Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FIZIOLOGIE ŞI TERAPIE ÎN CONCEPŢIA ŞTIINŢEI SPIRITUALE

GA 314


IGIENA, O PROBLEMĂ SOCIALĂ

CONFERINŢĂ PUBLICĂ

Dornach, 7 aprilie 1920

Dacă ne interesăm câtuşi de puţin de direcţia pe care o ia dezvoltarea omenirii, de ceea ce dospeşte ca impuls ameninţător, care pune în pericol viitorul, nu putem nega că cea mai presantă problemă este problema socială, indiferent cărui mediu îi aparţinem. Dar trebuie să mărturisim că modul de a rezolva această problemă socială este marcat de o tară fundamentală, de care suferă atât viaţa ideilor, cât şi viaţa morală, întreaga noastră civilizaţie: intelectualismul; problemele nu sunt privite decât sub aspect intelectual. Aşa este tratată şi problema socială, indiferent pe ce poziţie se situează oamenii, mai de stânga sau mai de dreapta. Intelectualismul acestor dezbateri se manifestă prin faptul că se pleacă de la anumite teorii, de la ideea că lucrurile sunt în mod obligatoriu aşa sau altfel, că un lucru sau altul trebuie abolit, şi nu se ţine seama de omul însuşi. Omul este tratat ca şi când ar exista un “om-tip”, un om universal, lipsit, într-un anumit sens, de caracterul său individual. Nu se ia în considerare originalitatea, particularitatea individului. Felul nostru de a privi problema socială primeşte, astfel, un caracter abstract şi se orientează prea puţin spre sentimentul social, spre atitudinea interioară, spre ceea ce ia naştere de la om la om. Deficienţa de care suferă acest mod de a privi problema socială se manifestă, fără îndoială, cel mai clar într-un domeniu particular, mai apt decât altele, să constituie obiectul unor consideraţii sociale, acela al igienei, în măsura în care igiena este o problemă de ordin public, care nu îl priveşte numai pe individ, ci colectivitatea. Desigur, recomandările, studiile şi tratatele de igienă publică nu lipsesc. Dar aceste recomandări, aceste consideraţii referitoare la igienă, cum se inserează ele în viaţa socială? Şi se poate răspunde că sunt publicate nişte discursuri referitoare la igiena corectă, ca rezultate ale ştiinţei medicale, ale fiziologiei şi ale încrederii acordate unui domeniu a cărui natură internă oamenii nu sunt în măsura să o verifice. Aceste lucruri publicate constituie baza regulilor emise. Cercurile cele mai largi – căci aceste lucruri îi privesc pe toţi oamenii – acceptă doar pe baza principiului autorităţii ceea ce, provenind din nişte cabinete de lucru şi laboratoare de cercetări în domeniul igienei, trece în domeniul public. Totuşi, dacă suntem convinşi că în cursul istoriei recente, în decursul ultimelor secole, a luat naştere pretutindeni nostalgia unei ordini democratice, această credinţă oarbă în autoritate, în materie de igienă, chiar dacă pare grotescă multor oameni, ea apare ca în mod fundamental anti-democratică. Acest caracter antidemocratic al credinţei în autoritate, care îşi atinge astăzi, adesea, în mod paradoxal, apogeul, se opune dorinţei arzătoare de democraţie.

Ştiu foarte bine că ceea ce am spus va părea paradoxal multor oameni, căci, pur şi simplu, nu se face legătura între modul în care se acceptă ceea ce se referă la igienă şi cerinţele democraţiei, care vrea ca fiecare individ major să poată judeca asupra problemelor publice, fie direct, fie prin intermediul reprezentanţilor săi. Desigur, s-ar putea spune: poate nu e posibil să procedăm absolut democratic cu privire la consideraţiile despre igienă, cu privire la problemele de igienă publică, pentru că aceasta depinde de judecata celui care se străduieşte să aibă anumite cunoştinţe într-un domeniu particular. Dar se pune, totuşi, întrebarea: N-ar trebui oare, în împrejurările actuale, să aspirăm la o democratizare foarte extinsă în acest domeniu al igienei publice, care îl atinge îndeaproape pe fiecare individ şi, prin el, comunitatea?

Astăzi se vorbeşte mult despre modul în care trebuie să trăim, în ceea ce priveşte aerul, lumina, hrana, eliminarea deşeurilor etc. etc. Dar regulile emise nu pot fi controlate de aceia care trebuie să le aplice.

Aş dori să fiu bine înţeles. În această conferinţă referitoare la igienă ca problemă socială nu aş vrea să adopt deloc un punct de vedere particular. Nu voi privi în mod îngust acest subiect, abordat în general în mod partizan, sau pornind de la o convingere ştiinţifică îngustă. Nu voi lua nici partea vechii superstiţii, care vedea în boli o manifestare a unui du-te-vino de diavoli şi demoni în om, nici a superstiţiei moderne, care le atribuie unui du-te-vino al bacililor. Puţin contează că superstiţia este de ordin spiritual sau ştiinţific. Aş dori, totuşi, să abordez un subiect care afectează întreaga noastră epocă, în măsura în care el depinde de convingerile ştiinţifice de astăzi. Chiar dacă se afirmă peste tot că materialismul, aşa cum a câştigat el teren în prima treime a secolului al 19-lea, a fost depăşit din punct de vedere ştiinţific, o asemenea afirmaţie nu poate fi valabilă pentru cel care înţelege în mod real esenţa materialismului şi a contrariului său. Căci doar câteva persoane au biruit acest materialism, acelea care realizează că datele ştiinţifice actuale nu ne permit să spunem în bloc: Tot ceea ce există nu este altceva decât un proces mecanic, fizic sau chimic, care se desfăşoară pe plan material. Dar faptul că, sub imperiul faptelor, câţiva şi-au cucerit această convingere nu schimbă nimic. Căci, alături de această convingere, şi în ciuda acesteia, cei care o au, şi cu atât mai mult ceilalţi, adoptă, totuşi, un mod de a gândi materialist, atunci când este vorba să explice un fapt concret, să îşi facă o idee despre ceva concret. Nu se spune oare, despre atomi şi molecule, că ele nu sunt decât un suport numeric, un auxiliar de calcul anodin, nimic altceva decât nişte instrumente ale gândirii? Concepţia nu este cu nimic mai puţin atomistă, “molecularistă”. Fenomenele universale sunt explicate pornind de la interacţiunea atomilor şi moleculelor. Suntem materialişti nu numai atunci când considerăm că un gând sau un sentiment oarecare, sau un cu totul alt proces, depinde numai de nişte procese materiale atomice sau moleculare, ceea ce contează este orientarea întregii noastre atitudini sufleteşti, direcţia pe care o ia spiritul nostru atunci când el admite drept fundament al explicaţiilor sale o idee atomistă, pe baza unor elemente infinitezimale inventate din cap până în picioare. Nu este vorba să fim convinşi, în cuvinte sau în gânduri, că există altceva decât efect ale atomilor, ci este important să existe o posibilitate de a adopta alte explicaţii cu privire la univers, ca principiu care ne orientează spiritul, să nu deducem acest principiu din manifestările atomice sau moleculare. Ceea ce este important nu este ce credem, ci cum explicăm, este ce atitudine sufletească avem. Şi aici trebuie să fim convinşi ca răul pe care l-am caracterizat astfel nu poate fi depăşit decât printr-o adevărată ştiinţă spirituală, aşa cum este cea de orientare antroposofică.

Aş dori să ilustrez în mod concret că aşa stau lucrurile. Nimic nu este mai derutant astăzi decât distincţia care se face între ceea ce este trupesc, ceea ce este sufletesc şi ceea ce este spiritual în om, distincţia dintre bolile fizice şi cele aşa-numite psihice sau mintale. Tocmai distincţia obiectivă în cazul unor asemenea fapte ale existenţei umane şi al relaţiilor dintre ele, cum sunt boala trupului şi boala, în aparenţă, a sufletului, este, în felul în care este concepută, atinsă de materialism. Căci, care este de fapt esenţa acestui materialism, pe care mulți oameni l-au dezvoltat treptat ca noul mod de a vedea lumea, și care nu a fost nicidecum depășit, ci astăzi este de-a dreptul la apogeul său? Care este această esenţă? Nu examinând procesele care se desfăşoară pe plan material, şi procesele care se desfăşoară din punct de vedere material în trupul uman, şi studiind cu pasiune structura şi activitatea minunată a sistemului nervos uman şi a altor organe ale omului şi ale animalului, nu prin aceasta devine cineva materialist, ci devine materialist cel care, studiind procesele materiale, este abandonat de spirit, pentru că, studiind lumea materiei, nu mai vede altceva decât materia şi procesele materiale. Este ceea ce ştiinţa spirituală trebuie să scoată în evidenţă – este un aspect pe care nu-l voi putea aminti decât în mod succint. Ea trebuie să scoată în evidenţă faptul că tot ceea ce apare pentru simţuri ca proces material, aceste procese pe care le admite ştiinţa şi despre care crede că doar ele pot fi observate, pretutindeni aceste procese materiale nu sunt altceva decât manifestarea exterioară a unor forţe şi puteri spirituale subiacente. A spune despre om că el are, pe de o parte, un trup compus dintr-un ansamblu de procese materiale care nu pot constitui omul întreg, iar, pe de altă parte, independent de acesta, are un suflet nemuritor, independent de trupul compus din procese materiale, această concepţie nu este o caracteristică a ştiinţei spirituale. Aceasta nu este deloc o trăsătură caracteristică a unei concepţii spirituale despre lume. Desigur, putem spune că, pe lângă trupul alcătuit din procese materiale, omul mai are şi un suflet nemuritor, care ajunge după moarte într-o regiune spirituală, dar prin aceasta nu suntem adepţi ai ştiinţei spirituale, în sensul antroposofic al cuvântului. Nu devenim adepţi ai ştiinţei spirituale decât atunci când realizăm în mod clar că acest trup material, cu procesele sale materiale, este o creaţie a sufletului. Trebuie să studiem în amănunt cum acţionează sufletul care preexistă naşterii sau, mai precis, concepţiei, cum construieşte el, cum modelează substanţa trupului uman. Trebuie să percepem pretutindeni această unitate dintre elementul trupesc şi cel spiritual, şi chiar să realizăm că acest trup este în orice clipă uzat prin activitatea sufletesc-spirituală şi moare parţial, din această cauză, în fiecare minut. Moartea nu este decât ultimul termen al acţiunii sufletesc-spirituale asupra trupului. Trebuie să percepem această interacţiune permanentă dintre suflet şi trup. Trebuie să vedem toate acestea în mod concret şi atunci ne putem spune: Activitatea sufletului se descompune în nişte procese concrete, ea se transformă în procese hepatice, în procese respiratorii, în activitate cardiacă, în activitate cerebrală. Pe scurt, când descriem activităţile trupului uman ca rezultat al unor activităţi spirituale, atunci ne putem considera adepţi ai ştiinţei spirituale. Ştiinţa spirituală apreciază la justa lui valoare elementul material, pentru că ea nu vede într-un proces material doar ceea ce vede ştiinţa, ceea ce constată ochiul, ceea ce reţine ştiinţa observaţiei exterioare sub formă de concepte abstracte. Ştiinţa spirituală este o ştiinţă a spiritului tocmai pentru că ea arată pretutindeni cum acţionează spiritul în materie, pentru că ea examinează pretutindeni cu ardoare influenţa elementului spiritual asupra celui material. Acesta este unul din aspecte. Este important să ne abţinem de la orice vorbărie abstractă despre un suflet care ar fi despărţit de om şi despre care nu putem decât divaga, în măsura în care viaţa se extinde de la naştere până la moarte. Căci, de la naştere până la moarte, în afară de perioada somnului, elementul spiritual-sufletesc se consacră în asemenea măsura proceselor trupeşti, încât el trăieşte în ele, prin ele, se manifestă prin intermediul lor. Trebuie să ajungem să studiem elementul spiritual-sufletesc în afara vieţii umane şi să adăugăm la aceasta existenţa dintre naştere şi moarte, ca un rezultat al elementului spiritual-sufletesc. În acest fel practicăm ştiinţa spirituală de orientare antroposofică, pentru că atunci considerăm omul, cu toate părţile sale constitutive, ca pe un produs al elementului spiritual-sufletesc, şi în privinţa a ceea ce are legătură cu cunoaşterea. Concepţia teosofică mistică, elaborând tot felul de teorii despre spirite destrupate, nu poate fi de folos ştiinţelor concrete ale vieţii, ea nu poate sluji viaţa, ea poate doar oferi o plăcere intelectuală sau sufletească, urmărind să se debaraseze cât mai repede posibil de viaţă şi să divagheze apoi despre spiritual-sufletesc pentru a-şi satisface o plăcere interioară.

Aici, în cadrul mişcării spirituale de orientare antroposofică, este vorba, cu siguranţă, de a munci serios, de a cultiva o ştiinţă a spiritului capabilă să dea impulsuri noi fizicii, matematicii, chimiei, biologiei şi antropologiei. Nu e vorba de a constata, pe de o parte, dintr-un punct de vedere religios sau filosofic, că omul poartă în el un suflet nemuritor, şi de a face apoi antropologie, biologie, fizică şi chimie ca şi cum ne-am afla în prezenţa unor procese exclusiv materiale. Aici este vorba de a aplica ceea ce ne oferă cunoaşterea elementului sufletesc-spiritual la elementele particulare ale vieţii, pentru a ajunge la miracolul care este edificiul fiinţei umane. Desigur, deşi unora li se pare paradoxal, se poate spune: Nişte buni mistici sau nişte buni teosofi vor să divagheze despre constituţia umană, despre corpul fizic, eteric, astral, despre Eu etc., dar ei nu au nici cea mai mică idee despre ceea ce se manifestă din punct de vedere sufletesc atunci când ne suflăm nasul. Este vorba, într-adevăr, de a nu privi materia ca materie, ci ca manifestare a spiritului.

Datorită acestui lucru ajungem şi la altceva; ajungem astfel să depăşim ceea ce în ultima vreme a condus la o specializare exagerată, din cauza unei orientări materialiste a cunoştinţelor ştiinţifice. Nu aş angaja o polemică pe tema specializării, cunosc în mod deosebit justificările acestui fenomen. Ştiu că anumite domenii, care necesită o tehnică specială, sunt accesibile datorită specializării. Numai că acela care, specializându-se, rămâne legat de materialism, nu va ajunge la o concepţie despre univers aplicabilă vieţii. Căci câmpul proceselor materiale se extinde la infinit, în natură, ca şi în om. Numai studiul sistemului nervos, cu tot ce există pe această temă, cere mult timp, cel puţin tot atâta cât îi consacră specialiştii. Dar dacă vedem în ceea ce se petrece în sistemul nervos numai procesele materiale, care sunt exprimate în concepte abstracte, obiecte ale ştiinţei contemporane, nu ne îndreptăm spre ceea ce ar putea constitui baza unei concepţii universale despre lume. Din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, nu puteţi considera sistemul nervos al omului fără ca spiritualul care acţionează în el să vă conducă imediat spre sistemul muscular, spre sistemul osos, spre ceea ce se află, din punct de vedere sufletesc-spiritual, la originea sistemului senzorial. Căci spiritualul nu se lasă descompus în elemente izolate ca materia, spiritualul este ceva – şi acesta este lucrul cel mai neînsemnat pe care îl putem spune despre el – care se desfăşoară ca un ansamblu structurat al unui organism. Şi, tot aşa cum nu pot studia un om privindu-i doar cele cinci degete şi acoperind restul, eu nu pot examina din punct de vedere spiritual un detaliu, fără a fi condus spre ansamblu. Astfel, având în vedere un asemenea ansamblu, chiar dacă nu sunt poate altceva decât un specialist în domeniul creierului sau al sistemului nervos, eu voi avea, totuşi, posibilitatea de a-mi forma o viziune de ansamblu despre organismul uman pornind de la acest element izolat. În acest fel voi putea să-mi cuceresc cu adevărat ceva universal pentru “Weltanschauung”-ul meu. Şi atunci, lucru ciudat, voi putea începe să vorbesc despre om în aşa fel încât să fiu înţeles de orice persoană înzestrată cu o minte sănătoasă. Aceasta este marea deosebire dintre felul în care poate vorbi despre om ştiinţa spirituală şi felul în care apare în manuale ştiinţa materialistă specializată. Dacă, fiind novice în ceea ce priveşte studiul sistemului nervos, veţi consulta un manual, veţi înceta probabil foarte curând să-l mai citiţi, sau nu veţi găsi în el aproape nici un element pe baza căruia să puteţi privi omul cu adevărat ca om, în toată demnitatea lui. În schimb, ascultaţi ce vă poate spune ştiinţa spirituală despre sistemul nervos al omului. Asemenea convorbiri conduc întotdeauna spre elucidarea întregului om, spre o idee despre om care include valoarea lui, natura şi demnitatea lui. Iar valoarea unei asemenea concepţii se manifestă cu atât mai pregnant, cu cât nu avem în vedere doar omul sănătos, ci şi omul bolnav, cu toate abaterile sale în raport cu aşa-numitul om normal; trebuie să studiem omul întreg, atunci când este sub influenţa unei boli sau a alteia. Ceea ce ne arată natura în omul bolnav ne poate face sa pătrundem adânc în misterul conexiunii universale, ne poate face să înţelegem cum este organizat omul, cum este supusă această organizare influenţelor exterioare, cum este legată de diferitele substanţe naturale din care putem extrage medicamentele ş.a.m.d. Ni se deschid, de asemenea, nişte orizonturi largi, atunci când tot ceea ce ne putem spune astfel despre omul sănătos este completat prin cunoaşterea omului bolnav, ajungem atunci la o înţelegere aprofundată a raporturilor şi a semnificaţiei vieţii. Tot ceea ce se revelează astfel constituie temelia unei cunoaşteri a omului pe care o putem exprima într-un mod accesibil tuturor. Noi nu am ajuns încă până acolo, căci ştiinţa spirituală, aşa cum este prezentată ea aici, nu este pusă în lucrare decât de puţină vreme. Astfel, aşa cum reiese din cuvintele introductive ale Dr. Boos [ Nota 1 ], conferinţele prezentate aici sunt doar un început. Dar este în intenţia ştiinţei spirituale să dezvolte aportul la diferitele ştiinţe, să extragă de aici tot ceea ce ar trebui să ştie fiecare om despre fiinţa umană, să pună aceasta cu adevărat la îndemâna tuturor.

Imaginaţi-vă acum că ştiinţa spirituală ajunge în acest fel să transforme ştiinţa şi să creeze noi modele de cunoaştere pentru omul sănătos şi pentru omul bolnav, accesibile cunoştinţei umane obişnuite. Dacă se ajunge aici, cum se vor transforma relaţiile sociale de la om la om, în sensul unei mai bune înţelegeri reciproce, decât cele existente la ora actuală, când fiecare trece pe lângă celălalt, fără înţelegere pentru individualitatea acestuia! Problema socială nu va fi eliberată de intelectualismul ei decât atunci când ea se va fi eliberat, în toate domeniile, de specializare, când va fi întemeiată pe o experienţă concretă a vieţii, şi aceasta mai ales în domeniul sănătăţii. Să ne reprezentăm efectul social care ar rezulta dintr-o înţelegere a fiecăruia pentru ceea ce este mai bun sau nociv pentru sănătatea celuilalt, să ne reprezentăm o igienă practicată de întreaga omenire pe baza înţelegerii. Evident, nu este vorba de a cultiva un diletantism ştiinţific sau medical, asta este sigur. Imaginaţi-vă că am participa în mod deplin la sănătatea şi boala semenilor noştri, nu doar prin sentiment, ci şi prin înţelegere, printr-o cunoaştere a omului; imaginaţi-vă consecinţele sociale ale acestui lucru şi veţi spune: se vede clar că reforma socială decurge din cunoaşterea obiectivă practicată în domeniile particulare şi nu din nişte teorii generale, fie că ele provin de la un Marx sau de la un Oppenheimer [ Nota 2 ], din aceste teorii care trec pe deasupra omului şi pretind să întemeieze o organizare mondială pornind de la nişte concepte abstracte. Nu de aici va veni salvarea, ci dintr-o cunoaştere plină de devotament practicată în domeniile particulare, căci aceasta ne va apropia cel mai mult de bucuria resimţită de semenii noştri atunci când au o existenţă sănătoasă, normală, sau atunci când suportă chinul, durerile, limitările pe care le va aduce boala.

Astfel, suntem conduşi spre caracterul social particular pe care îl poate promova ştiinţa spirituală în materie de igienă. Cel care, consacrându-se acestui mod special de a cunoaşte omul, sănătatea, bolile sale, cel care specializându-se în medicină, este înarmat cu asemenea cunoştinţe, va fi în măsură să aducă în societate nişte lumini, căci el va întâlni înţelegere. Iar relaţia dintre medic şi societate nu va mai fi doar aceea care constă în a face apel la el când eşti suferind sau când ţi-ai fracturat piciorul – exceptând relaţiile de prietenie sau de rudenie –, ci o relaţie în care medicul va fi învăţătorul, sfătuitorul permanent în materie de igienă şi profilaxie. Medicul nu va interveni doar atunci când boala este avansată până la punctul în care este nevoie să fie vindecată, ci pentru a-l menţine pe om, în măsura posibilului, în stare de sănătate. O activitate socială vie îl va uni pe medic cu restul societăţii. Dar atunci medicina însăşi va beneficia de efectul radiant salutar al acestor cunoştinţe. Căci, din cauza extinderii materialismului asupra gândirii medicale, noi am căzut, într-adevăr, în prada unor concepţii ciudate. Există, pe de o parte, bolile fizice. Le studiem observând degenerescenţele organice sau procesele care se desfăşoară între limitele pielii noastre şi considerate procese fizice, îndreptându-ne atenţia asupra dezordinilor pe care le găsim aici şi pe care le putem remedia. În această privinţă, trupul uman este examinat, în stare normală sau anormală, dintr-un punct de vedere absolut materialist. Pe de altă parte, vedem apărând aşa-numitele boli psihice sau mintale. În virtutea gândirii materialiste, acestea sunt considerate, pur şi simplu, drept nişte boli ale creierului sau ale sistemului nervos, şi cauzele lor au fost căutate, probabil, şi în alte sisteme organice. Dar, din cauză că oamenii nu şi-au format nici o noţiune despre felul în care acţionează spiritul şi sufletul în trup, este imposibil ca ei să-şi facă o idee despre relaţia dintre aceste aşa-numite boli mintale şi restul organismului. Astfel, astăzi avem, pe de o parte, bolile mintale, pe care le studiază o ciudată ştiinţă bastardă, psihanaliza, în cadrul căreia specialiştii gândesc în mod materialist, dar nu înţeleg absolut nimic din ceea ce are legătură cu materia, şi care este incapabilă să stabilească o relaţie corectă între bolile mintale sau psihice şi ceea ce se petrece în organism. Ei bine, ştiinţa spirituală poate arăta – eu am atras atenţia asupra acestor fapte – că ceea ce spun eu nu este doar un program, ci că aceasta este ceva care poate fi studiat până în cele mai mici detalii, în special în cursul conferinţelor pentru medici [ Nota 3 ]. Ştiinţa spirituală este absolut în măsură să arate în mod amănunţit că tot ceea ce poartă numele de boli psihice sau mintale se bazează pe nişte tulburări organice, pe nişte hipertrofii sau hipotrofii ale organelor umane. Într-un anumit loc: inimă, ficat, plămân, ceva este perturbat, în cazul unei boli mintale. O ştiinţă spirituală capabilă să recunoască activitatea spiritului în inima normală – nu trebuie să ne fie ruşine de aceasta – este capabilă, de asemenea, să găsească în perturbările inimii cauza unei boli numite mintală sau psihică. Eroarea fundamentală a materialismului nu este aceea de a nega spiritul, altfel religia ar putea face în așa fel încât să fie recunoscut spiritul. Eroarea fundamentală a materialismului constă în faptul că ea nu cunoaşte materia, pentru că este observat doar aspectul ei exterior. Tocmai aici este punctul slab al materialismului: faptul că el nu cunoaşte materia, aşa cum se întâmplă în tratamentul pur psihanalitic, unde se observă doar ce se petrece în suflet, pornind de la nişte insuliţe psihice, ceea ce nu este altceva decât un lucru abstract, în timp ce trebuie să se examineze cum anumite impresii sufleteşti, care au fost încercate la un moment dat pe parcursul existenţei şi care sunt legate în mod normal de un organism sănătos, pot întâlni un organism defectuos, un ficat bolnav, de exemplu, în loc de un ficat sănătos, întâlnire care ar putea avea loc într-un moment diferit faţă de acela în care leziunea organică este decelabilă.

Ştiinţa spirituală nu trebuie să se teamă să arate că aşa-numitele boli mintale sau psihice sunt legate întotdeauna de ceva organic. Dimpotrivă, ea trebuie să arate în mod categoric că, studiind doar complexul psihic, stabilim cel mult un diagnostic parţial, doar devierile psihice în raport cu ceea ce se presupune ca fiind normal. Astfel, psihanaliza nu va fi niciodată altceva decât un procedeu diagnostic, incapabil, în această materie, să conducă spre o terapeutică. De aceea, deoarece terapeutica bolilor mintale trebuie să abordeze tocmai elementul corporal, este necesar să se cunoască, în cele mai mici detalii, ramificaţiile elementului spiritual, dacă vrem să ştim în ce loc al organismului material trebuie să intervenim pentru a vindeca ceea ce, prezentându-se ca anomalie psihică, nu este decât un simptom. Tocmai în acest caz ştiinţa spirituală trebuie să insiste cu hotărâre asupra necesităţii de a studia aşa-numitele boli mintale sau psihice până pe plan organic. Doar cel care ştie să găsească urma spiritului până în cele mai mici detalii materiale va şti să distingă anomaliile organice.

Invers, ceea ce, pe parcursul vieţii, nu afectează în aparenţă decât partea sufletească, ceea ce se manifestă ca temperament, ceea ce se manifestă în cursul copilăriei prin joacă, prin mers, tot ceea ce nu este atribuit decât părţii spiritual-sufleteşti, toate acestea au, de asemenea, aspectul lor corporal, iar greşelile comise în educarea copilului se pot manifesta ulterior sub forma unor boli fizice banale. Da, în anumite cazuri de boli mintale suntem conduşi în mod direct să căutăm cauzele în corp, iar în cazul bolilor fizice să căutăm cauzele în spirit. Căci, în domeniul ştiinţei spirituale lucrul important nu este să vorbim în mod abstract despre o spiritualitate nebuloasă, aşa cum fac anumiţi mistici, sau teosofi, ci să căutăm spiritul în efectele sale materiale. Este important să nu concepem niciodată materia în felul materialiştilor, ci să înaintăm mereu până când ajungem la spirit şi să fim astfel capabili să descoperim o anomalie corporală, chiar inaparentă, manifestându-se printr-o anomalie psihică. În prezent, în cercuri foarte largi, oamenii îşi fac o idee eronată despre ceea ce este ştiinţa spirituală de orientare antroposofică, şi uneori pe bună dreptate, atunci când îi aud vorbind pe aceia care nu iau în considerare realitatea, ci vorbesc doar în mod abstract despre constituţia omului, despre vieţi succesive etc. etc. Toate acestea sunt bune şi frumoase, dar când este vorba de o muncă serioasă în această mişcare spirituală, trebuie să ne angajăm în studierea diferitelor aspecte ale existenţei, ceea ce conduce, în sensul cel mai larg, la o comunitate de idei pe plan social. Când vedem cum sufletul, în aparenţă bolnav, îşi îndreaptă impulsurile spre organism, când, înţelegându-le, simţim această relaţie dintre organism şi sufletul care pare bolnav, când ştim, pe de altă parte, cum influenţează condiţiile de viaţă sănătatea fizică a omului, ce influenţă are elementul spiritual, care în aparenţă nu există decât în mod exterior în instituţiile sociale, asupra igienei fizice, când cuprindem toate acestea într-o viziune de ansamblu, atunci ne situăm în mod absolut diferit în sânul societăţii. Dobândim astfel o adevărată înţelegere umană şi acţionăm absolut diferit faţă de celălalt, îi înţelegem mai bine caracterul. Ştim de ce se leagă anumite particularităţi şi ştim cum să ne comportăm faţă de ele, mai ales când ne-am stabilit drept misiune integrarea judicioasă a temperamentelor în societatea umană şi dezvoltarea lor în direcţia justă. În materie de igienă, există un domeniu asupra căruia va trebui să acţionăm în mod intens: acela al educaţiei şi instrucţiei. Dacă nu dispunem de o cunoaştere extinsă a omului, este imposibil să apreciem ce înseamnă pentru un copil faptul de a sta aşezat la şcoală cu spatele încovoiat, de unde rezultă nişte tulburări respiratorii permanente, sau ce înseamnă pentru copil a nu fi pus să pronunţe cu claritate vocalele şi consoanele. Întreaga existenţă ulterioară depinde în mare măsură de o respiraţie corectă în timpul perioadei şcolare şi de stimularea copilului de a vorbi cu voce tare, articulând bine cuvintele.

Specializarea igienei în domeniul şcolar – acestea sunt doar nişte exemple, şi putem proceda în mod analog şi pentru alte domenii – revelează astfel întreaga semnificaţie socială a igienei. Constatăm atunci că viaţa cere să nu specializăm mai mult, ci să unim elementele particulare într-o viziune de ansamblu. Nu este suficient să ştim ce îi conferă învăţătorului dreptul să-l educe pe copil conform cu anumite norme pedagogice. Învăţătorul trebuie să ştie, de asemenea, cât de important este ca el să pretindă o articulare clară atunci când copilul pronunţă o frază, să nu-l lase pe copil să-şi tragă suflul la jumătatea frazei, ci să fie folosit aerul atunci când este pronunţată fraza. Există, desigur, multe indicaţii pe această temă, dar noi nu le putem aplica, nu ne pot sta la inimă, dacă nu înţelegem importanţa lor pentru întreaga existenţă şi pentru igiena socială. Un adevărat impuls social nu se va putea realiza decât în acest fel.

Aceste gânduri m-au călăuzit cu ocazia înfiinţării Şcolii Waldorf din Stuttgart [ Nota 4 ], când am prezentat în faţa dascălilor expunerea pedagogico-didactică, aceste consideraţii arătând că avem nevoie de dascăli capabili să lucreze pe baza unei înţelegeri profunde a fiinţei umane pentru a educa şi instrui copiii. Ceea ce am spus atunci despre arta pedagogico-didactică [ Nota 5 ] urmăreşte să facă din copiii pe care îi educăm şi instruim nişte oameni ai căror plămâni, ficat, inimă, stomac, să fie în stare bună, pentru că sufletul le-a format bine, pentru că am cerut copiilor ca ei să-şi folosească în mod corect funcţiile vitale. O asemenea concepţie nu va consta niciodată în interpretarea materialistă a maximei: Mens sana in corpore sano (Suflet sănătos într-un corp sănătos). Din punct de vedere materialist, asta ar însemna că a avea un corp sănătos, făcut sănătos prin tot felul de măsuri fizice, ar deveni de la sine purtătorul unui suflet sănătos. Este absurd. Un suflet sănătos într-un corp sănătos, aceasta nu are sens decât dacă ne spunem: Acesta este un corp sănătos, el arată că ceea ce l-a edificat, ceea ce l-a modelat, este un suflet sănătos. Acest corp sănătos îmi arată că l-a construit un suflet deosebit de sănătos. Acesta este sensul maximei. Doar în acest fel poate constitui această maximă baza unei igiene sănătoase.

Altfel spus: Nu este suficient să avem, în afară de dascăl, care lucrează pe baza unei pedagogii abstracte, şi un medic şcolar, care, dacă totul merge bine, trece prin şcoală o dată la două săptămâni şi nu ştie să facă decât ceva raţional; nu, este necesară o legătură vie între ştiinţa medicală şi arta pedagogică. Avem nevoie de o artă pedagogică în măsură să-l educe şi să-l înveţe pe copil pe baza unei igiene corecte. Aceasta face din igienă o problemă socială, căci igiena socială este, în mare parte, o chestiune de educaţie şi aceasta este, în mare parte, şi o chestiune medicală, dar care ţine de o medicină, de o igienă, fecundate de ştiinţa spiritului.

Ajungem, astfel, la ceva foarte important în legătură cu igiena, ca problemă socială. Dacă cineva cultivă ştiinţa spirituală, dacă ea are o semnificaţie concretă pentru acel om, el ştie că ea conţine ceva care o distinge de purul intelectualism – ştiinţa actuală însăşi nu este altceva decât intelectualism –, care o distinge de ceea ce emană din ştiinţa intelectualistă, din istoria sau dreptul atinse de materialism. Toate ştiinţele sunt astăzi atinse de materialism şi, când ele se pretind a fi rodul unor experienţe, ele nu sunt altceva decât rodul interpretării intelectualiste a unor observaţii de natură senzorială. Datele ştiinţei spirituale se deosebesc în mod esenţial de acestea, căci ar fi foarte trist dacă ceea ce impregnează cultura noastră intelectualistă ar fi mai mult decât o imagine, dacă ar avea o putere profund activă asupra omului. Orice intelectualism ramâne la suprafaţa omului. Aceasta, vorbind într-un sens foarte general. Cel care nu cultivă ştiinţa spirituală decât într-un mod intelectualist, luând notiţe despre corpul fizic, eteric, astral, Eu, despre reîncarnare etc., aşa cum se face în cazul ştiinţelor naturii sau al ştiinţelor sociale, nu face altceva decât să-şi transfere asupra lucrurilor spirituale modul său de a gândi, şi nu este serios. Important pentru ştiinţa spirituală este să gândim, să simţim în mod complet diferit faţă de modul de a gândi care decurge dintr-o stare de spirit intelectualistă. Astfel, ştiinţa spirituală stabileşte de la sine o legătură vie cu omul sănătos sau bolnav, dar, desigur, într-un mod diferit de acela imaginat în mod curent. Ne vom putea convinge de neputinţa culturii intelectualiste de a remedia bolile aşa-numite mintale pe baza sfaturilor, a încurajărilor. Bolnavul mintal afirmă că aude voci. Este zadarnic să-i adresăm tot felul de obiecţii pe baza unor raţionamente ale intelectului. Acest lucru ar fi deja suficient pentru a arata că nu este vorba de o boală a vieţii conştiente sau inconştiente a sufletului, ci de o boală organică.

Ştiinţa spirituală ne învaţă, de asemenea, că o cale care se denumeşte spirituală nu trebuie să recurga la hipnoză sau la sugestie pentru a vindeca bolile numite ale spiritului, ci trebuie să ajungă la aceasta pe cale fizică, altfel spus, vindecând organele, ceea ce necesită mai mult ca oricând o cunoaştere spirituală a omului. Cunoaşterea spirituală ştie că tocmai în domeniul bolilor mintale ea nu trebuie să aplice nişte mijloace spirituale sau sufleteşti, ci boala mintală constă tocmai într-o “luxare” a elementului spiritual în felul în care aşa ceva există doar în somn, pentru că acest element spiritual este slăbit din cauza acestei “luxaţii”, dar noi trebuie să vindecăm organul pentru ca el să adăpostească din nou în mod sănătos spiritul. Dimpotrivă, ceea ce nu emană din intelect, din cap, ci din întregul om, ca rod al ştiinţei spirituale, şi se manifestă sub formă de imaginaţie, inspiraţie, intuiţie, aceasta cuprinde omul întreg. Astfel, o adevărată ştiinţă spirituală exercită în mod real şi salutar o influenţă asupra organizării fizice a omului.

În schimb, visătorii nu au fost niciodată pătrunşi de ştiinţa spiritului, ei nu au manifestat decât contrariul a ceea ce am spus, este lucru dovedit. Sunt, într-adevăr, foarte numeroşi cei care nu sunt adevăraţi adepţi ai ştiinţei spirituale, ci nişte colecţionari intelectuali de note referitoare la rezultatele ştiinţei spirituale. La polul opus, a răspândi adevărata substanţă a ştiinţei spirituale este în sine o igienă socială, căci ea acţionează asupra întregului om, îi normalizează sistemul de organe când acesta riscă să devieze în direcţia visului sau în direcţia opusă. Aceasta este imensa deosebire între ceea ce oferă ştiinţa spirituală şi ceea ce se manifestă în ştiinţa pur intelectualistă. Conceptele care provin din intelectualism sunt mult prea slabe pentru a acţiona asupra omului, căci ele nu au decât un caracter de imagine. Dimpotrivă, conceptele care provin din ştiinţa spirituală izvorăsc din omul întreg şi la elaborarea lor nu participă doar creierul, ci plămânul, ficatul, inima şi întregul om. Ele sunt impregnate de o forţă modelatoare, plastică, provenind din întregul om. Dacă ne pătrundem de ele, dacă luăm cunoştinţă de ele cu un bun simţ sănătos, ele exercită, la rândul lor, un efect igienic asupra omului în ansamblul său. Astfel, ştiinţa spirituală trebuie să exercite o influenţă călăuzitoare în ceea ce priveşte igiena socială.

Ea va exercita această influenţă călăuzitoare – aici nu am menţionat decât un exemplu – în multe feluri, asupra a ceea ce se referă la sănătatea omului, când ea va avea drept de cetate printre oameni, cu tot ceea ce are ea serios.

Nişte scurte indicaţii: unul dintre capitolele ştiinţei spirituale al cărui studiu va trebui să fie reluat în mod constant este acela al relaţiei dintre omul treaz şi omul adormit, acela al imensei deosebiri care există între organismul în stare de somn şi organismul în stare de veghe. Trebuie să studiem cum se comportă şi se întrepătrund elementul corporal, cel spiritual şi cel sufletesc în starea de veghe şi cum se comporta ele atunci când, în timpul somnului, ele sunt în mod temporar separate. Este ceea ce trebuie să studieze în mod minuţios ştiinţa spirituală.

Mă voi mulţumi să menţionez un fapt, rezumându-l, despre un aport incontestabil al ştiinţei spirituale. Există boli numite epidemice, boli care-i ating pe mulţi oameni şi care constituie un fenomen social. Ştiinţa materialistă le studiază prin observarea corpului fizic uman. Dar ea nu ştie nimic despre importanţa considerabilă, în cazul epidemiilor, a comportamentului anormal al omului în ceea ce priveşte veghea şi somnul. Un exces al proceselor care se desfăşoară în somn atrage o puternică predispoziţie la epidemii. Aceia care, ca urmare a unui somn prea lung, iscă în organism nişte procese care nu ar trebui să se afle acolo, pentru că somnul nu trebuie să întrerupă veghea prea mult timp, sunt în alt fel predispuşi la epidemii şi se comportă în mod diferit.

Ei bine, dvs. puteţi constata ce importanţă prezintă cunoaşterea unei repartizări juste între somn şi veghe. Nu putem să o impunem prin decret; putem, eventual, interzice frecventarea şcolii de către un copil atins de scarlatină, nu ţinem conferinţe când bântuie gripa; dar, când este vorba de somn, oamenii se eschivează, omul fiind în prezent mânat spre “libertate”, simţul autorităţii nu mai este atât de puternic ca odinioară; astfel, oamenii se eschivează, nu am ce să obiectez la aceasta, dar este imposibil să prescriem o durată de somn de şapte ore. O prescripţie recomandând somnul de şapte ore pentru cei care au nevoie de atâta, ar fi, totuşi, importantă; ceilalţi, cei care nu au nevoie de atâta, pot dormi mai puţin etc. Asemenea lucruri, atât de strâns legate de ceea ce este mai personal în existenţa noastră, au un efect considerabil. Ceea ce are omul mai intim, influenţând în mod efectiv viaţa socială, va sustrage astfel un număr mai mare sau mai mic de persoane unei profesii şi va exercita, eventual, nişte efecte la distanţă, în timp. Astfel, igiena influenţează viaţa socială. Orice s-ar crede despre contagiune, aceste fapte exercită, în caz de epidemie, o influenţă asupra vieţii sociale. Dar, în acest caz, nu putem interveni prin intermediul unor decrete. Nu putem exercita o influenţă decât prin intermediul unui public deschis, informat de către medici asupra profilaxiei, printr-un schimb viu între cei care sunt competenţi şi cei profani.

Dacă avem o viziune de ansamblu asupra acestui subiect, ne vom spune: Am descris adineaori un aspect al igienei sociale care depinde cu totul de existenţa efectivă a unei vieţi spirituale libere, în sânul căreia cei care o cultivă până la consecinţele ei practice, ca igienă, sunt absolut independenţi de tot ceea ce nu este cunoaştere pură, de tot ceea ce nu provine din practica vieţii spirituale. Ceea ce poate face fiecare individ pentru binele cel mai mare al celuilalt nu trebuie să rezulte decât din propriile sale capacităţi. Nu pot exista în acest sens nişte norme fixate de stat, nici subordonare faţă de puterile economice. Acest lucru trebuie să depindă numai de voinţa individuală şi de încrederea plină de înţelegere acordată celor competenţi de către aceia care o doresc. În acest scop, este neapărat necesar să existe o viaţă spirituală a cărei competenţă să se bazeze pe forţele pur spirituale, independent de orice autoritate, de stat sau economică. O cunoaştere limpede a omului, asociată cu un comportament social de bun simţ, pune în valoare igiena. Oricare ar fi obiecţiile din partea unor teorii abstracte, care nu au legătură cu viaţa spirituală, competenţa cerută de anumite domenii particulare, cum este acela al igienei, necesită ca cei care o promovează să o susţină în mod spiritual şi nu prin intervenţia unor experţi din ministere. Doar cei care sunt activi în viaţa spirituală trebuie să-şi ia această misiune. Când igiena va fi o instituţie cu adevărat socială, bazată pe nişte principii sociale izvorând din viaţa liberă a spiritului, factorii economici ai acestei igiene vor fi absolut diferiţi, şi încă şi mai mult în cadrul unei vieţi economice independente, al unei vieţi economice ca aceea pe care am descris-o în cartea mea: Bazele organismului social [ Nota 6 ] şi, în repetate rânduri, în nişte periodice cum este acela editat de Dr. Boos.

Dacă forţele latente ale societăţii acceptă acest lucru cu înţelegere, dacă aceasta devine regulă generală, atunci viaţa economică, o viaţă economică independentă de goana dupa câştig, şi independentă de autoritatea statului, va putea fi pusă în slujba unei adevărate igiene. Fără nobleţea sentimentelor, dacă numai aviditatea de câştig stăpâneşte viaţa economică, dacă noi credem, în general, că trebuie să producem ceea ce ne face să câştigăm mai mult, atunci viaţa economică va cădea tot mai mult sub autoritatea statului, iar impulsurile spre o igienă autonomă, pe baza unei vieţi libere a spiritului, nu se vor putea realiza. Viaţa spirituală va fi atunci dependentă de nişte factori nespirituali, emanând de la stat, sau de la viaţa economică; economicul va domina spiritualul. Acest lucru se vede în mod clar atunci când trebuie să realizăm cerinţele spiritului în viaţa economică, atunci când suntem în slujba unei igiene veritabile. Forţele vieţii economice, ale unei vieţi economice libere, vor ajunge să recunoască tripartiţia organismului social ca fiind o problemă de ordin public. Iar, dacă, pe de o parte, oamenii au o viaţă spirituală liberă, care să permită practicarea unei igiene obiective, dacă, pe de altă parte, ei dezvoltă o generozitate în virtutea căreia, în cadrul vieţii economice, fiecare va merge în întâmpinarea producţiei cu înţelegere, dar cu o înţelegere bazată nu doar pe simţul afacerilor, ci pe nişte cunoştinţe izvorâte dintr-o practică spirituală liberă a igienei, când se va dezvolta un asemenea simţ social, când această generozitate va acţiona în mod eficace pentru ca, însufleţită de un simţ social, ea să slujească omenirea din punct de vedere igienic, atunci oamenii se vor putea întruni în mod democratic într-un parlament. Atunci se va discerne necesitatea unei igiene marcate de amprenta vieţii libere a spiritului, ca manifestare, ca problemă socială, susţinută de o viaţă economică obiectivă şi calificată, de generozitatea care se va fi instalat. Atunci oamenii, redeveniţi majori, se vor comporta în cadrul vieţii economice atât în virtutea capacităţii lor de discernământ şi a simţului lor uman, cât şi în virtutea a ceea ce este de folos igienei. Oamenii vor putea acţiona ca egali în viaţa politică, juridică, economică şi în ceea ce priveşte igiena publică. Desigur, nu profanii şi diletanţii vor fi cei care vor vindeca, ci omul devenit major îl va întâlni ca egal pe cel care îl va informa: medicul competent. Profanul, cu simţul sau uman, va întâlni în viaţa socială competenţa medicului, tot aşa cum, într-un parlament democratic, el va consimţi nu prin supunere la autoritate, ci în deplină cunoştinţă de cauză. Dacă examinăm, tocmai într-un asemenea domeniu specializat, modul în care cooperează cele trei domenii ale triplului organism social, vom găsi aici justificarea acestei idei a tripartiţiei. Această idee a tripartiţiei sociale nu poate fi combătută decât dacă este abordată în mod abstract.

Ceea ce v-am expus astăzi nu este decât o schiţă, care face să apară într-un domeniu particular, cel al igienei – cu condiţia să gândim riguros – necesitatea tripartiţiei organismului social. Dacă ne angajăm pe calea din care nu am arătat astăzi decât începutul, vom vedea, desigur, că cel care o abordează cu concepte abstracte poate combate acest impuls al tripartiţiei organismului social. Obiecţiile aduse în acest sens mi le-am făcut de mult eu însumi. Cel care, însufleţit de o viaţă interioară bazată pe înţelegere, abordează diferitele domenii ale vieţii şi manifestările lor individuale – tocmai despre ele este vorba în viaţa socială –, cel care înţelege cu adevărat ceva din aspectele concrete ale vieţii, cel care se străduieşte să aprofundeze ceva din viaţa practică, într-un domeniu sau altul, va fi din ce în ce mai mult condus în direcţia indicată prin ideea tripartiţiei organismului social.

Şi cu adevărat această idee nu s-a născut dintr-o visare, nici dintr-un idealism abstract. Ea s-a născut ca cerinţă a epocii actuale şi a viitorului apropiat, pe baza unei examinări obiective a domeniilor particulare ale vieţii. Şi, dacă facem să pătrundă în aceste domenii particulare impulsul pe care îl trezeşte ideea tripartiţiei organismului social, atunci găsim, mi se pare, tocmai ceea ce lipseşte în aceste domenii. În această seară nu am vrut decât să vă ofer câteva indicaţii referitoare la viaţa socială şi să vă explic ce îi poate aduce vieţii sociale ideea tripartiţiei, şi anume fecundând ceea ce astăzi se bazează doar pe o credinţă oarbă în autoritate: şi ar trebui să se bazeze pe un veritabil simţ social al omului care prinde viaţă în societatea umană. Astfel, fie-mi îngăduit să spun aici: Îmbogăţită de o medicină, ea însăşi fecundată de ştiinţa spirituală, igiena poate deveni cu adevărat o problemă socială. Ea poate deveni cu adevărat, în cel mai înalt grad, o problemă tratată în mod democratic de o întreagă comunitate umană.


Răspunsurile lui Rudolf Steiner la întrebările puse în discuţiile care au urmat după conferinţă

Dragi auditori, în legătură cu expunerea de astăzi este vorba, înainte de toate, de a înţelege spiritul în care a fost făcută. Astfel, este dificil să răspund la nişte întrebări izvorâte din modul de gândire şi din starea de spirit actuale, fără a le transforma, sau cel puţin a le obiectiva. Aşa este cu întrebarea care vi se pare tuturor, probabil, atât de simplă, încât câteva fraze, chiar una singură, ar fi suficiente, după dvs., pentru a răspunde : Cum să ne dezobişnuim de un somn prelungit?

Ei bine, pentru a răspunde, ar fi necesară o conferinţă şi mai lungă decât precedenta, căci ar trebui să reunim în prealabil elementele indispensabile unui răspuns obiectiv. Totuşi, putem spune: există astăzi la aproape toţi oamenii o dispoziţie a spiritului care îi conduce spre intelectualism. Cei care cred că judecă sau trăiesc pe baza sentimentului, sau care cred, dintr-un anumit motiv, că nu sunt înclinaţi spre intelectualism, sunt şi mai înclinaţi spre intelectualism. Ei bine, trăsătura fundamentală a unei atitudini sufleteşti sau a unei vieţi organice intelectualiste este aceea de a provoca ruinarea instinctelor. Instinctele sănătoase sunt corupte. Dacă vrem să găsim astăzi nişte instincte care să nu fie total corupte, atunci trebuie să ne întoarcem spre omenirea primitivă, sau chiar spre regnul animal. Am avut ocazia recent să menţionez un exemplu semnificativ: Anumite păsări înghit nişte insecte, şi anume păianjeni cu cruce. Aceşti păianjeni le provoacă nişte convulsii care le-ar putea produce moartea în mod fulgerator. Dacă prin preajmă se află vreo măselariţă, pasărea zboară şi consumă sucul acestei plante, ceea ce o va salva. Ceea ce la pasăre s-a dezvoltat puternic, la om nu mai există decât ca vestigiu, sub forma câtorva reflexe, cum este acela de a alunga, fără a ne gândi, o muscă ce ni s-a aşezat pe nas. La pasărea care a înghiţit un păianjen cu cruce, înţepăturii îi urmează un imbold bazat pe instinctul de conservare, care o face să aibă un comportament salutar. Vom mai găsi asemenea instincte la oamenii care au trăit în negura timpurilor, dacă ştim să le interpretăm istoria în mod corect. Dar astăzi noi facem alte experienţe. Mi s-a părut extrem de tulburător să stau la masă alături de o persoană care, pe lângă cuţit şi furculiţă, se înarmase cu o balanţă şi îşi cântărea bucata de carne, căci doar în acest fel ştia ce îi prieşte organismului său! Gândiţi-vă la starea de slăbiciune a unei omeniri căreia trebuie să i se prescrie un asemenea lucru, în ce măsură şi-a pierdut ea toate instinctele originare. Se pune atunci problema să nu rămânem la intelectualism, ci să ne înălţăm până la cunoaşterea spirituală. Fără îndoială, dvs. puteţi crede că fac publicitate pro domo pentru această mare casă [ Nota 7 ]. Dar nu aşa stau lucrurile, eu exprim ceea ce cred a fi adevărul, independent de faptul că îl apăr eu însumi. Dacă nu ne împotmolim în intelectualism, dacă ne angajăm pe calea ştiinţei spirituale sesizând lucrurile şi exprimându-le într-un mod plastic, prin imagini, vom constata că această abordare care nu este exclusiv intelectualistă ne va conduce din nou spre nişte instincte mai sănătoase, poate nu în existenţa fiecăruia, dar cu atât mai mult în adâncurile ascunse ale vieţii. Cel care, cel puţin pentru un anumit timp, oricât de scurt ar fi acesta, se străduieşte să-şi dezvolte cu totul altă atitudine a spiritului, indispensabilă înţelegerii problemelor de ştiinţă spirituală, va regăsi un instinct normal în ceea ce priveşte nevoia de somn. În condiţii normale de existenţă, animalul nu doarme prea mult; nici omul primitiv nu dormea prea mult. Pentru a regăsi instinctele sănătoase, pe care intelectualismul ne-a făcut să le pierdem, este suficient să ne spunem: Pentru a ne dezobişnui de tendinţa de a dormi prea mult, să învăţăm să asimilăm adevărurile ştiinţei spirituale fără să ne cuprindă somnul. Dacă atunci când ne ocupăm de aceste adevăruri ne cuprinde imediat somnul, nu vom ajunge să ne dezobişnuim de un somn prea lung. Dacă, dimpotrivă, studiind adevărurile spirituale, reuşim să participam la ele cu întreaga fiinţă, această fiinţă interioară va fi activată în aşa fel încât să extragă de aici durata de somn care îi prieşte organismului.

Este foarte dificil să stabilim nişte reguli cu caracter intelectual şi să-i spunem unui anumit om, care are anumite perturbări la nivelul ficatului, sau al rinichilor, dar care nu este, totuşi, bolnav, cât timp trebuie să doarmă. Aceasta nu duce la nimic. A provoca în mod artificial somnul este cu totul altceva decât ceea ce face trupul atunci când el refuză reîntoarcerea spiritului, atâta timp cât el mai are nevoie de somn. Astfel, noi putem spune: O igienă corectă decurgând din ştiinţa spirituală îl va conduce pe om şi la justa măsură a somnului.

De aceea, nu este atât de uşor să răspundem la întrebarea pusă: “Cum să ştim de cât somn avem nevoie?” Aş spune: Nu este nevoie deloc să ştim acest lucru prin gândire discursivă, trebuie să ne asimilăm instinctele, dar nu adunând notiţe pe tema ştiinţei spirituale, ci printr-un mod activ de a o înţelege, prin felul în care participăm la ea. Acest instinct se formează, şi atunci fiecare poate măsura cantitatea de somn care îi prieşte. Acesta este răspunsul meu, el nu este decât o indicaţie generală şi poate nu este ceea ce aşteptaţi de la mine, dar lucrul la care ne aşteptăm nu este întotdeauna cel just.


Este sănătos să dormim cu fereastra deschisă?

Este greu să răspundem la o astfel de întrebare la modul general. Pentru unii poate fi sănătos să doarmă cu fereastra deschisă, din cauza îmbinării particulare a organelor lor respiratorii. Pentru alţii ar fi bine să aerisească înainte de culcare camera, dar să o închidă în timpul somnului. Este important, înainte de toate, să dezvoltăm un simţ al raporturilor dintre om şi mediul său ambiant, pentru a putea judeca în fiecare caz particular.


Cum explicaţi dvs. din punctul de vedere al ştiinţei spirituale apariţia unor tulburări psihice prin comiterea unei crime; altfel spus, cum să recunoaştem boala fizică ce provoacă tulburările mintale?

Şi aici ar trebui să dezvoltăm întreaga problemă a criminalităţii şi a antropologiei psihiatrice pentru a epuiza subiectul. Iată ce pot spune: aceasta presupune existenţa, la viitorul criminal, a unor anomalii organice. Studiati în acest sens lucrările perfect obiective ale lui Moritz Benedikt [ Nota 8 ], primul antropolog criminalist de renume, şi veţi vedea că investigaţiile în domeniul patologiei au revelat nişte deformări care pot fi puse în legătură cu predispoziţia la criminalitate. Se găsesc, într-adevăr, nişte anomalii, dar un gânditor materialist ca Benedikt trage din ele nişte concluzii eronate, căci prezenţa acestor anomalii nu conduce neapărat la crimă. Se pune problema de a remedia aceste defecte organice, aceste organe defectuoase – nu tulburările mintale deja existente – prin educaţie şi, mai târziu, printr-un mijloc spiritual potrivit, atunci când faptele sunt constatate din punctul de vedere al ştiinţei spirituale. Astfel, concluziile lui Benedikt sunt eronate. Dar, desigur, putem ţine seama de aceste defecte organice. Trebuie să mai înţelegem apoi că factorii emoţionali ai omului de rând – nu problemele intelectuale – exercită, la rândul lor, un efect, în principal şi mai ales asupra sistemului glandular şi asupra a ceea ce se înrudeşte cu el, asupra activităţii excretoare, şi, prin aceasta, asupra organelor. Citiţi pe această temă interesantul volum [ Nota 9 ] al unui medic danez despre mecanismul emoţional. Se află acolo multe informaţii utile. Examinaţi predispoziţia organică existentă la orice criminal veritabil, examinaţi efectele afective ale arestării sale, care se răsfrâng asupra organelor; această indicaţie vă va permite să descoperiţi ulterior defectele unor organe care au provocat tulburările mintale de după crimă. În acest fel se pot explica lucrurile.


Care este situaţia teosofiei în raport cu antroposofia? Teosofia reprezentată aici odinioară nu mai este ea recunoscută pe deplin?

Noi nu am apărat aici vreodată altceva decât ştiinţa spirituală de orientare antroposofică, şi o identificare cu pretinsa teosofie se bazează pe o neînţelegere. Această neînţelegere va persista [ Nota 10 ], pentru că, în anumite limite, ştiinţa spirituală de orientare antroposofică a fost cultivată în cadrul acestei societăţi. Dar, chiar în cadrul acestei societăţi, reprezentanţii ştiinţei spirituale de orientare antroposofică nu au cultivat altceva decât ceea ce se face aici. Societatea Teosofică a admis acest lucru atâta vreme cât nu părea prea eretic, dar când ea a observat că antroposofia este cu totul altceva decât misticismul abstract care trecea drept teosofie, antroposofii au fost expulzaţi. Această procedură a fost întreprinsă, cu certitudine, de partea teosofică, pe când ceea ce cultivăm noi aici nu a avut niciodată alta formă decât cea actuală. Evident, membrii care consideră lucrurile în mod superficial, ascultând doar ceea ce spun nişte interlocutori superficiali, fac asemenea confuzii. Căci nu este necesar să fii în afara Societăţii pentru a considera antroposofia în mod superficial şi pentru a o confunda cu teosofia. Noi susţinem aici ceea am definit azi drept un domeniu precis şi nimic altceva. Dar noi ne străduim în mod constant să precizăm lucrurile, să le caracterizăm şi mai bine decât o puteam face acum cincisprezece, zece, sau cinci ani. Caracteristica muncii este tocmai aceea de a progresa, mai ales în ceea ce priveşte modul de a formula o ştiinţă atât de dificilă cum este aceea a spiritului, de a ajunge să te faci înţeles. Nu este nevoie să ne lăsăm influenţaţi de persoane rău-voitoare, care ne denaturează ideile, taxând drept inconstanţă de concepţie ceea ce nu este altceva decât progres în modul de formulare. Căci ştiinţa spirituală, aşa cum o concepem noi aici, este ceva viu, şi nu ceva mort. Iar cel care crede că ea este incapabilă să progreseze, cel care ar vrea s-o fixeze la stadiul atins la un moment dat, cum se întâmplă adesea, nu crede în ceva viu, şi ar vrea să facă din ea ceva mort.


Aţi vrea să vă exprimaţi în legătură cu apariţia unei epidemii de gripă sau de scarlatină, de exemplu, dacă ea nu este cauzată de transmiterea prin bacili. În multe boli, agentul a fost dovedit ştiinţific. Care este poziţia dvs. în legătură cu aceasta?

Dacă aş vrea să dezvolt acest subiect fără partizanat, cum am spus, ar trebui să desfăşor o întreagă conferinţă. Totuşi, aş face apel la atenţia dvs. asupra următoarelor aspecte: Cel care, constrâns de cunoştinţele sale, atrage atenţia asupra faptului că în nişte boli în care apar bacili sau bacterii există nişte cauze primare mai profunde decât apariţia bacililor, acela nu afirmă deloc că bacilii nu există. Una este să afirmi că bacilii sunt prezenţi şi apar ca o consecinţă a bolii, şi alta este să spui că aceasta este cauza bolii. Ceea ce trebuie spus în legătură cu aceasta a fost spus în mod explicit în cursul pe care l-am prezentat de curând [ Nota 3 ]. Dar aceasta cere timp. Nu e posibil să epuizăm repede subiectul prin răspunsuri la întrebările dvs. Aş da, totuşi, o indicaţie. Constituţia umană nu este atât de simplă cum se crede de obicei. Omul este o fiinţă multiplă, o fiinţă tripartită, aşa cum am descris la începutul cărţii mele Despre enigmele sufletului [ Nota 11 ], o fiinţă neuro-senzorială, apoi o fiinţă ritmică şi în fine, o fiinţă metabolică; acesta este omul. Aceste trei părţi ale naturii umane îşi combină efectele şi, pentru ca omul să fie sănătos, aceste efecte trebuie să se delimiteze într-un anumit fel, trebuie să existe o anumită separaţie între diferitele domenii. Astfel, omul neuro-senzorial – care este mult mai mult decât admite fiziologia actuală – nu trebuie să-şi extindă influenţa la omul metabolic în alt fel decât prin intermediul proceselor ritmice, prin intermediul circulaţiei şi respiraţiei, care se extind până la extrema periferie a organismului. Dar această acţiune conjugată poate fi întreruptă. Scuzați-mă, dar asemenea întrebări cer nişte răspunsuri obiective; voi fi, totuşi, cât de scurt posibil. Cu toate acestea, ceea ce voi spune va trebui să fie ascultat în mod obiectiv. Există, de exemplu, nişte procese abdominale care se inserează în organism. Dacă ele sunt efectiv abdominale, ele acţionează aşa cum trebuie. Se poate întâmpla, din anumite motive, ca ele să acţioneze prea intens în abdomen, sau ca procesele corespondente din cap – aceste procese corespondente există întotdeauna – sau din plămâni să fie diminuate. Se produce atunci ceva ciudat. Atunci iau naştere nişte procese – organismul are nevoie de ele pentru viaţa sa normală – care nu trebuie să depăşească o anumită măsură pentru a pune întregul organism la contribuţie. Dacă procesul este mai intens, el se va localiza. Astfel ia naştere în abdomen, de exemplu, un proces în virtutea căruia delimitarea dintre procesele din cap sau din plămâni şi ceea ce le corespunde în abdomen nu se mai efectuează în mod corect. Corespondenţa dintre aceste procese cere ca ele să se desfăşoare întotdeauna în paralel. Dar atunci ceea ce nu trebuia să depăşească o anumită măsură pentru ca vitalitatea purtată de suflet şi spirit să fie întreţinută, depăşeşte un anumit prag. Acest fapt creează un climat favorabil dezvoltării a tot felul de microorganisme. Ceea ce constituie baza activităţii microorganismelor există întotdeauna în om, dar extins la întreg organismul; în caz de concentrare, microorganismele îsi găsesc aici hrana lor, dar cauza prosperităţii lor, cauza primară, trebuie căutată întotdeauna în procesele subtile ale organismului. Ceea ce spun nu provine dintr-o antipatie faţă de teoria bacilară. Înţeleg perfect motivele care îi fac pe oameni să îmbrăţişeze această credinţă în bacili. Credeţi-mă, dacă nu aş fi constrâns să spun cele de mai sus din grijă pentru obiectivitate, aş admite aceste motive, dar ceea ce ştiu mă obligă să spun: Dacă mă aflu într-un peisaj unde pasc nişte boi foarte frumoşi şi graşi, mă voi întreba de unde provine această prosperitate. Provine ea din faptul că nişte boi veniţi de aiurea s-au răspândit în acest ţinut? Evident, nu. Voi căuta cauzele primare ale acestei prosperităţi în munca asiduă a locuitorilor, în înţelepciunea lor. Ar fi o explicaţie superficială să spunem: Aici domneşte prosperitatea pentru că aici au venit nişte boi frumoşi. Aceeaşi logică ne face să spunem când găsim bacili tifici: Febra tifoidă s-a declarat ca urmare a introducerii bacililor în organism. Explicaţia febrei tifoide cere mult mai mult decât să recurgem la bacili. Dar, sprijinindu-ne astfel pe o logică aparentă, ne mai rătăcim şi în cu totul alt mod. Procesele iniţiale care furnizează condiţiile de existenţă pentru bacili antrenează şi alte consecinţe şi este uşor să se confunde sau să se amestece ceea ce este secundar cu factorii primari ai bolii. Trebuie să ţinem seama de aceste fapte pentru a judeca în mod sănătos în privinţa acestor lucruri, şi să punem din nou la locul său ceea ce, într-o anumită măsură, este justificat. Poate veţi recunoaşte, în modul de a răspunde – deşi răspunsul meu este succint şi riscă să fie greşit interpretat –, că nu împărtăşesc deloc vreo ostilitate faţă de teoria bacilară, dar că eu examinez lucrurile în mod serios.


Aţi putea să ne daţi câteva exemple de leziuni organice susceptibile de a provoca tulburări mintale?

Şi aici, un răspuns prea amănunţit la întrebarea dvs. ne-ar duce prea departe. Mă voi mulţumi cu câteva indicaţii. Ceea ce afirmă astăzi istoria medicinei, că arta medicală s-ar fi născut o dată cu Hippocrate, şi că hippocratismul şi-ar fi continuat dezvoltarea, este inexact. În măsura în care putem urca până la origini, vedem apărând la Hippocrate nişte lucruri foarte ciudate, care sunt mai degrabă o ultimă consecinţă a unei vechi medicine instinctive decât simplul început al medicinei intelectualiste actuale. Dar aceasta nu este totul.

Vedeti dvs., atunci când această medicină veche, instinctivă, mai era curentă, nu se vorbea de depresie nervoasă, ceea ce este un mod foarte abstract de exprimare, ci se vorbea de ipohondrie, de “o stare cartilaginoasă a abdomenului”. Se ştia, deci, că atunci când se manifestă o ipohondrie este vorba de nişte tulburări abdominale. Nu putem spune că anticii erau mai materialişti decât noi.

La fel, vom arăta cu uşurinţă că anumite defecte cronice ale plămânului sunt în relaţie cu ceea ce am putea califica drept tendinţă spre un fals misticism. Am putea da astfel multe indicaţii, independent de faptul că cei vechi aveau în vedere nişte factori organici când vorbeau despre temperamente, dovedind astfel un instinct sănătos. Ei atribuiau temperamentul coleric bilei, bilei albe, temperamentul melancolic bilei negre şi tuturor fenomenelor pe care le provoacă ea în abdomen. Ei atribuiau temperamentul sanguinic sângelui, iar temperamentul flegmatic flegmei, sau acelei umori pe care ei o desemnau în acest fel. Astfel, atunci când constatau nişte alterări ale temperamentului, ei se gândeau la nişte alterări organice. Modul de a proceda al medicinei instinctive poate fi reluat de concepţiile noastre într-un mod riguros ştiinţific şi cultivat sub forma cunoştinţelor actuale.


Cunoaşteţi iridiologia, o consideraţi ştiinţifică?

În general, examinarea unui detaliu al organismului, al acestui organism atât de complex al omului, poate permite, dacă este observat în mod corect, tragerea unor concluzii asupra ansamblului. Iar caracteristicile acestui detaliu sunt de o mare importanţă. Ceea ce observa iridiologia în iris este, pe de o parte, foarte izolat de restul organismului, pe de altă parte, este inserat în mod singular în restul organismului. Acest iris este, de fapt, un organ foarte impresionant. Dar, în aceste sfere, să ne ferim să schematizăm, tocmai în schematizare constă eroarea. Într-adevăr, nişte persoane cu trăsături sufleteşti şi trupeşti diferite au, de asemenea, irisul cu un caracter diferit. Ei bine, pentru a folosi acest fapt în mod practic, este necesară o cunoaştere atât de aprofundată a organismului uman, încât atunci când aceasta există nu mai este nevoie să ne bazăm pe organe izolate. Iar dacă ne cramponăm în mod intelectualist de nişte reguli, atunci nu va ieşi ceva bun din aceasta.


Care este semnificaţia bolilor pentru viitorul istoriei universale, în particular, a bolilor noi?

Un întreg capitol de istorie a culturii! Iată ce aş spune despre aceasta: Când studiem istoria, trebuie să fim dispuşi să practicăm simptomatologia, astfel spus, să studiem multe din evenimentele pe care le considerăm în prezent drept istorie doar ca pe nişte simptome a ceea ce se petrece în dosul curentului spiritual care prezintă aceste simptome. Atunci, ceea ce se desfăşoară în adâncurile evoluţiei se poate dezvălui şi prin intermediul simptomelor pe care le reprezintă o boală sau alta a epocii. Este interesant să studiem relaţia dintre ceea ce domneşte în adâncurile evoluţiei umane şi ceea ce se manifestă într-o boală sau alta. Prezenţa anumitor boli ne permite să conchidem asupra existenţei unor impulsuri în devenirea istorică a omenirii care nu scapă unei simptomatologii de acest fel. Întrebarea ne mai conduce spre un alt fapt, care nu este lipsit de importanţă pentru studiul devenirii istorice a omenirii. Bolile, fie ca ele ating un om izolat, fie că ele ating, sub formă de epidemii, societatea, sunt adesea nişte reacţii la nişte fenomene de degenerescenţă care, dintr-un punct de vedere sanitar, sunt considerate benigne, dar care, din punct de vedere moral sau spiritual, sunt considerate grave. Ceea ce spun nu trebuie să fie folosit în domeniul vindecării sau al igienei: ar fi absolut greşit. În materie de igienă, trebuie să acţionăm în direcţia progresului uman. Nu este permis să ne spunem: “O să caut să ştiu dacă această boală face parte din karma ta şi, în caz afirmativ, nu o voi trata.” Un asemenea punct de vedere nu se justifică, atunci când este vorba să vindecăm. Dar ceea ce nu este valabil pentru noi, oamenii, când intervenim în natură, este, totuşi, valabil, din punct de vedere obiectiv, în lumea exterioară. Şi multe lucruri care duc la excese pe plan moral se înscriu atât de profund în organizarea umană, încât apar nişte reacţii sub forma unor boli precise care pun frâu acestor excese. A căuta aceste lucruri pentru fiecare individ nu are nici un sens, căci ele trebuie lăsate în seama destinului individual şi nu trebuie să ne amestecăm în acest destin, aşa cum nu ne amestecăm în corespondenţa altuia – dacă nu este vorba de ceva care ne atinge în prezent îndeaproape: “cenzurat de autoritatea militară”. Nu trebuie să ne amestecăm nici în karma individuală a altuia, aşa cum nu ne amestecăm în intimitatea corespondenţei sale. Dar lucrurile stau altfel în ceea ce priveşte istoria universala, căci în ceea ce priveşte această istorie şi legile ei, individul nu joacă, dacă pot spune astfel, decât un rol statistic. Să nu uităm niciodată că statistica oferă o bază potrivită pentru asigurările pe viaţă, permiţându-le să aprecieze importanţa mortalităţii şi să-şi fixeze normele în consecinţă. Problema este absolut ştiinţifică, socoteala este justă, dar aceasta nu-l obligă pe asigurat să moară în momentul prevăzut de statisticile companiilor de asigurare şi nici nu-l obligă să trăiască până atunci. Când este vorba de individ, intră în joc alţi factori, dar când este vorba de un grup uman sau de evoluţia întregii omeniri, este de preferat să nu fim superstiţiosi, ci să fim oameni de ştiinţă şi să examinăm în ce măsură nişte simptome morbide ale bolilor corectează alte excese. Este perfect justificat să încercăm să cunoaştem anumite repercusiuni ale bolilor sau ceea ce le-a provocat şi ar fi evoluat cu totul altfel în absenţa lor.

Nu am abordat, astfel, decât câteva aspecte legate de întrebarea dvs. Este destul de târziu, să-i urmăm, aşadar, pe aceia, numeroşi, care au plecat deja.