Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FIZIOLOGIE ŞI TERAPIE ÎN CONCEPŢIA ŞTIINŢEI SPIRITUALE

GA 314


ELEMENTE DE TERAPEUTICĂ

PRIMA CONFERINŢĂ

Dornach, 31 decembrie 1923

V-aţi manifestat, cu bucurie, dorinţele, pe care le voi lua în considerare. Voi răspunde încă de azi la unele din întrebările dvs. Sper că va fi posibil să abordăm toate subiectele dorite în cursul acestor trei conferinţe.

Aş dori să vă arăt, cu ocazia acestor întâlniri, aspectul pe care îl iau lucrurile în lumina antroposofiei, astfel, noi nu vom ţine seama de terminologia uzuală şi, conform dorinţelor dvs., vom aborda fiecare problemă aşa cum poate fi ea abordată pe baza antroposofiei.

Sifilisul, este prima întrebare pusă; ea ne va permite să punem la punct alte subiecte, cel puţin în principiul lor. Această boală, despre care am vorbit puţin până acum, trebuie să fie delimitată clar în raport cu variatele ei sechele şi cu manifestările ei accesorii, care fac în mod intens dovada felului în care se comportă organismul bolnav. Dacă manifestările sifilitice sunt o problemă medicală şi terapeutică de o asemenea importanţă, acest fapt este cauzat de existenţa de netăgăduit a unui mod specific de a le trata, prin intermediul mercurului şi argintului. Spunem acest lucru fără a avea idei preconcepute, căci nu ne lăsăm influenţaţi de prejudecăţi. Dar tocmai consideraţiile despre tratamentul cu mercur ne vor da ocazia să examinăm mijloacele adecvate de contracarare a acestei boli.

La urma urmelor, baza oricărei boli este o perturbare a relaţiei armonioase dintre cele trei sisteme ale organismului uman: sistemul neuro-senzorial, sistemul ritmic şi sistemul metabolic-locomotor, şi a ţine seama de ele este mult mai important decât o presupun cercurile medicale înseşi. Reflectaţi la ce anume stă la baza acestei armonii. Activitatea sistemului metabolic-locomotor este o activitate a organismului uman care se realizează în principal cu participarea corpului eteric. Dar, în fiecare sistem, celelalte părţi constitutive ale organismului uman îşi au, de asemenea, rolul lor. Aşadar, nu vom spune că în sistemul metabolic-locomotor cele două părţi constitutive, care sunt organizarea fizică şi cea eterică, cooperează, ci că ele au aici un rol preponderent. Celelalte, organizarea astrală şi organizarea Eului, au şi ele un rol. În timp ce în organizarea cefalică, aşadar, în organizarea neuro-senzorială, organizarea Eului şi organizarea astrală au un rol preponderent, organizarea fizică şi cea eterică au aici un rol secundar. Trebuie să facem apoi neapărat o distincţie clară între starea de veghe şi starea de somn, şi să vedem că în timpul somnului, din cauza unui soi de forţă de inerţie, activităţile îndeplinite în mod direct de organizarea Eului şi organizarea astrală din timpul zilei continuă. În timpul somnului, aceste activităţi continuă să vibreze în timp ce corpul astral şi organizarea Eului sunt absente. Cum să înţelegem acest lucru? Ele continuă să vibreze, tot aşa cum o bilă pe care o lovesc continuă să se rostogolească şi când nu o mai lovesc. În acest fel continuă sa vibreze activităţile corpului astral şi ale organizării Eului în timpul somnului. Dar somnul trebuie să se întrerupă imediat ce efectul remanent al organizării astrale sau al organizării Eului riscă să înceteze. Somnul trebuie să înceteze atunci şi apare starea de veghe.

Astfel, aceste descrieri nu trebuie luate într-un mod prea schematic, aşa cum sunt ele uneori prezentate în antroposofie pentru a uşura înţelegerea profanilor.

Acum este vorba să prezentăm faptele în mod riguros. Toate aceste întrebări referitoare la diferite cauze trebuie să se refere, în principal, la impulsurile de origine externă şi nu la organizarea internă a organismului. Aceste impulsuri trebuie să fie cunoscute. Ar trebui să realizăm întotdeauna diagnosticul în aşa fel încât el să constituie o istorie completă a bolii. A specula asupra cauzelor de boală care îşi au sediul în organism nu conduce la descoperirea remediului adecvat.

Întrebarea astfel pusă ne conduce să ne întrebăm ce este, de fapt, sifilisul. Să distingem clar sifilisul de celelalte boli venerice: blenoragia, şancrul moale şi alte afecţiuni, care nu au nimic de-a face cu el.

Boala sifilitică propriu-zisă este cauzată în principal de faptul că organizarea Eului este prea intens solicitat de sistemul metabolic-locomotor. Organizarea Eului derapează întru câtva spre partea inferioară a organismului, ceea ce provoacă simptomele care vă sunt cunoscute. Ele exprimă o predominanţă a organizării Eului asupra organizării eterice care trebuie să fie prezentă la acest nivel. Există, pur şi simplu, o puternică organizare a Eului în aparatul sexual. Este un fapt de care trebuie să ţinem seama mai mult decât de contagiune, trebuie să ţinem seama de acest lucru în vederea vindecării.

Cum acţionează mercurul în acest caz? Ce se întâmplă în organismul uman în orice tratament cu mercur? Acest tratament este vechi şi deosebit de eficace, nu numai în cazul afecţiunilor sifilitice, ci şi în cazul altora. Dar ce se întâmplă în tratamentul cu mercur?

Mercurul este unul dintre acele remedii considerate ca benefice pentru o medicină care mai poseda încă o cunoaştere intuitivă a organismului uman. Dar de unde vine vindecarea când se procedează la un tratament cu mercur în sifilis? Acest tratament acţionează în măsura în care introducem mercurul în sânge în dozaj adecvat. Care sunt consecinţele acestui fapt? În primul rând, după câte ştiu, nu este o procedură curentă a se injecta mercur în cazul afecţiunilor sifilitice. S-a procedat în acest fel în ultimii ani, pentru că aplicaţiile cutanate, aşa cum vom vedea, nu mai acţionau, sau acţionau prea puternic. În ansamblu, acest mod a fost introdus în mod empiric pentru că s-a observat că aplicaţiile unguentului provocau dezordini.

Ce se întâmplă? Aplicarea unguentului realizează, în fond un fel de injectare parţială, o formă generală de injectare. Se presupune că totul trece în circulaţia sanguină. Dar, în caz de aplicaţie cutanată, impulsul produs de mercur mai urmează şi alte căi în organism. Ceea ce vindecă este, în principal, ceea ce trece în sânge, pe când ceea ce nu trece în sânge exercită o acţiune nefastă, antrenat fiind pe căile eterice care urmează, parţial, traiectele nervoase.

În acest fel, organizarea Eului este, ca să spunem aşa, răspândită în întreg organismul, dar sub o altă formă. Astfel, persistenţa proceselor preliminare în cursul anilor provoacă nişte manifestări consecutive tratamentului cu mercur.

În prezent putem spune: tratarea sifilisului cu mercur pune, desigur, în evidenţă, anumite proprietăţi ale mercurului. Pe ce se bazează ele? Putem spune aceasta la modul general, aşa cum am spus-o în conferinţa de ieri [ Nota 21 ]. Începând cu un anumit moment, substanţele organice nu mai sunt supuse influenţei forţelor pământeşti, ci acelor forţe cosmice care acţionează pornind de la periferie spre centrul Pământului. Şi tot ceea ce pătrunde în organism prin digestia obişnuită se află, după traversarea intestinului, sub influenţa forţelor cosmice, care exercită o influenţă care rotunjeşte, o influenţă care, efectiv, rotunjeşte.

Ei bine, organizarea Eului trăieşte în principal chiar în aceste forţe care rotunjesc. Dacă ea exercită o stăpânire prea puternică asupra metabolismului, tendinţa ei spre atomizare, spre rotunjirea unor elemente izolate ale organismului uman, se fixează, în timp ce ea ar trebui să organizeze corpul în ansamblul său, conform constituţiei sale. Astfel, toate manifestările sifilisului sunt consecinţa acestei atomizări parţiale, a acestei organizări atomistice. Astfel, nişte sisteme foarte mici ale organismului uman acaparează organizarea Eului, în timp ce aceste mici sisteme ar trebui să fie rezervate acţiunii organizatoare a corpului eteric, care, doar el ar trebui să fie supus forţelor cosmice periferice, şi nu prin intermediul organizării Eului.

Ei bine, introdus în organismul uman, mercurul are particularitatea de a fi o substanţă care, în condiţiile pământeşti, adoptă pentru sine însuşi, în modul cel mai intens, forma exterioară a Cosmosului. De îndată ce îl injectăm direct în circulaţie, această organizare parţială, această mică organizare atomistică, tinde să se lege de mercur, eliberând atunci organizarea Eului, care este astfel capabilă, prin reacţie, să restabilească sănătatea.

Dar acest lucru cere ca pacientul să nu primească niciodată mai mult mercur decât este absolut necesar, ceea ce este o problemă insolubilă. Cu ocazia unui tratament cu mercur nu trebuie să vă expuneţi niciodată riscului unei supradozări. Trebuie să administraţi în mod exact ceea ce poate accepta circulaţia, în funcţie de starea bolnavului la un moment dat, căci orice exces ramâne ca reziduu şi antrenează consecinţele pe care le cunoaşteţi.

Astfel, se va constata că tratarea cu mercur vindecă, dar pacientul va trebui, eventual, să-şi plătească foarte scump vindecarea, în mod iremediabil, din cauza urmărilor teribile ale acestor sechele atât de asemănătoare sifilisului însuşi. Tocmai certitudinea vindecării cu ajutorul mercurului ne arată cât de problematică este utilizarea acestuia.

Dar nu a fost întotdeauna aşa. Mercurul a fost folosit întotdeauna mai puţin pentru sifilis, cât pentru alte boli; poate vom reveni în curând asupra lor. Mercurul suscita, într-adevăr, la bolnavii înzestraţi cu mult instinct, o reacţie senzorială precisă. Bolnavul ştia în ce moment a fost atinsă doza suficientă. El era saturat cu mercur. În prezent, instinctele au degenerat. Bolnavul este incapabil să indice nivelul efectelor pe care le are în el mercurul. El nu mai este saturat, el devine suprasaturat. Acest lucru se produce astăzi, în general. Bolnavul este suprasaturat cu mercur, lucru care antrenează consecinţele bine cunoscute, cu caracter atât de distructiv. Aceste consecinţe pot fi observate tot atât de distinct ca şi efectele sulfului, ale fosforului, în organism, şi chiar ale dizolvării sării, ţinând întotdeauna seama de dozaj, ca în cazul mercurului. Se ştie pe ce se bazează efectul mercurului.

Aşadar, ar trebui să reuşim să aplicăm un asemenea tratament fără să fie vătămător, chiar în caz de supradozare, prin eliminarea excesului. Ştim că, în caz de administrare excesivă, mercurul prezintă particularitatea de a nu fi eliminat spre exterior, ci spre interior. Pe această temă, o remarcă a lui Hyrtl [ Nota 22 ], pe vremea tinereţii mele, mi se pare deosebit de importantă: atunci când făcea autopsia cuiva care suferise un tratament cu mercur, el sfărâma un os şi arăta, cu ajutorul microscopului, micile picături de mercur care se găseau acolo. Întregul sistem osos era astfel impregnat cu mercur. Este o caracteristică a mercurului de a fi eliminat nu spre exterior, ci de a fi absorbit de organism. Astfel, la un om tratat cu mercur, organizarea Eului este în permanenţă ocupată cu organizarea acestor minuscule picături de mercur, a acestor atomi de mercur răspândiţi pretutindeni în organism şi îndeosebi în părţile sale calcaroase.

Astfel, putem spune că trebuie să găsim în regnurile naturii ceea ce, folosit la fel ca mercurul, va fi absorbit de organism şi se va putea substitui organizării Eului, descărcând-o şi eliberând-o. Dar, dacă doza este depăşită, ceea ce este inevitabil, excesul trebuie să fie eliminat nu spre interior, ci spre exterior, ca oricare altă substanţă care poate fi digerată.

Trebuie să găsim, aşadar, în natura exterioară ceva care să corespundă organizării Eului, şi să fie, eventual, preparat astfel încât să treacă în circulaţia sanguină şi să facă să ia naştere aici un fel de fantomă a organizării Eului. Este necesar să implantăm un Eu artificial în circulaţia sanguină.

Este misiunea medicilor noştri să facă nişte experienţe adecvate, şi ei vor ajunge, fără îndoială, la rezultate surprinzătoare. Utilizaţi ceea ce puteţi extrage din anumite părţi de plantă durificate, care au transpus procesul rădăcină în restul plantei. Procesul rădăcină conţine o imitaţie extrem de avansată a organizării Eului. Floarea este o organizare eterică, iar ceea ce se află sub floare este scăldat în organizarea astrală; acolo unde planta prinde rădăcină, acţionează organizarea Eului. În orice rădăcină puternic lignificată, dar încă vegetală, care nu a devenit încă anorganică prin separarea de plantă, există impulsurile organizării Eului.

Extrăgând substanţele în mod direct din rădăcină pentru a le injecta, nu am ajunge la nimic, căci dacă, ce-i drept, rădăcina conţine în mod intens organizarea Eului, dacă ea constituie, întru câtva, o fantomă a organizării Eului, impulsurile care trăiesc în ea şi-ar limita acţiunea la sistemul nervos şi nu ar avea deloc efect asupra restului organismului. Dacă influenţa nu s-ar exercita decât asupra rădăcinii, nu aţi putea extrage deloc de aici preparatul adecvat. În schimb, există plante la care procesul rădăcină urcă în întreaga plantă. Astragalus excapus este o asemenea plantă, la care organizarea rădăcină urcă până la fruct. Ea are nişte fructe asemănătoare unor păstăi, dar tari ca piatra şi conţinând nişte grăunţe. Eu am în vedere această parte complet lignificată. Mai putem lua, de asemenea, nişte soiuri de lemn deja utilizate. Efectul lor rezultă din ceea ce v-am spus.

Trebuie acum să luăm boabele acestui Astragalus, să le triturăm, şi să le tratăm cu seva extrasă din florile şi frunzele acestei plante. Obţinem, astfel, un preparat pe care l-am putea aduce la a treia zecimală. Injectat în a treia zecimală, vom introduce, efectiv, în circulaţia sanguină această fantomă a organizării Eului. Acest preparat va suscita, în caz de afecţiune sifilitică – o boală a întregului sânge – o configuraţie identică aceleia pe care o are mercurul, şi va trebui să provocăm eliminarea excedentului prin nişte băi hipertermice. Aşadar, va trebui să combinăm două lucruri; pe de o parte, injectarea preparatului indicat, iar pe de alta, eliminarea excedentului prin nişte băi foarte calde.

Dar prin sudaţie se mai elimină şi altceva, se elimină şi substanţele nocive care se află în sângele sifiliticului. Ceea ce trebuie să fie eliminat nu poate fi eliminat decât prin sudaţie. Dar, mai întâi, trebuie fixat puternic, ceea ce nu se poate realiza decât cu ajutorul impulsurilor spre rotunjire care se află în boabele de astragal. După cum vedeţi, nu ne putem descurca aici decât făcând legătura între diagnostic şi terapie.

Nu se poate practica decât o medicină individuală şi veţi observa cu uşurinţă că tocmai afecţiunile sifilitice se manifestă diferit la un om gras şi la un om slab. La un om gras, ne vom chinui mult ca să eliminăm toxina sifilitică. Nu ştiu dacă cineva dintre dvs. are vreo experienţă în acest sens. Cel slab elimină cu uşurinţă; veţi reuşi mai uşor în cazul lui, procedând aşa cum am arătat. Trebuie să obţinem o reacţie, să se produca o puternică sudaţie, altfel veţi avea tot felul de tulburări interne, de sechele, căci procesul morbid nu avansează. Trebuie să existe o reacţie. Ar trebui, poate, să recurgeti la alte mijloace pentru a obţine această reacţie, chiar la un om gras. În acest caz, când remediul obişnuit nu provoacă nici o reacţie, vom putea recurge la ceea ce, în natură, a pătruns până în procesul astral, vom putea folosi gogoaşa de ristic. Am vorbit ieri despre ea, în acest context. [ Nota 21 ]

Gogoaşa de ristic a solicitat deja forţele etericului care tind spre rotunjire, ea manifestă principiul mercur în regnul vegetal. Triturând gogoaşa de ristic cu veninul de viespe care a provocat-o, veţi obţine un remediu capabil să provoace o reacţie în cazurile dificile.

În ceea ce ne priveşte, avem prea puţini bolnavi pe care să-i observăm meticulos, cu grijă. Îmi închipui că pentru prietenii noştri practicieni, idealul nu este tocmai acela de a trimite sifiliticii într-un Institut. Dar asemenea fapte pun în lumină întreaga terapeutică. Asemenea tratamente sunt o veritabilă învăţătură pentru terapeutică în general, sunt convins de aceasta. Trebuie să vedem schimbarea de aspect a unui bolnav căruia i s-a administrat respectiva injecţie, căreia i s-a oferit să facă o baie. Trebuie să observăm cu precizie – poate cu ajutorul microscopului – aspectul pielii sale după baie, ciuruită de găurele, aproape nişte vezicule, pentru a ne da seama cât de solicitat este organismul. În această direcţie trebuie să mergem pentru a trata sifilisul.

Într-o asemenea boală, este important să nu ne mulţumim să ajutăm bolnavul, pentru ca apoi să-l abandonăm, ci să vedem cum suportă el tratamentul în continuare. Ajung, astfel, la o întrebare care mi-a fost pusă simultan de mai mulţi dintre dvs., întrebare care vă interesează pe toţi: asocierea unei meditaţii la tratamentul medical. Se poate da un sfat-tip în acest sens?

Dacă evoc tocmai această întrebare în legătură cu sifilisul este pentru că tocmai această boală ne permite să răspundem. Efectiv, orice sifilitic în mod aparent vindecat a făcut din organismul sau ceva diferit faţă de organismul unui om care nu a fost atins de această boală. Căci orice sifilitic nu este vindecat decât aparent, şi o cauză ulterioară poate trezi oricând boala. S-a modificat constituţia şi trebuie să o menţinem în bună stare pe viitor, altfel, ea se va dovedi prea slabă pentru a rezista agresiunilor vieţii obişnuite şi atunci sifilisul va reapărea.

Ei bine, noi nu putem aborda problema meditaţiei decât la modul general, dar ea poate fi legată de cele spuse mai înainte. În sifilis, organizarea Eului tinde să se emancipeze mai mult decât la un om normal. Sifiliticul a făcut din organismul său această fantomă ce rezultă din injectare, iar organizarea Eului a devenit astfel mai independentă pentru restul existenţei decât este ea la cel care nu a avut niciodată sifilis. Trebuie să ţinem seama de această emancipare. Astfel, când îngrijiţi un asemenea bolnav, trebuie să-i treziţi interesul pentru un gând foarte abstract, care va trebui în mod frecvent să-i ocupe spiritul în mod meditativ.

Îl veţi putea sfătui să reflecteze repetat, ritmic, la o problemă de geometrie sau de matematică, astfel încât să întreţină, efectiv, acest proces de abstractizare a organizării Eului său. Trebuie să-şi obişnuiască gândirea să dobândească o anume constituţie. Astfel, îi veţi face mult bine dacă îl veţi sfătui să reflecteze în fiecare dimineaţă, după trezire, la relaţia dintre un triunghi mic şi un triunghi asemenea, mai mare. Unghiurile sunt egale, dar laturile diferite; să se gândească la aceasta lent, la început, apoi din ce în ce mai repede, până ce aproape nu mai vede triunghiurile, apoi din nou lent.

Un asemenea gând, cu diferite înfăţişări, trezit în mod voit, va veni în ajutorul nevoilor organizării Eului. Este un tip de meditaţie care poate fi folositor atunci când, în urma unui proces de vindecare, organizarea Eului s-a emancipat, şi trebuie să-l facem pe sifilitic s-o practice în mod intens pentru a-i uşura existenţa ulterioară. Trebuie să-l facem să vină în ajutorul nevoilor organizării Eului, printr-o asemenea meditaţie, făcută în mod constant, cu ritm variabil. Înţelegeţi acest lucru?

Aceasta ne va conduce spre alte întrebări puse în legătură cu tema noastră. Vom reveni asupra unor aspecte.

Întrebări referitoare la rădăcina de astragal

Este vorba de păstăi. Le desfacem şi găsim în ele nişte boabe tari ca piatra şi pe care trebuie să le facem pulbere fină.

O altă întrebare, aparent străină de subiectul nostru, se leagă totuşi de el, este aceea despre apariţia glaucomului. Cred că, în afara homeopaţilor, acesta nu este tratat decât chirurgical. Dar homeopatia nu este lucidă. Trebuie să ştim pe ce anume se bazează o manifestare cum este aceea a glaucomului. Din punctul de vedere al părţilor constitutive ale omului – corp fizic, eteric, astral şi organizarea Eului –, glaucomul este întru câtva contrariul inflamaţiilor urechii. Cele două afecţiuni sunt opuse polar. Inflamaţiile urechii constituie unul din poli, manifestările glaucomatoase – celălalt. În glaucom există o intensă activitate care infiltrează corpul vitros cu substanţă. El devine prea intens din punct de vedere material, şi se hipertrofiază. Boala constă din această hipertrofie. Ce se întâmplă?

Un asemenea organ cum este ochiul atinge, în raport cu constituţia generală, un grad de izolare obiectivă adecvată. Dacă această izolare devine exagerată, ochiul se îmbolnăveşte, căci restul organismului nu-şi mai poate extinde activitatea asupra lui.

În cazul glaucomului, este foarte interesant să vedem cum corpul eteric – de care ochiul este foarte dependent – pătrunde în globul ocular în aşa fel încât substanţa fizică a corpului vitros se comportă destul de puternic ca substanţă fizică. Corpul eteric nu mai are acces la ea, nu o mai poate infiltra. Aşadar, trebuie să procedăm în aşa fel încât corpul eteric să devină din nou activ şi să modereze activitatea fizică din ochi. Desigur, este un lucru banal să afirmam că, într-un asemenea caz, activitatea globală a acestui aparat este prea slabă, fiind parţial stânjenită. Fiind prea slabă, ea trebuie stimulată. Ea nu poate fi stimulată decât prin intensificarea expiraţiei din organismul uman, s-o facem mai intensă decât este ea la bolnavul de glaucom în cursul bolii sale. Astfel, dvs. puteţi induce o autovindecare a manifestărilor glaucomatoase dacă ajungeţi să stimulaţi expiraţia prin ceea ce administraţi organismului. Veţi fortifica astfel activitatea cefalică şi veţi ajunge să contracaraţi formaţiunea glaucomatoasă, căci, în privinţa afecţiunilor parţiale, organismul este capabil de performanţe extraordinare. Veţi obţine acest rezultat administrând carbonat de calciu provenind din cenuşă de os, combinat cu rădăcinile aeriene ale unei plante. Un asemenea preparat va reglementa respiraţia în mod adecvat.

Înţeleg lucrurile astfel: Administrarea carbonatului de calciu provenind din oase stimulează intens expiraţia. Dar, pentru ca organismul să fie el însuşi angajat în această activitate, pentru ca procesul să nu se desfăşoare fără participarea sa, trebuie să impregnăm acest carbonat de calciu cu impulsurile existente în arborii sau plantele care se caţără întru câtva pe stânci, care au nişte rădăcini aeriene, şi în care ceea ce se săvârşeşte de obicei sub pământ este transpus în aer. Prin aceasta, astfel de rădăcini se transformă în aşa fel încât impulsurile lor se înrudesc cu activitatea respiratorie şi pot aduce integrarea ei. Fără aceste impulsuri, activitatea respiratorie ar fi stimulată de carbonatul de calciu într-un mod absolut involuntar. Dacă, în schimb, amestecaţi carbonatul de calciu cu seva acestor rădăcini aeriene, veţi obţine, în plus, un impuls de a respira, din care va rezulta o fortificare a întregii organizări umane, fortificare necesară pentru a compensa ceea ce s-a pierdut în formaţiunea glaucomatoasă.

Cele de mai sus arată clar că trebuie să privim întotdeauna omul în ansamblu. Dar omul fizic nu este niciodată omul întreg. Corpul fizic nu este niciodată altceva decât o parte, corpul fizic este ficat, stomac etc., iar părţile sunt legate între ele. Corpul eteric este deja, într-o foarte mare măsură, omul întreg. Iar corpul astral este organizat într-un mod foarte ciudat. Suntem tentaţi să spunem că ceea ce constituie corpul astral până la diafragmă – delimitat în acest fel din punct de vedere exterior, local, în mod aproximativ – este total diferit de ceea ce se află sub diafragmă. Ceea ce se efectuează în corpul astral în direcţia capului, a organizării neuro-senzoriale, este în opoziţie cu ceea ce se efectuează în sistemul metabolic-locomotor. Observaţi acest metabolism supus, în principal, influenţei corpului astral. Ceea ce calificăm noi de obicei drept metabolism este, de fapt, o activitate a organismului uman în care singurul lucru capital este activitatea. Metabolismul nu este altceva decât absorbţie şi eliminare de substanţe. În fond, nu hrana însăşi este aceea care interesează metabolismul, ci nimicirea formei sale de substanţă exterioară şi metamorfozarea ei, şi nu cele de care are nevoie organismul. Iar în metabolism, eliminarea se face de la început; se trece direct de la absorbţie la eliminare. Doar o anumită parte este pusă de-o parte, parte care pătrunde până în organizarea neuro-senzorială. Această organizare este, din punct de vedere material, foarte importantă, căci substanţa nervoasă este ultimul rezultat al substanţei metabolice.

Oricât de extravagant ar părea, conţinutul intestinal nu este altceva – aceasta este realitatea – decât substanţă nervoasă rămasă la jumătatea drumului. Substanţa nervoasă, în special aceea a capului, este conţinut intestinal complet transformat de către organismul uman, mai ales de către organizarea Eului. Conţinutul intestinal este lăsat la jumătatea drumului; substanţa nervoasă ajunge la capăt şi atunci, fiind complet epuizată, trebuie să fie transformată de către organism. Astfel, organizarea astrală exercită în metabolismul propriu-zis o activitate complet diferită de cea exercitată în sistemul nervos central. Aceste activităţi constituie cu adevărat o opoziţie polară, una se opreşte la jumătatea drumului, cealaltă merge până la capăt, iar între cele două exista un punct zero. Există, într-adevăr, o polaritate absolută. Dacă am desena corpul eteric, i-am putea da o formă ovoidală; pentru corpul astral, este imposibil, ar trebui să-l desenăm în două părţi, sus şi jos, două părţi a căror activitate este total diferită. Este imposibil să înţelegem omul sănătos sau bolnav fără a înţelege acest lucru. Trebuie să vedem în mod clar că activitatea din sânul metabolismului este absolut diferită de aceea a nervilor, de cea care se efectuează în sânul sistemului nervos. În consecinţă, nu este posibil să acţionăm asupra organismului uman decât dacă pornim de la această noţiune. Administrând pe cale internă nişte preparate provenind din flori, obţinute pe bază de uleiuri eterice, nu le veţi conduce pornind de la partea inferioară a organizării astrale spre cea superioară, ele nu pot fi folosite decât pentru a suscita anumite procese în partea inferioară, în metabolism. De îndată ce folosim ceea ce provine din rădăcină, efectul se propagă de la partea inferioară a organizării astrale spre cea superioară şi se răsfrânge, pornind de aici, asupra întregului organism. Veţi înţelege că modul obişnuit de a privi organismul este puternic marcat de diletantism. Se crede, de obicei, că, trecând de o anumită vârstă, atunci când apare substanţă nouă într-o anumită parte a organismului uman, această substanţă a luat naştere pe calea metabolismului obişnuit. Altfel spus, vechea substanţă ar fi eliminată şi cea nouă s-ar aşeza în locul ei, pe calea metabolismului obişnuit. Aşa îşi reprezintă oamenii că se petrec lucrurile. Nu cred că studentul în medicină din epoca actuală îşi reprezintă altfel lucrurile, decât ca pe un schimb, pe căile metabolismului, substanţele reînnoindu-se în cursul existenţei.

Dar nu aşa stau lucrurile. Atunci când, după un anumit timp, într-o anumită parte a organismului apare substanţă nouă, ea nu a fost secretată de metabolismul obişnuit, acela care nu furnizează decât substanţa sistemului nervos, structura, părţile componente ale sistemului nervos. Activitatea sistemului nervos, în corelaţie cu respiraţia, este aceea prin care sunt integrate organismului substanţele în stare fin divizată, şi ele înlocuiesc, ca substanţă, ceea ce a fost eliminat. Căci aceste eliminări sunt mult mai lente decât se crede. Astfel încât corpul uman nu este construit deloc din alimente. Alimentaţia nu face altceva decât să întreţină activitatea necesară pentru organizarea sistemului nervos. Construirea, construirea de substanţă, nu se face deloc pe calea hrănirii – aceasta nu este decât o iluzie –, ea se face de fapt, din Cosmos. Astfel, atunci când unghiile dvs. tăiate cresc din nou, substanţa nouă nu provine din hrană, care nu are decât rolul de a reconstrui sistemul nervos; ceea ce creşte din nou, ceea ce reînnoieşte în mod substanţial organismul, este absorbit din Cosmos.

Evident, acest fapt dă o imagine absolut diferită despre alcătuirea organismului uman, diferită de aceea care îl consideră doar un fel de canal. Hrana ar intra pe unul din capete, iar, între timp, ceea ce ar deveni inutilizabil, ar fi eliminat şi reînnoit. Dar omul nu este un canal. Ceea ce pare să se producă în el, are loc în străfundurile organismului însuşi. Ceea ce se reînnoieşte periodic la om pătrunde în organism prin respiraţie, şi chiar, în mod subtil, prin organele de simţ. Urechile, în special, sunt nişte organe de absorbţie extrem de importante, ca întreg sistemul senzorial răspândit în tot trupul. Dacă ne reprezentăm atunci fiinţa umană în mod corect, ne vom spune încă de la început că metabolismul este o activitate internă a omului. Organizarea ritmică şi organizarea neuro-senzorială participă, şi ele, la formarea fiinţei umane.

Vom continua şi vom răspunde mâine altor întrebări. Spuneţi-mi fără ezitare dacă doriţi să mergem în altă direcţie, căci timpul ne este limitat. Cred că putem aborda diferitele probleme ridicate. Dacă cineva are alte întrebări, să facă bine să mi le pună mâine.