Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FIZIOLOGIE ŞI TERAPIE ÎN CONCEPŢIA ŞTIINŢEI SPIRITUALE

GA 314


ELEMENTE DE FIZIOLOGIE ŞI TERAPIE

CONFERINŢA A DOUA

Dornach, 8 octombrie 1920

Voi continua pornind de la cele ce am spus în încheierea conferinţei de ieri. Am atras atenţia asupra unei personalităţi pe care instinctele ei filosofice, ca să zic aşa, au dus-o de la cunoaşterea spiritual-sufletescului la presimţirea legăturii acestui spiritual-sufletesc cu existenţa fizic-corporală a omului. E vorba de personalitatea lui Schelling. Şi am spus că aceste instincte au făcut ca Schelling să se ocupe nu numai cu medicina teoretică, ci şi cu tot felul de încercări practice de a vindeca.

Nu ştiu dacă acest lucru i-a reuşit mai bine sau mai rău decât unor medici bine pregătiţi. Fiindcă această întrebare, în ce măsură poate îmbunătăţi o terapie starea sănătăţii unui om, este, de fapt, în majoritatea cazurilor, dacă n-o priveşti în substraturile ei intime, foarte problematică.

Schelling a scos din această întreagă constituţie sufletească din care s-a ivit în el acest instinct un principiu despre care se poate spune, de fapt, că e bun, dacă ar deveni un fel de principiu interior pentru orice medic, în aşa fel încât medicul să-şi orienteze oarecum întreaga concepţie practică despre esenţa omului bolnav şi a celui sănătos în sensul acestui principiu. Şi am citat chiar cuvintele lui Schelling. Ele dovedesc un fel de temeritate. El a spus, pur şi simplu: “A cunoaşte natura înseamnă a crea natura.”

Nu-i aşa, prima impresie pe care o are cineva dacă aude că un om genial a făcut o astfel de afirmaţie este aceea a absolutei, a evidentei absurdităţi a acestei afirmaţii. Căci nimeni nu s-ar încumeta să ia în serios ideea că el, ca om pământesc în trup pământesc, ar fi în stare să şi creeze ceva în natură prin faptul că el cunoaşte această natură. Bineînţeles că în tehnică se creează necontenit, dar aici nu este vorba de o activitate cu adevărat creatoare de felul aceleia la care se referă Schelling, ci numai de a da, printr-o asamblare, printr-o combinare a forţelor naturii, de a da prilej naturii să creeze ea însăşi într-un anumit fel şi potrivit unei ordini prestabilite etc. Iată, deci, că avem de-a face, de fapt, cu o absurditate pe care un om genial o pune la temelia gândurilor sale. Şi v-am mai citat ieri o frază care poate fi pusă în paralel cu: “A cunoaşte natura înseamnă a crea natura” şi care ar suna aşa: “A cunoaşte spiritul înseamnă a distruge spiritul.”

E adevărat că Schelling n-a formulat această ultimă frază atât de pregnant. Dar cel care se apropie în epoca modernă de ştiinţa spirituală şi desfăşoară o activitate de cercetare proprie vede că, în principiu, amândouă aceste fraze ne conduc spre o cunoaştere inspirată străveche. Bineînţeles că Schelling, care nu a fost iniţiat în nici un fel, ci a fost, pur şi simplu, un om genial, a formulat, din instinct, una din aceste fraze. Această frază ne aminteşte, de îndată ce facem astfel de cercetări, care nu se făceau pe vremea lui Schelling, de o înţelepciune străveche. Suntem apoi conduşi spre cealaltă frază, care răsună şi ea din adâncul unei străvechi înţelepciuni. Nici una dintre aceste două fraze nu prea pot fi înţelese cu ajutorul capacităţii obişnuite, raţionale, de a cunoaşte, de care ne folosim în cadrul ştiinţelor noastre. De fapt, privite aşa, una lângă alta sau izolate, amândouă sunt nişte absurdităţi. Şi totuşi, ele ne conduc spre cele mai importante aspecte din organizarea umană, atât în ceea ce priveşte boala, cât şi sănătatea.

Dacă observăm natura exterioară, nu putem spune, în faţa proceselor finite din natură, decât atât: A cunoaşte natura înseamnă, cel mult, a o re-crea în gânduri. Aşadar, ceea ce numim gânduri ale noastre şi care nu duc mai departe decât la o copiere a naturii, la o copiere lipsită de putere plăsmuitoare interioară, pe acestea le dezvoltăm noi în activitatea noastră de gândire, în reprezentările cu care ne îmbibăm viaţa sufletească.

Dar am arătat deja că această viaţă sufletească îmbibată de reprezentări nu este, în fond, decât ceea ce, pe la vârsta celei de a doua serii de dinţi, se emancipează de organismul fizic-eteric, ceea ce, cu alte cuvinte, până la a doua serie de dinţi se află în organismul fizic-eteric al omului. Astfel încât ceea ce prinde putere, în anii copilăriei, în omul fizic-eteric, ceea ce exercită, într-adevăr, o activitate creatoare, există apoi în viaţa noastră sufletească sub formă atenuată, sub forma unei lumi de imagini, sau a unei lumi de gânduri, sau a unei lumi de reprezentări, într-un cuvânt, aş zice, sub forma unei forţe cosmice diluate în substanţialitatea ei creatoare. Ea îşi desfăşoară activitatea creatoare sub formă de gânduri, sub formă de reprezentări. Ce-i drept, ea nu lucrează în aşa fel încât s-o putem vedea creând în natura exterioară, dar o vedem creând în interiorul propriului nostru organism. Astfel, dacă copilul ar fi un înţelept şi ar putea vorbi nu numai despre natura exterioară, ci şi despre cele ce se petrec în interiorul său şi ar percepe acolo natura, el ar spune: “A cunoaşte această natură înseamnă a crea această natură.” Fiindcă, în acest caz, copilul s-ar impregna, pur şi simplu, în întregime, de forţele creatoare. Iar Schelling, cu instinctul său medical, n-a făcut altceva decât să extragă, din vârsta copilăriei, ceea ce pentru întreaga viaţă de mai târziu este o absurditate şi să-i dea expresie, spunând cam aşa: această întreagă cunoaştere a omului matur nu este altceva decât o plăsmuire fantomatică de imagini fugare; dacă am putea cunoaşte când suntem copii, numai atunci am putea spune: A cunoaşte înseamnă a desfăşura o activitate creatoare. Dar această activitate creatoare o putem vedea numai în interiorul propriei noastre fiinţe.

Aşadar, ce este, de fapt, acea activitate creatoare care ni se înfăţişează în interiorul nostru şi pe care un geniu ca Schelling a caracterizat-o aşa cum v-am arătat? Nu-i aşa, genialitatea se întemeiază pe faptul că omul îşi păstrează şi la vârsta maturităţii ceva copilăresc. Nu sunt niciodată geniali acei oameni care îmbătrânesc cu orice preţ şi care îmbătrânesc oarecum normal, ci sunt cu adevărat geniali acei oameni care aduc cu ei la maturitate acea putere creatoare pozitivă care există în copil. Acest element copilăresc, acest element care desfăşoară o activitate creatoare pozitivă, acest factor care cunoaşte şi creează totodată, nu are – dacă mă pot exprima astfel –, nu are timp să-şi îndrepte forţele de cunoaştere spre exterior, pentru că îşi îndreaptă aceste forţe spre interior şi creează. Aceasta este moştenirea pe care o aducem cu noi atunci când, prin naştere, intrăm în existenţa fizică. Aducem cu noi forţe de organizare şi ştiinţa spirituală ne dă posibilitatea de a le percepe, într-o oarecare măsură. Iar un om ca Schelling le-a presimţit instinctiv.

Ei bine, dar orice om care îşi cucereşte această viziune spirituală asupra lucrurilor ştie că aceste forţe spiritual-sufleteşti de care, la prima vârstă a copilăriei, organismul este îmbibat, ele plăsmuindu-l, nu îşi încetează cu totul activitatea o dată cu schimbarea dinţilor. Ele parcurg, pur şi simplu, o etapă. Ele sunt constrânse să-şi reducă din activitate, şi noi avem, fără îndoială, şi mai târziu în organismul nostru forţe de organizare. Dar am dobândit forţa care creează memoria, care îşi face apariţia în conştienţă o dată cu a doua serie de dinţi, emancipându-se, prin aceasta, din organizarea fizică. În noi s-a trezit, din starea ei latentă, memoria. Forţele noastre de creştere, de mişcare, de echilibru, care acţionează cu atâta intensitate în prima copilărie, sunt acum forţe de percepţie sufletească. De aici vedeţi că, în dezvoltarea normală a omului, această forţă de organizare, această forţă de creştere, trebuie să fie transformată, până la un anumit grad, în forţă spiritual-sufletească, în forţă de memorizare – ca să spunem aşa –, în forţă de reprezentare.

Dacă presupunem însă că, printr-un proces oarecare, cineva ar reţine prea mult din această forţă organizatoare care acţionează în prima copilărie, atunci dezvoltarea s-ar petrece, pur şi simplu, în aşa fel încât n-ar putea fi transformate suficiente forţe organizatoare în forţe ale memoriei, şi atunci ele ar rămâne ascunse în adâncul organismului, nu ar mai fi duse, la adormire, în somn, aşa cum trebuie, ci ele ar acţiona mai departe în organism de la adormire până la trezire, perturbându-l.

Dacă îţi orientezi cercetările medicale, fiziologice, fenomenologice, aşa cum, în aceste ore scurte în care ţin conferinţe, nu pot decât să v-o sugerez, ajungi să-ţi dai seama că este posibil ca în organismul uman forţele care ar trebui să se transforme, la vârsta potrivită, în forţe spiritual-sufleteşti, să rămână în adâncurile organizării fizice. Şi atunci avem ceea ce v-am descris ieri. Dacă forţele organizatoare se transformă în perioada celei de a doua serii de dinţi în proporţie normală, atunci, la o vârstă ulterioară, avem în organism o sumă de forţe care este în stare să dea acestui organism forma şi structura lui normală. Dacă însă nu se întâmplă aşa, dacă transformăm prea puţine forţe de acest fel, atunci multe forţe organizatoare rămân în fizic, apar în alte locuri şi avem, astfel, acele corpuri străine de natură carcinomatoasă la care ne-am referit ieri. Şi în acest fel putem urmări procesul îmbolnăvirii sau al bolirii – cum s-a exprimat, în prima jumătate a secolului al 19-lea, medicul-savant Troxler –, al îmbolnăvirii la vârste mai înaintate. Putem apoi face comparaţie cu bolile de copii. Căci, se înţelege de la sine că bolile de copii nu au aceeaşi origine, deoarece apar la vârsta copilăriei, când încă nu s-a transformat absolut nimic. Dar, dacă ai învăţat să-ţi dai seama de cauzele bolilor care apar la vârste ulterioare, ţi-ai însuşit, de fapt, şi facultatea de a observa cum stau lucrurile cu cauzele bolilor din copilărie. Şi constaţi atunci, într-un anumit sens, acelaşi lucru, numai că sub alt aspect. Constaţi că, în cazul apariţiei bolilor de copii, în organismul uman se găseşte prea multă forţă organizatoare spiritual-sufletească.

Celui care şi-a însuşit acest mod de a privi lucrurile i se înfăţişează într-un mod deosebit de pregnant, dacă îşi îndreaptă atenţia spre fenomenul scarlatinei sau al pojarului din perioada copilăriei, faptul că în organismul copilului ceea ce altfel ar funcţiona normal, adică elementul spiritual-sufletesc, începe să se agite, acţionează mai intens decât ar trebui. Întregul proces al acestor boli ne devine limpede din momentul în care putem vedea cu adevărat această agitaţie a elementului spiritual-sufletesc în organism, ca bază a îmbolnăvirii. Şi atunci nu suntem prea departe – vă rog să luaţi afirmaţia mea în sensul ei exact, pentru că nu fac niciodată un pas care să nu fie îndreptăţit de consideraţiile precedente, chiar dacă unele lucruri nu pot fi spuse decât sumar; dar peste tot eu arăt cât de departe ne putem permite să mergem, nu afirm că aici am trage o concluzie, ci spun doar –, nu suntem prea departe de a admite un lucru pe care este extraordinar de important să-l recunoască o adevărată cunoaştere; dacă am ajuns, pe lângă aceasta, să admitem că, în cazul unei boli apărute la o vârstă mai matură, boală care are acest caracter de formare a unor corpuri străine, în organismul uman există prea multă forţă organizatoare, care face ca acest surplus să formeze o insulă în cadrul organizării omului. Şi atunci nu suntem departe de a ne spune: Dacă o vârstă mai matură ne trimite în acest fel la copilăria cea mai timpurie, în cele din urmă aceasta înseamnă că ceea ce apare în copilărie ne trimite la perioada care precede naşterea sau, să zicem, care precede concepţia, înseamnă că acest ceva are legătură cu existenţa spiritual-sufletească a omului prin care el a trecut înainte de a se fi înveşmântat într-un corp fizic. Un astfel de om a adus, pur şi simplu, prea mult spiritual-sufletesc din viaţa sa preumană, prepământească; iar acest surplus se manifestă dând naştere bolilor de copii.

În viitor, nici nu se va mai putea altfel decât ca, depăşind sterilele concepţii materialiste în care sunt împotmolite astăzi fiziologia şi terapeutica, să ne adâncim într-o cercetare spiritual-sufletească. Şi ne vom da seama, fără îndoială, că ceea ce ni se înfăţişează în ştiinţa spirituală nu ni se înfăţişează din cauză că cercetătorul spiritual face prea puţine cercetări în domeniul fizic – trebuie să spun aici că mulţi dintre aceia care se numesc cercetători spirituali procedează în acest mod diletant, dar nu acesta este procedeul just –, cercetătorul spiritual nu trebuie să facă prea puţine cercetări în domeniul fizic, spre a deveni cercetător spiritual, ci el se va ocupa de acestea într-o mai largă măsură decât o face naturalistul obişnuit. Dacă el înţelege fenomenele mai profund, atunci fenomenele înseşi îl trimit la spiritualul-sufletesc, mai ales când e vorba de boală.

Şi, pe de altă parte, fraza: “A cunoaşte spiritul înseamnă a distruge spiritul” –, ei bine, prea cinstită asistenţă, de fapt, şi aceasta este o absurditate, la fel ca cealaltă. Dar şi această frază ne trimite la ceva care se cere a fi cunoscut, înţeles. Şi anume, exact aşa cum fraza: “A cunoaşte natura înseamnă a crea natura” ne face să ne gândim la vremea primei copilării, de fapt, la perioada prenatală chiar – dacă extindem această frază în mod corespunzător, pe baza clarvederii – tot astfel fraza: “A cunoaşte spiritul înseamnă a distruge spiritul” ne face să ne gândim la sfârşitul vieţii omului, la elementul aducător de moarte care există în el. Nu aveţi decât să luaţi – aş zice, sub formă de paradox – această afirmaţie: “A cunoaşte spiritul înseamnă a distruge spiritul”, pentru a vedea, fără îndoială, că nu trebuie să subscriem la această afirmaţie, dar că ea se referă, totuşi, în viaţa noastră, la ceva de care ne apropiem treptat, în mod asimptotic. Pentru cel care nu cercetează – aş zice – la întâmplare, ci care practică o cunoaştere justă, bazată pe observarea propriei sale fiinţe, a cunoaşte spiritul înseamnă a vedea, a vedea cu ochiul spiritual nişte procese de descompunere, de distrugere, care au loc în permanenţă în organismul uman. Iar dacă privim în intimitatea ei vârsta creatoare a copilăriei, vedem necontenit nişte procese constructive, procese care se caracterizează prin faptul că ne umbresc limpezimea conştienţei. Iată de ce la vârsta copilăriei noi visăm, suntem pe jumătate adormiţi, conştienţa noastră nu s-a trezit încă de tot. Procesele de creştere şi dezvoltare sunt cele care îngrădesc această spiritualitate pământească a noastră proprie, spiritualitatea conştientă, sunt procesele care, de fapt, organizează întreaga fiinţă. Iar în momentul în care aceste forţe intră în conştienţă, ele încetează să-şi mai desfăşoare în noi activitatea organizatoare cu aceeaşi intensitate cu care o făceau înainte. Exact aşa cum, observând omul la vârsta copilăriei, vedem forţele constructive, dar care, totodată, paralizează conştienţa, tot aşa, când ne dăruim observării spirituale a proceselor de gândire pe care le-am dezvoltat, privim, de fapt, nişte procese distructive, care au însă tocmai această menire, de a ne face conştienţa clară şi limpede.

Acestea sunt nişte lucruri pe care fiziologia modernă le ia mult prea puţin în seamă, deşi ele i se oferă cum nu se poate mai pregnant în fenomenele pe care le studiază. Încercaţi să adunaţi la un loc fenomenele reale studiate de fiziologia modernă şi vă veţi da seama că nimic nu poate fi dovedit cu mai multă claritate, din tot ceea ce se ştie în legătură cu fiziologia creierului etc., ca faptul că, în cazul proceselor sufletesc-spirituale conştiente, nu e vorba de nişte forţe de creştere oarecare, de nişte forţe de asimilare a hranei, ci de nişte procese de eliminare săvârşite de sistemul nervos, de nişte procese distructive, că avem de-a face cu o moarte lentă şi continuă. Când ne dăruim acelei forţe care desfăşoară în conştienţa noastră activitatea spirituală, în noi lucrează, de fapt, moartea. Şi, exact aşa cum forţele care creează în mod inconştient ne fac să ne gândim la începutul vieţii umane, tot aşa, forţele conştiente ale gândirii, care, cu cât înaintăm mai mult în vârstă, încep să pună mai intens stăpânire pe noi, să ne ruineze fiinţa şi, în cele din urmă, să provoace moartea noastră pământească – tocmai aceste forţe ne fac să ne gândim la celălalt capăt al vieţii, la moarte. Şi naşterea şi moartea sau, să zicem, concepţia, naşterea şi moartea, le vom putea înţelege numai dacă implicăm în cercetarea noastră şi spiritualul. Şi în fraza: “A cunoaşte spiritul înseamnă a distruge spiritul” este exprimat, de fapt, următorul lucru: Dacă am vrea să ţinem seamă, într-adevăr, de spirit, dacă am vrea să nu îl considerăm în mod mai mult sau mai puţin naiv, dacă l-am considera exact aşa cum considerăm natura exterioară, atunci ar trebui să refulăm în noi acele forţe care acţionează în această activitate conştientă de gândire, de reprezentare, percepere, simţire; ar trebui să împiedicăm procesul distructiv. Cu alte cuvinte, în momentul în care am face acest lucru, am paraliza, am reduce la inconştienţă puterea pe care o avem asupra spiritualului, forţa interioară conştientă, am obliga spiritualul să lucreze în subconştient. Am ajunge să izolăm, să eliminăm din noi, ca să spunem aşa, spiritualul.

Planșa 1


desen plansa 1


[măreşte imaginea]

Dar nu am putea participa la aceasta cu conştienţa noastră, pentru că nu am putea implica organizarea noastră în procesul de distrugere, în procesul spiritual. Astfel, noi putem spune: În timp ce procesele constructive constau în faptul că, oarecum – bineînţeles, acum facem nişte consideraţii abstracte –, în structura organismului uman (desen a) se instalează forţele organizatoare (desen b), de natură spiritual-sufletească, în celălalt caz – în al doilea caz pe care l-am descris – avem structura organismului uman, dar acum nu vrem s-o lăsăm să fie străbătută de forţele constructive, care, până la un anumit grad, ne paralizează conştienţa, de forţele organizatoare, pe care le recunoaştem sub forma lor spirituală şi pe care vrem să le eliminăm (desen c).

Planșa 2


desen
plansa 2


[măreşte imaginea]

Nu putem participa însă la aceasta cu Eul nostru, pentru că acesta rămâne legat de organism. Avem cealaltă extremă, aceea unde omul începe, ce-i drept, să dea naştere spiritualului, şi anume dezvoltând o activitate voliţională. Impregnându-ne cu activitate voliţională, care rămâne inconştientă, care dormitează, visează, ca să spunem aşa, noi facem, propriu-zis, să se nască din organizarea noastră un element spiritual-sufletesc inconştient. Avem astfel celălalt pol, polul maniei, polul nebuniei, unde omul îşi pierde minţile, şi diferitele forme ale aşa-numitelor boli mintale, care nu au altă cauză decât faptul că, în timp ce în cazul bolilor fizice avem un spiritual-sufletesc care nu are ce căuta în organismul fizic (desenul b), în cazul bolilor mintale, din organismul fizic-eteric este eliminat ceva spiritual-sufletesc, ceva care ar trebui să rămână, de fapt, în interior (desenul c).

Vedem, aşadar, luminat dintr-un alt punct de vedere, ceea ce am ajuns să înţelegem ieri. De fapt, tocmai acest punct de vedere ne face să mergem şi mai departe. Vom vedea mâine la ce concluzii fructuoase ajungem tocmai datorită acestor puncte de vedere, care sunt apoi confirmate de viaţă, care se dovedesc a fi, de fapt, o practică medicală cum nu se poate mai valabilă pentru viaţa concretă, se dovedesc a fi o practică terapeutică.

Dacă ne întrebăm care este cauza unei boli fizice, trebuie s-o căutăm, în ultimă instanţă, în faptul că avem o rătăcire a spiritualului în organism. Bineînţeles că nu trebuie să procedăm în mod abstract. Cel care nu ştie nimic despre legătura strânsă dintre spiritual-sufletesc şi organismul fizic, ar trebui să nici nu se amestece în discuţie atunci când e vorba de asemenea lucruri. Fiindcă acest caz special, când undeva în organism se află o forţă constructivă prea mare, o forţă constructivă hipertrofiată – ca să spunem aşa –, îl putem recunoaşte numai dacă ştim cu adevărat cum se manifestă spiritual-sufletescul în mod concret, dacă îl cunoaştem tot atât de concret pe cât de concret cunoaştem fizic-corporalul care se manifestă în ceea ce numim ficat, stomac etc., numai dacă noi cunoaştem acest spiritual-sufletesc – pe care psihologia nici nu-l bănuieşte măcar –, cu toate părţile sale constitutive, la fel cum cunoaştem fizic-corporalul. Iar când cunoşti raporturile dintre acestea două, poţi deduce adesea, pe baza unor fenomene spiritual-sufleteşti care apar la om, locul unde, într-un organ sau altul, se află un fel de hiper-organizare. În tot ceea ce nu rezultă dintr-un traumatism exterior vom putea indica o cauză de această natură.

Şi invers, dacă avem de-a face cu boli mintale, cu aşa-numitele boli mintale, ne vom dovedi nişte gânditori abstracţi dacă vom crede că pe baza unei semi-fenomenologii putem ajunge la vreo concluzie, dacă vom crede că, descriind, pur şi simplu, nişte anomalii spiritual-sufleteşti – descriere ce poate fi, de altfel, foarte utilă –, dacă vom crede că descriind aceste anomalii putem ajunge la vreo concluzie. Bineînţeles că prin aceste descrieri poţi stârni senzaţie printre profani, fiindcă este interesant întotdeauna să afli felul cum cineva care este nebun deviază de la condiţiile vieţii normale. Fiindcă este interesant ceea ce este rar, iar în epoca noastră este considerat încă, cel puţin, raritate ceea ce deviază în acest fel de la viaţa normală. Dar nici nu poate fi vorba să ne oprim aici. Nici nu poate fi vorba, în primul rând, să ne lăsăm conduşi spre concluzia profan-diletantă că spiritul şi sufletul s-au îmbolnăvit şi că spiritul şi sufletul pot fi vindecate cumva, prin luarea unor măsuri de natură spiritual-sufletească, aşa cum îşi închipuie cei obişnuiţi să gândească în mod abstract. Nu, prea stimată asistenţă, tocmai în cazul aşa-numitelor boli mintale este de cea mai mare importanţă să putem arăta care este organul sub-organizat. Cel care vrea să înţeleagă cu adevărat o melancolie sau o ipohondrie duse până în pragul nebuniei, nu trebuie să se piardă în cercetări întreprinse asupra elementului sufletesc, ci trebuie să încerce să afle, din examinarea structurii părţii inferioare a trupului, cum îşi exercită acţiunea această sub-organizare în abdomenul omului respectiv; să afle cum o forţă organizatoare care lucrează sub posibilităţile ei normale lasă să se decanteze un sediment – cum se spune în chimie, dintr-o soluţie oarecare ceva se desprinde de restul soluţiei, aşa că apare un sediment –, să afle cum, din cauza unei cantităţi insuficiente de forţe organizatoare, ceea ce ar trebui să fie impregnat de forţe organizatoare în ficat, în fiere, în stomac, inimă, plămân etc., se decantează, în acest caz, în organism, sub formă fizic-corporală. Aceste procese, în orice caz, nu pot fi cercetate atât de uşor cum ar vrea reprezentanţii ştiinţei actuale, care înclină spre aspectele mai puţin subtile, mai grosiere – căci şi ceea ce ţine de histologie este grosier. Psihologia este necesară unor asemenea cercetări, dar pretutindeni aşa-numitele boli mintale trebuie să fie deduse din stările corporale.

Oricum, prin aceasta ele devin mai puţin interesante. Totuşi, aşa stau lucrurile. Bineînţeles că este mai interesant ca un ipohondru să poată spune că sufletul său este angajat, într-un fel sau altul, într-un cosmos spiritual-sufletesc, decât să-i dovediţi, pur şi simplu, că în ficatul său există o forţă de organizare care acţionează sub posibilităţi. La fel, este mai interesant să cauţi în spiritual-sufletesc cauza isteriei – să zicem –, mai interesant decât să arăţi, referindu-te la fenomenele de isterie, că ele îşi au cauza, pur şi simplu, în procesele metabolice ale organelor sexuale şi, la fel, dacă te referi la celelalte deranjamente metabolice care se extind în întreg organismul. Dar nu vom cunoaşte nicidecum aceste lucruri, dacă nu le urmărim în felul arătat.

Ştiinţa spirituală nu este nicidecum înclinată să caute mereu numai spiritul. Această treabă, ea o poate lăsa liniştită în seama spiritiştilor şi a altor oameni interesanţi, pentru că sunt, totodată, rari – numai că, din păcate, ei sunt mult prea puţin rari! – ea poate lăsa în seama lor această treabă, dar ea nu vorbeşte fără încetare de spirit, spirit, spirit, ci caută să înţeleagă spiritul cu adevărat şi se străduieşte să urmărească felul în care lucrează el, ajungând prin aceasta tocmai acolo unde trebuie pentru a înţelege lumea materiei. Ea nu are pretenţia de a explica bolile mintale din spiritual, în mod abstract, ci tocmai când e vorba de boli mintale ea ne duce la o înţelegere a bolilor “spirituale” întemeiată pe cunoaşterea fenomenelor materiale.

Astfel, noi putem spune: ea atrage atenţia, explicându-l, asupra interesantului fenomen pe care – nu trebuie să ne întoarcem decât foarte puţin în trecut – îl întâlnim, poate, încă şi la Griesinger [ Nota 15 ] sau la alţii, sau în psihiatria de dinainte de Griesinger, care arată cum, cu relativ puţină vreme înainte, psihiatrii ţineau seama în diagnosticele lor şi de starea corporală a pacientului. Ce fenomen a devenit din ce în ce mai frecvent în zilele noastre? – Faptul că psihiatrii ne invadează cu imagini ale unor boli care nu sunt decât descrieri ale anomaliilor spiritual-sufletescului. Astfel că aici materialismul a condus tocmai la un element spiritual-sufletesc abstract. În aceasta constă tragismul său. Căci aici el s-a îndepărtat de sfera materiei. Acesta este lucrul cel mai ciudat, că în anumite cazuri, materialismul ajunge să nu mai înţeleagă, să nu mai priceapă lumea materiei. În timp ce acela care observă spiritul ca pe un fapt real, acela îl observă şi acolo unde el acţionează în sânul materiei şi acolo unde se desprinde de materie, în aşa fel încât materia se sedimentează, aşa cum se întâmplă în cazul aşa-numitelor boli mintale.

Acestea sunt lucrurile pe care a trebuit să le pun la temelia explicaţiilor pe care aş vrea să vi le dau în legătură cu liniile orientative referitoare la domeniul terapeuticii. Dar ceea ce aflăm astfel, prin fecundarea fiziologiei şi terapeuticii cu datele ştiinţei spirituale, acest lucru, onorată asistenţă, are şi un aspect social. Şi viaţa se caracterizează tocmai prin faptul că, dacă nu căutăm ştiinţa printr-o retragere abstractă într-o existenţă de savant, îndepărtată de viaţa reală, ci dacă vom căuta ştiinţa într-o înţelegere vie a existenţei umane, a existenţei comune a oamenilor, tocmai atunci o ştiinţă cu adevărat vie ne trimite, indiferent pe ce tărâm de cercetare ne situăm, la viaţa socială. Fiindcă în evoluţia modernă avem un fenomen social extraordinar de interesant. Vedem că, prin divizarea omenirii, pe de o parte, într-o clasă burghezo-aristocratică, pe de altă parte, într-una proletară, clasa unilateral aristocratică se angajează într-o falsă căutare a spiritului, fiind, pe tărâmul spiritualului, prizoniera materialismului, în vreme ce gruparea proletară este, pe tărâmul vieţii materiale, prizoniera unui anumit spiritualism.

Ce înseamnă spiritualism pe tărâmul vieţii materiale? – Înseamnă să te limitezi la materie atunci când cauţi cauzele existenţei. Din această cauză, proletariatul a elaborat materialismul ştiinţific drept concepţie de viaţă, în timp ce clasa aristocratică a introdus materialismul în învăţătura despre spirit. În vreme ce proletarii au devenit materialişti, aristocraţii au devenit spiritualişti. Şi dacă veţi găsi spiritualişti printre proletari, aceştia nu-şi trag substanţa din solul propriu al proletariatului, ci e vorba de “mimicry”, de mimetism, este ceva care a pătruns din mediul aristocratic-burghez dincoace, prin molipsire. Şi dacă, pe de altă parte, vedeţi materialismul înflorind printre aristocraţi, prin faptul că spiritele li se arată sub formă materială, asemănătoare unor flăcări, cu alte cuvinte, prin faptul că materialismul este lăsat să cuprindă şi suprema spiritualitate şi că oamenii vor să vadă spiritualul sub formă materială, acest lucru se întâmplă din cauza acelei unilateralităţi de la bun început decadente, care se izolează de totalitatea omenirii, a mediului aristocratic şi burghez.

Dacă acel element care, căutând spiritul, se simte obligat să se limiteze la realităţile materiale, pentru că o educaţie şcolară şi alţi asemenea factori îl constrâng să rămână între aceste limite, dacă proletariatul este obligat ca, în căutările lui după spirit, să se mărginească la cercetarea materiei, atunci se dezvoltă concepţia despre lume şi viaţă cunoscută sub numele de materialism. Astfel a luat naştere, elaborată de proletariat, concepţia materialistă despre istorie. Iar la oamenii cu înclinaţii aristocratice s-a instalat materialismul sub formă de spiritism, căci spiritismul nu e altceva decât materialism, un materialism mascat, care nici nu vrea, cel puţin, să-şi mărturisească acest lucru, ci minte, afirmând că adepţii săi materiali ar fi spirite de natură spirituală. – De aici vom continua mâine consideraţiile noastre.