Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FIZIOLOGIE ŞI TERAPIE ÎN CONCEPŢIA ŞTIINŢEI SPIRITUALE

GA 314


CU PRIVIRE LA PSIHIATRIE

ALOCUŢIUNE

Dornach, 26 martie 1920

Evident, nu este posibil să oferim astăzi, despre un asemenea subiect, care ar merita să fie tratat în profunzime, mai mult decât nişte indicaţii. Căci studiile psihiatrice actuale ar cere o reformă radicală.

Imposibilitatea în care ne aflăm astăzi, văzând poziţiile lui Friess [ Nota 32 ], care ar trebui să figureze în psihiatrie, ar trebui să ne incite la această reformă. Dar o asemenea reformă nu se va realiza – aceasta reiese, pare-mi-se, din conferinţa Dr. Husemann –, dacă ştiinţa spirituală nu vine să fecundeze ştiinţele specializate. Căci această evoluţie, atât de bine descrisă de Dr. Husemann [ Nota 33 ], care începe în epoca lui Galilei şi culminează în secolul al 19-lea, această evoluţie ştiinţifică a disociat viaţa de gândire în două curente diametral opuse. Găsim, pe de o parte, reprezentările despre materie şi procesele ei, pe de altă parte, viaţa gândirii însăşi, care a luat, aş spune, un caracter tot mai abstract. Astfel, aceste abstracţiuni nu pot fi nişte forţe, nu pot avea o putere de acţiune în omul care nu are posibilitatea să înţeleagă materia, fizicul, pornind de la elementul sufletesc, şi să creeze o punte de legătură spre materie.

Când vorbeşte astăzi despre elementul sufletesc, omul îşi reprezintă, cel mult, o sumă de abstracţiuni sau de impresii abstracte etc. În mod foarte evident, această sumă de abstracţiuni nu pot mobiliza organismul, nu pot crea nici o punte de legătură spre organism. Astfel, nu putem spune că o influenţă exercitată asupra unei vieţi psihice considerate doar o abstracţiune poate influenţa într-un fel organismul fizic real. De cealaltă parte se află ceea ce se ştie despre organismul fizic prin intermediul ştiinţei. Pentru a concretiza manifestările psihice, a fost inventat termenul de manifestări paralele, şi acestea au fost considerate ca fiind efectele organismul fizic. Pornind de la nişte reprezentări concrete astfel elaborate despre organizarea fizică, este imposibil să extragi din ele cea mai mică idee despre viaţa sufletească.

Astfel, astăzi coexistă un punct de vedere asupra vieţii sufleteşti – nu ne interesează acum că acesta este mai mult sau mai puţin materialist –, care nu are în vedere altceva decât nişte abstracţiuni, şi un punct de vedere asupra existenţei materiei, precum şi despre viaţa organică, în care spiritualul nu poate fi întrezărit în nici un fel.

Este, totuşi, evident că nu e uşor să fie găsită o metodă pentru domeniul psihiatriei. De aceea, în ultima vreme a fost părăsită ideea unei relaţii între ceea ce, în om, este organic-fizic, şi procesele sufleteşti care se desfăşoară la nivelul conştienţei.

Şi cum tot timpul există riscul de a te aşeza între două scaune, între elementul fizic-material şi elementul psihic-abstract, devine necesară inventarea unei lumi a inconştientului, foarte ciudată. La aceasta s-a recurs din plin în psihologia analitică, un obiect de studiu deosebit de interesant. Când se va fi realizat o reformă a psihiatriei şi când vom avea iarăşi o psihiatrie ca lumea, acest obiect al cercetării ştiinţifice va trebui să fie verificat cu atenţie de către această nouă psihiatrie, căci ea are de-a face cu el.

Aşadar, pentru a nu cădea între două scaune, a fost imaginat acest inconştient. Bineînţeles, nu am nimic de obiectat referitor la această lume a inconştientului, dar ea trebuie să fie explorată, trebuie să fie cunoscută în mod real cu ajutorul percepţiei suprasensibile pe care o introduce ştiinţa spirituală, care nu construieşte himere, ca freudienii şi alţii ca ei.

Ştiinţa spirituală va contribui la reforma psihiatriei, revenind de la conceptele pur abstracte şi fără viaţă la nişte concepte conforme cu adevărul, la nişte concepte care există în lume ca realitate vie, la nişte concepte pe care le dobândim cufundându-ne în real, datorită metodelor acestei ştiinţe spirituale. Ajungând la asemenea metode, care ne conduc la nişte concepte conforme cu realitatea, la nişte concepte care nu sunt simple abstracţiuni, ne vom croi calea spre realitate, vom construi o punte de legătură între sufletescul şi fizicul omului. Dacă dorim o psihiatrie serioasă, care să aibă o altă înfăţişare decât cea actuală, trebuie să avem o altă reprezentare despre elementul sufletesc şi cel fizic.

Actuala sumă de abstracţiuni, inclusiv cele care înglobează legile fizice – aceste legi fizice tot mai subtile –, această sumă de abstracţiuni nu este capabilă să pătrundă în realitatea proceselor.

Cum aţi putea descoperi, printre abstracţiunile care figurează în ştiinţe, cele două fapte importante – sunt, într-adevăr, fapte – pe care le-am menţionat în prima conferinţă din această serie, despre o fiziologie a inimii, întemeiată pe ştiinţa spirituală, şi despre o concepţie inversată cu privire la legea biogenetică fundamentală, aplicată cosmogoniei, întemeiată pe ştiinţa spirituală?

Asemenea exemple arată că metodele ştiinţei spirituale sunt cu adevărat în măsură să abordeze calea care conduce de la viaţa sufletească la lumea obiectivă, să creeze o punte de legătură între ceea ce numim element sufletesc şi ceea ce numim element fizic.

O asemenea metoda este necesară mai mult ca oricând în studiul psihiatriei, unde nu vom reuşi să realizăm ceva decât dacă suntem capabili să observam în mod corect faptele care ţin de acest domeniu. Iar aceste fapte sunt cu atât mai greu de observat, cu cât ele cer o obiectivitate mai mare decât faptele referitoare la efectele legilor fizice. Căci viaţa umană nu ne oferă deloc posibilitatea de a face o distincţie absolută, atunci când trecem de la omul sănătos, relativ sănătos, la omul relativ bolnav. Desigur, omul parcurge o dezvoltare absolut individuală, o existenţă particulară, dar el ajunge la această dezvoltare individuală prin viaţa lui sufletească, prin ceea ce se abate, în cadrul vieţii sale sufleteşti, de la dezvoltarea directă. Nu aşa stau lucrurile în privinţa a ceea ce, în sfera fizicului, se abate de la dezvoltarea aşa-numită normală. Aceasta nu este decât o indicaţie, ar trebui să vorbim ore întregi pentru a pune la punct în detaliu faptul că nu putem lua omul în mod izolat. Omul este, mult mai mult decât se crede în general, o fiinţă socială, în sensul profund al cuvântului. Astfel, rareori putem aprecia bolile psihice pe baza biografiei unui individ izolat. Este aproape imposibil.

Aş vrea sa ilustrez acest fapt printr-un exemplu ipotetic, mai bine decât printr-o teorie. Se poate întâmpla ca, într-o comunitate oarecare, familială sau de alt fel, să coabiteze două persoane. După un anumit timp, una dintre ele are nenorocirea să sufere un atac care necesită o internare psihiatrică. Poate fi, desigur, tratat izolat, dar, procedând astfel, dacă ne facem o idee bazându-ne numai pe situaţia acestei persoane izolate, vom fi, în majoritatea situaţiilor, victima unei iluzii. Căci se poate întâmpla, acesta este un caz frecvent, ca un alt membru al comunităţii din care face parte cel care a devenit bolnav psihic, se poate întâmpla ca acest altul să poarte în el complexul de forţe care l-a condus pe cel dintâi la boala psihică. Aşadar, pornim de la doi indivizi, individul A şi individul B. A face o criză psihiatrică. B este purtătorul unui complex de forţe de natură organică; acest complex, luat izolat, ar revela, poate, într-o măsură mult mai mare, ceea ce este considerat a fi cauza bolii lui A. Cu alte cuvinte, B, care nu este atins din punct de vedere psihiatric, poartă în el o cauză de boală psihică într-un mod mult mai intens decât individul A, care a trebuit să fie internat. În realitate, nu este vorba de o simplă eventualitate. Căci individul A, făcând abstracţie de complexul de forţe considerat ca fiind cauza bolii psihice, are o constituţie slabă, care nu suportă acest complex. Celălalt, B, îl suportă, dar nu A. Dar A nu s-ar fi îmbolnăvit dacă nu ar fi fost supus influenţei lui B, împreună cu care trăieşte şi care, în acest caz, poate fi extraordinar de nefastă, el nu s-ar fi îmbolnăvit dacă nu ar fi fost în mod constant influenţat psihic de către B, care este robust.

În multe cazuri, un exemplu ca acesta este o realitate. Vedeţi cât de mult trebuie să se bazeze o psihiatrie serioasă pe realitate, dacă nu vrea – ceea ce, totuşi, astăzi se întâmplă frecvent – să rămână la un simplu joc. Este vorba cu adevărat să nu privim omul în mod izolat, ci în ambianţa lui socială.

Acest mod de a vedea lucrurile trebuie generalizat, căci acelaşi fenomen se extinde şi în cazul altor boli. Este o mare deosebire între situaţia când un anumit complex de forţe atinge un individ slab şi aceea când acest complex atinge un individ robust. Să presupunem două persoane care coabitează într-o anumită perioadă a vieţii lor. Una a moştenit o natură ţărănească robustă, celălalt este născut din trei generaţii de orăşeni. Se poate ca cel cu natura robustă să poarte în el un complex foarte intens, pe care îl suportă perfect; el nu se îmbolnăveşte. Celălalt nu are complexul decât prin contagiune psihică, prin mimetism, prin ceea ce trece mereu de la un om la altul, dar el nu-i suportă efectele.

Trebuie să ţineţi seama de toate acestea, dacă vreţi să vorbiţi despre psihiatrie pornind de la realităţi, şi nu de la nişte teorii şi programe; vedeţi de ce trebuie să ţinem seama dacă vrem în mod serios să ne orientăm spre ceea ce izvorăşte din cunoaştere. Observaţi cât de mult s-a specializat ştiinţa după Galilei şi cât de necesar este să-şi cucerească forme reînnoite, capabile să fecundeze toate domeniile. Astfel, cunoştinţele umane, în special cele care conduc la viaţa practică, vor ajunge la declin.

Astfel, voi putea relua, pentru psihiatrie, ceea ce am spus despre şcolile Waldorf, despre arta pedagogică: Nu cu noi formulări teoretice vom merge înainte, ci introducând ştiinţa vie a spiritului în acest domeniu. Ceea ce este valabil pentru pedagogie, este valabil şi pentru psihiatrie. Nu pornind de la nişte concepţii înguste, declarând că acest lucru sau altul trebuie ameliorat în cadrul psihiatriei, nu în acest fel vom progresa, ci însuşindu-ne acest gând: Cunoaşterea, în general, trebuie întemeiată pe ştiinţa spiritului, şi atunci, pe această bază, psihiatria se va reforma de la sine, ea va realiza ceea ce mulţi oameni doresc cu ardoare, lucru care nu se poate realiza pe baza metodelor ştiinţifice moderne, am arătat acest fapt, îndeajuns, ieri şi azi.

Vedeţi dvs., ceea ce decurge chiar dintr-o vulgarizare – iertaţi-mi cuvântul – a ştiinţei spirituale este o cunoaştere a omului infinit mai bună decât cea actuală. Nu poate fi vorba de o cunoaştere umană de felul aceleia care are loc atunci când oamenii stau unul în faţa celuilalt. Ei trec unul pe lângă altul, şi fiecare trăieşte pentru sine. Ştiinţa spirituală va face ca omul să fie deschis spre o cunoaştere reciprocă. Atunci, multe lucruri despre care credem că aparţin domeniului patologiei psihiatrice vor trece în domeniul igienei sufleteşti. Astăzi suntem pe punctul de a trece direct de la sindroamele psihice, de la tulburările psihice ale existenţei, la nişte idei general acceptate, fără a vedea aici nimic anormal, patologic. Şi, dacă am examina nu doar unul din conceptele general admise, am observa că ne-am angajat, dar mai lent, pe o cale identică aceleia care este urmată pentru a examina un sindrom psihic, care, pentru că se desfăşoară mai rapid, este considerat astăzi anormal din punct de vedere psihic.

Vedem, astfel, că toate discuţiile despre reformele de amănunt în domeniile ştiinţifice particulare nu conduc la mare lucru. În schimb, dacă ne hotărâm – dar sufletele, multe suflete sunt astăzi prea adormite – să fecundăm viaţa ştiinţifică aşa cum înţelege acest lucru ştiinţa spirituală, atunci un domeniu ştiinţific cum este acela care tratează devierile vieţii psihice, acela al medicinei psihiatrice, se va reforma de la sine. Chiar pentru nişte cazuri care merg la rebeliune, la nebunia furibundă, la imbecilitate etc., se va descoperi semnificaţia acestor devieri în raport cu o dezvoltare normală. Şi, în multe privinţe, vom observa că reîntoarcerea la nişte concepte mai sănătoase asupra vieţii în general va corecta eroarea oficială despre devierile, despre bolile psihice.

Căci este extraordinar de greu să stabilim o limită exactă între viaţa aşa-zis normală şi cea anormală din punct de vedere psihic. Este greu, de exemplu, să ştim dacă este vorba de o viaţă sufletească normală, în cazul recent, produs în apropiere de noi, la Basel, al unui om care a lăsat prin testament o sumă importantă celui care se va izola într-o singurătate completă până când va ajunge să dovedească nemurirea sufletului. Acesta este conţinutul testamentului unei persoane din Basel; nu ştiu ce s-a întâmplat în continuare. Cred că moştenitorii, contestând testamentul, au intentat acţiune juridică – nu psihiatrică –, dar nu ştiu dacă psihiatria a jucat aici vreun rol. Dar, dacă încercaţi să determinaţi dacă este vorba de un caz psihiatric, de o glumă sau de o exacerbare a sentimentului religios, va fi foarte greu să discerneţi realitatea, căci – şi, într-adevăr, despre aceasta este vorba – conceptele noastre s-au diluat treptat în faţa realităţii. Trebuie să le fortificăm din nou, însă doar ştiinţa spirituală le va reda vigoarea. Şi, printre multe altele, va beneficia şi psihiatria de acest lucru.