Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FIZIOLOGIE ŞI TERAPIE ÎN CONCEPŢIA ŞTIINŢEI SPIRITUALE

GA 314


ELEMENTE DE FIZIOLOGIE ŞI TERAPIE

CONFERINŢA A TREIA

Dornach, 9 octombrie 1920

Bineînţeles că în scurtul răgaz care ne stă la dispoziţie tocmai pentru această ramură a acţiunilor organizate de noi care a fost dedicată terapeuticii, nu vom putea decât să oferim câteva consideraţii generale în legătură cu procedeele terapeutice speciale. De altfel, este – aş zice – o încercare îndoielnică aceea de a oferi date de strictă specialitate tocmai din domeniul medicinei, dacă nu te afli, aşa cum s-a întâmplat aici în primăvară, în faţa unui public format în exclusivitate din specialişti. Căci, oricât de necesar va fi, pe de o parte, pentru viitorul evoluţiei omenirii, ca cercurile cele mai largi să ajungă a înţelege, pornind de la factorii determinanţi, general valabili, ai vindecării, concluziile pe care trebuie să le tragă de aici medicina, pentru ca între medici şi pacienţi să poată lua naştere o legătură bazată pe încredere, care să aibă însă ca suport real înţelegerea problemelor; şi oricât de necesar va fi să cucerim, în cercurile cele mai largi, o astfel de înţelegere a liniilor directoare pe care medicina le poate da unei viitoare igiene sociale, totuşi, pe de altă parte, nu este nicidecum de dorit ca în sfera medicinei să se amestece prea mult diletantism şi prea multe păreri ale necunoscătorilor; lucru care, din păcate, s-a întâmplat de nenumărate ori din cauza situaţiei în care se află medicina modernă.

Trebuie să subliniem neapărat că, cel puţin în ceea ce mă priveşte, nu poate sta în intenţiile mele să stimulez într-un fel sau altul metodele băbeşti de lecuire, ci că în cadrul ştiinţei noastre spirituale antroposofic orientate trebuie să existe străduinţa nezdruncinată de a stimula ştiinţa medicală veritabilă, bazată pe un studiu metodic serios, de a o practica drept artă medicală şi de a introduce în această veritabilă artă medicală cunoştinţele spiritual-ştiinţifice. Aşa că noi nu vrem să ne alăturăm nicidecum acelora care, dintr-o – aş zice – nelimitată ignoranţă a lucrurilor despre care vorbesc, de fapt, se năpustesc împotriva a tot ceea ce ei numesc medicină de şcoală sau alte asemenea lucruri. Noi, cei de aici, nu intenţionăm câtuşi de puţin să ne alăturăm acestui fel de oameni. Trebuie apoi să mai ţinem seama şi de altceva, atunci când ne ocupăm de lucruri care intră în discuţie, de pildă, astăzi. În epoca modernă, pe tărâmul medicinei s-a strecurat o tendinţă, de altfel, într-un anumit sens, ea exista deja de mai multă vreme, dar în epoca modernă ea s-a manifestat cu toată vehemenţa cu care se manifestă în genere lucrurile în haotica noastră orânduire socială: tendinţa, care a apărut până şi în medicină, a sectarismului. Şi partidele adverse se luptă între ele, pe acest tărâm, aproape cu aceeaşi violenţă – să zicem – ca partidele politice. Că acest lucru nu e de natură să stimuleze dezvoltarea medicinei, este, în general, uşor de constatat. Iar disputa dintre adepţii alopatiei şi cei ai homeopatiei, adică dintre partizanii aşa-numitei medicine de şcoală şi partizanii vindecărilor lăsate în seama naturii etc., a stârnit deja destule confuzii în ceea ce priveşte înţelegerea problemelor medicale, care este necesară unor cercuri mai largi de oameni. Am considerat că trebuie să fac, pentru început, aceste observaţii preliminare, ca să nu înţelegeţi cumva într-o lumină greşită cele ce am a vă spune astăzi.

V-am arătat că, pe de o parte, în interiorul procesului organizării umane se află elementul spiritual-sufletesc, care, în cazul îmbolnăvirilor fizice, acţionează cu o intensitate care depăşeşte măsura normală, astfel că acest element spiritual-sufletesc nu acţionează izolat, aşa cum trebuie, de organul fizic şi, din această cauză, proliferează în el. Avem de-a face atunci cu toate acele boli care tind să creeze în organism corpuri străine. Avem de-a face, pe de altă parte, cu îmbolnăviri în cazul cărora spiritual-sufletescul se dezvoltă în aşa fel încât acţionează cu prea mică intensitate asupra organismului fizic, motiv pentru care lasă anumite părţi ale organismului fizic – ca să spunem aşa – în seama proceselor neinfluenţate de organizaţia umană, proceselor subordonate ale existenţei naturale. Astfel că unele organe devin – dacă mă pot exprima astfel – mult prea fizice, în loc să se impregneze cu spiritual-sufletesc. În acest caz, spiritual-sufletescul se revarsă în afară, fără a putea fi pus în legătură justă cu conştienţa Eului, şi astfel iau naştere toate acele boli pentru care se foloseşte termenul impropriu de boli spirituale.

Dar în momentul în care înaintăm de la o fiziologie sănătoasă spre o patologie şi spre o terapeutică sănătoasă, această concepţie trebuie să se modifice, adică – aş zice – să se dezvolte într-un mod şi mai precis. Căci ea trebuie să intre în acord cu acea concepţie despre fiinţa umană care a fost prezentată aici în repetate rânduri, dar în cu totul alt context decât cel de care avem nevoie astăzi. Este vorba de structura tripartită a organismului uman. Ştim doar că avem de-a face, pe de o parte, cu o structură tripartită a sufletului, constituită din facultăţi de reprezentare, simţire şi impulsuri volitive. Dar această structură tripartită a sufletului corespunde cu precizie unei tripartiţii a fiinţei fizic-corporale, constituită din sistemul capului sau sistemul neuro-senzorial, sistemul ritmic şi sistemul metabolismului şi al membrelor. Subliniez cu insistenţă că această împărţire a organismului uman nu trebuie să fie pentru noi o reprezentare raţională, ci una plastică. Fiindcă cel care ar înţelege prin sistem al capului acea parte din om care ţine până la gât, prin sistem circulator sau ritmic ceea ce cuprinde trunchiul, urmat apoi de sistemul digestiv împreună cu sistemul membrelor şi cel sexual, aşadar, cel care ar porni de la o astfel de împărţire exterioară n-ar ajunge la o imagine a omului aşa cum este el în realitate. De fapt, sistemul neuro-senzorial este localizat în principal în cap, dar el se întinde ca atare în întreg restul organismului. Astfel, dacă vorbim aici în sens antroposofic de sistemul neuro-senzorial, trebuie să spunem, într-un anumit sens, că el este acel sistem de funcţiuni – fiindcă nu avem de-a face aici cu delimitări spaţiale, ci cu delimitări funcţionale – din organismul uman, care este localizat, în principal, în cap; numai că activitatea localizată în cap se extinde la omul întreg, aşa că, într-un anumit sens, la rândul lui, omul întreg este cap. Tot aşa stau lucrurile şi cu celelalte sisteme. Veţi înţelege, aşadar, că a fost o simplă aberaţie când un profesor de medicină aiurit, care nu avea intenţia să se ocupe cu seriozitate de aceste lucruri, dar avea, desigur, intenţia de a le ponegri în faţa lumii, a vorbit de “sistem abdominal”, pentru a discredita ceea ce vrem să spunem, de fapt, când vorbim de sistem metabolic. El nu a făcut decât să dovedească faptul că nu înţelege deloc că această împărţire se bazează pe unitatea funcţională a diferitelor organe, nu pe cea spaţială.

Dacă ajungi să înţelegi această împărţire a omului, despre care s-ar putea ţine multe conferinţe ca s-o descrii în toate detaliile, dacă ajungi, aşadar, să înţelegi această împărţire a omului, ajungi şi să poţi distinge, să poţi vedea ce legătură există între sistemul capului, adică sistemul neuro-senzorial, pe de o parte, sistemul metabolismului şi al membrelor, pe de alta, şi sistemul median, adică sistemul ritmic, care, în esenţă, are menirea de a realiza echilibrul dintre celelalte două sisteme.

Apoi, dacă vrem să avem o imagine a întregii entităţi umane, iată ce observăm: Activitatea propriu-zisă de reprezentare şi percepţie umană are drept suport material – nici măcar nu-l putem numi instrument –, are drept suport material toate procesele fizice care au loc în sistemul neuro-senzorial. Nu este adevărat, aşa cum afirmă psihologia şi fiziologia modernă, că tot în sistemul neuro-senzorial au loc şi acele procese primare ale simţirii şi voinţei. Nu, această afirmaţie nu rezistă unei examinări mai precise. Această examinare mai precisă o găsiţi, sugerată în liniile ei, în cartea mea Despre enigmele sufletului [ Nota 11 ]. Dar în această direcţie se mai cere depusă multă muncă de amănunt. Şi atunci se va constata, fără îndoială, cât este de adevărat ceea ce ştiinţa spirituală trebuie să spună, atât de pe propriile ei poziţii, cât şi de pe poziţiile empirismului. Se va adeveri atunci afirmaţia că simţirea umană nu este legată în mod primar de sistemul neuro-senzorial, ci de sistemul ritmic. Că, exact aşa cum sistemul neuro-senzorial corespunde activităţii de percepţie-reprezentare, tot aşa, sistemul ritmic corespunde simţirii şi că de-abia prin colaborarea sistemului ritmic cu cel neuro-senzorial devine sistemul neuro-senzorial purtător al vieţii de reprezentare – atunci când ne înălţăm sentimentele pe treapta de reprezentări, proces graţie căruia viaţa de simţire inconştientă, ca de vis, este percepută interior şi reprezentată de noi înşine. Şi, exact aşa cum viaţa de simţire este direct legată şi transmisă de către sistemul ritmic, tot aşa viaţa voliţională este nemijlocit legată de sistemul metabolic. Iar această legătură este, la rândul ei, astfel constituită încât sistemul metabolismului, dat fiind faptul că metabolismul are loc, bineînţeles, şi în creier, sistemul metabolismului îşi exercită influenţa, ca proces secundar, derivat, asupra sistemului neuro-senzorial, şi în acest fel noi creăm în interiorul nostru reprezentările impulsurilor noastre de voinţă, care, altfel, ar avea loc într-o viaţă de somn inconştientă, în adâncul organizării noastre.

Vedeţi, aşadar, că în organismul uman avem trei sisteme diferite, care e fiecare purtătorul unei alte părţi a vieţii sufleteşti. Numai că aceste sisteme nu sunt doar trei entităţi distincte, ci ele sunt şi opuse, astfel că – după cum am spus, azi nu pot prezenta aceste lucruri decât în mod sumar – astfel că, pe de o parte, avem sistemul neuro-senzorial, pe de altă parte, tot ceea ce e funcţiune a sistemului metabolismului şi al membrelor.

Vă puteţi reprezenta legătura dintre metabolism şi membre dacă luaţi seama, pur şi simplu, la influenţa pe care le au asupra metabolismului membrele puse în mişcare. Această influenţă este mult mai puternică decât crede conştienţa obişnuită. Dar aceste două sisteme, cel neuro-senzorial şi cel al metabolismului şi al membrelor, se află, oarecum, într-o opoziţie polară. Iar această opoziţie polară trebuie să fie cercetată temeinic şi studiată cu grijă în toate detaliile, bineînţeles, foarte numeroase, ale ei, dacă vrem să avem o patologie just întemeiată şi o terapeutică sănătoasă, adică o patologie care se transformă în mod firesc, organic, în terapeutică.

Planșa 3

desen


Fiindcă, dacă ne adâncim în studiul efectelor de amănunt, constatăm următorul lucru. Constatăm existenţa, într-o foarte largă măsură, a ceea ce am explicat ieri. În intimitatea a tot ceea ce are legătură cu sistemul capului, numit şi sistem neuro-senzorial, avem procese de descompunere; astfel că, atunci când activitatea noastră de reprezentare are loc, în stare de veghe, în timp ce ne desfăşurăm activitatea de percepţie şi reprezentare, această activitate nu implică nişte procese de creştere, constructive, ci nişte procese de descompunere, deconstructive. Şi vom constata, de fapt, acest lucru, dacă vom privi cu simţurile noastre sănătoase ceea ce ne oferă, încă de pe acum, în această privinţă, ştiinţa fiziologiei empirice. În principiu, există încă de pe acum dovada empirică pentru ceea ce ştiinţa spirituală afirmă, datorită cercetărilor în suprasensibil. Încercaţi să urmăriţi ceea ce ne pot spune anumiţi fiziologi inteligenţi despre procesele fizice care au loc în sistemul nervos, care au loc ca fenomene însoţitoare ale reprezentării şi percepţiei. Vă veţi da seama atunci că această afirmaţie: când gândim, când gândim şi percepem în stare de veghe, avem de-a face cu procese de dezintegrare, de descompunere, nu cu procese constructive – această afirmaţie este încă de pe acum foarte bine fundamentată. Dimpotrivă, acolo unde, în om, prin sistemul metabolismului şi al membrelor, au loc procesele voliţionale, avem de-a face cu procese constructive. Dar toate funcţiunile izolate din om colaborează foarte strâns între ele. Şi dacă cercetăm temeinic această problemă, trebuie să spunem: Procesele constructive de jos, din organism, influenţează procesele de descompunere de sus, iar procesele distructive de sus îşi îndreaptă influenţele în jos, spre procesele constructive. Şi, dacă urmăriţi mai departe logica acestor constatări, veţi avea apoi, ca sistem nivelator, ca sistem de funcţiuni care realizează un echilibru între aceste procese distructive şi procesele constructive, aveţi procesele sistemului ritmic, acele procese care fac ca procesele distructive să le influenţeze pe cele constructive şi invers.

Şi dacă studiem lucrurile conform cu realitatea, nu în mod pur exterior, dacă studiem, aşadar, conform cu realitatea ceea ce se petrece în aşa-numita circulaţie sanguină a inimii, în impregnarea trupului uman cu aerul inspirat, peste tot aici avem – aş zice – nişte procese speciale, întrerupte oarecum. Nu mă pot referi mai pe larg la acest fenomen al întreruperii proceselor, acest lucru îşi are sensul său bine întemeiat, dar esenţialul e că pretutindeni avem o specializare a acestei curbe a ritmurilor pe care am desenat-o aici.

Planșa 3


desen
plansa 3


[măreşte imaginea]

Procesul respirator este un caz special al acestei curbe a ritmurilor, iar ceea ce desenaţi atunci când desenaţi drumul sângelui de la inimă în sus, spre cap, sau, respectiv, spre plămâni, şi în jos, în corp, este un alt caz. Într-un cuvânt, dacă transformaţi în gând viu ceea ce explicăm aici, veţi pătrunde, nu în modul acela lipsit de viaţă, cum se întâmplă de obicei când este descrisă ţesătura de funcţiuni a organismului, ci pătrundeţi în mod viu în această ţesătură de funcţiuni a organismului uman. Numai că, pentru aceasta, dvs. înşivă sunteţi aceia care trebuie să daţi viaţă reprezentărilor pe care vi le faceţi. E necesar să vă puteţi reprezenta aici o imagine plastică a organismului uman. Organismul uman nu poate fi cuprins în reprezentările abstract-statice cu care vor să-l cuprindă fiziologia şi patologia actuale, ci el trebuie cuprins în reprezentări conştiente, în reprezentări care, la rândul lor, influenţează cu adevărat activitatea a tot ceea ce este înzestrat cu mişcare interioară şi care, în orice caz, nu sunt nişte simple interacţiuni mecanice ale unor organe aflate în stare de repaos. Noi descoperim atunci că, în general, în organismul uman are loc necontenit un schimb de influenţe între procesele distructive, aducătoare de moarte, şi procesele constructive, de creştere, proliferare etc. Organizarea umană nu poate fi înţeleasă fără a ţine seama de această activitate (desen).

Dar cu ce avem, de fapt, de-a face aici? – Încercaţi să priviţi mai exact aceste lucruri. Cu ce avem de-a face aici? Atunci când procesul distructiv din organizarea neuro-senzorială acţionează, prin intermediul ritmului, asupra sistemului metabolismului şi al membrelor, avem de-a face cu ceva care acţionează împotriva a ceea ce face sistemul metabolismului şi al membrelor, avem de-a face cu ceva care este o otravă pentru acest sistem al metabolismului şi al membrelor. Şi invers, ceea ce se petrece în sistemul constructiv: dacă acţionează, prin intermediul ritmului, asupra sistemului capului, acest lucru e ca o otravă pentru sistemul capului. Şi pentru că, aşa cum am arătat, sistemele se extind asupra întregului rest al organismului, peste tot în organismul uman avem o necontenită intoxicare şi dezintoxicare, echilibrul fiind stabilit de către procesul ritmic. Nu, noi nu privim în intimitatea unui proces natural aşa cum ar vrea să şi-l imagineze oamenii de obicei, a unui proces cu o desfăşurare – ca să spunem aşa – unilaterală, în aşa fel încât procesele să poată fi considerate, pur şi simplu, sănătoase, normale, ci privim în intimitatea a două procese care acţionează în direcţii exact opuse, dintre care unul este aducător de boală pentru celălalt şi noi nici nu putem trăi în organismul fizic fără a fi expuşi în permanenţă, în sistemul metabolismului şi al schimburilor, influenţelor aducătoare de boală ale sistemului capului, iar în sistemul capului, influenţelor aducătoare de boală ale sistemului metabolic. Şi, exact aşa cum la balanţă, dacă nu are aceleaşi greutăţi de ambele părţi, braţul nu stă orizontal, tot aşa, pur şi simplu, pentru că viaţa ca atare este ceva în continuă mişcare, noi nu avem de-a face cu o stare de echilibru imobil, ci cu o stare de echilibru care poate înclina, fără a urma un ritm precis, într-o parte sau în cealaltă. Iar a vindeca nu înseamnă altceva decât, în cazul că sistemul capului, de pildă, are o acţiune prea toxică asupra sistemului metabolic, a descărca acest sistem al capului de activitatea sa otrăvitoare, de a-i lua posibilitatea de a-şi desfăşura activitatea de otrăvire. Sau invers, dacă sistemul metabolismului şi al membrelor are o acţiune prea toxică asupra sistemului capului, stimulând proliferarea, trebuie să i se ia posibilitatea de a-şi mai exercita influenţele toxice. Dar nu ajungem la o înţelegere completă a acestei probleme decât dacă extindem ceea ce am reuşit să observăm la om asupra observării întregii naturi din afară, dacă reuşim să înţelegem această întreagă natură în lumina ştiinţei spirituale. Dacă vă îndreptaţi atenţia, de pildă, asupra procesului de formare a plantelor, aveţi în mod absolut clar, în forma cea mai macroscopică posibilă – aş zice –, o tendinţă foarte clară de înălţare pe verticală a procesului de formare a plantelor, o tendinţă de a se îndepărta de centrul Pământului şi puteţi face studii încântătoare asupra acestei tendinţe, în continuă metamorfozare, a procesului de formare a plantelor, cel puţin în liniile lui elementare, în liniile lui fundamentale, aşa cum le-a schiţat Goethe.

“Metamorfoza plantelor” [ Nota 16 ] a lui Goethe conţine, în primă analiză, numai o primă împărţire sumară, numai cele dintâi elemente a ceea ce trebuie să fie studiat în acest sens la plante. Dar direcţia inaugurată de el trebuie continuată. Va trebui să-i urmărim liniile fundamentale şi de aici vom dobândi apoi o concepţie vie despre tot ceea ce se petrece în intimitatea procesului de creştere şi dezvoltare a plantelor, când, prinzând rădăcini în sol, dezvoltând, prin rădăcină, am putea spune, în sens negativ, tendinţa de înălţare pe verticală, când planta, prinzând rădăcini în sol, începe să crească, creşte, învingând forţa de atracţie a Pământului, care, în rădăcină, mai este încă precumpănitoare, când reuşeşte, cu ajutorul altor forţe, să se înalţe, pentru a ajunge, în cele din urmă, să dea flori, fructe şi seminţe. Pe tot parcursul acestui drum se întâmplă foarte multe lucruri.

Se întâmplă, de pildă, să intervină iarăşi o forţă opusă. Puteţi observa această forţă opusă, care intervine astfel, dacă, de pildă – puteţi lua, să zicem, un exemplu oarecare –, luaţi mesteacănul alb, Betula alba, şi urmăriţi cu mai multă atenţie procesul care are loc începând cu formarea rădăcinilor, trecând pe la formarea tulpinii, mai bine zis, a scoarţei, faptul că, pe baza a tot ceea ce colaborează la formarea tulpinii şi a scoarţei, se dezvoltă ceea ce apare apoi sub formă de frunze. Acest lucru poate fi bine studiat, din punct de vedere spiritual-ştiinţific, dacă studiezi primăvara frunzele tinere de mesteacăn care mai sunt încă brune atunci când îşi fac apariţia. Dacă studiezi toate acestea în mod viu, îţi formezi o idee şi despre existenţa unui proces de metamorfozare şi a forţelor care intră în joc aici, a forţelor care lucrează în interiorul plantelor şi ne facem o idee vie şi despre faptul că, pe de o parte, paralel cu procesul de formare a plantelor, avem şi o grupare de forţe de jos în sus. Mai observăm însă şi ceea ce tinde să întârzie acest proces, forţa care a acţionat mai întâi în rădăcină – aş zice – încă destul de puternic, sub formă de forţă gravitaţională, dar care, apoi, după ce planta se eliberează de substanţa pământească, acţionează din aer, colaborează în alt fel cu forţa care tinde în sus pe verticală. Şi avem atunci o etapă interesantă, dar şi de data aceasta o etapă concretă a acestui proces ce tinde în sus, pe verticală, al formării plantei, când observăm că în scoarţa mesteacănului se sedimentează anumite săruri, săruri de potasiu, care se formează, pur şi simplu, ca rezultat al unor forţe care merg în jos, acestea interacţionând cu nişte forţe care merg în sus, nişte forţe care – aş zice – tind să formeze albumină, forţe pe care le-aş numi forţe albuminizante. Pătrundem în acest fel în intimitatea procesului de dezvoltare a plantelor. Aici nu pot decât schiţa aceste lucruri. Vedem, simţind, ca să spunem aşa, cum în scoarţa mesteacănului se depun sărurile de potasiu, percepem în mod viu cum ceva prinde contur desprinzându-se din această forţă orientată în jos – a procesului, aş zice, care ar putea fi comparat oarecum cu separarea unei sări într-o soluţie –, ajungem atunci la procesul care ia naştere atunci când soluţia se separă de sare, ajungem, dacă realizăm o înţelegere vie a acestor lucruri, la procesul de formare a albuminei, la ceea ce aş numi proces de albuminizare. Iată o cale de a studia, de a studia în mod viu, plastic, lumea exterioară, care îl înconjoară pe om.

Şi apoi, apoi privim iar la om, şi vedem că, în principiu – să zicem –, dacă observăm procesul distructiv din el, care acţionează de sus în jos, în acest proces se manifestă acelaşi tip de forţe care în plante acţionează de jos în sus. Vedem că forţele care acţionează din sistemul capului în jos, asupra sistemului metabolismului şi al membrelor, vedem că ele acţionează exact invers decât în plante, vedem că forţele pe care, în cazul creşterii plantelor, le vedem trimise în sus, la om îşi îndreaptă, într-adevăr, acţiunea în jos. Şi dacă omul, de pildă, face în aşa fel încât – aş zice – procesul vegetal care acţionează în interiorul său să nu se desfăşoare în mod normal, dacă ceea ce acţionează în cap – astralul, Eul – nu pătrunde în mod corect elementul trupesc, această penetrare manifestându-se, totuşi, în interiorul trupului, atunci avem de-a face cu un proces care este reţinut, cu un proces care ar trebui să se reverse asupra organismului uman, şi atunci avem de-a face, aşadar, cu un fenomen patologic care ni se înfăţişează, de pildă, în cazurile de reumatism, de artrită. Când acest proces distructiv, zăgăzuit, într-un anumit sens, apare în organismul uman, noi îl studiem şi îl regăsim în procesul apariţiei reumatismului, în procesul apariţiei artritei etc. Acum ne îndreptăm din nou atenţia de la interiorul organismului – aş zice – spre un proces de creştere vegetală, aşa cum este cel care ne întâmpină la Betula alba, şi atunci aflăm următoarele. Privim atunci, pe de o parte, în intimitatea procesului care are loc aici atunci când se formează sarea şi, pe de altă parte, în intimitatea procesului de formare a albuminei. Şi, dacă înţelegem în mod just acest proces de formare a albuminei, constatăm că el e procesul contrar celui care este reţinut aici. Procesul reţinut în organism este acela care ar trebui să aibă loc în mod asemănător aceluia care are loc, ca proces albuminizant, în frunzele de mesteacăn. Şi găsim, prin aceasta, o legătură existentă între acele procese care au loc, de pildă, în frunzele de mesteacăn, şi procesele din organism, preparând din ceea ce există în frunzele de mesteacăn un medicament, cu ajutorul căruia, dat fiind faptul că procesele respective sunt opuse acestui proces de zăgăzuire care apare în reumatism, în artrită, noi acţionăm vindecător asupra lor. Cu alte cuvinte, în acest fel noi privim ceea ce are loc afară, în natură, în strânsă legătură cu ceea ce se petrece în interiorul organismului, şi ne facem o idee despre felul cum trebuie să dirijăm forţele vindecătoare. Vedem, pe de altă parte, că atunci când procesele distructive au loc în aşa fel încât organismul nu le mai poate opri, ele răspândindu-se în partea de jos a corpului, când sistemul ritmic nu le mai poate aduce la echilibrul normal, aceste procese îşi îndreaptă acţiunea înspre periferia corpului, tind să iasă afară prin piele. Şi atunci, în fiinţa exterioară a omului apar inflamaţii, erupţii ale pielii etc. Şi ne întoarcem din nou cu gândul la planta noastră, Betula alba, şi găsim procesul contrar în sedimentarea sărurilor de potasiu în coaja de mesteacăn, şi aceasta ne dă posibilitatea de a înţelege cum putem combate, printr-un medicament preparat din coajă de mesteacăn, acest proces de erupţie a pielii care duce la o activitate excesiv de intensă, în organismul uman, a unei anumite funcţiuni.

Putem astfel studia felul cum au loc procesele vegetale, procesele minerale şi ne dăm seama ce legătură există între ceea ce se petrece în natura exterioară şi ceea ce se petrece în interiorul omului. Cu alte cuvinte, facem ca medicina empirică, terapeutica empirică, să se înalţe la nivelul a ceea ce Goethe numeşte, în accepţiunea dată de el cuvântului, nu ştiinţă raţională, ci, în sensul dat de el cuvântului, treapta raţională a ştiinţei; terapeutica devine o ştiinţă care sesizează cu adevărat legăturile dintre lucruri. Toate acestea nu sunt chiar atât de simple, pentru că lucrurile trebuie studiate, într-adevăr, în mod individual, ţinând seama de anumite tipuri de personalitate umană, de tainele personalităţii umane, şi de tainele vieţii naturii. Şi nu trebuie să credeţi cumva că, dacă ai studiat acest proces cu ajutorul unui exemplu cum a fost Betula alba, eşti deja în măsură să-ţi dai seama de toate câte sunt implicate aici. În cazul proceselor de dezvoltare ale altor plante – la castanul indian, să zicem – aceste procese au loc într-un mod esenţial diferit. Şi ceea ce explicăm noi aici nu duce nicidecum la un fel de vorbărie, de flecăreală, despre toate şi despre nimic, ci la un studiu foarte serios şi foarte vast.

Dar – şi aceste cuvinte le-aş adresa în special stimatei studenţimi – acest studiu, dacă este făcut în mod raţional, nu va trebui să trezească în dvs. teama în faţa vastităţii lui. Căci vă pot asigura că dacă se va renunţa la tot ceea ce constituie balastul examenelor, la tot ceea ce este – ca să vorbim în limbaj studenţesc – infernul examenelor, dacă se renunţă la toate acestea şi dacă în locul lor se face tot ceea ce poate duce, în acest fel, la o concepţie raţională a unei patologii terapeutice şi a unei terapeutici patologice, studenţii în medicină nu vor avea de studiat mai mult, ci mai puţin. Iar acest studiu, pentru că el va avea darul să le dea forţe de viaţă, va trezi în ei un entuziasm mai mare decât motivele care-i îndeamnă acum să se ocupe cu studiul omului şi care nu le oferă, în esenţă, altceva decât posibilitatea de a vedea nişte organe – care nu sunt nicidecum imobile, ci care pot fi înţelese numai dacă sunt studiate în funcţiunea lor vie şi în cadrul colaborării cu celelalte organe, numai dacă e studiată această organizare, dacă ştim să vedem totul prin prisma funcţionalităţii şi dacă avem, în acest scop, o ştiinţă exterioară despre natură care vede şi ea totul prin prisma funcţionalităţii. De altfel, va fi absolut necesar să se studieze mereu în paralel acel proces interior din om, acel fenomen specific care are loc sub forma otrăvirilor şi a acţiunii otrăvurilor, care au ieşit din starea de echilibru, şi acele procese care au loc în însăşi ordinea naturii şi care, pentru că între exterior şi interior există un raport de polaritate, pot fi folosite oarecum complementar şi care, din această cauză, ne pot duce la patologie sau, mai bine zis, la o patologie terapeutică şi la o terapeutică patologică.

Iată, stimată asistenţă, n-am putut decât să expun în linii mari ceea ce – aş zice – trebuie să îndrume paşii în direcţia spre care trebuie s-o ia o acţiune menită a însănătoşi studiul medicinei şi nu am putut decât să vă sugerez felul în care ştiinţa spirituală va influenţa acest studiu al medicinei. Încă această seară, când, după terminarea reprezentaţiei de euritmie, voi mai vorbi aici încă o jumătate de oră, pentru toţi cei prezenţi, voi mai da alte câteva exemple care vă vor arăta că această observare intuitivă combinată a proceselor din natura exterioară şi a proceselor din interiorul organismului poate duce tocmai la terapeutică şi la înţelegerea fenomenelor patologice. Aş vrea să mă ocup mai pe larg, cu acel prilej, de câteva substanţe în parte.

În acest scurt răstimp pe care l-am avut la dispoziţie, n-am putut face altceva decât să vă explic, cu ajutorul exemplului oferit de Betula alba, principiul, dar în această seară voi mai da alte câteva, pretutindeni scopul meu va fi însă acela de a explica tocmai ceea ce trebuie să intre în conştienţa generală a oamenilor. Căci pornind de aici va trebui să clădească mai departe cercetătorul în domeniul medicinei. El trebuie să intre în problemele speciale. Căci, pentru a te ocupa de problemele speciale e necesară şi o apreciere individuală a faptelor, şi e nevoie ca acele cunoştinţe care pot fi accesibile tuturor profanilor cu privire la diferitele orientări din medicină, cu privire la principiile medicinei, să conducă la o înţelegere, la o atitudine plină de înţelegere pentru ceea ce trebuie să facă medicul pe tărâmul lumii exterioare.

Şi, dacă studiaţi în mod just drumul pe care vrea s-o ia, în ceea ce priveşte medicina, ştiinţa spirituală antroposofic orientată – voi mai vorbi încă în cursul acestei seri despre aceasta – dacă studiaţi acest drum, vă veţi spune, fără îndoială: Într-adevăr, această ştiinţă spirituală antroposofic orientată nu vrea să ne ducă la şarlatanie, la diletantism, ci vrea, înainte de toate, să realizeze o însănătoşire a ştiinţei însăşi, a ştiinţei veritabile, serioase, care, la rândul ei, îşi va exercita influenţa asupra vieţii sociale.