Voi continua pornind de la cele ce am spus în încheierea conferinței de ieri. Am atras atenția asupra unei personalități pe care instinctele ei filosofice, ca să zic așa, au dus-o de la cunoașterea spiritual-sufletescului la presimțirea legăturii acestui spiritual-sufletesc cu existența fizic-corporală a omului. E vorba de personalitatea lui Schelling. Și am spus că aceste instincte au făcut ca Schelling să se ocupe nu numai cu medicina teoretică, ci și cu tot felul de încercări practice de a vindeca.
Nu știu dacă acest lucru i-a reușit mai bine sau mai rău decât unor medici bine pregătiți. Fiindcă această întrebare, în ce măsură poate îmbunătăți o terapie starea sănătății unui om, este, de fapt, în majoritatea cazurilor, dacă n-o privești în substraturile ei intime, foarte problematică.
Schelling a scos din această întreagă constituție sufletească din care s-a ivit în el acest instinct un principiu despre care se poate spune, de fapt, că e bun, dacă ar deveni un fel de principiu interior pentru orice medic, în așa fel încât medicul să-și orienteze oarecum întreaga concepție practică despre esența omului bolnav și a celui sănătos în sensul acestui principiu. Și am citat chiar cuvintele lui Schelling. Ele dovedesc un fel de temeritate. El a spus, pur și simplu: „A cunoaște natura înseamnă a crea natura.”
Nu-i așa, prima impresie pe care o are cineva dacă aude că un om genial a făcut o astfel de afirmație este aceea a absolutei, a evidentei absurdități a acestei afirmații. Căci nimeni nu s-ar încumeta să ia în serios ideea că el, ca om pământesc în trup pământesc, ar fi în stare să și creeze ceva în natură prin faptul că el cunoaște această natură. Bineînțeles că în tehnică se creează necontenit, dar aici nu este vorba de o activitate cu adevărat creatoare de felul aceleia la care se referă Schelling, ci numai de a da, printr-o asamblare, printr-o combinare a forțelor naturii, de a da prilej naturii să creeze ea însăși într-un anumit fel și potrivit unei ordini prestabilite etc. Iată, deci, că avem de-a face, de fapt, cu o absurditate pe care un om genial o pune la temelia gândurilor sale. Și v-am mai citat ieri o frază care poate fi pusă în paralel cu: „A cunoaște natura înseamnă a crea natura” și care ar suna așa: „A cunoaște spiritul înseamnă a distruge spiritul.”
E adevărat că Schelling n-a formulat această ultimă frază atât de pregnant. Dar cel care se apropie în epoca modernă de știința spirituală și desfășoară o activitate de cercetare proprie vede că, în principiu, amândouă aceste fraze ne conduc spre o cunoaștere inspirată străveche. Bineînțeles că Schelling, care nu a fost inițiat în nici un fel, ci a fost, pur și simplu, un om genial, a formulat, din instinct, una din aceste fraze. Această frază ne amintește, de îndată ce facem astfel de cercetări, care nu se făceau pe vremea lui Schelling, de o înțelepciune străveche. Suntem apoi conduși spre cealaltă frază, care răsună și ea din adâncul unei străvechi înțelepciuni. Nici una dintre aceste două fraze nu prea pot fi înțelese cu ajutorul capacității obișnuite, raționale, de a cunoaște, de care ne folosim în cadrul științelor noastre. De fapt, privite așa, una lângă alta sau izolate, amândouă sunt niște absurdități. Și totuși, ele ne conduc spre cele mai importante aspecte din organizarea umană, atât în ceea ce privește boala, cât și sănătatea.
Dacă observăm natura exterioară, nu putem spune, în fața proceselor finite din natură, decât atât: A cunoaște natura înseamnă, cel mult, a o re-crea în gânduri. Așadar, ceea ce numim gânduri ale noastre și care nu duc mai departe decât la o copiere a naturii, la o copiere lipsită de putere plăsmuitoare interioară, pe acestea le dezvoltăm noi în activitatea noastră de gândire, în reprezentările cu care ne îmbibăm viața sufletească.
Dar am arătat deja că această viață sufletească îmbibată de reprezentări nu este, în fond, decât ceea ce, pe la vârsta celei de a doua serii de dinți, se emancipează de organismul fizic-eteric, ceea ce, cu alte cuvinte, până la a doua serie de dinți se află în organismul fizic-eteric al omului. Astfel încât ceea ce prinde putere, în anii copilăriei, în omul fizic-eteric, ceea ce exercită, într-adevăr, o activitate creatoare, există apoi în viața noastră sufletească sub formă atenuată, sub forma unei lumi de imagini, sau a unei lumi de gânduri, sau a unei lumi de reprezentări, într-un cuvânt, aș zice, sub forma unei forțe cosmice diluate în substanțialitatea ei creatoare. Ea își desfășoară activitatea creatoare sub formă de gânduri, sub formă de reprezentări. Ce-i drept, ea nu lucrează în așa fel încât s-o putem vedea creând în natura exterioară, dar o vedem creând în interiorul propriului nostru organism. Astfel, dacă copilul ar fi un înțelept și ar putea vorbi nu numai despre natura exterioară, ci și despre cele ce se petrec în interiorul său și ar percepe acolo natura, el ar spune: „A cunoaște această natură înseamnă a crea această natură.” Fiindcă, în acest caz, copilul s-ar impregna, pur și simplu, în întregime, de forțele creatoare. Iar Schelling, cu instinctul său medical, n-a făcut altceva decât să extragă, din vârsta copilăriei, ceea ce pentru întreaga viață de mai târziu este o absurditate și să-i dea expresie, spunând cam așa: această întreagă cunoaștere a omului matur nu este altceva decât o plăsmuire fantomatică de imagini fugare; dacă am putea cunoaște când suntem copii, numai atunci am putea spune: A cunoaște înseamnă a desfășura o activitate creatoare. Dar această activitate creatoare o putem vedea numai în interiorul propriei noastre ființe.
Așadar, ce este, de fapt, acea activitate creatoare care ni se înfățișează în interiorul nostru și pe care un geniu ca Schelling a caracterizat-o așa cum v-am arătat? Nu-i așa, genialitatea se întemeiază pe faptul că omul își păstrează și la vârsta maturității ceva copilăresc. Nu sunt niciodată geniali acei oameni care îmbătrânesc cu orice preț și care îmbătrânesc oarecum normal, ci sunt cu adevărat geniali acei oameni care aduc cu ei la maturitate acea putere creatoare pozitivă care există în copil. Acest element copilăresc, acest element care desfășoară o activitate creatoare pozitivă, acest factor care cunoaște și creează totodată, nu are – dacă mă pot exprima astfel –, nu are timp să-și îndrepte forțele de cunoaștere spre exterior, pentru că își îndreaptă aceste forțe spre interior și creează. Aceasta este moștenirea pe care o aducem cu noi atunci când, prin naștere, intrăm în existența fizică. Aducem cu noi forțe de organizare și știința spirituală ne dă posibilitatea de a le percepe, într-o oarecare măsură. Iar un om ca Schelling le-a presimțit instinctiv.
Ei bine, dar orice om care își cucerește această viziune spirituală asupra lucrurilor știe că aceste forțe spiritual-sufletești de care, la prima vârstă a copilăriei, organismul este îmbibat, ele plăsmuindu-l, nu își încetează cu totul activitatea o dată cu schimbarea dinților. Ele parcurg, pur și simplu, o etapă. Ele sunt constrânse să-și reducă din activitate, și noi avem, fără îndoială, și mai târziu în organismul nostru forțe de organizare. Dar am dobândit forța care creează memoria, care își face apariția în conștiență o dată cu a doua serie de dinți, emancipându-se, prin aceasta, din organizarea fizică. În noi s-a trezit, din starea ei latentă, memoria. Forțele noastre de creștere, de mișcare, de echilibru, care acționează cu atâta intensitate în prima copilărie, sunt acum forțe de percepție sufletească. De aici vedeți că, în dezvoltarea normală a omului, această forță de organizare, această forță de creștere, trebuie să fie transformată, până la un anumit grad, în forță spiritual-sufletească, în forță de memorizare – ca să spunem așa –, în forță de reprezentare.
Dacă presupunem însă că, printr-un proces oarecare, cineva ar reține prea mult din această forță organizatoare care acționează în prima copilărie, atunci dezvoltarea s-ar petrece, pur și simplu, în așa fel încât n-ar putea fi transformate suficiente forțe organizatoare în forțe ale memoriei, și atunci ele ar rămâne ascunse în adâncul organismului, nu ar mai fi duse, la adormire, în somn, așa cum trebuie, ci ele ar acționa mai departe în organism de la adormire până la trezire, perturbându-l.
Dacă îți orientezi cercetările medicale, fiziologice, fenomenologice, așa cum, în aceste ore scurte în care țin conferințe, nu pot decât să v-o sugerez, ajungi să-ți dai seama că este posibil ca în organismul uman forțele care ar trebui să se transforme, la vârsta potrivită, în forțe spiritual-sufletești, să rămână în adâncurile organizării fizice. Și atunci avem ceea ce v-am descris ieri. Dacă forțele organizatoare se transformă în perioada celei de a doua serii de dinți în proporție normală, atunci, la o vârstă ulterioară, avem în organism o sumă de forțe care este în stare să dea acestui organism forma și structura lui normală. Dacă însă nu se întâmplă așa, dacă transformăm prea puține forțe de acest fel, atunci multe forțe organizatoare rămân în fizic, apar în alte locuri și avem, astfel, acele corpuri străine de natură carcinomatoasă la care ne-am referit ieri. Și în acest fel putem urmări procesul îmbolnăvirii sau al bolirii – cum s-a exprimat, în prima jumătate a secolului al 19-lea, medicul-savant Troxler –, al îmbolnăvirii la vârste mai înaintate. Putem apoi face comparație cu bolile de copii. Căci, se înțelege de la sine că bolile de copii nu au aceeași origine, deoarece apar la vârsta copilăriei, când încă nu s-a transformat absolut nimic. Dar, dacă ai învățat să-ți dai seama de cauzele bolilor care apar la vârste ulterioare, ți-ai însușit, de fapt, și facultatea de a observa cum stau lucrurile cu cauzele bolilor din copilărie. Și constați atunci, într-un anumit sens, același lucru, numai că sub alt aspect. Constați că, în cazul apariției bolilor de copii, în organismul uman se găsește prea multă forță organizatoare spiritual-sufletească.
Celui care și-a însușit acest mod de a privi lucrurile i se înfățișează într-un mod deosebit de pregnant, dacă își îndreaptă atenția spre fenomenul scarlatinei sau al pojarului din perioada copilăriei, faptul că în organismul copilului ceea ce altfel ar funcționa normal, adică elementul spiritual-sufletesc, începe să se agite, acționează mai intens decât ar trebui. Întregul proces al acestor boli ne devine limpede din momentul în care putem vedea cu adevărat această agitație a elementului spiritual-sufletesc în organism, ca bază a îmbolnăvirii. Și atunci nu suntem prea departe – vă rog să luați afirmația mea în sensul ei exact, pentru că nu fac niciodată un pas care să nu fie îndreptățit de considerațiile precedente, chiar dacă unele lucruri nu pot fi spuse decât sumar; dar peste tot eu arăt cât de departe ne putem permite să mergem, nu afirm că aici am trage o concluzie, ci spun doar –, nu suntem prea departe de a admite un lucru pe care este extraordinar de important să-l recunoască o adevărată cunoaștere; dacă am ajuns, pe lângă aceasta, să admitem că, în cazul unei boli apărute la o vârstă mai matură, boală care are acest caracter de formare a unor corpuri străine, în organismul uman există prea multă forță organizatoare, care face ca acest surplus să formeze o insulă în cadrul organizării omului. Și atunci nu suntem departe de a ne spune: Dacă o vârstă mai matură ne trimite în acest fel la copilăria cea mai timpurie, în cele din urmă aceasta înseamnă că ceea ce apare în copilărie ne trimite la perioada care precede nașterea sau, să zicem, care precede concepția, înseamnă că acest ceva are legătură cu existența spiritual-sufletească a omului prin care el a trecut înainte de a se fi înveșmântat într-un corp fizic. Un astfel de om a adus, pur și simplu, prea mult spiritual-sufletesc din viața sa preumană, prepământească; iar acest surplus se manifestă dând naștere bolilor de copii.
În viitor, nici nu se va mai putea altfel decât ca, depășind sterilele concepții materialiste în care sunt împotmolite astăzi fiziologia și terapeutica, să ne adâncim într-o cercetare spiritual-sufletească. Și ne vom da seama, fără îndoială, că ceea ce ni se înfățișează în știința spirituală nu ni se înfățișează din cauză că cercetătorul spiritual face prea puține cercetări în domeniul fizic – trebuie să spun aici că mulți dintre aceia care se numesc cercetători spirituali procedează în acest mod diletant, dar nu acesta este procedeul just –, cercetătorul spiritual nu trebuie să facă prea puține cercetări în domeniul fizic, spre a deveni cercetător spiritual, ci el se va ocupa de acestea într-o mai largă măsură decât o face naturalistul obișnuit. Dacă el înțelege fenomenele mai profund, atunci fenomenele înseși îl trimit la spiritualul-sufletesc, mai ales când e vorba de boală.
Și, pe de altă parte, fraza: „A cunoaște spiritul înseamnă a distruge spiritul” –, ei bine, prea cinstită asistență, de fapt, și aceasta este o absurditate, la fel ca cealaltă. Dar și această frază ne trimite la ceva care se cere a fi cunoscut, înțeles. Și anume, exact așa cum fraza: „A cunoaște natura înseamnă a crea natura” ne face să ne gândim la vremea primei copilării, de fapt, la perioada prenatală chiar – dacă extindem această frază în mod corespunzător, pe baza clarvederii – tot astfel fraza: „A cunoaște spiritul înseamnă a distruge spiritul” ne face să ne gândim la sfârșitul vieții omului, la elementul aducător de moarte care există în el. Nu aveți decât să luați – aș zice, sub formă de paradox – această afirmație: „A cunoaște spiritul înseamnă a distruge spiritul”, pentru a vedea, fără îndoială, că nu trebuie să subscriem la această afirmație, dar că ea se referă, totuși, în viața noastră, la ceva de care ne apropiem treptat, în mod asimptotic. Pentru cel care nu cercetează – aș zice – la întâmplare, ci care practică o cunoaștere justă, bazată pe observarea propriei sale ființe, a cunoaște spiritul înseamnă a vedea, a vedea cu ochiul spiritual niște procese de descompunere, de distrugere, care au loc în permanență în organismul uman. Iar dacă privim în intimitatea ei vârsta creatoare a copilăriei, vedem necontenit niște procese constructive, procese care se caracterizează prin faptul că ne umbresc limpezimea conștienței. Iată de ce la vârsta copilăriei noi visăm, suntem pe jumătate adormiți, conștiența noastră nu s-a trezit încă de tot. Procesele de creștere și dezvoltare sunt cele care îngrădesc această spiritualitate pământească a noastră proprie, spiritualitatea conștientă, sunt procesele care, de fapt, organizează întreaga ființă. Iar în momentul în care aceste forțe intră în conștiență, ele încetează să-și mai desfășoare în noi activitatea organizatoare cu aceeași intensitate cu care o făceau înainte. Exact așa cum, observând omul la vârsta copilăriei, vedem forțele constructive, dar care, totodată, paralizează conștiența, tot așa, când ne dăruim observării spirituale a proceselor de gândire pe care le-am dezvoltat, privim, de fapt, niște procese distructive, care au însă tocmai această menire, de a ne face conștiența clară și limpede.
Acestea sunt niște lucruri pe care fiziologia modernă le ia mult prea puțin în seamă, deși ele i se oferă cum nu se poate mai pregnant în fenomenele pe care le studiază. Încercați să adunați la un loc fenomenele reale studiate de fiziologia modernă și vă veți da seama că nimic nu poate fi dovedit cu mai multă claritate, din tot ceea ce se știe în legătură cu fiziologia creierului etc., ca faptul că, în cazul proceselor sufletesc-spirituale conștiente, nu e vorba de niște forțe de creștere oarecare, de niște forțe de asimilare a hranei, ci de niște procese de eliminare săvârșite de sistemul nervos, de niște procese distructive, că avem de-a face cu o moarte lentă și continuă. Când ne dăruim acelei forțe care desfășoară în conștiența noastră activitatea spirituală, în noi lucrează, de fapt, moartea. Și, exact așa cum forțele care creează în mod inconștient ne fac să ne gândim la începutul vieții umane, tot așa, forțele conștiente ale gândirii, care, cu cât înaintăm mai mult în vârstă, încep să pună mai intens stăpânire pe noi, să ne ruineze ființa și, în cele din urmă, să provoace moartea noastră pământească – tocmai aceste forțe ne fac să ne gândim la celălalt capăt al vieții, la moarte. Și nașterea și moartea sau, să zicem, concepția, nașterea și moartea, le vom putea înțelege numai dacă implicăm în cercetarea noastră și spiritualul. Și în fraza: „A cunoaște spiritul înseamnă a distruge spiritul” este exprimat, de fapt, următorul lucru: Dacă am vrea să ținem seamă, într-adevăr, de spirit, dacă am vrea să nu îl considerăm în mod mai mult sau mai puțin naiv, dacă l-am considera exact așa cum considerăm natura exterioară, atunci ar trebui să refulăm în noi acele forțe care acționează în această activitate conștientă de gândire, de reprezentare, percepere, simțire; ar trebui să împiedicăm procesul distructiv. Cu alte cuvinte, în momentul în care am face acest lucru, am paraliza, am reduce la inconștiență puterea pe care o avem asupra spiritualului, forța interioară conștientă, am obliga spiritualul să lucreze în subconștient. Am ajunge să izolăm, să eliminăm din noi, ca să spunem așa, spiritualul.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 1 |
Dar nu am putea participa la aceasta cu conștiența noastră, pentru că nu am putea implica organizarea noastră în procesul de distrugere, în procesul spiritual. Astfel, noi putem spune: În timp ce procesele constructive constau în faptul că, oarecum – bineînțeles, acum facem niște considerații abstracte –, în structura organismului uman (desen a) se instalează forțele organizatoare (desen b), de natură spiritual-sufletească, în celălalt caz – în al doilea caz pe care l-am descris – avem structura organismului uman, dar acum nu vrem s-o lăsăm să fie străbătută de forțele constructive, care, până la un anumit grad, ne paralizează conștiența, de forțele organizatoare, pe care le recunoaștem sub forma lor spirituală și pe care vrem să le eliminăm (desen c).
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 2 |
Nu putem participa însă la aceasta cu Eul nostru, pentru că acesta rămâne legat de organism. Avem cealaltă extremă, aceea unde omul începe, ce-i drept, să dea naștere spiritualului, și anume dezvoltând o activitate volițională. Impregnându-ne cu activitate volițională, care rămâne inconștientă, care dormitează, visează, ca să spunem așa, noi facem, propriu-zis, să se nască din organizarea noastră un element spiritual-sufletesc inconștient. Avem astfel celălalt pol, polul maniei, polul nebuniei, unde omul își pierde mințile, și diferitele forme ale așa-numitelor boli mintale, care nu au altă cauză decât faptul că, în timp ce în cazul bolilor fizice avem un spiritual-sufletesc care nu are ce căuta în organismul fizic (desenul b), în cazul bolilor mintale, din organismul fizic-eteric este eliminat ceva spiritual-sufletesc, ceva care ar trebui să rămână, de fapt, în interior (desenul c).
Vedem, așadar, luminat dintr-un alt punct de vedere, ceea ce am ajuns să înțelegem ieri. De fapt, tocmai acest punct de vedere ne face să mergem și mai departe. Vom vedea mâine la ce concluzii fructuoase ajungem tocmai datorită acestor puncte de vedere, care sunt apoi confirmate de viață, care se dovedesc a fi, de fapt, o practică medicală cum nu se poate mai valabilă pentru viața concretă, se dovedesc a fi o practică terapeutică.
Dacă ne întrebăm care este cauza unei boli fizice, trebuie s-o căutăm, în ultimă instanță, în faptul că avem o rătăcire a spiritualului în organism. Bineînțeles că nu trebuie să procedăm în mod abstract. Cel care nu știe nimic despre legătura strânsă dintre spiritual-sufletesc și organismul fizic, ar trebui să nici nu se amestece în discuție atunci când e vorba de asemenea lucruri. Fiindcă acest caz special, când undeva în organism se află o forță constructivă prea mare, o forță constructivă hipertrofiată – ca să spunem așa –, îl putem recunoaște numai dacă știm cu adevărat cum se manifestă spiritual-sufletescul în mod concret, dacă îl cunoaștem tot atât de concret pe cât de concret cunoaștem fizic-corporalul care se manifestă în ceea ce numim ficat, stomac etc., numai dacă noi cunoaștem acest spiritual-sufletesc – pe care psihologia nici nu-l bănuiește măcar –, cu toate părțile sale constitutive, la fel cum cunoaștem fizic-corporalul. Iar când cunoști raporturile dintre acestea două, poți deduce adesea, pe baza unor fenomene spiritual-sufletești care apar la om, locul unde, într-un organ sau altul, se află un fel de hiper-organizare. În tot ceea ce nu rezultă dintr-un traumatism exterior vom putea indica o cauză de această natură.
Și invers, dacă avem de-a face cu boli mintale, cu așa-numitele boli mintale, ne vom dovedi niște gânditori abstracți dacă vom crede că pe baza unei semi-fenomenologii putem ajunge la vreo concluzie, dacă vom crede că, descriind, pur și simplu, niște anomalii spiritual-sufletești – descriere ce poate fi, de altfel, foarte utilă –, dacă vom crede că descriind aceste anomalii putem ajunge la vreo concluzie. Bineînțeles că prin aceste descrieri poți stârni senzație printre profani, fiindcă este interesant întotdeauna să afli felul cum cineva care este nebun deviază de la condițiile vieții normale. Fiindcă este interesant ceea ce este rar, iar în epoca noastră este considerat încă, cel puțin, raritate ceea ce deviază în acest fel de la viața normală. Dar nici nu poate fi vorba să ne oprim aici. Nici nu poate fi vorba, în primul rând, să ne lăsăm conduși spre concluzia profan-diletantă că spiritul și sufletul s-au îmbolnăvit și că spiritul și sufletul pot fi vindecate cumva, prin luarea unor măsuri de natură spiritual-sufletească, așa cum își închipuie cei obișnuiți să gândească în mod abstract. Nu, prea stimată asistență, tocmai în cazul așa-numitelor boli mintale este de cea mai mare importanță să putem arăta care este organul sub-organizat. Cel care vrea să înțeleagă cu adevărat o melancolie sau o ipohondrie duse până în pragul nebuniei, nu trebuie să se piardă în cercetări întreprinse asupra elementului sufletesc, ci trebuie să încerce să afle, din examinarea structurii părții inferioare a trupului, cum își exercită acțiunea această sub-organizare în abdomenul omului respectiv; să afle cum o forță organizatoare care lucrează sub posibilitățile ei normale lasă să se decanteze un sediment – cum se spune în chimie, dintr-o soluție oarecare ceva se desprinde de restul soluției, așa că apare un sediment –, să afle cum, din cauza unei cantități insuficiente de forțe organizatoare, ceea ce ar trebui să fie impregnat de forțe organizatoare în ficat, în fiere, în stomac, inimă, plămân etc., se decantează, în acest caz, în organism, sub formă fizic-corporală. Aceste procese, în orice caz, nu pot fi cercetate atât de ușor cum ar vrea reprezentanții științei actuale, care înclină spre aspectele mai puțin subtile, mai grosiere – căci și ceea ce ține de histologie este grosier. Psihologia este necesară unor asemenea cercetări, dar pretutindeni așa-numitele boli mintale trebuie să fie deduse din stările corporale.
Oricum, prin aceasta ele devin mai puțin interesante. Totuși, așa stau lucrurile. Bineînțeles că este mai interesant ca un ipohondru să poată spune că sufletul său este angajat, într-un fel sau altul, într-un cosmos spiritual-sufletesc, decât să-i dovediți, pur și simplu, că în ficatul său există o forță de organizare care acționează sub posibilități. La fel, este mai interesant să cauți în spiritual-sufletesc cauza isteriei – să zicem –, mai interesant decât să arăți, referindu-te la fenomenele de isterie, că ele își au cauza, pur și simplu, în procesele metabolice ale organelor sexuale și, la fel, dacă te referi la celelalte deranjamente metabolice care se extind în întreg organismul. Dar nu vom cunoaște nicidecum aceste lucruri, dacă nu le urmărim în felul arătat.
Știința spirituală nu este nicidecum înclinată să caute mereu numai spiritul. Această treabă, ea o poate lăsa liniștită în seama spiritiștilor și a altor oameni interesanți, pentru că sunt, totodată, rari – numai că, din păcate, ei sunt mult prea puțin rari! – ea poate lăsa în seama lor această treabă, dar ea nu vorbește fără încetare de spirit, spirit, spirit, ci caută să înțeleagă spiritul cu adevărat și se străduiește să urmărească felul în care lucrează el, ajungând prin aceasta tocmai acolo unde trebuie pentru a înțelege lumea materiei. Ea nu are pretenția de a explica bolile mintale din spiritual, în mod abstract, ci tocmai când e vorba de boli mintale ea ne duce la o înțelegere a bolilor „spirituale” întemeiată pe cunoașterea fenomenelor materiale.
Astfel, noi putem spune: ea atrage atenția, explicându-l, asupra interesantului fenomen pe care – nu trebuie să ne întoarcem decât foarte puțin în trecut – îl întâlnim, poate, încă și la Griesinger [Nota 15] sau la alții, sau în psihiatria de dinainte de Griesinger, care arată cum, cu relativ puțină vreme înainte, psihiatrii țineau seama în diagnosticele lor și de starea corporală a pacientului. Ce fenomen a devenit din ce în ce mai frecvent în zilele noastre? – Faptul că psihiatrii ne invadează cu imagini ale unor boli care nu sunt decât descrieri ale anomaliilor spiritual-sufletescului. Astfel că aici materialismul a condus tocmai la un element spiritual-sufletesc abstract. În aceasta constă tragismul său. Căci aici el s-a îndepărtat de sfera materiei. Acesta este lucrul cel mai ciudat, că în anumite cazuri, materialismul ajunge să nu mai înțeleagă, să nu mai priceapă lumea materiei. În timp ce acela care observă spiritul ca pe un fapt real, acela îl observă și acolo unde el acționează în sânul materiei și acolo unde se desprinde de materie, în așa fel încât materia se sedimentează, așa cum se întâmplă în cazul așa-numitelor boli mintale.
Acestea sunt lucrurile pe care a trebuit să le pun la temelia explicațiilor pe care aș vrea să vi le dau în legătură cu liniile orientative referitoare la domeniul terapeuticii. Dar ceea ce aflăm astfel, prin fecundarea fiziologiei și terapeuticii cu datele științei spirituale, acest lucru, onorată asistență, are și un aspect social. Și viața se caracterizează tocmai prin faptul că, dacă nu căutăm știința printr-o retragere abstractă într-o existență de savant, îndepărtată de viața reală, ci dacă vom căuta știința într-o înțelegere vie a existenței umane, a existenței comune a oamenilor, tocmai atunci o știință cu adevărat vie ne trimite, indiferent pe ce tărâm de cercetare ne situăm, la viața socială. Fiindcă în evoluția modernă avem un fenomen social extraordinar de interesant. Vedem că, prin divizarea omenirii, pe de o parte, într-o clasă burghezo-aristocratică, pe de altă parte, într-una proletară, clasa unilateral aristocratică se angajează într-o falsă căutare a spiritului, fiind, pe tărâmul spiritualului, prizoniera materialismului, în vreme ce gruparea proletară este, pe tărâmul vieții materiale, prizoniera unui anumit spiritualism.
Ce înseamnă spiritualism pe tărâmul vieții materiale? – Înseamnă să te limitezi la materie atunci când cauți cauzele existenței. Din această cauză, proletariatul a elaborat materialismul științific drept concepție de viață, în timp ce clasa aristocratică a introdus materialismul în învățătura despre spirit. În vreme ce proletarii au devenit materialiști, aristocrații au devenit spiritualiști. Și dacă veți găsi spiritualiști printre proletari, aceștia nu-și trag substanța din solul propriu al proletariatului, ci e vorba de „mimicry”, de mimetism, este ceva care a pătruns din mediul aristocratic-burghez dincoace, prin molipsire. Și dacă, pe de altă parte, vedeți materialismul înflorind printre aristocrați, prin faptul că spiritele li se arată sub formă materială, asemănătoare unor flăcări, cu alte cuvinte, prin faptul că materialismul este lăsat să cuprindă și suprema spiritualitate și că oamenii vor să vadă spiritualul sub formă materială, acest lucru se întâmplă din cauza acelei unilateralități de la bun început decadente, care se izolează de totalitatea omenirii, a mediului aristocratic și burghez.
Dacă acel element care, căutând spiritul, se simte obligat să se limiteze la realitățile materiale, pentru că o educație școlară și alți asemenea factori îl constrâng să rămână între aceste limite, dacă proletariatul este obligat ca, în căutările lui după spirit, să se mărginească la cercetarea materiei, atunci se dezvoltă concepția despre lume și viață cunoscută sub numele de materialism. Astfel a luat naștere, elaborată de proletariat, concepția materialistă despre istorie. Iar la oamenii cu înclinații aristocratice s-a instalat materialismul sub formă de spiritism, căci spiritismul nu e altceva decât materialism, un materialism mascat, care nici nu vrea, cel puțin, să-și mărturisească acest lucru, ci minte, afirmând că adepții săi materiali ar fi spirite de natură spirituală. – De aici vom continua mâine considerațiile noastre.
