|
Cu intenţia de a încerca să elaborăm aceste lucruri, ca să zic aşa, din temelie, pentru a ne putea dedica apoi practicii, v-am atras ieri atenţia asupra faptului că viaţa sufletească obişnuită de suprafaţă nu poate fi concepută decât ca un complex de simptome. Dacă vrem să ajungem la realitatea faptică ce stă la baza unei anumite aşa-zise boli mintale, sau debilităţi mintale a unui copil, vedem că toate concepţiile spirituale actuale se mărginesc la descrierea vieţii sufleteşti superficiale, fără a putea face tranziţia la domeniile unde este activă adevărata viaţă sufletească, aşa cum am putut vedea ieri. Dar aici nu poate fi vorba de comportamentul faţă de bolnavii mintali adulţi, – la care se adaugă faptul că în orice formă de comportament există ceva problematic. Dar ceea ce este posibil să se facă în cazul copiilor, aceasta trebuie să ne fie prezent în suflet în aceste ore. În ce redusă măsură ne poate fi utilă observarea vieţii sufleteşti superficiale – «superficial» înţeles aici nu în sens peiorativ, ci doar în sens spaţial –, în ce măsură această viaţă sufletească superficială nu poate decât induce în eroare, voi încerca să vă demonstrez în această introducere, printr-un exemplu cras, care poate prezenta o deosebită importanţă tocmai pentru sarcina pe care v-aţi ales-o dvs.
La ora actuală există un oarecare fost procuror pe nume Wulffen [
Nota 1 ]. El
s-a ocupat – din punctul de vedere al psiho-criminologiei – cu
tot felul de anomalii mintale, şi a produs în acest domeniu o
serie de tomuri groase. Cum ajunge o astfel de persoană, care nu
porneşte originar de la medicină, să facă astfel de consideraţii?
În funcţia sa de procuror, Wulffen a făcut cunoştinţă cu un vast
domeniu al vieţii sufleteşti anormale; la o vârstă mai
înaintată, el s-a apucat să ia la cunoştinţă diverse probleme
medicale, şi combină apoi ceea ce a perceput în viaţa
profesională, cu ceea ce şi-a însuşit mai târziu prin
diverse lecturi, dezvoltând din aceasta o teorie, care trebuie să
ia naştere, pur şi simplu, dat fiind condiţiile aşa-zise
ştiinţifice actuale. Căci, sau acestea din urmă sunt luate în
serios, şi atunci rezultă din ele în mod necesar aşa ceva, ca
în cazul lui Wulffen, sau nu sunt luate în serios, şi
atunci se iveşte necesitatea imperioasă de a recurge la punctul de
vedere al antroposofiei. O cale reală de mijloc este,
întotdeauna, un compromis foarte dubios.
Acest procuror Wulffen a ţinut recent o conferinţă în Zürich, şi anume în domeniul psiho-criminologic, în care a vorbit despre viaţa sufletească anormală – psiho-patologie. Este important să aruncăm o privire asupra acestui fapt, căci Dvs. sunteţi expuşi în orice moment unor astfel de lucruri. Dacă cugetaţi astăzi la ceea ce aţi învăţat când aţi luat în mână o lucrare ştiinţifică, o lucrare oarecare, provenită din modul de gândire ştiinţific actual, veţi găsi la tot pasul mostrele de gândire şi mentalitatea, care-şi găseşte expresia doar într-un mod deosebit de radical la acest procuror, astfel încât trebuie ştiut unde duce în mod necesar, tocmai în domeniul psiho-patologiei, ştiinţa actuală. Înainte de a vă citi articolul din ziar [ N.Tr. 6 ], vă atrag atenţia că Wulffen rămâne în continuare o capacitate considerabil mai însemnată, că el are oricum mai multă dreptate decât jurnalistul care relatează despre această conferinţă. Jurnalistul nu poate decât să-şi bată joc de Wulffen, pentru că el, slavă domnului, are de partea sa publicul, împotriva psihiatriei şi psiho-criminologiei. Desigur, în acest caz tonul în care este scris articolul nu trebuie să însemne pentru Dvs. nimic, deoarece jurnalistul este, cu toate acestea, în raport cu Wulffen, cel mult mai puţin capabil, el nu poate decât să-şi bată joc, dar nu are nici cea mai mică bănuială că batjocura lui se referă la ştiinţa actuală, şi nu la Wulffen. Căci, în realitate, ştiinţa pe care o reprezintă Wulffen, şi din care el se adapă, ar trebui, dacă vrea să fie integră şi sinceră, să se prezinte pretutindeni în această formă. Dar acum să lăsăm să ne treacă prin faţa sufletului acest articol din ziar, căci el ne priveşte pe noi. Titlul articolului este: «Schiller [ N.Tr. 7 ] sub ocularul psihanalizei procurorului». De fapt ar trebui să se numească: «Friedrich Schiller considerat de psihanaliza psihologiei şi psihopedagogiei actuale».
«Fritz Schiller, fără avere, de origină suabă, cândva profesor în Jena şi autor a diverse piese revoluţionare, a fost adus în faţa tribunalului vinerea trecută, la 29 februarie 1924, de către procurorul din Dresda, dr. E. W. Wulffen, bine-cunoscut şi mult-apreciat nu numai în cercurile de specialitate. Într-o pledoarie strălucită, procurorul a obţinut în faţa numerosului auditoriu al Asociaţiei Juriştilor din Zürich un succes cu atât mai incontestabil, cu cât acuzatul, din cauză de deces, nu a putut lua parte la proces şi, probabil, doar cu o mână invizibilă, a arătat în direcţia a ceea ce ea scrisese în timpul vieţii.
Dl. procuror Wulffen procedă la rândul său cu un expozeu bine asamblat, dovezile fură prezentate într-un mod incontestabil; chiar şi corespondenţa privată a acuzatului a fost confiscată, vreau să spun citită, de către procuror şi, ce să vezi? sub asistenţa dr. Wulffen s-au deschis ochii auditoriului: dragostea poporului şi a tineretului nostru faţă de Schiller este dezvăluită în adevăratele ei rădăcini hidoase: Schiller a devenit popular datorită cruzimii sale înnăscute, care-l predispune la orgii în măreţia sumbră a groaznicului, şi-l mână să scrie balade precum «Pruncucigaşa», «Cocorii lui Ibykus», «Scufundătorul», «Mănuşa», «În căutarea ciocanului», în care, de pildă, în cuvintele batjocoritoare: «L-am lichidat! Contele îşi va lăuda slujitorii!», iese concludent la iveală cruzimea lui Schiller, hrănită din lupta sa cu propriul corp debil. Şi tragediile lui Schiller, care trezesc în auditoriu milă şi înfiorare, de ce sunt ele atât de apreciate? Pentru că ele apelează la calităţi criminale latente ale publicului şi fac posibilă refularea inofensivă a instinctelor periculoase.
Toate aceste afirmaţii sunt făcute de către dl. procuror Wulffen care, în final, se confesează a fi un convins admirator al lui Schiller; el încheie chiar cu epilogul lui Goethe [ N.Tr. 8 ] la poemul «Clopotul»: «Domnul să ne păzească de prieteni!»
Desigur, dl. procuror îi acordă lui Schiller, în ciuda dovezilor zdrobitoare, circumstanţe atenuante: simţământul său de libertate, care, prin oprimarea prematură şi, cu siguranţă, în relaţie cu un complex de inferioritate, izbucneşte timpuriu în «Hoţii», şi care se sublimează treptat pentru ca, în final, în «Tell», să apologizeze o revoluţie pe tărâmul ordinii. De altfel, relaţia lui Schiller cu Binele şi Răul ar fi fost stabilită doar pe criterii estetice şi, precum s-a pomenit deja, arterele nutritive ale poeziei lui Schiller sunt dezvăluite şi definite rapid de către dl. dr. Wulffen: cruzime şi impuls nestăvilit de libertate. Lupta cu aceste impulsuri lăuntrice, pe care le-a „sublimat“ în poezie, l-ar fi dus pe Schiller la perfecţiune.» Aici aveţi complexul de inferioritate: desigur, în copilărie...
Nu-i aşa, un lucru trebuie să fie limpede: ce ar lua naştere dacă ştiinţa actuală s-ar transfera în pedagogie, iar pedagogii, conform acestei ştiinţe, ar preda în aceste şcoli, în care ar fi prezent un Schiller. Acest lucru trebuie avut în vedere cu toată luciditatea posibilă.
Rezumaţi acum cele expuse de mine ieri, şi veţi vedea că, după cum spuneam, tot aşa cum în cazul altor boli, tocmai pe baza altor simptome orientative, se poate trage o concluzie asupra stării de fapt, la fel este posibil, ca din ceea ce reprezintă viaţa sufletească: gândire, simţire şi voinţă, să se stabilească relaţii, respectiv să se tragă concluzii asupra stării de fapt. Şi am văzut, cu ajutorul exemplului ficatului, cum adevărata origine a unei anomalii sufleteşti, şi anume că bolnavul în cauză nu poate trece de la intenţia de a face ceva, la faptă, trebuie căutată într-o anomalie mai subtilă a ficatului şi că, luând această abnormitate ca punct de plecare, se poate aplica un tratament atât în sens educativ-pedagogic, cât şi în sens terapeutic.
Acum trebuie, înainte de a ne dedica amănuntelor practice, să aruncăm din nou o privire asupra vieţii sufleteşti a copilului. Am văzut că, pe de o parte, corpul constituie în primii şapte ani un model, după care individualitatea îşi elaborează cel de-al doilea corp, care asigură funcţiile în perioada dintre schimbarea primei dentiţii şi maturitatea genitală. Atunci când individualitatea este mai puternică decât ceea ce este prezent în dotarea ereditară, copilul va învinge în cursul perioadei schimbării primei dentiţii, mai mult sau mai puţin, această dotare ereditară, şi se va manifesta ca individualitate şi exterior-corporal, în întreaga sa configuraţie sufletească. Dacă individualitatea copilului este mai slabă, ea va fi oprimată de dotarea ereditară: ea va prelucra modelul de aşa manieră încât va lua naştere o copie corporală-vizibilă fidelă a modelului. În acest caz se va putea vorbi de daruri moştenite în adevăratul înţeles al cuvântului. Căci între schimbarea primei dentiţii şi maturitatea genitală totul este prezent aşa cum se dezvoltă din individualitate. Aptitudinile moştenite se manifestă în mod deosebit de evident atunci când individualitatea a fost prea slabă pentru ca să le învingă, pentru a lucra karmic, în propriul sens. De aceea adevăratul impuls karmic este dominat de bagajul ereditar.
Dar, dragii mei prieteni, concomitent trebuie să considerăm, în sensul unei simptomatologii generale, felul în care se comportă gândirea în raport cu dezvoltarea voinţei la copil. Aţi văzut ieri deja, în ce măsură aceste lucruri nu pot fi considerate decât ca o simptomatologie. Aţi văzut că gândirii, aşa cum se manifestă ea în cadrul vieţii sufleteşti superficiale, îi corespunde o activitate sintetică ce stă la baza formării şi structurării, organizării creierului, şi că expresiei voinţei îi stă la bază o activitate analitică, o activitate de diferenţiere, care fundamentează organele omului metabolic-motor.
Să privim acum, pentru început, gândirea, cu activitatea sintetică a creierului, care-i stă la bază. Trebuie să ne fie limpede ce sunt gândurile în realitate. Căci gânduri „intră“ mereu, treptat, în organismul copilului. Şi adultul are ceea ce poate gândi un om în general, mai mult sau mai puţin fragmentar, în ambient. Cineva are un conţinut mai bogat de gânduri, altcineva un conţinut mai precar. Dar ce sunt gândurile în realitate? Concepţia actuală, care duce decadent în mod consecvent la wulffenianism, vede în gânduri ceva care se dezvoltă, în mod treptat în om. Şi atunci când omul ajunge să aibă astfel de gânduri care au valoare în lume, se afirmă că el a dezvoltat aceste gânduri din sine-însuşi. Dar, dacă-l examinăm realmente pe om pe baza concepţiei antroposofice, nu vom descoperi la el, în nici un caz, ceva din care să se nască gândurile. Toate cercetările care au ca scop descoperirea a ceva din care să provină gândurile se aseamănă – sub aspect spiritual-ştiinţific – cu situaţia în care cineva ar primi în fiecare dimineaţă, de undeva, o oală plină cu lapte (v. fig. 3, planșa 2 dreapta), şi într-o bună zi ar începe, din mare deşteptăciune, să cugete, în ce fel lutul, din care este făcută oala, produce în fiecare dimineaţă laptele. În lutul din care este făcută oala nu va fi găsit niciodată ceva din care ar putea proveni laptele. Dar să ne închipuim că o servantă sau, să zicem mai bine, o guvernantă, ridicată la rangul unei moderne stăpâne a casei (chiar dacă acest lucru este aproape imposibil, nu-i aşa?), cineva care poate nu a perceput niciodată în ce fel ajunge laptele în oală: o astfel de persoană, care ar putea cugeta asupra faptului că laptele izvorăşte din lut, asupra felului în care se petrece acest lucru, va fi considerată ca fiind fără minte. Într-adevăr, aceasta este o ipoteză care se conduce singură ad absurdum, dacă s-ar face o astfel de presupunere în legătură cu oala de lapte. Ştiinţa care se ocupă cu gândirea ajunge la această ipoteză. Atât de lipsită de minte, neîndoielnic, este această ştiinţă! Căci dacă se cercetează cu toate mijloacele pe care le oferă ştiinţa spirituală, şi despre care aceasta vorbeşte de mai bine de douăzeci de ani, dacă se cercetează cu toate aceste mijloace, se ajunge la concluzia că în organizaţia omului nu există nimic, dar absolut nimic, care să poată produce gânduri. Aşa ceva nu există, pur şi simplu. Aşa cum laptele trebuie turnat în oală, pentru a fi în ea, tot aşa trebuie să vină gândurile în om, pentru a fi în el.
 |
 |
| [măreşte imaginea] | |
| Figura 3 | Planşa 2 |
Şi de unde vin ele, în viaţa pe care o considerăm în primă instanţă, dintre naştere şi moarte? Unde sunt ele? Aşa cum se poate cerceta provenienţa laptelui, tot astfel trebuie să găsiţi şi unde se află gândurile. Unde sunt aceste gânduri? Vedeţi, noi suntem înconjuraţi de lumea fizică. Dar şi de lumea eterică, din care este extras, nemijlocit, înainte de a descinde la încarnarea noastră fizică, corpul eteric. Corpul eteric al omului este luat din eterul universal general, care este prezent pretutindeni. Acest eter universal, dragii mei prieteni, este în realitate purtătorul gândurilor. Acest eter universal, avut de toţi în comun, este purtătorul gândurilor, în el sunt conţinute gândurile, acolo sunt gândurile vii, despre care v-am vorbit mereu, şi în conferinţe antroposofice am arătat că omul este părtaşul lor în viaţa preterestră, înainte ca el să descindă pe Pământ. Tot ce există ca astfel de gânduri se află într-o formă vie în eterul universal, şi nu este extras niciodată în viaţa dintre naştere şi moarte: niciodată. Tot ce conţine omul ca o provizie de gânduri vii, primeşte el în clipa în care descinde din lumea spirituală, deci atunci când îşi părăseşte propriul element viu de gânduri, când descinde şi îşi formează propriul corp eteric. În acest corp eteric sunt încă gândurile vii, în ceea ce formează şi organizează omul.
Dacă refac schema de ieri (v. fig. 4, planşa 2 stânga), vedeţi aici omul cu viaţa sufletească simptomatică: gândire, simţire, voinţă, iar îndărătul acesteia avem viaţa sufletească, adevărata viaţă sufletească; şi astfel avem o parte a vieţii sufleteşti reale în gânduri. Iar aceste gânduri, pe care le extragem din eterul universal general, ne formează în primă instanţă creierul şi, într-un sens mai larg, sistemul nostru neuro-senzorial. Aceasta este gândirea vie, ea ne creează creierul ca organ deconstructiv, ca organ care, într-o oarecare măsură, prelucrează materia în felul următor.
 |
| Figura 4 |
Dacă privim în jurul nostru, acolo se află substanţa pământescului, în diferitele ei procese şi moduri de acţiune. Aceste procese, care trăiesc în natură, sunt deconstruite treptat prin activitatea gândirii vii, astfel încât, în permanenţă, aici (v. fig. 4) se deconstruieşte. Aceasta înseamnă că procesele naturale sunt stopate. Aşadar, în creier are loc începutul stopării proceselor naturale, şi materia se sedimentează permanent în excreţie. Materia care este eliminată, care este deci materie excretată şi devenită inutilizabilă, constituie nervii. Şi aceşti nervi, prin faptul că sunt prelucraţi în acest mod de gândirea vie, sunt dotaţi, prin aceea că sunt deconstruiţi permanent, cu o facultate care este foarte asemănătoare celei a unei oglinzi. Prin aceasta ei sunt dotaţi cu facultatea de a oglindi în sine gândurile din eterul ambiant, şi prin aceasta ia naştere gândirea subiectivă, gândirea superficială (de suprafaţă), care constă doar din imagini oglindite, pe care le purtăm în noi între naştere şi moarte. Prin aceea că purtăm în noi gândirea vie activă, devenim apţi să opunem lumii sistemul nostru senzorial-nervos, să concepem în imagini oglindite impresiile care trăiesc în eterul ambiant, şi să le proiectăm în conştienta noastră. Astfel încât această gândire şi reprezentare a vieţii sufleteşti de suprafaţă nu este nimic altceva decât reflectarea gândurilor care trăiesc în eterul universal.
Dar, dacă vă comparaţi pe sine cu propria imagine din oglindă, veţi ajunge la concluzia că sunteţi altceva decât imaginea oglindită. Tot astfel puteţi compara gândurile cu imaginile lor oglindite, şi veţi obţine gândirea moartă, aşa cum imaginea Dvs. oglindită este moartă în raport cu Dvs., care staţi viu în faţa oglinzii. Un gând deformat, ilogic, iraţional nu poate exista niciodată în eterul universal. Dar gândurile pe care le conţine gândirea obişnuită, de suprafaţă, sunt doar oglindirile gândurilor din eterul universal. De unde poate proveni un gând iraţional, deformat? Din aceea că oglinda, tot ce a luat naştere la formarea creierului, nu este în regulă. Aşadar este vorba de a regăsi în mod just calea de la gândul deformat la ceea ce acţionează în realitate în sistemul neuro-senzorial, la ceea ce şi-a creat omul din adevărata viaţă a gândirii vii. Din aceasta rezultă că trebuie să fim deplin conştienţi de următorul fapt: la conţinutul gândului propriu-zis, la gândurile reale, noi nu avem nicidecum acces, căci ele sunt prezente în eterul universal în forma lor perfectă.
Deci va trebui să încercăm tot ce este posibil, pentru ca cel ce ne-a fost încredinţat spre creştere şi educare să găsească calea de acces la acest eter universal. Acest lucru nu-l vom realiza niciodată dacă nu suntem pătrunşi, ca educatori, de simţământul că vitalitatea gândurilor, care domneşte în justeţe absolută, este conţinută în eterul universal. Fără a avea această atitudine cosmic-religioasă nu vom avansa niciodată până acolo încât să dezvoltăm atitudinea justă faţă de copil. Şi tocmai această atitudine este decisivă; şi vă voi demonstra de ce tocmai de această atitudine depinde totul.
Ce acţionează asupra copilului, ce este în copil, atunci când el ajunge să gândească gânduri deformate, şi ce acţionează într-un asemenea caz, din educator, asupra copilului? Din cele expuse de mine puteţi înţelege că atunci când apar astfel de fenomene, corpul eteric nu a fost format în mod adecvat. Când omul vine, descinzând din existenţa preterestră, în eterul universal sunt doar gânduri juste, corecte, dar aceste gânduri trebuiesc să fie însuşite de cel ce se înveşmântează în corpul său eteric.
Să ne întoarcem acum la oala noastră de lapte. Despre lapte nu putem spune că este format, în cine-ştie-ce fel, în mod inadecvat: laptele ia forma ce-i este dată de înveliş, în cazul nostru de oală. Dacă avem un vas construit ca lumea, laptele este plasat în mod adecvat. Acum să ne imaginăm că unui om sucit, realmente sucit, îi dă prin cap ideea de a construi un vas în acest fel (v. fig. 3): şi acum el toarnă laptele în acest vas, dar laptele nu poate ajunge în interiorul vasului. Iar acum el socoteşte, şi când calculează volumul, adaugă la întreg partea de jos. Acesta este cazul cel mai extrem. Este posibil ca vasul să fie construit nepriceput în toate direcţiile. Se poate, de pildă, ca vasul să se răstoarne, încât din treizeci de zile ale unei luni, fiindcă fundul a fost construit cu neîndemânare, laptele să se verse – să zicem – douăzeci şi şapte de zile. Este vorba aşadar de faptul că laptele va fi în vas aşa cum este vasul. Corpul eteric cu întreaga sa vitalitate este în om, aşa cum vine acest om din existenţa preterestră, cu karma sa, şi cum îşi poate asimila el acest corp eteric. De acest lucru trebuie să fim deplin conştienţi.
Şi nu este chiar imposibil ca omul să ajungă aici, prin karma sa, cu ceva care nu este tocmai neasemănător acestui vas. Dacă el vine, de pildă, astfel, încât, – conform karmei sale –, nu poate pătrunde integral sistemul metabolic-motor, atunci acest sistem va fi întreţinut în mod insuficient de corpul eteric, şi omul şi-a dezvoltat în mod adecvat corpul său eteric în regiunea capului, dar l-a dezvoltat insuficient în regiunea inferioară a corpului şi în cea a membrelor. Corpul eteric este lipsit în aceste locuri de gândurile formatoare. Astfel încât ceva trebuie să ne fie limpede, înainte de toate: în cazul multor copii subdotaţi sufleteşte avem de a face cu un corp eteric imperfect dezvoltat. Şi trebuie să ne întrebăm: ce acţionează asupra unui corp eteric în perioada de dezvoltare a copiilor, ce acţionează asupra unui corp eteric?
Aici ne întâlnim cu o lege pedagogică, care este valabilă pentru întreaga pedagogie, şi anume: în lume acţionează asupra unui domeniu – indiferent de provenienţa lui –, domeniul imediat superior. Şi un domeniu se poate dezvolta numai prin aceea că asupra lui acţionează domeniul imediat superior. Asupra dezvoltării corpului fizic poate acţiona doar ceea ce trăieşte în corpul eteric. Asupra dezvoltării corpului eteric poate acţiona numai ce trăieşte în corpul astral. Asupra dezvoltării unui corp astral poate acţiona doar ceea ce trăieşte în eu. Şi asupra unui eu poate acţiona numai ceea ce trăieşte în sinea spirituală. Aş putea continua şi dincolo de sinea spirituală, dar aceasta ar însemna să intrăm în domeniul învăţăturii esoterice.
Ce înseamnă aceasta? Dacă vă daţi seama că într-un copil corpul eteric este atrofiat într-un fel oarecare, trebuie să vă modelaţi propriul corp astral în aşa fel încât el să poată acţiona corector asupra corpului eteric al copilului. Astfel încât, în contextul schemei pedagogice, putem afirma următoarele:
|
Copil: |
corp fizic corp eteric corp astral eu |
Educator: |
corp eteric corp astral eu sinea spirituală |
Propriul corp eteric al educatorului trebuie – şi acest lucru trebuie să se petreacă prin formarea în seminar –, să poată acţiona asupra corpului fizic al copilului. Propriul corp astral al educatorului trebuie să poată acţiona asupra corpului eteric al copilului. Propriul eu al educatorului trebuie să poată acţiona asupra corpului astral al copilului. Şi acum poate că vă veţi înfiora lăuntric, căci aici stă sinea spirituală a educatorului, despre care veţi crede că nu este dezvoltată. Ea trebuie să acţioneze asupra eului copilului. Dar legea este aşa cum am enunţat-o. Şi vă voi arăta, în ce măsură, realmente, nu numai în educatorul ideal, ci şi în cel mai imperfect educator, sinea spirituală a educatorului, de care acesta nu este deloc conştient, acţionează asupra eului copilului. Fiinţa educaţiei este învăluită într-o serie de mistere.
Dar acum ne devine limpede că asupra corpului eteric deformat al copilului trebuie să acţioneze însănătoşitor corpul astral al educatorului. Şi cum poate fi educat, auto-educat, având în vedere tocmai un asemenea context, corpul astral al educatorului, aşa cum trebuie să se petreacă acest fapt astăzi? Căci antroposofia poate da numai impulsuri, ea nu poate întemeia imediat seminare pentru orice. Propriul corp astral al educatorului trebuie să fie astfel constituit încât să aibă o înţelegere instinctivă pentru atrofiile, pentru deformările din corpul eteric al copilului.
Să presupunem că corpul eteric al copilului ar fi atrofiat în regiunea ficatului. Prin aceasta este produsă în copil starea de a avea anumite intenţii, de a vrea mereu, dar că această voinţă se blochează înainte de înfăptuire. Dacă educatorul poate reproduce lăuntric această stare afectivă, de a-şi încorda mereu voinţa spre faptă, dacă poate resimţi această blocare a voinţei şi totodată poate dezvolta din propria-i energie o compasiune profundă cu această stare resimţită lăuntric, atunci îşi formează în propriul corp astral înţelegerea pentru această stare a copilului şi va ajunge, treptat, la purificarea în sine a oricărei urme de simpatie sau antipatie faţă de acest fenomen ce se petrece în copil. Prin aceea că educatorul se purifică lăuntric de orice simpatie şi antipatie, el acţionează în sens educativ asupra propriului să corp astral. Atâta vreme cât se arată simpatie sau antipatie faţă de o astfel de tendinţă a copilului, şi anume, de pildă, că vrea să meargă şi nu poate – aceasta se poate intensifica până la stări patologice, se poate potenţa până la stări patologice surprinzătoare; şi această tendinţă degenerează întotdeauna în stări patologice, care sunt definite astfel, încât se afirmă că copilul nu poate învăţa să meargă –, atâta vreme cât educatorul are simpatie sau antipatie faţă de ele, când aceste stări sunt prezente în forme uşoare, atâta vreme cât educatorul este iritat de aceste stări, el nu va putea educa în mod eficient. Doar atunci când se atinge stadiul ca acest fenomen să-i devină educatorului o imagine obiectivă, pe care el o acceptă cu calm răbdător, şi nu resimte nimic altceva decât compasiune, doar atunci există în corpul astral atitudinea sufletească ce-l face pe educator apt de a-l însoţi în mod just pe copil. Şi atunci el va face tot restul necesar, mai mult sau mai puţin bine. Căci, dragii mei prieteni, nu veţi crede cât de indiferent este de fapt ceea ce educatorul spune superficial, sau nu spune, şi cât de esenţial este cum este educatorul însuşi.
Cum se ajunge însă la o astfel de înţelegere? La o astfel de înţelegere se ajunge tocmai prin aceea că se dezvoltă un interes mereu crescând pentru misterul organizaţiei omului în general. Această taină, acest interes pentru organizaţia umană, lipseşte cu desăvârşire în civilizaţia actuală. De aceea civilizaţia actuală nu ştie un lucru: civilizaţia actuală îl priveşte, să zicem, pe un debil mintal grav [lipsă în text]. Desigur, lucrurile nu pot sta altfel, căci ele se petrec în cadrul civilizaţiei; de aceea, aceste lucruri, pe care noi trebuie să le înţelegem, nu vor putea fi practicate în toate cazurile în această formă. Şi din acest motiv este de mare importanţă ca printre dvs. să nu se afle fanatici, care sunt de la bun-început atât de fanatici încât să nu înţeleagă consecinţele unui adevăr în legătură cu lucrurile care trebuie să acţioneze esoteric în viaţa practică. De aceea, cercurile în care se vorbeşte despre astfel de lucruri, nu pot fi restrânse atât cât este necesar, pentru că omul civilizaţiei actuale nu poate pricepe de ce, în anumite cazuri, nu se poate proceda conform unei directive. Aceste lucruri trebuie însă ştiute, şi apoi trebuie năzuit la conduita cea mai raţională, care să fie aplicată acolo unde este posibil, şi, – aceasta va fi cazul în educaţie, la copiii subdotaţi –, să fie aplicată în limitele corespunzătoare. Căci în cazul bolnavilor mintali adulţi nu veţi putea adopta această conduită, pentru că acolo se amestecă ceva care nu are nimic de-a face cu lucrurile în sine: poliţia. În clipa în care, într-o astfel de situaţie, ai de-a face cu impulsuri de altă natură decât ceea ce decurge din lucrurile în sine, în momentul în care intervine legea, nu mai poţi acţiona în sensul descris. Căci legea este ceva general şi nu poate fi aplicată la individual; legea nu poate fi decât generală. Justiţia este, în orice caz, o adevărată otravă pentru tratamentul oamenilor anormali. Dar cu ea aveţi de-a face. Nu puteţi aplica aceste lucruri în mod fanatic, ci trebuie să le lăsaţi să se integreze în viaţa reală la modul la care aceasta este posibil.
Porniţi de la presupunerea că aveţi de-a face cu un om despre care se spune că ar fi debil mintal grav, şi puteţi, la modul în care se practică astăzi aceste lucruri, să descrieţi psihografic, în simptome: el face lucrurile cele mai ne-normale – conform etaloanelor obişnuite. Dar despre ce este vorba în realitate, la aceasta nu se gândeşte nimeni în cadrul civilizaţiei actuale; ceea ce stă la baza acestei situaţii este că acest om, care se prezintă astăzi ca un nebun notoriu, poate să fi fost cândva, într-o altă încarnare, o personalitate de seamă, poate să se fi manifestat – cine-ştie-când – în mod genial. Dar, să zicem, această manifestare genială, ar fi fost în urmă cu două încarnări (v. fig. 5, planşa 3 jos). Apoi ar fi urmat o încarnare în care persoana în cauză ar fi fost încarcerată de timpuriu, astfel încât nu ar fi venit deloc în contact cu lumea. Apoi a trecut prin moarte şi a trăit în continuare, pentru ca să revină acum ca „nebun“. Tocmai din cauză că cele asimilate de el în timpul încarnării au rămas complet în afara domeniului trăirii corpului fizic şi eteric, de aceea el nu a avut ocazia să le prelucreze, şi vine la încarnare, din acest motiv, în totală necunoaştere a interiorului corpului uman, şi nu poate intra în corpul fizic şi eteric, rămâne permanent în afara lor şi, pentru că el nu se poate servi de corpul fizic, tocmai de aceea este „dement“. El se manifestă astfel încât noi vedem ce este el în realitate numai dacă facem abstracţie de corpul său fizic şi eteric, şi dacă ne îndreptăm privirea asupra corpului astral şi eului său.
 |
 |
| [măreşte imaginea] | |
| Figura 5 | Planşa 3 |
Gândiţi-vă, avem un asemenea om într-un copil ce ne stă în faţă. Aici avem această permanentă încercare în fiinţa umană a copilului de a intra în corpul fizic şi în corpul eteric, şi totodată această respingere. Este posibil să avem un astfel de caz, în care, să zicem – schematic ar fi aici corpul fizic şi corpul eteric (v. fig. 6, planșa 3 dreapta) – avem anumite organe, care nu sunt în ordine; corpul astral şi eul vor să intre. Ele intră peste tot, dar acolo (v. fig. 6, planșa 3 dreapta) nu pot intra „ca lumea“, trebuie să depună de fiecare dată un efort. Să zicem, corpul astral şi eul trebuie să facă un efort de fiecare dată când vor să pătrundă în ficat şi stomac. Acest efort se manifestă într-o manieră ciudată: ia naştere un fel de ritm anormal, efortul duce la aceea că eul, la un moment dat, se întăreşte, pentru ca apoi să se slăbească. Şi avem în copil, alternând, o senzaţie puternică a ficatului şi stomacului, dar încă înainte ca aceasta să devină conştientă, avem o senzaţie diminuată a acestor organe. Şi copilul oscilează permanent între senzaţia crescută şi diminuată a ficatului şi stomacului. Prin aceasta, copilul nu ajunge să-şi utilizeze corpul în mod aşa-zis normal. Căci corpul poate fi doar atunci utilizat, când acest ritm nu apare, iar corpul astral şi eul, lin, iau în posesie toate organele.
 |
| Figura 6 |
Dar cum ajungem la înţelegerea unui astfel de lucru? Înţelegerea unui astfel de fenomen se dobândeşte dacă lucrurile sunt privite, în totalitate, cam în felul următor.
Să presupunem că avem în faţa noastră un om deosebit de inteligent, care însă nu este (de meserie tocmai) ceasornicar; dar el este nevoit să-şi repare singur ceasul, care a stat. Acestui om i se întâmplă că, în loc să repare ceasul, îl strică de tot. Acest lucru nu este nicidecum un impediment, ca el să fie foarte inteligent. Din incapacitatea de a domina posibilităţile într-o situaţie dată, şi nu din lipsă de inteligenţă eşuează inteligenţa lui. În acest fel este posibil să eşueze în mod general genialitatea la descinderea din existenţa preterestră în existenţa pământească, numai că eşecul nu este de aşa scurtă durată, ci ţine o viaţă întreagă.
Dar tocmai aceasta ne solicită să privim la ceea ce descinde, să privim cu ochi plini de iubire la ceea ce se manifestă în aşa-zisa debilitate, să privim toate detaliile care se manifestă în debilitate, să depăşim simpla simptomatologie a vieţii sufleteşti, care poate duce (cel mult) la psihografie, şi să privim la contextul karmic în care se include acest debil, să privim mai mult la relaţia lui cu lumea exterioară, în ce situaţii se implică el – căci aceste situaţii sunt incredibil de interesante –, la toate acestea să privim mai obiectiv, şi apoi să găsim această „nebunie“ deosebit de interesantă, şi să o considerăm drept o imagine deformată a celei mai înalte înţelepciuni, drept o poartă deschisă dinspre lumea spirituală, care se manifestă tocmai prin aceste imagini deformate, să găsim toate acestea din ce în ce mai interesant, nu în sensul senzaţionalului, ci să găsim că abnormităţile sunt ceva intim-interesant. Căci, dacă se întâmplă ca o abnormitate să pătrundă realmente în corpul fizic şi eteric, dacă are loc ceea ce am schiţat mai înainte, că ia naştere un ritm prin puternica exercitare a activităţii astral-eu-lui, care pătrunde puternic în corpul fizic şi eteric, le învinge, devine apoi mai slabă, dacă ne apropiem de ceea ce ne vine în întâmpinare dintr-un asemenea fenomen, ne apropiem în aşa fel încât să putem observa ce are loc în momentul pătrunderii intense, în momentul slăbirii activităţii, dacă ne apropiem noi înşine cu iubire de acest fenomen, atunci este posibil ca tocmai din acest ritm să rezulte faptul că, dacă el, mai târziu, este învins, ficatul şi stomacul sunt pătrunse într-un mod mai intens decât este cazul în mod normal, şi atunci se poate manifesta un geniu al faptei, al activităţii, pe când dacă totul ar fi lăsat în voia sorţii, aceste lucruri s-a echilibra de-abia în viaţa de mai târziu, dintre moarte şi o nouă naştere. Cugetaţi la acest fapt, de care trebuie să fiţi conştienţi: prin faptul că educaţi copii subdotaţi, interveniţi în ceea ce se petrece, – în mersul natural al lucrurilor, fără intervenţie, sau în cazul intervenţiei inadecvate –, abia atunci când copilul a trecut dincolo de pragul morţii, şi se naşte în viaţa următoare; şi prin aceasta interveniţi profund în karmă. La fiecare tratament al unui copil subdotat se intervine în karmă şi, fără îndoială, trebuie intervenit. Este o intervenţie justă, (căci) anumite lucruri trebuiesc învinse.
Că anumite lucruri sunt învinse, în acest sens au avut recent câţiva din cei de faţă, care au fost şi în Breslau [ N.Tr. 9 ] [ Nota 2 ], un exemplu, pe care vreau să-l relatez aici, pentru ca dvs. să începeţi să gândiţi în mod just la aceste lucruri. În cadrul Cursului de agricultură [ N.Tr. 10 ] ţinut în Breslau, am formulat anumite directive pentru tratarea în mod adecvat a agriculturii. Printre auditori se afla şi un agronom mai în vârstă, care este şi un vechi membru al Societăţii (Antroposofice). El nu a reuşit de-a lungul întregului curs să depăşească o anumită senzaţie, care a ieşit mereu la iveală în cursul discuţiilor. El spunea într-una: da, dar dacă se procedează aşa [ N.Tr. 11 ], se face uz de mijloace oculte, pentru a efectua lucruri practice. Nu afectează aceasta moralitatea într-un sens prea profund? Nu pot fi utilizate aceste lucruri şi în sens imoral? El nu putea depăşi acest scrupul şi suspecta, în aplicarea unor astfel de lucruri, magia neagră. Fireşte, un asemenea lucru devine magie neagră dacă nu este tratat cum se cuvine. De aceea am spus cât se poate de limpede: Desigur, moralitate trebuie să fie prezentă în toate aceste lucruri. De aceea eu presupun că toţi cei ce au participat la curs, au făcut-o pentru a sluji omenirii, pentru a ajuta agriculturii, în deplină moralitate. De aceea „Cercul de Agricultură biologic-dinamică“ trebuie luat şi ca un cerc moral, care-şi asumă sarcina ca aceste lucruri să fie aplicate în mod just. Magia, ea este aplicată de zei, dar deosebirea dintre magia albă şi magia neagră constă în ultimă instanţă doar în aceea că în magia albă se intervine în mod moral, altruist, iar în magia neagră în mod imoral, egoist. O altă deosebire nu există. Şi tot aşa se poate ca orice discurs despre educarea copiilor subdotaţi să nu fie decât o demagogie sterilă, iar mijloacele acestei educaţii să denatureze şi în aplicare imorală. Aici trebuie luată în seamă în primul rând fortificarea simţului de răspundere.
Dar, trebuie să mărturisesc sincer, dragii mei prieteni, că dacă
în prezent s-ar putea conta pe un simţ de răspundere mai
puternic, s-ar putea realiza mult. Dar astăzi trebuie, pentru că
în vremurile noastre conştiinciozitatea nu este puternic
dezvoltată, tocmai din acest motiv, să se păstreze tăcere asupra multor
lucruri. Atunci când oamenii aud: asta şi asta se poate face, ei
vor să facă aşa ceva. Căci chef de a face ceva, au ei. Dar în
momentul în care este vorba de a trece realmente la faptă, nu de
a continua pur şi simplu impulsurile din trecut, în momentul
în care este vorba de a prelua din nou impulsuri din lumea
spirituală, şi acesta impulsuri trebuiesc preluate, atunci este necesar
să fie stimulate simţul de răspundere şi conştiinciozitatea. Şi acestea
sunt stimulate numai atunci când se ştie despre ce e vorba. Şi
astfel trebuie ştiut că este vorba de o profundă intervenţie în
acţiunile karmice, care altfel ar avea loc între moarte şi o
următoare naştere. În cazul educării copiilor subdotaţi lucrurile
stau astfel încât ceea ce este făcut aici intervine
în lucrarea zeilor, care ar avea loc mai târziu. Dacă acest
lucru nu vi-l reprezentaţi doar ca pe o teorie, ci îl lăsaţi
să acţioneze puternic asupra sufletului, atunci veţi sta mereu,
fireşte, în faţa alternativei: sau să faceţi ceea ce este de
făcut, sau să nu faceţi aceasta. Dar nu este îngăduit să se uite
faptul că fiecare pas pornit din lumea spirituală îl face pe om
să privească în dreapta, în stânga, şi să ia
permanent noi decizii prin curajul lăuntric al vieţii. Viaţa obişnuită
dintre naştere şi moarte îl protejează pe om faţă de necesitatea
acestui curaj lăuntric. El poate face în permanenţă lucrurile
obişnuite, sau cu care s-a familiarizat. El se lasă mânat de
ceea ce este în el, consideră toate părerile ca fiind juste, nu
simte nevoia să-şi creeze noi opinii. Aceasta este bine pentru
viaţa care se desfăşoară exclusiv în lumea fizică. Dar dacă vrei
să ajungi să acţionezi din spiritual, trebuie să te simţi, zilnic,
în fiecare oră, în faţa unei decizii, cu fiecare faptă te
vezi pus din nou în faţa posibilităţii de a o înfăptui, sau
a nu o putea înfăptui, sau de a te comporta absolut neutru. Dar
pentru aceste decizii este nevoie de curaj, de curaj lăuntric. Aceasta
este condiţia primordială, dacă vrei să realizezi ceva în acest
domeniu. Şi acest curaj se trezeşte doar atunci când îţi
dai seama de dimensiunea lucrurilor: tu faci ceva ce altfel fac zeii
în viaţa dintre moarte şi următoarea naştere. Să ştii acest lucru
este de importanţă considerabilă. Însuşiţi-vă acest lucru
meditând. Să poţi gândi acest lucru nu este de mare
importanţă. Dar dacă facem ca acest lucru să fie prezent în
suflet în fiecare zi, meditând, la fel cum am face în
fiecare zi o rugăciune, aceasta generează în noi dispoziţia
corpului astral de care avem nevoie pentru a sta în mod just
în faţa copilului subdotat. Abia atunci când suntem
convinşi că trebuie să ne formăm pe noi înşine în acest
fel, vom putea vorbi despre celelalte lucruri, care urmează. De aceea
vrem să considerăm aceste lucruri ca o introducere, şi vrem să cugetăm
serios la ele. Esenţialul aici este pregătirea sufletească, dacă vrei
să preiei astfel de sarcini, cum sunt cele despre care vorbim aici.
