Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CURSUL DE PEDAGOGIE CURATIVĂ

GA 317


CONFERINŢA 1

Dornach, 25 iunie 1924

Acum, dragii mei prieteni, avem o serie întreagă de copii care, pe baza unei dezvoltări incomplete, trebuiesc educaţi, respectiv – pe cât posibil, trebuiesc vindecaţi. O parte din aceşti copii îi avem aici, în «Institutul Clinic-Terapeutic» [ N.Tr. 1 ], iar o altă parte îi aveţi D-voastră în «Lauenstein» [ N.Tr. 2 ]. Ceea ce avem de expus aici va fi astfel orientat încât să ducă, pe cât posibil în mod nemijlocit, la aplicarea în practică. Vom fi de asemenea în măsură, prin aceea că D-na Dr. Wegman [ N.Tr. 3 ] ne va pune la dispoziţie pentru demonstraţii copiii de aici (acest lucru ni-l putem permite între noi), să examinăm câteva cazuri în mod nemijlocit – ad oculos.

Pentru început doresc însă să vorbesc astăzi despre fiinţa unor astfel de copii. Este fără îndoială firesc că fiecare din cei ce vor să educe copii dezvoltaţi imperfect trebuie să posede cunoştinţe profunde prealabile în privinţa practicii educării copiilor normali. Aceasta ar trebui să-şi însuşească fiecare din cei ce vor să educe astfel de copii. Căci trebuie să ne fie limpede faptul că tot ce se poate manifesta la copii imperfect dezvoltaţi, la copii bolnavi, este perceptibil, într-un mod mai intim-subtil şi în cazul vieţii sufleteşti aşa-zise normale – trebuie doar să fii în stare să observi viaţa sufletească normală. S-ar putea spune că, pe undeva, într-un ungher, se află în fiecare om o aşa-zisă abnormitate. De pildă doar aşa ceva ca un fel de uşoară fugă de idei, sau o incapacitate de a plasa cuvintele în vorbire la distanţa potrivită, astfel încât cineva fie că aruncă cuvintele unele peste altele, fie că auditorul poate merge la plimbare între două cuvinte rostite – sau neregularităţi asemănătoare, ce se pot manifesta şi în viaţa volitivă sau afectivă, şi care pot fi recunoscute, cel puţin într-o măsură infimă, la majoritatea oamenilor. Şi vom mai avea de vorbit şi mai târziu câte ceva despre astfel de neregularităţi, întrucât ele trebuie să aibă valabilitate de simptom pentru cel ce vrea să abordeze din punct de vedere educativ sau terapeutic neregularităţile majore. În aceste cazuri trebuie să-ţi poţi face studiile de simptomatologie, aşa cum medicul vorbeşte în cazul bolilor despre simptome, pe baza cărora el recunoaşte bolile, sau despre complexe de simptome, pe baza cărora el poate diagnostica patologicul; dar el nu va confunda niciodată ceea ce rezidă în complexul de simptome cu ceea ce constituie conţinutul substanţial al bolii.

Tot astfel nu trebuie considerat ceea ce se remarcă la viaţa sufletească a copilului imperfect dezvoltat drept altceva decât simptome. Aşa-zisa psihografie nu este nimic altceva decât o simptomatologie. Şi dacă psihiatria nu face nimic altceva decât să descrie manifestările psihice anormale raportate la gândire, simţire şi voinţă, aceasta nu înseamnă mai nimic altceva, decât că ea a făcut progrese în descrierea precisă a complexelor de simptome, dar totodată că ea – nefiind în stare să depăşească această psihografie –, este absolut incapabilă să pătrundă în substanţialitatea bolilor. Trebuie pătruns în substanţialitatea stării patologice, şi pentru aceasta v-ar putea fi de folos o reprezentare pe care vă rog să v-o însuşiţi.

Să presupunem că am avea aici (v. fig. 1, planșa 1 stânga) corpul fizic al omului, aşa cum îl întâlnim în cazul creşterii copilului preşcolar. Apoi avem aici, într-o oarecare măsură luând fiinţă, ivindu-se din acest corp fizic al omului, viaţa sufletească. Această viaţă sufletească, care ne poate întâmpina sub forma manifestărilor sufletului infantil, poate fi normală sau anormală. În ultimă instanţă nu avem nici un drept să vorbim despre normalitatea sau abnormitatea vieţii sufleteşti a copilului în afară de aceea că ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce este „normal“ în sensul unei „medii statistice“. Nu există nici un alt criteriu în afară de ceea ce are valabilitate generală în cadrul unei comunităţi filistine. Şi dacă această comunitate consideră ceva ca fiind „ca lumea“ sau „cum trebuie“, atunci viaţa sufletească „anormală“ este tot ceea ce în ochii acestor filistini nu corespunde acestei vieţi sufleteşti „normate“. Un alt criteriu nu există la urma-urmei. De aceea judecăţile sunt deosebit de confuze atunci când – după constatarea unei abnormităţi –, se începe cu tot felul de practici, în credinţa de a putea ajuta; dar în loc de a ajuta, nu faci nimic altceva decât să elimini o porţie de genialitate. Cu o astfel de judecată nu poţi face nimic, şi primul lucru care ar trebui realizat ar fi ca medicul şi educatorul să refuze astfel de judecăţi: să depăşească afirmaţia că ceva este „cum trebuie“ sau „ca lumea“ – conform uzualelor obişnuinţe de gândire. Tocmai în acest domeniu este de o necesitate eminentă să nu se facă uz de critică, ci să fie privite lucrurile în sine. Căci despre ce este vorba în cazul omului?

figura 1

Figura 1 [ Notă ] (vezi Planşa 1 mai jos)

Să facem acum abstracţie de această viaţă sufletească ce se naşte, oricum doar treptat, şi la care sunt părtaşi uneori educatori extrem de dubioşi; făcând abstracţie de această viaţă sufletească, avem îndărătul corporalităţii un alt spiritual-sufletesc, un spiritual-sufletesc ce descinde din lumile spirituale între concepţie şi naştere. Această viaţă sufletească nu este ceea ce descinde din lumile spiritual-sufleteşti, ci este o altă viaţă sufletească, în primă instanţă invizibilă exterior pentru conştiența terestră. O desenez aici schematic, îndărătul celeilalte (v. fig. 1, galben). Această viaţă sufletească ce descinde ia în stăpânire corpul, care este clădit conform eredităţii, din succesiunea generaţiilor. Dacă această viaţă sufletească este de o asemenea natură, încât fie că, prin pătrunderea substanţei ficatului, constituie un ficat bolnav, fie că găseşte în corpul fizic şi eteric un element ereditar patologic, şi prin aceasta ia naştere o senzaţie patologică, atunci avem de a face cu o îmbolnăvire. Tot astfel poate fi oricare alt organ sau sistem inclus în mod necorespunzător în ceea ce descinde din cosmosul sufletesc-spiritual. Şi doar atunci când există aici această legătură dintre ceea ce descinde şi ceea ce este moştenit, la constituirea acestui sufletesc-corporal, atunci ia naştere, însă numai ca imagine reflectată, ceea ce constituie viaţa noastră sufletească, observată în mod obişnuit ca gândire, simţire şi voinţă (violet). Gândirea, simţirea şi voinţa, sunt prezente doar ca imagine reflectată, în realitate doar o imagine oglindită, care dispare atunci când adormim. Adevărata viaţă sufletească permanentă este aici, îndărăt, descinde, parcurge vieţi pământeşti repetate, şi sălăşluieşte în organizaţia corporală. În ce fel sălăşluieşte ea în corp?

Să-l considerăm pentru început pe om în raport cu tripartiţia sa: sistem nervos, sistem ritmic, sistem metabolic-motor. Sistemul neuro-senzorial trebuie gândit ca fiind localizat – desigur, schematic, dar ne vom înţelege – în principal în cap: putem vorbi de sistemul capului, atunci când vorbim de sistemul neuro-senzorial; şi acest lucru, în ce-l priveşte pe copil, cu atât mai mult cu cât partea constructivă a sistemului nervos îşi are sediul principal în cap, de unde îşi extinde activitatea asupra întregului organism. Acest sistem, acest sistem neuro-senzorial este localizat în cap, şi este un sistem sintetic.

Este sintetic: ce vreau să exprim prin aceasta? El întruneşte toate activităţile organismului. În cap este conţinut într-o oarecare măsură întregul om. Când se vorbeşte despre activitatea ficatului – şi ar trebui să se vorbească de activitatea hepatică, căci ceea ce văd ca ficat nu este decât procesul hepatic fixat –, această activitate are lor în partea de jos a corpului. Dar fiecărui complex funcţional de acest gen îi corespunde o activitate în cap. Dacă schiţez acest lucru în mod schematic (v. fig. 2, planșa 1 dreapta), lucrurile stau în felul următor: Aici este activitatea ficatului; acestei activităţi îi corespunde o activitate oarecare în capul omului, în creier. Aici, în partea de jos a organismului, ficatul este relativ izolat de celelalte organe – rinichi, stomac etc. În creier confluează toate aceste activităţi – a ficatului, împreună cu toate celelalte activităţi –, astfel încât capul este instanţa supremă care sintetizează tot ceea ce se petrece în organism. Prin această activitate sintetică este indus un proces de deconstrucţie; are loc o eliminare a substanţialului.


figura 2
plansa 1
[măreşte imaginea]
Figura 2 Planşa 1

Aşa cum în cap avem un proces de sinteză, în totalitatea restului organismului, în special în sistemul metabolic-motor, avem un proces analitic. Acolo, în contrast cu capul, totul este menţinut disparat, totul este într-o stare disociată. Pe când în cap funcţia renală şi intestinală au loc împreună, în contrast cu aceasta, în restul organismului totul are loc separat, astfel încât putem spune, dacă schiţăm aici în continuare schematic: activitatea ficatului, de pildă, sau a stomacului etc., sunt separate una de cealaltă, pe când în cap ele confluează, totul se întrepătrunde, se sintetizează. Această întrepătrundere – cu eliminare concomitentă a substanţei, ca şi cum ar ploua –, această activitate sintetică stă în principal la baza activităţii de gândire. Pentru ca omul să poată gândi, pentru ca el să se poată manifesta şi acţiona, trebuie ca ceea ce vine din spiritual-sufletesc să fie dotat cu funcţia de sinteză, şi prin aceasta să integreze substanţa ereditară. Prin aceasta se poate vedea în substanţa ereditară integrată sintetic o oglindă. Astfel aveţi următorul fapt: în cap are loc organizarea sintetică la descindere din spiritual sufletesc, şi prin aceasta capul devine o oglindă, în care este reflectată lumea exterioară, fapt ce creează gândirea pe care o observăm în mod obişnuit. Trebuie deci să deosebim între două funcţii de gândire: cea care se află îndărătul perceptibilului, şi care clădeşte creierul – aceasta este cea permanentă –, şi cea care nu este o realitate, ci doar o reflectare, care este estompată tot mereu la adormire, şi care dispare atunci când omul nu gândeşte.

O altă parte a ceea ce descinde din sufletesc-spiritual clădeşte analitic sistemul metabolic-motor, clădeşte organele izolate, care posedă diferite contururi individuale bine definite. Dacă observaţi acum întregul corp cu contururi individuale bine definite, veţi găsi în cadrul său: ficat, plămâni, rinichi, inimă etc., cu care stau în relaţie şi sistemul metabolic-motor. Sistemul ritmic nu-l vedem, iar ceea ce este „umplut“ cu substanţă fizică aparţine de sistemul metabolic-motor; cea ce este vizibil la creier aparţine tot de sistemul metabolic-motor. Ceea ce constituie aceste organe individuale construite analitic stă la baza vieţii volitive a omului, la fel cum activitatea sintetică stă la baza gândirii. Astfel viaţa volitivă se întemeiază pe ceea ce există în organism ca organe.

Să facem acum observaţia următoare: să ne gândim la un adult relativ în vârstă; ce s-a petrecut cu acest om adult pe parcursul vieţii sale? A împlinit vârsta de şapte ani, şi-a schimbat dentiţia de lapte cu cea definitivă; a împlinit 14 ani, a atins maturitatea genitală; a împlinit 21 de ani, a ajuns la o consolidare a vieţii sale sufleteşti. Acum trebuie, dacă vrem să înţelegem evoluţia copilului, să deosebim între corpul pe care-l „poartă“ omul înainte, sau după schimbarea dentiţiei. Ceea ce în acest proces se exemplifică doar în mod deosebit de evident, are loc în permanenţă. Corpul este „schimbat“ an de an; noi eliminăm permanent ceva din corp, există un flux centrifugal permanent, care elimină acest corp; şi aceasta duce la faptul că acest corp este realmente reînnoit la fiecare cca 7-8 ani.

Această reînnoire este deosebit de importantă în perioada schimbării primei dentiţii, în jurul celui de-al 7-lea an de viaţă. De ce? Corpul pe care-l posedă omul de la naştere până la schimbarea dentiţiei de lapte este, într-o oarecare măsură, doar un model, pe care-l preluăm din exterior, de la părinţi, şi conţine forţele ereditare. La acest corp construiesc şi strămoşii noştri. Noi eliminăm acest corp în decursul primilor şapte ani de viaţă. Ce se petrece aici? Un corp cu totul nou ia naştere; ceea ce omul „poartă“ după schimbarea primei dentiţii nu mai este clădit de forţele ereditare, ci este clădit exclusiv din spiritual-sufletescul ce descinde (la naştere), astfel încât omul posedă un corp substanţial ereditar numai până la schimbarea dinţilor; şi el elimină, cu timpul, acest corp moştenit. Omul îşi clădeşte un nou corp din individualitatea sa. Corpul nostru „propriu“ îl moştenim în realitate de-abia o dată cu dentiţia definitivă. Numai că lucrurile se petrec în aşa fel încât corpul ereditar este folosit ca model şi, în funcţie de faptul cum viaţa spiritual-sufletească este mai mult sau mai puţin puternică, spiritual-sufletescul va fi mai apt să abordeze în mod mai individual ceea ce există ca model ereditar, sau se subordonează forţelor ereditare şi, în acest caz, trebuie să-şi modeleze cel de-al doilea corp aşa cum a fost format primul de către părinţi.

Ceea ce este propagat în mod obişnuit ca teorie a eredităţii este un nonsens. Această teorie de uzanţă prelungeşte pur şi simplu legitatea creşterii, valabilă până la dentiţia definitivă, dincolo de această limită, în viaţa de mai târziu. Dar lucrurile stau altfel: forţele ereditare nu sunt valabile decât până la schimbarea dentiţiei de lapte; după aceea, individualitatea îşi ia în posesie şi îşi clădeşte cel de-al doilea corp.

Va trebui să deosebim tocmai în cazul copilului între corpul ereditar şi ceea ce se manifestă în corpul individual ca urmare a (forţelor) corpului ereditar. Acest corp individual, şi numai acesta poate fi numit corpul personalităţii omului, se clădeşte treptat. Şi acum, la vârsta dintre 7 şi 14 ani, are loc munca cea mai asiduă de care este capabilă individualitatea: sau învinge individualitatea forţele eredităţii – şi atunci omul, în perioada de tranziţie la dentiţia permanentă, evidenţiază faptul că s-a eliberat de forţele eredităţii, sau – şi acest fapt poate fi bine remarcat, şi trebuie să-l avem în vedere ca educatori –, individualitatea este învinsă în totalitate de forţele eredităţii, prezente în model. În acest caz, asemănarea ereditară cu părinţii se perpetuează după cel de-al şaptelea an de viaţă. Aceasta depinde de individualitate, şi nu de forţele eredităţii. La fel de puţin cum se poate afirma, – în cazul în care mie, ca pictor, mi se dă un model pe care să-l imit, dar eu modific puternic imaginea modelului, – că pictura mea a fost creată de cel ce mi-a dat modelul, la fel de puţin putem afirma: Ceea ce „purtăm“ începând cu cel de-al şaptelea an de viaţă este ceva moştenit. Acest lucru trebuie menţinut ferm în conştiența spirituală, şi trebuie să ştim cât de puternic acţionează individualitatea de la caz la caz.

Omul trece între 7 şi 14 ani printr-un proces de creştere şi devenire care exprimă, cât de pregnant posibil, individualitatea sa, pe care a adus-o prin descinderea din lumea spiritual sufletească. Din acest motiv omul este în această perioadă relativ izolat în raport cu lumea înconjurătoare. Şi tocmai în această perioadă avem posibilitatea de a observa minunata dezvoltare a forţelor individualităţii.

Dar omul ar deveni, dacă în viaţa sa ulterioară s-ar perpetua această fază de dezvoltare, o fiinţă care ar respinge totul, ar deveni insensibil faţă de lumea exterioară. Însă în această perioadă el îşi clădeşte deja cel de-al treilea corp, care iese la iveală o dată cu maturizarea genitală. Acest corp este clădit în strânsă relaţie cu forţele telurice ambiante. Ceea ce duce la relaţia dintre bărbat şi femeie nu este totul: supraevaluarea în această direcţie [ N.Tr. 4 ] este doar o urmare a concepţiilor noastre materialiste. În realitate, toate relaţiile cu lumea înconjurătoare, care se stabilesc concomitent cu maturizarea genitală, sunt de aceeaşi natură: de aceea ar trebui să se vorbească în ultimă instanţă despre o maturizare terestră, şi nu de o maturitate sexuală, iar în cadrul acestei maturizări terestre să se ia în consideraţie maturitatea senzorială şi maturitatea respiratorie, maturizarea genitală fiind şi ea un subdomeniu. Aşa stau lucrurile în realitate. În acest moment omul devine matur-terestru, reia în sine tot ceea ce-i este străin, dobândeşte facultatea de a nu fi insensibil faţă de lumea înconjurătoare. Omul devine impresionabil în raport cu ambientul. Înainte de aceasta el nu este impresionabil pentru celălalt sex, dar totodată nici pentru restul ambientului. Aşadar, în acel moment, omul îşi clădeşte cel de-al treilea corp, care acţionează până la începutul celui de-al treilea deceniu de viaţă.

Ceea ce a descins din lumea spirituală, şi-a găsit deja o finalizare prin schimbarea dentiţiei de lapte, a acţionat până la maturizarea terestră şi până la cca 21 de ani; s-a manifestat deja în organe, care sunt acum prezente, şi l-a maturizat pe om – individual-terestru. Dacă acum se manifestă o abnormitate a vieţii sufleteşti, care se reflectă conform construcţiei organelor – ce este condiţionată de întregul proces de dezvoltare –, atunci este realmente prezentă, fireşte, o abnormitate sufletească. Dacă însă apare o abnormitate în ficat sau într-un alt organ după ce omul a împlinit vârsta de 21 de ani, acest organ este deja atât de emancipat şi autonom, încât sufletescul voinţei se poate menţine independent de el. Aceasta poate fi cazul cu atât mai puţin, cu cât avansăm mai mult retrograd în vârsta copilului. La omul adult, întrucât organele au deja o anumită orientare, viaţa sufletească este relativ autonomă, iar o afecţiune organică nu acţionează atât de puternic asupra vieţii sufleteşti, ci poate fi tratată ca atare: ca afecţiune organică. La copil acţionează încă totul în ansamblu: un organ afectat acţionează încă până în viaţa sufletească, chiar foarte puternic.

Bolile actuale, diagnosticate în mod obişnuit în cadrul patologiei actuale, sunt bolile mai grosiere. Bolile mai subtile nu sunt real-accesibile histologiei, ele îşi au sediul în componenta lichidă care impregnează, de pildă, ficatul, în dinamica lichidului, sau chiar în dinamica elementului gazos, care impregnează ficatul. Chiar şi calorizarea [ N.Tr. 5 ] unui astfel de organ este de o deosebită importanţă pentru viaţa sufletească.

În ceea ce privește organismul copilului avem deci, atunci când este vorba de un defect al voinţei, să ne punem întrebarea: Cu care organ, cu ce deficienţă organică stă un astfel de defect volitiv în relaţie? Aceasta este întrebarea mai importantă.

Defectul de gândire nu este de o asemenea enormă importanţă. Marea majoritate a defectelor sunt, de fapt, defecte volitive, căci chiar şi atunci când aveţi un defect de gândire, trebuie să cercetaţi în ce măsură acest defect de gândire este un defect de voinţă. Căci, atunci când gândiţi prea repede sau prea lent, gândurile pot fi în sine corecte, şi nu este vorba decât de faptul că voinţa, care acţionează în relaţionarea reciprocă a gândurilor, are un defect. Trebuie cercetat în ce măsură este implicată aici voinţa. Un defect de gândire propriu-zis poate fi constatat doar atunci când, independent de voinţă, apar deformări ale gândurilor – iluzii senzoriale. În cadrul relaţionării cu lumea exterioară, ele se manifestă în adâncurile subconştientului; în acest caz este dereglată însăşi imaginea reprezentării – sau atunci când avem ceva de genul ideilor fixe, care, prin aceea că sunt idei fixe, sunt excluse din voinţă. Asupra unui lucru trebuie îndreptată atenţia în primul rând: dacă este vorba de un defect de voinţă, sau avem a face cu un defect de gândire. Defectele mentale aparţin deja de domeniul tratamentului special. În cadrul tratamentului copiilor insuficient dezvoltaţi avem de a face în majoritatea cazurilor cu defecte volitive.

Acum veţi gândi, desigur, ce rol joacă întreaga fiinţă a omului în evoluţia sa. Veţi putea aprecia acest lucru pe baza a ceea ce a fost expus în legătură cu această evoluţie. Luaţi doar primii şapte ani de viaţă; aici pot exista defecte ereditare; pentru această perioadă se iau în consideraţie în principal defecte ereditare. Dar un astfel de defect ereditar nu trebuie privit în modul sinistru, practicat în cadrul ştiinţei actuale; defectul ereditar nu ne este dat prin hazard, ci ne este dat ca o necesitate karmică. Noi ne alegem corpul care este defect de-a lungul generaţiilor, şi aceasta din motivul ignoranţei noastre, ce-i drept, în lumea spirituală. În cazul forţelor ereditare defectuoase a preexistat o necunoaştere a organizaţiei umane, încă înainte de concepţie. Este necesar, înainte de a descinde pe Pământ, să se cunoască în mod foarte precis organismul uman; altfel nu este posibilă includerea corectă în acest organism în primii şapte ani, şi transformarea sa. Şi cunoştinţele pe care le dobândeşte omul între moarte şi o nouă naştere, în ce priveşte organizarea lăuntrică a organismului, sunt incomparabil mai mari decât picătura de cunoştinţe pe care le dobândeşte de la exterior fiziologia sau histologia. Acestea nu constituie în realitate decât un nimic. Dar această cunoaştere, pe care o avem în lumea spirituală, şi care descinde şi se scufundă în corp, şi prin faptul că se scufundă este uitată, această cunoaştere nu se orientează prin simţuri către lumea exterioară. Această cunoaştere este incomensurabilă, dar este împiedicată atunci când, într-o viaţă pământească, noi nu dezvoltăm interes pentru lumea ce ne înconjoară, sau dacă suntem împiedicaţi să dezvoltăm acest interes. Imaginaţi-vă că o anumită epocă de civilizaţie îi ţine pe oameni în încăperi închise, de dimineaţă până seara, astfel încât ei nu pot avea interes pentru lumea exterioară. Cum acţionează o astfel de civilizaţie? Ea exclude cunoaşterea de către om a lumii exterioare. Iar atunci când un om trece prin moarte în această stare de izolare, şi prin aceasta duce în lumea spirituală puţine cunoştinţe prealabile pentru ca în această lume spirituală, în care este conţinut totul, să poată cunoaşte organismul uman, şi să-şi asimileze această cunoaştere, el vine, atunci când descinde pe Pământ, cu o cunoaştere diminuată, faţă de cea a unui om care şi-a dobândit o privire deschisă pentru lumea sa înconjurătoare.

Un alt secret este următorul: ieşiţi în lume şi credeţi că a umbla, de pildă, o zi prin lume, este de importanţă minoră. Acest lucru este într-adevăr de importanţă minoră pentru conştienta obişnuită, dar nu pentru ceea ce clădeşte subconştientul în cadrul conştienţei habituale; căci dacă mergeţi doar o zi prin lume, şi o priviţi mai atent, mai exact, aceasta este deja condiţia prealabilă pentru cunoaşterea interiorului omului. Lumea exterioară din cadrul vieţii pământeşti este lume lăuntrică spirituală în existenţa de după moarte. Şi vom mai vorbi despre ceea ce provoacă civilizaţia noastră, şi de ce avem de a face cu copii subdotaţi. Acei oameni, care trăiesc astăzi izolaţi de lumea exterioară, vor reveni cu toţii, cândva, în necunoaşterea organismului uman, şi îşi vor alege generaţia premergătoare care, altfel, ar rămâne sterilă. Tocmai acei oameni vor fi aleşi, care să poată livra corpuri deficiente, pe când cei care ar putea livra corpuri sănătoase, vor rămâne sterili. Este realmente dependent de întreaga evoluţie a unei epoci felul în care se clădeşte o generaţie la descinderea pe Pământ. Şi atunci când examinăm un copil, trebuie să vedem ce trăieşte în el din viaţa pământească precedentă. Trebuie înţeles copilul, de ce îşi alege organe care, din punct de vedere ereditar, sunt afectate, şi de ce se include, printr-o personalitate imperfect dezvoltată, în acest corp, pe care-l prelucrează.

Reprezentaţi-vă ce posibilităţi există pentru copil până la schimbarea primei dentiţii prin aceea că, ceea ce descinde nu-şi găseşte corelatul adecvat în corpul ereditar. Există, de pildă, posibilitatea ca un copil să dispună de un model bun, bine dezvoltat în ficat. Deoarece însă individualitatea nu este capabilă să înţeleagă ce se află în acest ficat, acest organ va fi imitat în a doua epocă septenală în mod imperfect, iar prin aceasta ia naştere un defect volitiv însemnat. Tocmai într-un asemenea caz: imitarea imperfectă – descrisă mai sus – a ficatului-model, ia naştere un defect de voinţă, care se manifestă prin aceea că copilul voieşte, dar nu realizează efectiv trecerea la executarea a ceea ce voieşte: voinţa se împotmoleşte în gând. Copilul începe să vrea altceva, şi când începe să vrea, voinţa se împotmoleşte, se înţepeneşte. Căci dificultatea rezidă în faptul că ficatul nu este doar ceea ce descrie fiziologia actuală, ci el este, în modul cel mai eminent, acel organ care îi conferă omului curajul de a transforma o activitate gândită într-una realmente executată. Deci, în cazul în care eu sunt astfel organizat ca om, încât atunci când un tramvai circulă, şi eu ştiu că trebuie să ajung la Basel, sunt chiar în staţie, dar în ultimul moment nu pot urca în vagon, ceva vrea să mă reţină, astfel încât nu reuşesc să mă urc în tramvai! Aşa ceva se dezvăluie uneori într-un mod ciudat, când se iveşte o blocare a voinţei. Când însă se manifestă aşa ceva, avem întotdeauna a face cu un subtil defect al ficatului. Ficatul mijloceşte întotdeauna transformarea ideilor propuse în acţiunile executate de membre. Tot astfel, fiecare organ este responsabil cu mijlocirea unei oarecare activităţi.

Mi s-a adus la cunoştinţă că un tânăr suferea într-adevăr de această boală: atunci când se afla în apropierea unui vagon de tramvai, se oprea subit şi nu se urca. Nimeni nu ştia de ce el nu se urca; nici el nu ştia de ce. Rămânea pur şi simplu pironit locului; voinţa se inhiba. Despre ce este vorba aici? Este un lucru foarte complicat. Tatăl tânărului în cauză, care era filozof, a împărţit într-un mod foarte ciudat facultăţile sufleteşti în: reprezentare, judecată, şi în forţele simpatiei şi antipatiei, dar nu enumera printre facultăţile sufleteşti voinţa. Voinţa era exclusă din enumerarea facultăţilor sufleteşti; el nu pomenea voinţa atunci când enumera forţele sufleteşti. Filosoful în cauză voia să fie sincer şi să redea numai ceea ce-i era prezent în conştienţă. Şi el a împins lucrurile până într-acolo, încât acest fapt, de a nu avea o reprezentare a voinţei, i-a devenit ceva ca o a doua natură. Acestui filosof, ajuns la o vârstă destul de înaintată, i se născu un fiu. El, tatăl, prin permanenta ne-gândire a voinţei, semănase în ficat predispoziţia de a nu traduce intenţiile subiective în faptă. Acest lucru s-a manifestat la copil sub formă de boală. Şi aici puteţi înţelege de ce individualitatea acestui fiu l-a ales tocmai pe acest tată: pentru că ea nu era în stare să stabilească o relaţie cu organizarea lăuntrică a ficatului. Această individualitate şi-a ales o constituţie în care nu a trebuit să se căznească în prelucrarea ficatului: căci ficatului îi lipsea tocmai această funcţie, pe care individualitatea în cauză nu şi-o adusese la descindere. Astfel puteţi vedea că trebuie privit într-un mod cu totul particular şi în karma, dacă vrem să înţelegem copilul.

Aceasta am vrut să vă spun astăzi; vom continua mâine, la aceeaşi oră.