Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FIZIOLOGIE ŞI TERAPIE ÎN CONCEPŢIA ŞTIINŢEI SPIRITUALE

GA 314


PRINCIPII ANTROPOSOFICE DE FIZIOLOGIE, PATOLOGIE ŞI TERAPEUTICĂ

PRIMA CONFERINŢĂ

Stuttgart, 26 octombrie 1922

Reîntorcându-mă dintr-o călătorie foarte obositoare, vă solicit indulgenţă, pentru că nu voi putea, în principiu, decât mâine, să fac o expunere în adevăratul înţeles al cuvântului.

Astăzi voi face un fel de introducere la conferinţele pe care îmi revine misiunea să le prezint aici. Nu aveam, de fapt, intenţia să vorbesc în cursul acestei manifestări medicale, căci cred că impulsurile care izvorăsc din medicina antroposofică în domeniul medical sau ştiinţific trebuie să fie purtate de specialiştii acestor discipline. Tot ceea ce se referă la medicină sau şi la fiziologie, provenind din cercetarea spirituală antroposofică, nu poate fi decât sugerat şi necesită apoi o muncă de adaptare empirică. Doar pe baza acestei munci empirice poate fi întemeiată o apreciere valabilă, convingătoare şi care să satisfacă cerinţele terapeuticii.

Aşadar, eu voi prezenta aceste câteva conferinţe pentru a răspunde dorinţei medicilor prezenţi aici, şi mă voi strădui în cursul acestor zile să abordez aspectele antroposofiei care sunt în măsură să lumineze ceea ce se referă la medicină. Pentru început, voi încerca să arăt că viziunea pe care ne-o putem forma despre om, atât despre cel sănătos, cât şi despre cel bolnav, poate fi îmbogăţită cu ajutorul concepţiilor antroposofice. Permiteţi-mi să vă atrag atenţia asupra modului în care trebuie să fie abordat în cadrul istoric al epocii actuale acest mod antroposofic de a vedea lucrurile. Foarte adesea, ceea ce numim aici antroposofie este confundat cu concepţiile vechi tradiţionale, despre valoarea cărora nu vreau să spun nimic ca să le critic. Să ştiţi, totuşi, că propriile mele concepţii se întemeiază pe nişte baze absolut diferite faţă de cele ale concepţiilor tradiţionale născute de-a lungul evoluţiei umane, fie ele mistice, teosofice, gnostice sau altele de acest fel. Îmi este suficient să pun în evidenţă elementul principal care face să reiasă deosebirea dintre concepţiile noastre şi cele vechi. Acestea din urmă au luat naştere din gândirea umană într-o epocă în care era necunoscută ştiinţa actuală în sensul în care o înţelegem noi astăzi, în timp ce propriile mele concepţii au văzut lumina zilei într-o epocă în care gândirea ştiinţifică a atins, poate în mod provizoriu, un anumit grad de perfecţiune. Este un fapt de care trebuie să ţinem seama întotdeauna, dacă vrem să înţelegem întreaga semnificaţie a luminilor pe care le aduce antroposofia în domeniile cele mai variate ale cunoaşterii şi activităţii umane pe care ea le studiază.

Ştiţi cu toţii – nu este deloc nevoie să explicăm acest lucru – că în trecut concepţiile medicale erau întrepătrunse cu noţiuni metafizice despre om, ele erau lipsite de baze ştiinţifice, şi nu se întemeiau, ca astăzi pe cercetarea empirică. Este suficient să ne întoarcem în timp la Galenus [ Nota 17 ] şi la ceea ce l-a precedat, pentru a descoperi, dacă suntem liberi de prejudecăţi, nişte concepţii metafizice despre om, despre forma sa, despre cea a organelor sale, despre funcţiile sale. Aceste concepţii metafizice se integrau ideilor pe care şi le făceau oamenii pe atunci despre fiinţa umană tot atât de firesc cum considerăm noi fenomenele naturii exterioare: culori, forme şi forţe organice. Dacă nu avem prejudecăţi, nu vom putea califica drept puerilă această medicină a trecutului, comparând-o cu a noastră. În acest sens, descrierile istorice sunt atinse de insuficienţă, şi cel care aprofundează istoria evoluţiei omenirii şi nu crede că noi am atins în prezent perfecţiunea, că tot ceea ce provine din trecut sunt numai prostii, acela va realiza că perfecţiunea actuală nu este decât relativă şi că vechile concepţii – şi succesele pe care le au la activ – nu trebuie să fie desconsiderate. Totuşi, orice s-ar crede despre diferitele ramuri ale ştiinţei actuale, nu trebuie să ignorăm ceea ce a realizat ea în mod recent pentru omenire. Astfel, o concepţie conformă cu spiritul – aşa cum o înţelegea Goethe – referitoare la om, la sănătatea şi boala sa, nu poate fi opusă descoperirilor ştiinţei, ci ar trebui să fie conformă cu acestea.

Să nu vă aşteptaţi din partea mea la vreo polemică împotriva concepţiilor ştiinţifice. Dimpotrivă, voi insista din capul locului asupra faptului că nu poate fi vorba de aşa ceva, din nişte motive foarte precise, din chestiuni de principiu. Vedeţi dvs., când ne aplecăm asupra gândirii medicale a trecutului, constatăm – deşi ea nu este atât de absurdă cum o cred unii – că ei îi lipsea, totuşi, ceea ce i-a adus ştiinţa. Acest aport le lipsea concepţiilor trecutului, prin simplul fapt că odinioară capacităţile de cunoaştere nu erau dispuse în aşa fel încât să studieze lucrurile aşa cum le percepem noi astăzi, în mod empiric, cu ajutorul simţurilor noastre, fortificate prin instrumentele noastre. Medicul – am putea spune, de asemenea, fiziologul sau biologul – de odinioară vedea cu totul altceva decât observă în mod empiric omul actual. Am putea chiar vorbi despre o orientare diferită a conştienţei medicale a timpurilor trecute, despre o orientare care s-a sfârşit în mod radical o dată cu Galenus. Dar ceea ce vedea el în cele patru elemente ale organismului uman, în bila neagră, bila galbenă, flegmă şi sânge, nu era ceea ce vede omul actual, ci era ceva diferit, şi descrierea sa, care, în general, nu este înţeleasă aşa cum a fost ea transmisă, ne apare ca ceva nebulos. Pentru el, ceea ce pentru noi este nebulos era ceva real. Ceea ce numea el flegmă, nu era pentru el mucusul, ci un fluid impregnat de viaţă şi chiar de suflet. Iată ce vedea el, tot atât de clar cum vedem noi un obiect roşu sau albastru. Dar, dacă el vedea ceea ce conştienţa ştiinţifică nu mai este organizată să perceapă, în schimb, el nu vedea ceea ce este conţinutul conştienței noastre ştiinţifice actuale, care ne face sa vedem lucrurile ca şi cum le-am privi printr-o lunetă, care face contururile mai precise. Acesta este efectul empirismului modern: ceea ce odinioară era curgător, dar perceput în mod sufletesc-spiritual, a dispărut şi a fost înlocuit de empirismul cu contururi precise de care oamenii nu dispuneau odinioară. De aceea se trata pe baza unui anumit instinct, legat, de altfel, de o dezvoltare trecută a empatiei umane. Medicul de odinioară simţea întotdeauna boala pacienţilor săi, uneori în mod epuizant. Dar contururile precise ce rezultă din empirismul nostru senzorial, pe atunci nu erau percepute. Acest empirism era înscris în evoluţia omenirii, noi nu îl putem înlătura, nu ne putem întoarce în trecut. Dacă am dobândi nişte facultăţi atavice oarecare, nu le-am avea, în esenţă, decât pe acelea de care dispuneau cei vechi în toate domeniile, inclusiv cel medical. Când, în prezent, în virtutea formei învăţământului primar – fără a vorbi de un nivel mai înalt –, noi ne integrăm în civilizaţia noastră, devine imposibil să vedem ce vedeau cei vechi. Dacă am vedea ca ei, am fi consideraţi psihopaţi, un pic deplasaţi, şi asta pe bună dreptate. Căci există ceva de natură psihopată la toţi cei care au în prezent o anumită „clarvedere” elementară, naturală. Trebuie să fim perfect conştienţi de aceasta. În schimb, este posibil, dezvoltând anumite facultăţi latente ale sufletului, să ne înălţăm, prin exerciţiu, la o percepţie a spiritualului în suflet, tot aşa cum ochiul nostru s-a ridicat, de-a lungul generaţiilor, de la perceptia fluidă, confuză, la percepţia contururilor precise. Este posibil să dezvoltăm, în acest fel, o facultate de perceptie spirituală. Dezvoltând asemenea facultăţi de percepţie – aşa cum am expus în cartea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare? [ Nota 18 ] şi în alte scrieri –, începem să percepem o lume pe care nu o vedeam înainte, o lume care include un fel de cosmos spiritual, pe lângă cosmosul perceput prin simţurile noastre şi pe care îl descoperă şi calculează astronomia. Acestui cosmos guvernat de legile naturii i se alătură un al doilea cosmos, spiritual. Dacă examinăm ceea ce revelează acest cosmos spiritual, noi găsim aici şi omul. Noi înţelegem acest univers spiritual pătruns de suflet, şi îl înţelegem şi pe om, ca membru al acestui univers pătruns de spirit şi suflet. Când studiem ştiinţele, începem cu fiinţele şi formele cele mai simple de viaţă, cu celula, şi ne înălţăm apoi de la formele mai simple la formele complexe; trecem de la ceea ce este mai asemănător materiei fizice organizate la organismul uman atât de complicat. Când studiem serios ştiinţa spirituală, noi începem, de fapt, de la celălalt capăt. Totuşi, de la acest univers spiritual pe care îl considerăm cel mai complex, coborâm spre ceea ce este mai puţin complex, spre celulă, elementul cel mai simplu al organismului. Din punct de vedere spiritual, universul constituie ceea ce este mai complicat. Trecând de la celulă la om, noi complicăm; în schimb, apropiindu-ne din ce în ce mai mult de om, noi simplificăm ceea ce ne oferă Cosmosul. Parcurgem un drum invers, altfel spus, punctul nostru de plecare este la polul opus, este polar, atunci când ne dedicăm ştiinţei spirituale şi, astfel, nu ne limităm la domeniile circumscrise de empirismul senzorial. Consider că este foarte important să nu existe vreo neînţelegere în legătură cu aceste principii. Astfel, îmi veţi ierta câteva concepte întru câtva pedante. Unii vor fi tentaţi sa gândească: la ce bun să introducem empirismul senzorial în fiziologie sau biologie, la ce bun această specializare? Să ne dezvoltăm facultăţile spirituale, să ajungem la lumea spirituală, şi atunci vom avea o viziune despre omul sănătos şi omul bolnav şi vom putea întemeia o medicină spirituală. Unii fac, într-adevăr, aşa, dar de aici nu rezultă nimic, decât, eventual, faptul că ei tună şi fulgeră violent împotriva medicinei empirice, împotriva a ceva ce ei nu cunosc. Astfel, nu poate fi vorba de a elimina dintr-o mişcare ştiinţa empirică obişnuită şi de a întemeia o ştiinţă spirituală pe visătorie. Nu este vorba de aşa ceva. Cercetarea spirituală nu vă poate oferi ceea ce studiaţi cu ajutorul microscopului. Cel care ar spune contrariul nu este altceva decât un şarlatan. Cercetarea empirică în sensul actual este un fapt, şi dacă vrem să completăm, într-un anumit domeniu, ştiinţa – chiar din punctul de vedere al antroposofiei – nu putem să o dăm la o parte, trebuie, dimpotrivă, să ţinem seama de ea. Un „specialist” – dacă putem spune astfel – în ştiinţa actuală antroposofică va vedea că, dacă se consacră acestei ştiinţe antroposofice, acest lucru îl obligă să se ocupe cu atât mai mult de manifestările lumii accesibile simţurilor, de empirism.

Ceea ce ne aduce, în primul rând, ştiinţa spirituală sunt nişte idei călăuzitoare pentru cercetarea empirică, sunt nişte idei ordonatoare, care ne arată că noi trebuie să studiem ceea ce se află într-un loc al corpului în funcţie de acel loc. O celulă, vor spune unii, este o celulă, şi ceea ce deosebeşte o celulă de alta, fie că este una a ficatului sau una a creierului, trebuie să fie studiat în mod empiric. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. De exemplu: dimineaţa, spre orele nouă, în timpul plimbării, văd două persoane stând pe o bancă. Le observ şi trag de aici diverse concluzii. După-amiază, spre orele trei, trec din nou prin acelaşi loc; cele două persoane sunt din nou pe bancă. În afară de unele mici detalii, constatarea empirică este aceeaşi. Totuşi, s-ar putea ca una dintre cele două persoane să fi rămas acolo în timpul celor şase ore, pe când cealaltă să fi părăsit banca la puţină vreme după ce am trecut eu pe acolo şi să nu fi revenit decât acum, după ce a făcut un drum lung. Acest fapt ar modifica lucrurile în mod considerabil şi nu are nimic de-a face cu ceea ce am observat eu. Simţurilor mele, la ora nouă dimineaţa, ca şi la ora trei după-amiază, li s-a revelat acelaşi lucru, dar acest fapt perceput de simţurile mele trebuie să fie interpretat în funcţie de relaţiile existente, de elementele sale componente. Atunci, trebuie să ne fie absolut clar: Cât de diferit trebuie să fie considerată o celulă hepatică faţă de o celulă cerebrală sau o celulă sanguină. Dacă ar fi adevărat că întregul organism poate fi explicat ca rezultând din divizare unei celule-ou iniţiale fecundate, atunci am putea pune pe acelaşi plan o celulă hepatică şi o celulă cerebrală şi ne-am putea orienta în mod pur empiric. Dar dacă situaţia nu este aceasta, dacă, de exemplu, o celulă hepatică, prin simplul fapt al situării ei, are cu forţele exterioare omului nişte relaţii diferite faţă de cele ale unei celule a creierului, atunci noi nu putem considera ceea ce are loc drept o simplă continuare a procesului de divizare şi a situaţiei ce rezultă de aici. Ba chiar dimpotrivă, trebuie să stabilim atunci un raport absolut diferit între o celulă şi univers, în funcţie de faptul că este vorba de o celulă cerebrală sau de o celulă hepatică.

Dacă cel care observă un ac magnetic, constatând că acesta se orientează spre nord-sud, ar afirma că forţele care îl orientează în această direcţie se află în acul magnetic, nu ar fi considerat, cu siguranţă, un fizician. Fizicianul pune acul magnetic în relaţie cu ceea ce el numeşte magnetism terestru. Putem elabora tot soiul de teorii, totuşi, nu este posibil să atribuim direcţia în care se orientează acul magnetic forţelor care îi sunt inerente, ci relaţiei acestuia cu universul.

Când este studiat astăzi organismul, raporturile sale cu universul sunt considerate, în general, cu totul secundare. Dacă, prin situarea lor diferită, celulele hepatice şi celulele cerebrale au, într-adevăr, nişte relaţii diferite cu forţele universale, ar fi imposibil să găsim vreo explicaţie a omului pe calea empirismului faptic. În acest caz, nu ne-am putea explica ce este omul decât dacă am fi în măsură să determinăm rolul universului în structurarea creierului, sau a ficatului, la fel cum pământul joacă un rol în orientarea acului magnetic.

Studiem astăzi fenomenele ereditare. Mergem până la strămoşi, observăm urmaşii; procedăm astfel cu privire la liniile ereditare animale şi umane şi ţinem seama de rezultatele pe care este important să le cunoaştem. Dar noi nu ţinem seama decât de procesele nemijlocite, de ceea ce observăm, dacă pot spune astfel, în interiorul omului. Dar nu ne întrebăm dacă nu cumva forţelor universale li s-a oferit ocazia de a acţiona în mod diferit asupra celulei-ou fecundate, dacă structurarea ei este explicabilă prin forţele inerente omului şi dacă nu ar trebui să atribuim această structurare întregului univers? Pentru ştiinţa actuală, aceste forţe care acţionează pornind din univers sunt secundare. Dar, aţi putea spune, ştiinţa ne conduce până într-un punct în care asemenea întrebări nu se mai pun absolut deloc. A pune organele în legătură cu universul ţine de trecut!

Aşa cum este practicată adesea, această stabilire a unei legături ţine şi de trecut. Faptul că noi nu ajungem, în general, să punem o asemenea întrebare, aceasta se întâmplă din cauza formaţiei noastre ştiinţifice, care ne încătuşează în această cercetare pur empirică, legată de percepţia senzorială. Astfel, nimic nu ne face să ne punem întrebări cu privire la aceste probleme pe care le-am pus în mod ipotetic în chip de introducere. Dar ceea ce ne permite să ajungem la cunoaştere în toate domeniile activităţii umane depinde de modul în care este pusă întrebarea. Acolo unde nu sunt puse întrebările care trebuie să fie puse, rătăcim într-un fel de ceaţă ştiinţifică, ne ascundem realitatea. Când faptele şi gândurile nu mai concordă, se întâmplă să realizăm cât de înguste sunt concepţiile.

Cred că mai ales medicina actuală stârneşte un asemenea sentiment, această impresie, că în om lucrurile se desfăşoară în mod diferit faţă de ceea ce prevăd teoriile, teorii pe baza cărora ne întemeiem şi terapeutica. De unde impresia că trebuie să fie posibil să abordăm lucrurile din altă direcţie. Cred că ceea ce trebuie spus aici nu poate avea sens decât pentru specialist, care, confruntat, în practica sa, cu omul sănătos sau bolnav, poate să-şi dea seama de incapacitatea concepţiilor simpliste care vor să cuprindă nişte fapte complexe.

Să fim cinstiţi! Să constatăm modul în care gândirea practică proprie secolului al 19-lea a pus totul în axiomă, în toate domeniile ştiinţifice. Este exasperant să vedem cum aceste axiome ne sunt mereu azvârlite în obraz! Ni se spune mereu: explicațiile trebuie să fie cât mai simple; şi atunci se simplifică. Da, dar când lucrurile şi procesele sunt complicate, a face lucrurile cât mai simple poate ţine de o prejudecată, astfel, noi trebuie atunci să consimţim să abordăm complexitatea. Câte prejudicii nu au fost aduse din cauză că s-a repetat neobosit că explicaţiile referitoare la natura umană, ştiinţa şi artele, trebuie să fie simple! Natura este, atât în mic, cât şi în mare, ceva infinit de complicat şi ea nu poate fi abordată decât dacă admitem din capul locului că cele mai perfecte concepţii sunt, faţă de realitate, ca fotografia unui copac luată dintr-un anumit unghi. Eu pot fotografia un copac din diferite unghiuri, cu cât voi avea mai multe fotografii, cu atât mai apropiată de realitate va fi reprezentarea mea.

Despre teorii, iată ce se crede astăzi: una este considerată valabilă şi atunci toate celelalte sunt considerate false. Se acţionează într-un mod asemănător celui care, având fotografia unui copac, îi spune celui care îi arată o alta: „Ea este falsă, complet falsă.” Este justă doar aceea care corespunde punctului său de vedere. Cam tot aşa se ceartă oamenii în legătură cu materialismul, idealismul, realismul şi multe alte subiecte. Disputele născute pe această temă nu sunt prea departe de exemplul banal pe care vi l-am dat. Aşadar, vă rog din capul locului să nu trataţi ceea ce v-am spus drept materialism, idealism sau spiritualism, ci drept ceva care vrea să abordeze realitatea, în măsura în care este ea accesibilă gândirii umane. Reprezentările materialiste sunt uneori foarte folositoare când vrem să sesizăm realul, cu condiţia să ţinem seama de punctul de vedere opus. Iar dacă suntem incapabili să distingem diferitele aspecte, atunci ne găsim în situaţia cuiva care ar face diferitele fotografii pe aceeaşi peliculă. Astfel, multe lucruri ne sunt prezentate astăzi ca şi cum ele ar fi fost fotografiate din diferite unghiuri pe aceeaşi peliculă.

Ei bine, când dezvoltăm, prin mijloacele expuse în cartea mea: Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?, aceste forţe ale sufletului care se află în el în stare latentă, depăşim modul obişnuit de a vedea aplicat în mod scrupulos în biologia actuală şi ajungem la ceea ce am numit cunoaştere imaginativă. Cu o treaptă mai sus, ajungem la cunoaşterea inspirată şi, în cele din urmă, la nivelul cel mai înalt, acela, aş spune, al cunoaşterii intuitive. Cunoaşterea imaginativă îmi oferă nişte imagini ale realităţii, despre care ştiu în mod absolut clar că ele sunt nişte imagini, dar eu mai ştiu că ele nu sunt nişte fantasme, ci nişte imagini ale realităţii. Cunoaşterea imaginativă nu-mi aduce încă realitatea, ci imaginea ei. Prin cunoaşterea inspirată, aceste imagini capătă o anumită consistenţă, ele se impregnează cu viaţă; eu ştiu mai mult decât ceea ce îmi poate da numai imaginea. Imaginile îmi spun că ele se raportează la o realitate spirituală. Prin cunoaşterea intuitivă, eu mă găsesc în sânul acestei realităţi înseşi. Acesta este pasul mai departe. Tot ceea ce se referă la aceste forme de cunoaştere poate fi găsit în cartea pe care am menţionat-o în repetate rânduri.

Aceste trei forme de cunoaştere care se situează dincolo de cunoaşterea obiectivă transmisă prin simţuri ne oferă în primul rând cunoştinţe despre lumile spirituale: Despre universul spiritual şi despre omul spiritual, despre omul spiritual-sufletesc, dar ele nu ne oferă, în primă instanţă, nişte cunoştinţe cum sunt cele rezultate din cercetările empirice, din biologie, de exemplu. Este ceva diferit să aplici la cunoaşterea omului dispoziţia de spirit ce rezultă din conştienţa imaginativă, inspirată şi intuitivă.

Dacă studiem, de exemplu, structura creierului uman, acesta apare – mai puţin pentru fiziolog şi medic decât pentru psiholog – ca un element ciudat. Psihologii formează într-adevăr, un mic grup foarte special în cadrul civilizatiei noastre. Oare nu au reuşit ei să întemeieze o ştiinţă fără obiect: o ştiinţă a sufletului fără suflet? Pentru psiholog, această structură a creierului este un element foarte ciudat. Consideraţi un psiholog, chiar format la şcoala ştiinţelor absolut empirice. În vremea din urmă, nu se mai ştia cum să se iasă la socoteală cu ajutorul filosofiei, căci oamenii erau incapabili să mai distingă dacă un filosof ştie sau nu ceva. Cum lumea îşi dădea seama că oamenii de ştiinţă ştiau întotdeauna ceva, s-a făcut apel la ei să ocupe catedrele de filosofie şi să se ocupe de aceasta. În cazul oamenilor de ştiinţă, a şti ceva este evidenţa însăşi. În ceea ce-i priveşte pe filosofi, ei pot bate câmpii despre orice, dar un om de ştiinţă nu ar putea povesti gogoşi despre ceea ce observă cu ajutorul microscopul său, al telescopului sau al aparatului său radioscopic; un control ar descoperi înşelătoria. În filosofie, a descoperi înşelătoria este astăzi mult mai puţin la îndemână. Vedeţi ce spune Theodor Ziehen [ Nota 19 ] despre structura cerebrală. În legătură cu aceasta mi s-a întâmplat ceva interesant, un lucru care este în măsură să vă facă să înţelegeţi despre ce este vorba. Eram, în urmă cu mai mulţi ani, la o întrunire. La început, un medic a expus structura creierului, pe care a pus-o în legătură cu viaţa sufletească dintr-un punct de vedere ce putea fi calificat, pe drept cuvânt, drept materialist. Era un materialist get-beget, care a expus structura cerebrală atât de bine cum o permiteau cunoştinţele epocii şi, pornind de aici, a explicat viaţa sufletească. Preşedintele întrunirii, un discipol al lui Herbart, n-a făcut apel la o structură cerebrală, ci a edificat un sistem pornind de la viaţa de reprezentare, aşa cum a făcut odinioară Herbart. El a spus atunci: „Este, totuşi, curios, fiziologul, medicul, desenează creierul, oferă nişte imagini, pe când eu însumi, ca discipol al lui Herbart, desenez o schemă a asocierilor complexe de reprezentări şi a relaţiilor lor – nu a legăturilor dintre fibre şi celule nervoase –, fără să-mi pese de creier, ceea ce desenez eu astfel, în mod simbolic, seamănă în mod ciudat cu desenele fiziologului care desenează structura fizică a creierului.”

Această asemănare nu este fără temei. Încetul cu încetul, o dată cu înaintarea descoperirilor ştiinţifice referitoare la constituţia creierului, a ieşit la iveală, în mod treptat, faptul că structura lui fizică revelează o minunată analogie cu aceea a vieţii noastre de reprezentare. Tot ceea ce se află în aceasta se regăseşte în structura creierului. Totul se petrece ca şi cum natura ar vrea – spun aceasta cu un dram de umor – să facă din creierul nostru o imagine a activităţii noastre de reprezentare. Este deosebit de frapant acest fapt în nişte scrieri cum sunt acelea ale lui Meynert [ Nota 20 ]. Ele sunt astăzi cam demodate. Meynert era un materialist, dar un excelent neuro-fiziolog şi psihiatru, şi suntem tentaţi să spunem: Da, el este un materialist, dar ceea ce a adus el ca materialist este un remarcabil complement la ceea ce se obţine când se încearcă a se pune într-o schemă modul în care se înlănţuie şi se disociază reprezentările, fără a ţine seama deloc de creierul uman. Pe scurt, dacă există un lucru care să facă din noi nişte materialişti, aceasta este structura creierului uman. Să spunem, totuşi, că dacă sufletesc-spiritualul există, aceasta şi-a găsit în creierul uman o expresie atât de adecvată, încât suntem pe punctul de a afirma: De ce am avea oare nevoie de spiritual-sufletesc pentru activitatea noastră de reprezentare? De ce am vrea să avem un suflet capabil să şi gândească? Dacă acest creier al nostru este o imagine atât de perfectă a spiritual-sufletescului, de ce creierul nu ar putea gândi?

Bineînţeles, toate acestea trebuie luate cu un dram de umor. Nu vreau decât să atrag atenţia asupra acestor consideraţii. Creierul uman, mai ales când îl studiem în detaliu, ne poate atrage, desigur, spre materialism şi misterul său, dar secretul lui nu se revelează decât aceluia care ajunge la conştienţa imaginativă, aceasta se manifestă în imagini, cópii ale unei realităţi spirituale, imagini pe care nu le percepeam înainte. Dar suntem tentaţi să spunem că aceste imagini ne fac să ne gândim la imaginile pe care le formează fibrele şi celulele nervoase. Iată ce aş spune: Dacă ar trebui să răspund la întrebarea: Ce este, de fapt, această cunoaştere imaginativă care se exercită, în mod evident, în întregime pe planul suprasensibil? Dacă ar trebui să fac o schemă a cunoaşterii imaginative, procedând ca matematicianul când îşi rezolvă problemele sale cu ajutorul figurilor, aş spune: Să ne reprezentăm că, în lume, ajungem să cunoaştem mai multe lucruri decât ne dezvăluie simţurile despre ea, prin faptul că ajungem la nişte imagini care revelează o realitate în modul în care un creier uman exprimă realitatea sufletului. Natura însăşi ne propune, prin existenţa creierului, o imaginaţiune senzorială reală, aceea la care ne permite să ajungem, pe un plan superior, cunoaşterea imaginativă.

Pătrundem astfel mai adânc în constituţia umană. Învăţăm să privim acest miracol care este creierul uman – vom vedea acest lucru în zilele următoare – nu în mod izolat, ci ca pe o parte a acestei lumi suprasensibile percepute prin conştienţa imaginativă, care s-a materializat pe plan sensibil. Este ca şi cum această lume a percepţiei imaginative ni s-ar revela în realitatea creierului. Efectiv, nu cred că este posibil să vorbim în mod adecvat despre creierul uman dacă nu percepem în structura lui o reprezentare imaginativă a vieţii sufleteşti. De aceea, a încerca să ajungem la viaţa sufletească pornind doar de la fiziologia creierului ne conduce într-un impas. De fapt, dacă vrem să luăm în considerare doar creierul, nu este nevoie deloc de viaţa sufletească. Este îndreptăţit să vorbească despre structura creierului uman în relaţie cu viaţa sufletească doar cel care o cunoaşte altfel decât pe căile obişnuite ale lumii noastre. Cunoaşterea spirituală a vieţii sufleteşti arată că aceasta se reflectă în mod fidel în structura creierului uman. Tot ceea ce este capabil să desfăşoare organul sufletesc suprasensibil în activitatea de reprezentare, poate s-o facă şi creierul. Căci creierul este reflectare până în funcţia sa; astfel, nimeni nu poate admite sau respinge materialismul pe baza fiziologiei creierului; acest lucru este imposibil. Dacă omul nu ar fi altceva decât o fiinţă înzestrată cu creier, nu i-ar veni nimănui ideea că ar avea şi un suflet.

Să ne îndreptăm acum atenţia spre o altă funcţie a omului decât activitatea sa de reprezentare. Ceea ce voi prezenta acum în mod introductiv – e vorba de procesul respirator –, voi dezvolta mai pe urmă. Aşadar, să examinăm funcţia respiratorie şi partea de conştienţă ce-i revine. Aceasta nu o să vă conducă la acelaşi rezultat ca activitatea de reprezentare. Când vă spuneţi: „Eu am o reprezentare, ea îmi aminteşte de o alta, dobândită acum trei ani”, eu le leg una de alta; acest lucru poate fi chiar desenat. Şi dacă vă extindeţi la mai multe reprezentări, veţi obţine o figură care va semăna mult ce cele ale lui Meynert, reprezentând structura creierului. Acest lucru nu este însă posibil dacă raportaţi la organismul uman ceea ce se află în procesul respirator. Nu puteti găsi aceeaşi concordanţă între structura organică şi procesul respirator ca acea dintre reprezentare şi creier; acest lucru nu este posibil. Dar dacă ajungem la conştienţa inspirată, dacă ne înălţăm de la conştienţa imaginativă, în cadrul căreia nu percepem decât imagini, la conştienta inspirată, care, impregnând aceste imagini, le conferă o realitate, dacă învăţăm astfel să percepem imaginile lumii suprasensibile ca saturate de realitate spirituală, ne aflăm atunci, dintr-o dată, într-un curent suprasensibil care are o perfectă asemănare cu relaţia dintre procesul respirator, structura pulmonară, aceea a canalului arahnoidian, a canalului vertebral şi pătrunderea refluxului respirator în creier. Pe scurt, dacă ajungem la o conştienţă inspirată, suntem conduşi la sesizarea întregii semnificaţii a procesului respirator, tot aşa cum conştienţa imaginativă ne-a condus spre aceea a structurii cerebrale. Şi putem spune: Tot aşa cum creierul este, într-un anumit sens, o imaginaţiune materializată, tot ceea ce are legătură cu respiraţia este o inspiraţie transpusă în lumea simţurilor. Cel care caută cunoaşterea inspirată nu face altceva decât să se transpună într-o lume spiritual-sufletească reală, care se revelează în lumea sensibilă atunci când studiem procesul respirator în totalitatea lui şi în semnificaţia lui pentru organismul uman.

Astfel, pentru a înţelege structura creierului este necesară imaginaţia, iar pentru a înţelege ritmul respirator şi tot ceea ce se leagă de el este necesară inspiraţia. Şi tot ceea ce are legătură cu ritmul respirator este, din punctul de vedere al universului, ceva total diferit faţă de structura creierului. Aceasta, în forma ei exterioară, este, la maximum, copie a spiritualului. Astfel, pentru a înţelege structura creierului nu este necesar să pătrundem adânc în lumea suprasensibilă, să depăşim „imaginaţia”, care se află la graniţa cu conştienţa obişnuită.

Procesul respirator nu poate fi descoperit prin imaginaţie, atunci trebuie să dispunem de conştienţa inspirată, să ne înălţăm cu o treaptă în lumea suprasensibilă.

Dacă vrem să înţelegem procesul metabolismului, atunci trebuie să ne înălţăm şi mai mult în lumea suprasensibilă. El este în fond, lucrul cel mai misterios din om. Vom vedea în cursul zilelor următoare că trebuie să privim acest proces în mod absolut diferit faţă de fiziologia empirică actuală. Modificările pe care le suferă o substanţă depusă pe limbă, până în momentul în care ea acţionează asupra celulei cerebrale, sunt absolut imposibil de urmărit printr-o metodă pur empirică. Ele nu pot fi urmărite decât cu ajutorul conştienţei intuitive. Datorită ei, noi progresăm de la simpla contemplare a obiectului până la pătrunderea în obiectul însuşi. Dacă, prin existenţa creierului, spiritual-sufletescul îşi creează o simplă efigie, faţă de care el rămâne exterior, dacă el influenţează ritmul respirator pătrunzându-l în calitate de element spiritual-sufletesc şi retrăgându-se din el mereu, dimpotrivă, el se adânceşte în întregime în metabolism, el se adânceşte în metabolism în aşa măsură încât dispare ca element spiritual-sufletesc. Nici măcar în mod empiric nu-l mai regăsim.

Vedeţi cu ce subtilitate descrie Theodor Ziehen structura creierului. Putem face, efectiv, nişte scheme ale memoriei în aşa fel încât să găsim corespondentul acestor scheme în figurile anatomice şi fiziologice ale creierului. Dar, de îndată ce abordează procesele afective, aceasta nu mai merge foarte bine, astfel, el nu vorbeşte despre sentimente ca de nişte elemente autonome, ci vorbeşte doar despre reprezentări nuanţate de sentiment. Dar despre voinţă, fiziologii actuali rămân muţi. Într-adevăr, ei nu spun nimic despre ea. Când eu vreau să-mi ridic braţul, să îndeplinesc un act de voinţă, am mai întâi reprezentarea acestuia, apoi ceva se scufundă într-un domeniu numit „inconştient”. Vârâm în acest rezervor tot ceea ce nu poate fi observat în suflet şi a cărui existenţă, totuşi, o admitem. Totul se scufundă atunci în inconştient. Observ apoi modul în care se mişcă mâna mea. Dar între intenţia mea şi actul săvârşit există voinţa, care se desfăşoară în întregime în străfundurile organismului fizic, în sânul elementului material. Acest lucru poate fi studiat cu precizie cu ajutorul cunoaşterii intuitive, care pătrunde în adâncul cel mai profund al esenţei organismului. Actul de voinţă coboară până în metabolism. Pentru intuiţie, nu există act de voinţă la un om fizic, pământesc, care să nu fie accesibil în procesul metabolic care îi corespunde. Dar, de asemenea, nu există nici un proces de voinţă fără un proces de descompunere sau de disoluţie corelativ – să-l numim cum vrem – în sânul metabolismului. Pentru ca voinţa să se poată desfăşura, ea elimină mai întâi ceea ce se află undeva, nu contează unde, în organism. Este ca şi cum atunci când vreau să-mi manifest voinţa în braţ, ar trebui mai întâi, să ard ceva. Trebuie să se elimine ceva, trebuie să fie distrusă substanţă pentru că voinţa mea să se poată instala. Eu ştiu că pentru ştiinţa actuală această idee este o înspăimântătoare erezie, dar ea se va dovedi a fi un adevăr. Acolo unde există materie, spiritual-sufletescul este obligat să se instaleze. Aceasta este natura cunoaşterii intuitive. Fără ea, procesele metabolice nu s-ar putea explica.

Tot ceea ce există ca funcţiuni în organismul uman este constituit, în fond, din procese neuro-senzoriale, ritmice – respiraţie şi circulaţie – şi metabolice. Astfel, omul, aşa cum apare el privirii noastre, sau atunci când îl disecăm, este, întru câtva, cunoaştere realizată, cunoaştere devenită concretă.

Să considerăm capul: ceea ce se petrece aici se explică atunci când ştim că există o cunoaştere imaginativă. Ceea ce se petrece în omul ritmic este conceput în mod clar atunci când ştim că există o cunoaştere inspirată, iar natura proceselor metabolice se explică atunci când ştim că există o cunoaştere intuitivă. Principiile realităţii se „îmbucă” în acest fel. Dacă priviţi astfel organele corespunzătoare doar voinţei, nu le veţi putea înţelege decât pornind de la cunoaşterea intuitivă.

Atâta vreme cât n-am aplicat omului altceva decât cunoaşterea concretă uniformă, nu ne dăm seama că el este altceva decât simţim în mod obişnuit. Astfel, fiziologia actuală ştie perfect că omul este, în mare parte, o coloană de apă, nu mai este nevoie deloc s-o spunem. Dar, încercaţi în mod cinstit să aflaţi dacă fiziologia ţine seama de faptul că omul este o coloană lichidă sau dacă nu cumva, dimpotrivă, ea îl reprezintă ca pe un ansamblu de forme rigide, net delimitate. Vă veţi spune : Se ţine, într-adevăr, seama prea puţin de faptul că omul este, în principal, o fiinţă lichidă şi că partea solidă nu este decât integrată în aceasta. Dar omul mai este şi o fiinţă gazoasă şi el este, în cele din urmă, mai ales o fiinţă de căldură.

În schimb, eu pot înţelege perfect, cu ajutorul conştienţei mele obişnuite, obiective, ceea ce este solid în om. Tot aşa cum eu pot face cunoştinţă, în laborator, cu natura sulfurii de mercur, eu pot face cunoştinţă, prin nişte experienţe fizico-chimice, cu ceea ce este solid în organismul uman.

Acest lucru nu mai este posibil în privinţa a ceea ce este lichid în om. Ceea ce trăieşte în om ca fiinţă lichidă se află într-o permanentă organizare şi dezorganizare, nu se lasă perceput tot atât de uşor ca un stomac sau o inimă pe care le desenez. Când desenez aceste organe, ca şi cum ele ar fi solide, este uşor să discutăm despre ele. Dar nu mai este atât de uşor dacă ţinem seama în mod riguros de fiinţa lichidă din om. În acest mediu fluid se nasc şi dispar neîncetat nişte elemente. Este ca şi cum inima s-ar forma şi s-ar descompune în mod constant, chiar dacă acest lucru nu se petrece atât de rapid. Omul fluid trebuie să fie abordat cu ajutorul imaginaţiei.

Studiind ceea ce este gazos în noi, vom constata în mod evident modul în care se îndeplinesc funcţiunile, înalta lor semnificaţie pentru organism, circulaţia lor. Dar modul în care un domeniu gazos reacţionează asupra altuia se conformează exact modelului inspiraţiei. Doar inspiraţia ne permite să avem o vedere de ansamblu asupra a tot ceea ce este gazos în om.

În ceea ce priveşte domeniul caloric din om, încercaţi să vă daţi seama de particularităţile acestuia datorate faptului că omul are o structură calorică diferenţiată în funcţie de loc. Trebuie să pătrundem în această structură tot aşa cum omul trăieşte cu Eul său în propria sa căldură, trebuie să pătrundem aici cu ajutorul cunoaşterii intuitive.

Dacă aveţi în vedere omul total – nu ca pe un ansamblu de organe cu contururi solide, ci ca pe un întreg –, trebuie să-l priviţi sub diverse aspecte. Am trecut de la creier la celelalte structuri organice cu ajutorul imaginaţiei, inspiraţiei şi intuiţiei; putem studia omul, în acelaşi fel, sub diversele sale stări – solidă, lichidă, gazoasă şi calorică.

Vedeţi dvs., ceea ce este solid în om, ceea ce există în el drept corpuri cu adevărat solide, nu se distinge, practic, de ceea ce există în afara lui. În schimb, ceea ce este lichid, gazos şi, mai ales, căldura din el, se disting net de ceea ce se află în mediul exterior. Vom reveni asupra acestui lucru. Semnificaţia organelor îşi dobândeşte întreaga ei valoare pentru cunoaşterea naturii umane numai dacă privim lucrurile în acest fel.

Fiziologia empirică bazată pe ceea ce intră în domeniul simţurilor nu ne permite deloc să cunoaştem funcţiile organice ale omului decât până acolo unde chimul trece de vilozităţile intestinale în vasele limfatice. Este tot ce poate atinge cunoaşterea empirică. Consideraţiile referitoare la ceea ce se produce dincolo de aceasta ţin de fantezie. Toate elucubraţiile fiziologiei actuale despre transformarea substanţelor pe care le absorbim – de exemplu, în circulaţia sanguină – nu sunt decât himere. Astfel, rolul rinichilor în organizarea umană nu poate fi înţeles decât dacă, în paralel, alături de procesele ascendente, singurele de care se ţine astăzi seama, sunt studiate şi procesele descendente. Spuneam, mai de mult, unui prieten: Pentru studiul vieţii embrionare, este tot atât de important să studiem anexele care sunt ulterior părăsite, pe cât este de important să studiem embrionul propriu-zis de la concepţie şi până la naştere. Tabloul nu este complet, când studiem divizarea celulelor şi apariţia formelor datorită acestei divizări, decât dacă, în paralel cu procesul ascendent, studiem procesul descendent. Acesta din urmă nu există doar în timpul vieţii embrionare, noi îl purtăm cu noi în decursul întregii noastre vieţi şi trebuie să ştim pentru fiecare organ ce conţine el drept procese ascendente şi procese descendente. Ca regulă generală, procesele descendente sunt legate de o creştere a conştienţei. Procesele descendente, dezagregarea, distrugerea, eliminarea a ceea ce este de natură materială, sunt condiţia unei conştienţe clare. Este la fel şi cu procesele de excreţie. Rinichii sunt nişte organe de excreţie. Se pune atunci întrebarea: Dacă ei nu sunt, pentru fiziologia empirică, decât nişte organe de excreţie, nu au ei oare şi o semnificaţie pentru constituţia umană? Oare nu ar putea fi ei şi mai importanţi pentru edificarea umană decât pentru funcţia lor excretoare? Şi dacă, pornind de la rinichi, ne îndreptăm spre o altă funcţie, aceea a ficatului, vom întâlni acest fenomen interesant: Rinichiul elimină spre exterior, ficatul spre interior. Care este semnificaţia acestei deosebiri?

Pe de o parte, omul este „în comuniune” cu exteriorul, pe de alta cu interiorul, aceasta ne conduce la pătrunderea misterului organizării umane. Pentru a ajunge la acest lucru, trebuie să ne sprijinim pe ceea ce ne permite să descoperim căile pe care le-am prezentat astăzi ca introducere. Aceste elemente vor sluji drept bază pentru conferinţa următoare şi arată cum conduc ele spre o adevărată înţelegere a patologei şi a terapeuticii. De asemenea, vom vedea că cercetarea empirică oficială nu trebuie în nici un caz respinsă, şi vom arăta care este linia de conduită care să ne permită s-o apreciem la justa ei valoare.

Nu am de gând să mă dezlănţui asupra cercetării ştiinţifice sau medicale actuale, ci, dimpotrivă, să arăt că ea este o mină inepuizabilă de bogăţii pentru o mai bună cunoaştere decât aceea care decurge din metodele şi mai ales din concepţiile actuale. Aceste concepţii ştiinţifice nu trebuie să fie denigrate, ci fundamentate în mod just. Ele îşi vor găsi deplina semnificaţie prin fundamentarea lor spirituală.

Vom continua mâine.