Şi acest întreg proces de luminozitate este identic cu procesul descris deja ca fiind influenţat în special de Cupru. Este acum ocazia să le amintim medicilor de nişte boli de care suferă anumiţi oameni. Deja ieri am fost făcut atent la acest fapt, când mi s-au adus nişte desene foarte admirate, nişte desene colorate, despre care am fost întrebat dacă au în mod deosebit un caracter ocult. Sigur că ele sunt, într-un anumit fel, oculte. Dar este foarte dificil să le vorbeşti oamenilor despre aşa ceva. Căci aici este vorba de fixarea obiectivă a luminozităţii renale, deci, a funcţiei urinare secreto-excretoare. Când, la anumite persoane cu dispoziţii patologice, acest proces urinar secreto-excretor devine un proces luminos, când se produce o anumită retenţie urinară, deci, o boală pur metabolică, rinichii devin luminoşi şi oamenii respectivi încep să deseneze cu febrilitate, când se produce această clarvedere orientată îndeosebi spre interior. Din punct de vedere formal şi exterior, aceste desene sunt întotdeauna foarte frumoase, culorile sunt întotdeauna frumoase. Bineînţeles, aceste persoane nu sunt fericite să afle că frumoasele lor desene reflectă retenţia urinară. Pot să vă asigur că întâlnim în desenele şi picturile profund mistice, aşa cum sunt şi autorii lor, acest gen de retenţie urinară, precum şi reţinerea dorinţelor sexuale, care se răsfrânge şi ea întru câtva asupra metabolismului. În multe din manifestările de acest fel trebuie să vedem semnul unor anomalii patologice care sunt încă absolut suportabile.

Vedeţi că ştiinţa spirituală orientată antroposofic nu este o mistică în sensul banal al cuvântului. Căci ea nu îşi face o iluzie referitor la cele spuse adineaori. Ea face din acestea mai curând un obiect de studiu. Dar oamenii ne poartă pică pentru aceasta. Mi s-a reproşat deja că am mers până acolo încât am spus în nişte conferinţe publice, prin exemplul pe care l-am ales, nu referitor la nişte desene, ci la nişte producţii poetice, şi anume la frumoasa operă poetică al lui Mechthild de Magdeburg sau la aceea a Sfintei Teresa, că este vorba de oglindirea unor reflexe ale unor inspiraţii rezultând, ca procese, din sexualitatea reţinută. Desigur, oamenilor nu le place să o descriu pe Mechthild de Magdeburg sau pe Sfânta Teresa spunând că aceste personaje erau înzestrate cu o sexualitate puternică, pe care, considerând-o prea puternică, ele au reţinut-o şi de aici au rezultat nişte procese metabolice şi circulatorii fixate, în cele din urmă, ca reacţie, în nişte opere poetice foarte frumoase. Astfel, putem aprofunda mult secretele existenţei, dacă studiem fenomenul la un nivel superior. Dar  trebuie să ne ştim înălţa la acest mod de a vedea. De aceea trebuie să presimţim măcar aceste procese ciudate, care răsar din interior, ca procese luminoase, atunci când practicăm în exterior euritmia. Este ceea ce se întâmplă mai ales atunci când transpunem în euritmie secretele pe care le conţine poezia, aşa cum v-am arătat ieri. Citim o poezie frumoasă, realizăm euritmia corespunzătoare, consonantică sau vocalică. Apoi, se produce şi în euritmie interferenţa dintre gesturile executate în exterior şi cuvântul mut, care însoţeşte din interior toate gesturile. Acest proces nu numai că înregistrează ceea ce este mistic, ci el este şi vindecător, dacă nu este încărcat de moliciuni copleşitoare, de poezie afectată, ci se reduce la acompanierea euritmică a unor frumoase opere poetice. Aşadar, putem spune că, punându-i să practice euritmia, facem să răsară în pacienţi forţele intuitive obiective, că acestea se vor uni cu forţele formatoare exterioare, atunci când îl incităm pe pacient să fie atent, să asculte bine, să devină conştient de sunetul perceput, de fraza auzită. Va fi bine să-i facem pe pacienţi să facă euritmie, cerându-le fără încetare, mai ales celor tineri, să devină conştienţi de ceea ce aud; atunci îl vom face pe pacient să aibă acces la forţele formatoare exterioare, la forţele obiective intuitive. E ceea ce trebuie să facem, dacă vrem să acţionăm asupra a tot ceea ce rămâne în om, asupra a ceea ce nu s-a mai realizat între naştere şi moarte, asupra a ceea ce materialismul numeşte ereditate, rămăşiţă, referitor tocmai la o mare parte a existenţei sufletesc-spirituale prenatale. Iată cum trebuie să acţionăm asupra a ceea ce am putea numi defecte congenitale, deficienţe, ş.a.m.d. În acest fel, alungăm tendinţele care încearcă să fixeze în mod interior înclinaţiile care se exprimă în desenul şi poezia mistică. Atunci legăm aceste înclinaţii de poezia frumoasă care se exprimă în exterior. Acesta este procesul invers. Un mistic veritabil ştie foarte bine că anomaliile oglindite în poezia sa au o latură foarte îndoielnică. În schimb, atunci când frumuseţea lumii exterioare devine o experienţă interioară nu spunem că frumuseţea ei se exteriorizează într-o creaţie deosebit de măreaţă şi frumoasă. Ba, dimpotrivă, ea devine schematică şi abstractă, dar abstractă sub forma desenului, iar desenul este abstract prin natura lui. Şi tocmai în aceasta constă ceea ce redă sănătatea, tocmai acest lucru i se cere. Acest fenomen istoric atât de frumos nu s-ar fi produs dacă Mechthid de Magdeburg ar fi fost pusă să facă euritmie după nişte poeme frumoase. Ea ar fi fost ferită de soarta de a fi mistică. Putem spune despre această problemă că aici atingem pragul unde încetează, într-un anumit fel, binele şi răul. Intrăm atunci în sfera amorală, în ceea ce pentru Nietzsche se află dincolo de bine şi de rău. Nu putem fi beoţieni, astfel încât să cerem exterminarea tuturor Mechthildelor de Magdeburg. De altfel, fiţi siguri că lumea spirituală are grijă ca raporturile cu Lumile suprasensibile să fie menţinute, chiar dacă omul nu le dă prea multă importanţă.

În încheiere, aş dori să insist asupra câtorva aspecte, din care vom putea păstra nişte lumini, deşi timpul de care dispunem este deja foarte înaintat. Mă voi opri mai întâi la următoarea întrebare ce mi-a fost pusă: “Nu s-ar putea fortifica exerciţiile  de euritmie prin nişte exerciţii de respiraţie echilibrate, care să nu fie neapărat din hatha-yoga?”

Iată ce trebuie să observ în legătură cu aceasta: nu există decât un singur mod de a practica aceste exerciţii, în acord cu timpul nostru, cu sensul evoluţiei, întotdeauna în mers, a naturii umane. Se va observa că, sub influenţa euritmiei vocalice, tendinţa de a modifica ritmul respirator se produce de la sine. Acest lucru îl vom remarca. Şi, oricât de incomod ar fi, trebuie să ne abţinem aici de a schematiza, nu trebuie să rămânem la generalităţi, ci să observăm mai întâi ce trebuie să facem. Trebuie să avem grijă în fiecare caz particular să observăm respiraţia, modificarea ritmului respirator la om, pe care, ţinând seama şi de alte constatări, vrem să-l ajutăm prin euritmie consonantică, pentru a-l vindeca. Apoi, pacientul trebuie să fie condus în aşa fel încât el să lucreze în mod conştient în sensul schimbării observate. Căci noi nu mai suntem oamenii care erau vechii orientali. Ei puteau lua această cale în sens invers şi puteau influenţa întregul om prin prescrierea unor exerciţii respiratorii. Acest gen de prescripţii duce, în orice situaţie, la nişte şocuri interioare, pe care, în fond, ar fi bine să le evităm. Trebuie să învăţăm, într-adevăr, să observăm ce ne oferă euritmia, îndeosebi euritmia vocalică, referitor la influenţa pe care o exercită de la sine asupra procesului respirator. Atunci vom putea urmări în mod conştient ceea ce rezultă din euritmie într-un anumit caz particular. Veţi vedea aici că procesul respirator se continuă într-un mod întru câtva individual, că el este diferit la fiecare fiinţă umană.

Iată, deci, dragi prieteni, întrebările la care am mai putut răspunde. Nu mai avem timp pentru a aborda câteva teme rămase în suspensie. În încheiere, aş vrea să vă spun în câteva cuvinte, dragii mei prieteni, că dvs. trebuie să vă pregătiţi a fi combătuţi în lume de confraţii voştri, când ei vor observa că starea noastră de spirit se va face simţită. Va fi necesară puterea unei convingeri nezdruncinate pentru a paraliza opoziţia pe care o veţi întâlni. Aceasta nu trebuie să vă ducă la omisiuni, ci trebuie să fiţi fără iluzii în privinţa forţelor antagoniste pe care le vom stârni.

La sfârşitul acestui curs aş vrea să spun că, pentru a susţine mişcarea medicală pe care urmează s-o lansăm, eu respect întotdeauna regula de a nu mă amesteca în mod direct în procesele terapeutice. Eu mă întâlnesc cu medicii înşişi, discut cu ei şi dau sfaturi. Puteţi, deci, respinge acele afirmaţi care vor să insinueze că eu vreau să intervin ilicit în tratarea bolnavilor. Am declarat deja aceste lucruri la sfârşitul cursului precedent. Nu putem trece sub tăcere faptul că în acest domeniu întâlnim multe dificultăţi, mai ales din partea antroposofilor. Căci oamenii aşteaptă bineînţeles, tot felul de lucruri de la noi. Este şi cazul antroposofilor care nu pot depăşi tendinţa spre egoism şi nu pot să nu fie uneori mai egoişti decât oamenii obişnuiţi. Li se întâmplă uneori să fie indiferenţi la salvarea mişcării, care depinde de ceea ce evităm, şi anume, în acest caz particular, ceea ce lumea din afară ar califica drept şarlatanism. Căci trebuie să realizăm vindecarea medicinei întregi şi acest lucru nu poate fi tulburat prin nişte revendicări care ţin adesea de nişte dorinţe pur personale. În ciuda marilor greutăţi care ni se fac, trebuie să fim fideli liniei, căci nu putem reuşi decât dacă ştim să opunem lumii exterioare adevărul. Este, de altfel, cazul întregii noastre mişcări antroposofice, cel puţin când este susţinută cu inteligenţă şi nu prin falsuri de către aceia care nu înţeleg nimic din ea. Avertizaţi de ceea ce se petrece în mişcarea antroposofică, trebuie să fim în măsură să ştim, pur şi simplu, unde se află minciunile şi fanatismele. Trebuie să fim în măsură să declarăm întotdeauna că anumite rumori nu sunt decât minciuni şi pure invenţii. De asemenea, să se ştie că eu nu intervin în mod direct în tratarea bolnavilor, că pentru aceasta bolnavii au de-a face cu medici care îşi exercită profesia în cadrul mişcării noastre antroposofice.

Acestea fiind spuse, nu mai adaug nimic altceva, în afară de urarea ca sugestiile date în acest curs, rămase adesea doar simple aluzii, din lipsă de timp, să-şi croiască drum în dvs. şi să se traducă în acte pentru salvarea omenirii. Sper să găsim ocazia de a continua munca întreprinsă deja în două rânduri. Ne vom strădui atunci să realizăm o continuitate. Cu această urare, închei, dragi prieteni, reflecţiile noastre,  sperând în toate privinţele, ca faptele noastre să corespundă intenţiilor noastre. A fost o mare mulţumire să fiu cu voi aici. Va fi, de asemenea, o mare mulţumire să ne amintim de aceste zile, pe care aţi dorit să le petreceţi aici pentru a îmbogăţi ştiinţa medicală. Iar gândurile care trebuie să ne unească vă vor însoţi, dragi prieteni, pe drumurile pe care veţi porni pentru a realiza prin fapte ceea ce am încercat aici să sugerăm mai întâi pe planul gândirii.