Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FIZIOLOGIE ŞI TERAPIE ÎN CONCEPŢIA ŞTIINŢEI SPIRITUALE

GA 314


ELEMENTE DE FIZIOLOGIE ŞI TERAPIE

PRIMA CONFERINŢĂ

Dornach, 7 octombrie 1920

Ne propunem să arătăm, studiind un domeniu al activităţii practice, cum poate ştiinţa noastră spirituală de orientare antroposofică să influenţeze fertilizator viaţa practică. Da, orice om simte pe propria lui piele că acel domeniu al vieţii practice de care se ocupă medicina, terapeutica, este unul dintre cele mai importante, şi chiar din acest motiv preocupările de a fecunda medicina prin cuceririle antroposofiei nu trebuie să lipsească, încă de la începutul muncii noastre antroposofice.

Aşadar, mă voi strădui să vă spun, de pe poziţiile ştiinţei spirituale, câteva lucruri referitoare la fiziologie şi la raporturile ei cu domeniul terapeutic. Cam acesta este scopul temei noastre. Şi voi căuta să vă arăt ce anume este chemată ştiinţa spirituală să aducă nou în studiile medicale şi apoi în întreaga practică medicală, în întreaga artă medicală.

Vă este cunoscut faptul că, în cadrul învăţământului nostru universitar, studiul propriu-zis al medicinei este precedat de un studiu pregătitor al ştiinţelor naturii. După aceea urmează studiul propriu-zis al medicinei. Aşadar, după ce ai cunoscut fenomenele de natură mai mult biologic-fiziologică, te dedici mai mult fenomenelor patologice, pentru a înţelege apoi terapeutica. Dar un mare număr dintre stimaţii auditori ştiu probabil ce greu merg lucrurile cu terapeutica în cadrul acestor studii de medicină. Datorită orientării ştiinţifice, studiile de medicină duc la înţelegerea proceselor naturale din om, şi studentul în medicină, când intră apoi în domeniul patologiei, este înarmat deja cu o anumită concepţie despre procesele naturale şi el abia dacă mai poate dobândi o înţelegere justă a proceselor patologice.

În epoca modernă s-a ivit, cu o anumită necesitate, după cum mi se pare, această părere: Am fost obişnuiţi să ne formăm o anumită concepţie despre procesele naturale, despre conexiunea lăuntrică şi despre cauzalitatea care stă la baza lor. Potrivit acestei premise, noi ar trebui, bineînţeles, să căutăm în omul sănătos anumite procese naturale, cu legăturile lor cauzale necesare. În omul bolnav sau – mai bine zis – în organismul care s-a îmbolnăvit, ce altceva putem căuta decât, în principiu, nişte procese care au loc tot pe baza unor legături cauzale necesare. – Totuşi, suntem nevoiţi să spunem: ceea ce ni se înfăţişează în acest proces natural, condiţionat în mod absolut evident din punct de vedere cauzal, care este boala, este ceva anormal, în comparaţie cu organismul sănătos, el iese, într-un anumit sens, din legăturile cauzale ale organismului sănătos. Într-un cuvânt, dacă intrăm în domeniul medicinei, vom începe imediat să ezităm şi să devenim sceptici în legătură cu ceea ce, sub forma concepţiei noastre naturale propriu-zise despre procesele din natură, stă la baza concepţiei noastre moderne. Aceasta a şi făcut, de altfel, ca la mulţi medici să se nască un fel de scepticism, tocmai atitudinea de care am mai vorbit aici cu alte ocazii, un fel de nihilism în ceea ce priveşte terapeutica. Am ajuns să-i cunosc pe acei profesori vestiţi de la Facultatea de Medicină din Viena, pe vremea când această facultate de medicină ajunsese în culmea strălucirii ei, şi care erau, de fapt, nişte nihilişti ai terapeuticii. Ei spuneau: cu o boală – şi alegeau mai ales una din acele boli cărora li se potrivea o astfel de concepţie –, cu o boală cum este pneumonia, de pildă, nu poţi face altceva decât s-o laşi să-şi urmeze cursul şi, prin nişte măsuri exterioare care să-i atenueze sau să-i stimuleze efectele etc., să faci ca acest curs al ei să intre pe făgaşul cel bun, până ce apare criza şi boala dă înapoi. Nu se poate vorbi, de fapt, în principiu, de o vindecare în adevăratul înţeles al cuvântului, aşa cum a fost ea concepută de secole, ba chiar de milenii.

Dacă un asemenea raţionament ar fi aplicat în mod consecvent, medicina s-ar reduce treptat la o simplă patologie. Fiindcă, în ceea ce priveşte studierea bolilor, de altfel, tocmai în această epocă a nihilismului terapeutic s-a ajuns la o extraordinar de mare perfecţiune din punctul de vedere al ştiinţelor naturii materialist orientate. Şi aş vrea să vă feresc şi aici de o neînţelegere, care ar putea consta din credinţa unora că în această privinţă şi ştiinţa spirituală de orientare antroposofică ar putea nega şi subaprecia marea importanţă a ştiinţelor naturale moderne. Dar nu aşa stau lucrurile. Cel care poate avea o privire de ansamblu asupra marilor realizări în privinţa metodelor de cercetare din domeniul patologiei în timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului al 19-lea, trebuie să fie cuprins de uimire, de admiraţie, în faţa acestui progres grandios, imens. Dar nu e vorba numai de acest lucru, el trebuie să mai recunoască şi altceva. El trebuie să-şi spună: Bineînţeles, materialismul este acela care a devenit predominant. În primul rând, materialismul nu poate satisface deloc anumite cerinţe ale simţirii umane, dar, pe de altă parte, el nu poate nici lumina, în suficientă măsură, vastele tărâmuri ale cunoaşterii umane. Totuşi, într-un anumit sens, acest materialism a avut şi – aş zice – un fel de misiune. Căci el a dezvoltat cu o extraordinar de mare conştiinciozitate facultatea cercetării şi observaţiei experimentale. Şi nişte ştiinţe, cum e patologia modernă, de altfel materialist orientată, le datorăm numai şi numai acestui materialism. În general, în epoca modernă, unui om i se ia în nume de rău dacă nu e unilateral, şi când eu, pe vremea când eram redactorul şi editorul “Magazinului pentru literatură”, am scris la moartea lui Büchner [ Nota 12 ] un articol în care nu-l condamnam, ci tocmai că-i subliniam meritele, mi-a fost chiar pusă eticheta de materialist. Esenţialul în ceea ce priveşte trăirea şi cultivarea ştiinţei spirituale este tocmai să te poţi transpune în orice, să găseşti pretutindeni forma de gândire, forma de simţire din care îşi scot forţele nişte orientări şi concepţii despre lume poate chiar contrare celor proprii şi să poţi aprecia la justa lor valoare şi meritele a ceea ce s-a născut dintr-o concepţie cum e materialismul, pe care, de altfel, epoca noastră trebuie să-l depăşească – aceasta este, pur şi simplu, o cerinţă a epocii.

Dar şi asupra unui alt lucru aş vrea să vă atrag atenţia. Şi anume, aţi auzit aici, în cursul conferinţelor noastre, că în ştiinţă noi tindem spre o fenomenologie. Aţi mai auzit, de asemenea, şi un lucru cum nu se poate mai adevărat, că trebuie să tindem chiar spre o chimie care să se lipsească de ipoteze. Ei bine, sunt foarte curios să aflu dacă în acele lucruri care trebuie să fie aduse la lumină tocmai pe tărâmul medicinei şi al practicii medicale cineva va găsi în căutările sale un lucru sau altul care să i se înfăţişeze ca ipoteză. Dar, prea cinstită asistenţă, tocmai dacă încercăm să studiem organicul pe baza anorganicului, trebuie să delimităm mai întâi cum se cuvine noţiunea de ipoteză.

Ce este o ipoteză? – Să luăm un exemplu foarte banal din viaţa cotidiană. Dacă merg pe un drum şi pe acest drum văd un om – merg mai departe, nu-l mai văd –, fireşte că nu voi presupune imediat că pe acest om l-a înghiţit pământul, e foarte puţin probabil că voi face o astfel de presupunere, ci mai degrabă mă voi uita în jurul meu, şi poate voi vedea o casă. Îmi pot limita raza gândurilor, spunându-mi: Da, omul a intrat în această casă. Acum nu îl văd, dar în acest moment el este înăuntru; şi nu voi emite o ipoteză nejustificată, dacă eu sunt obligat – în caz că în timpul acestei percepţii se petrece ceva care se cere explicat mai departe prin emiterea unei ipoteze – să prelungesc cursul gândurilor care iau naştere în mine pe baza percepţiei senzoriale printr-o ipoteză, care nu rezultă din percepţiile nemijlocite, ci din raţionamentul meu, care nu poate fi observat, care nu poate fi văzut în mod nemijlocit, care, aşadar, nu este pentru mine fenomen nemijlocit. Nu voi emite o ipoteză vagă dacă admit aşa ceva. La fel, nu voi emite o ipoteză vagă dacă, printr-un proces oarecare, am mai întâi căldura pe care o pot percepe cu ajutorul termometrului şi dacă, prin solidificare sau ceva asemănător, văd cum această căldură dispare şi vorbesc atunci de căldură ascunsă, latentă.

Aşadar, esenţialul este faptul că tocmai pentru o cercetare rodnică este necesar să se continue, într-un loc sau altul, seria reprezentărilor sensibile. Nejustificată este acea ipoteză care duce la idei despre care o gândire pătrunzătoare va arăta că au la bază ceva ce n-ar putea fi perceput niciodată. Şi atunci, ideile la care ajungi în acest caz, şi anume ideile atomismului, ale fizicii moleculare, trebuie înzestrate cu asemenea elemente care nu pot fi percepute niciodată – căci altfel le-am percepe. Dacă am reuşi să vedem, printr-un anumit proces, cele mai mici părţi ale corpurilor, de pildă, atunci nu ne-am lăsa niciodată pradă iluziei că lumina poate fi explicată cu ajutorul mişcării. Fiindcă atunci am putea percepe lumina până în particulele ei cele mai mici.

Vă rog să folosiţi acest prilej spre a ajunge la o înţelegere clară despre ceea ce este raţionamentul justificat în cadrul experienţei şi despre emiterea de ipoteze nejustificate.

Dacă revenim la consideraţiile anterioare, trebuie să spunem următoarele: avem în faţa noastră un om aşa-zis normal. Şi, pe de altă parte, avem în faţa noastră un om care s-a îmbolnăvit. În mod necesar, în fiecare din aceste organizări trebuie să admitem existenţa unui proces care se desfăşoară în mod natural. Şi totuşi, care este deosebirea dintre un proces şi celălalt? – Tocmai disocierea fiziologiei de patologie şi de terapeutică, lucru atât de răspândit în epoca modernă, ne împiedică, atunci când trecem de la una la cealaltă, să ajungem la ideile juste. În afară de aceasta, medicul modern nu poate, în general, să implice în cercetările sale şi spiritualul, când se ocupă, să zicem, de fiziologie sau terapeutică, fiindcă gândirea ştiinţifică modernă ignoră, de fapt, acest spiritual. Şi de aceea el nu mai e luat în seamă în nici una din investigaţiile noastre. Dar, comparând, mai întâi in abstracto, dar şi în mod plastic, aceste două procese naturale, procesul fiziologic şi procesul patologic, putem – aş zice – să ne îndreptăm atenţia spre anumite forme patologice extreme şi pe baza cercetării unor asemenea forme extreme vom ajunge, poate, la nişte idei cu adevărat rodnice. Nu trebuie să vă gândiţi încă de la începutul unei ştiinţe la existenţa, la cerinţa unei necesităţi absolute. Ceea ce numim adevăr, necesitate lăuntrică, poate rezulta numai în cursul investigaţiei. Şi astfel putem – ca să spunem aşa – să începem de oriunde, atunci când vrem să cercetăm o anumită realitate din natură. Să luăm un caz extrem, care-i dă extraordinar de multă bătaie de cap medicinei moderne, cancerul, carcinomul.

În formaţiunile acestea canceroase vedem ceva care arată şi cercetării microscopice cum se prezintă în organismul obişnuit ceva de natură organică sau cel puţin cu aspect organic, cum se manifestă el distrugând treptat viaţa din restul organismului. Ne putem spune, pentru început, doar atât: în interiorul corporalităţii organismului uman vedem apărând ceva care ne poate face să ne dăm seama cum, înălţându-se ca din străfunduri necunoscute, în procesele naturale obişnuite din noi se instalează ceva care tulbură aceste procese naturale.

Dar putem merge şi la cealaltă extremă a organismului bolnav. Putem vedea cum, pe de altă parte, poate lua naştere ceva care este, într-un anumit sens, o exacerbare până la anormal a activităţii normale a organismului uman. Şi atunci spunem despre acel organism uman că este anormal. Nu vreau să mă joc cu aceste expresii, normal şi anormal, totuşi, cred că ele pot fi suficiente ca să ne înţelegem, cel puţin pentru moment. Mai departe, vom constata că ceea ce este normal se confundă, pe nesimţite, în forme intermediare, cu procesul aşa-zis anormal. Dar pentru o înţelegere provizorie pot fi folosite destul de bine şi expresiile normal şi anormal. Vedem, prin comparaţie cu organizarea umană normală, că se dezvoltă şi un anumit fel de voinţă, un anumit fel de simţire, un anumit fel de gândire. În viaţa socială ne-am obişnuit treptat să cristalizăm, din reprezentările pe care ni le facem, un fel de imagine anormală, în urma relaţiilor noastre cu oamenii, o imagine care ne face să socotim că un om este normal dacă el dezvoltă din sine, până la un anumit punct, un anumit fel de voinţă, simţire, gândire.

Dacă îngroşăm numai puţin acest gând, ajungem, în mod necesar, să ne spunem: dacă organismul funcţionează prea intens, dacă funcţionează asemenea unui corp oarecare în care există căldură latentă, şi căruia îi luăm această căldură latentă şi care apoi ar răspândi în mediul înconjurător mult mai multă căldură liberă, aşa că n-am mai şti ce să facem cu această căldură; dacă organismul uman ar funcţiona, deci, în aşa fel încât ar da, în acest sens, prea mult afară din el, atunci, în mod absolut necesar, dacă l-am întâlni în realitate, ar trebui să prezinte acele efecte din domeniul gândirii – asupra cărora, însă, elementul emoţional îşi pune pecetea mereu, prin intermediul simţirii –, atunci, în domeniul gândirii, un asemenea organism ni s-ar prezenta drept sclavul a ceea ce numim manie. Vedem, aşadar, manifestându-se în acest organism uman ceva din ceea ce rezultă din cauza inundării peste măsură a acestui organism cu forţe organizatoare care stimulează ceea ce este de natură concret-sensibilă.

Formaţiunile canceroase sunt nişte formaţiuni în care, emancipându-se, într-un anumit sens, o anumită forţă naturală îşi desfăşoară activitatea organizatoare în organism, ele sunt ceva în care această forţă organizatoare se acumulează în organism. Mai avem, pe de altă parte, fenomenele patologice ale maniei sau alte fenomene similare, avem aici ceva ce nu poate fi reţinut, ca să zicem aşa, de organism, ceva care iese din organism. Dacă ar fi să desenez acest lucru în mod schematic (vezi desenul)

desen

aş putea spune: dacă prin ceea ce am desenat aici înfăţişez structura normală a organismului uman, atunci apariţia unei carcinomatoze ar trebui s-o înfăţişez desenând într-un loc oarecare ceva (a) care reprezintă forţele de creştere, care acum sunt integrate lăuntric organismului, aşa încât el este obligat să reverse aici ceva care altfel s-ar revărsa în întreg organismul. Dacă aş vrea să desenez ceea ce se întâmplă la celălalt pol, al maniei, ar trebui – bineînţeles, toate acestea sunt prezentate schematic –, ar trebui să presupun existenţa a ceva care ţâşneşte parcă din organism (b), a ceva care tinde cu putere spre spiritual-sufletesc.

Apoi, aceste cazuri extreme pe care le-am desenat aici, vi le puteţi imagina în forme mai atenuate. Să presupunem că nu se ajunge până la formarea de carcinoame, ci până la nişte formaţiuni carcinomatoase oprite, ca să zicem aşa, la jumătatea drumului. Dacă se ajunge până la o formaţiune carcinomatoasă oprită la jumătatea drumului, atunci, pur şi simplu, este atacat un organ oarecare – fiindcă, bineînţeles, ceea ce se întâmplă nu se poate întâmpla în gol, în spaţiile libere din organism –, dar forţa care, de obicei, în cazul carcinoamelor, se îndreaptă spre interior, se uneşte cu forţa normală existentă într-un organ şi atunci avem de-a face cu îmbolnăvirea unui organ, căreia, aşa cum se obişnuieşte azi în medicină, îi putem da cele mai diferite denumiri.

Să presupunem că o astfel de înclinaţie spre manie este oprită la jumătatea drumului. Omul respectiv nu este determinat, prin starea anormală a organizării sale, să dea cu totul afară, cum se întâmplă în cazurile de manie, spiritual-sufletescul, aşa încât el să iasă oarecum cu totul din sine şi ca gândirea să ia, din punct de vedere emoţional, propriul ei curs. Dacă ceea ce tinde spre cealaltă extremă rămâne, ca să zicem aşa, la jumătatea drumului, atunci avem de-a face cu diferitele forme ale aşa-numitelor boli spirituale – am spus “aşa-numitelor” –, care se pot manifesta în cele mai diferite feluri, de la iluziile condiţionate organic etc. până la stările de isterie etc., care abia dacă mai pot fi constatate în orga-nic, dar care îşi au, totuşi, baza în organism.

Vedeţi dvs., am încercat să urmărim în două feluri fenomenele, fenomenele care ne scot din sfera normalului, ducându-ne în cea a patologicului. Şi nu-ţi poţi face o idee despre aceste fenomene decât dacă le urmăreşti. Aş vrea să vă arăt, dintr-o altă perspectivă, că ceea ce stă la baza acestor fenomene patologice poate fi înţeles nu numai exclusiv de pe poziţiile acelei ştiinţe spirituale a cărei metodă am caracterizat-o drept imaginaţie, inspiraţie, intuiţie, ci, aş zice, şi printr-un anumit instinct, dar că această înţelegere, dacă nu vrea s-o ia pe calea ştiinţei spirituale, se poticneşte la jumătatea drumului.

În cadrul evoluţiei spirituale a germanilor, avem un fenomen extraordinar de important, absolut indiferent de părerea pe care o avem despre Schelling [ Nota 13 ] ca filosof, căci în el ni se prezintă un interesant fenomen de istorie a culturii. Chiar dacă tot ceea ce a dezvoltat în filosofia lui ar fi greşit şi fără sens, în el trăia, totuşi, un anumit instinct pentru cele ce se petrec în natură, până acolo unde ştiinţelor obişnuite ale naturii nu le mai place să urmărească aceste procese din natură, unde aceste ştiinţe se lasă mai mult în voia unui empirism cu totul vulgar. Acolo unde a avut posibilitatea, Schelling a încercat cu insistenţă să se aplece asupra problemelor de medicină, ba chiar s-a ocupat intens cu problemele proceselor vindecării. Lucrările de istorie a filosofiei moderne s-au ocupat prea puţin de felul cum a ajuns, de fapt, Schelling să se cufunde, în mod absolut instinctiv, din sfera simplei reflecţii logico-filosofice abstracte, într-o contemplare reală a naturii şi chiar a organicului însuşi. El a scos, de altfel, şi o revistă, care s-a ocupat pe larg de problemele medicinei.

Cum se explică acest lucru? – Putem să ne lămurim în această privinţă dacă ştim şi ne pricepem să apreciem din ce instincte cognitive adânci şi-a scos Schelling adevărurile şi erorile sale. Şi astfel, la Schelling, întemeiată nu pe o cunoaştere clară, dar – aş zice – izvorâtă din instinctul vieţii sufleteşti, întâlnim o frază remarcabilă. “A cunoaşte natura, spune el, înseamnă a o crea.” [ Nota 14 ] Da, dacă această frază ar deveni o realitate nemijlocită a procesului cunoaşterii umane, ne-ar fi uşor să ajungem pe tărâmul medicinei. Dacă am putea asimila cunoaşterii noastre forţele creatoare, dacă forţele creatoare ar fi în mod real prezente în conştienţa noastră, am putea pătrunde foarte uşor în domeniul fenomenelor fiziologice şi patologice, căci atunci am putea observa natura creatoare în paşii, ca să zicem aşa, pe care ea îi face. Observaţia empirică spune, pur şi simplu: asta nu putem face. Iar acela care merge mai departe, acela poate spune că tocmai în imposibilitatea de a satisface o astfel de cerinţă aflată dincolo de puterile omului, că în această imposibilitate se află puţin din ceea ce nu ne permite să privim în intimitatea unui proces de formare a unor corpuri străine (carcinoamele). Nu putem privi în intimitatea proceselor creatoare, adică nu putem urmări uşor existenţa proceselor materiale, aşa cum se desfăşoară ele în formarea carcinoamelor, de pildă, din cauză că nu putem urmări în mod direct, cu facultatea noastră de cunoaştere, activitatea creatoare a naturii. Dar, prin confruntarea justă cu ceea ce ne este, de fapt, refuzat, dat fiind faptul că nu putem aduce la îndeplinire cerinţa instinctiv descoperită de către un om genial: A cunoaşte natura înseamnă a crea natura –, în imposibilitatea de a aduce la îndeplinire această cerinţă prin confruntarea cu ceea ce ne întâmpină, totuşi, în procesul de formare a carcinoamelor, vom afla cum trebuie să procedăm pentru a înţelege aceste procese în intimitatea lor.

Iar în ceea ce priveşte reversul problemei, ei bine, în acest caz, Schelling n-a vorbit nicidecum din instinct. Dar vă rog să vă îndreptaţi puţin atenţia spre polul celălalt al afirmaţiei lui Schelling. Dacă, pe de o parte, avem fraza: A cunoaşte natura înseamnă a crea natura, frază pe care n-o putem transpune în realitate, am avea, pe de altă parte, fraza: A cunoaşte spiritul înseamnă a distruge spiritul. O asemenea frază n-a fost formulată, până în prezent, decât de câţiva spiritualişti şi chiar şi de ei, învăluită într-o misterioasă obscuritate. Dacă nu putem îndeplini noi activitatea creatoare a naturii, nu putem – vom recunoaşte acest lucru mai întâi pe bază de analogie, apoi vom mai putea vorbi despre aceasta –, nu putem nici distruge spiritul, prin puterea noastră omenească. Nu putem ajunge cu cunoaşterea noastră până acolo unde începe procesul de distrugere a spiritualului. Dar veţi fi bănuind deja că există o anumită înrudire cu stările de manie sau altele similare, căci în spirit îşi face apariţia un factor distructiv. Şi va trebui să căutăm legătura cu acele capacităţi umane normale care, pe de o parte, nu pot crea natura prin faptul că o cunosc şi care, pe de altă parte, nu pot distruge spiritul prin faptul că îl cunosc.

V-am indicat aici, mai întâi, calea, v-am arătat, pentru început, ceva care ne poate duce, pe baza unei conştienţe normale, dar aprofundate în mod instinctiv, la o legătură cu natura. Vom vedea că pe calea indicată aici se află, dacă mergem mai departe pe ea, tocmai ceea ce trebuie să fie căutat când trecem de la fiziologie la patologie.