Acum, dragii mei prieteni, vrem să încercăm un fel de „rotunjire” a considerațiilor introductive urmând ca, începând de mâine, să trecem la considerarea practică a cazurilor concrete. O adevărată considerare a esenței așa-zisei stări psiho-patologice trebuie să ducă cu necesitate la găsirea punctelor de reper pentru tratament. Faptul că tratamentul adulților provoacă încă dificultăți metodelor noastre este cauzat de ceea ce am expus ieri: pentru tratarea unor astfel de situații sunt necesare anumite condiții prealabile care, atâta vreme cât relațiile în lume rămân așa cum sunt, nu pot fi nicidecum realizate, pentru bolnavii psihici, în cadrul societății noastre. Dimpotrivă, la copii lucrurile sunt de așa natură încât educația poate realiza realmente deosebit de mult. Dar, după cum ați înțeles, dragii mei prieteni, în cazul bolilor psihice – desigur, și în cazul altor boli, dar aici mult mai profund, într-un sens mai profund, într-un mod mult mai deosebit – avem de-a face cu contexte karmice care se manifestă în boli.
Astfel, firește, se pune întrebarea justificată, nu neapărat exprimată, ea trebuie pusă subconștient, trebuie să simțim ce stă la baza lucrurilor: În ce măsură poate fi realizată o ameliorare? Orice grad de ameliorare pe care-l putem atinge este pentru omul bolnav un câștig. Nu avem dreptul să ne consolăm prin aceea că afirmăm: așa este karma, și de aceea lucrurile iau această cale. Acest lucru îl afirmăm în cazul evenimentelor exterioare, și putem face aceasta; dar niciodată când este vorba de fluxul liber al gândurilor, simțămintelor, al direcției libere a faptelor în omul însuși. Căci aici karma poate lua căi diferite. Și poate avea loc o schimbare a direcției karmei, astfel încât nu este vorba că nu se împlinesc lucrurile ce trebuie să se împlinească, dar ele se pot împlini în moduri diferite. Am afirmat adesea, când s-a vorbit despre faptul că trebuie practicată educație prenatală, prin care se înțelege educația în perioada embrionară: Atâta vreme cât copilul nu respiră, este vorba de educația și comportamentul mamei. Iar în rest, nu trebuie intervenit în lucrarea zeilor. Este vorba numai de ceea ce se petrece cu mama însăși.
O observare adecvată poate fi făcută însă așa cum am început să procedăm ieri în cazul eretismului epileptic, luând în considerare corpul fizic, copul eteric, corpul astral și organizația eului. Ce a rezultat din aceasta pentru diferitele forme de eretism infantil, care sunt stări epileptice sau echivalente? Am văzut că este vorba de o stagnare (hipertonică ‒ n.tr.) a corpului astral și a organizației eului într-un organ oarecare. Suprafața unui organ nu permite ieșirea corpului astral și organizației eului, iar acestea stagnează în interiorul organului. Astfel ia naștere atmosferă astrală și a organizației eu-lui condensată în cadrul organului. Aceasta creează predispoziția la crampe (convulsii). Căci de fiecare dată când este prezentă o crampă, avem de-a face cu următoarea situație: Esența crampei constă în aceea că, dacă avem aici un organ (v. fig. 11, tabla 6), conținând corpul său eteric, pentru fiecare organ există o anumită relație proporțională între acest corp fizic și eteric, și corpul astralic și organizația eului.
 Figura 9 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 6 |
Nu-i așa, dvs. cunoașteți cu toții – este o condiție prealabilă pentru a putea vorbi despre astfel de lucruri –, ce înseamnă anumite proporții exterioare, care se stabilesc atunci când în natura exterioară anorganică se unesc anumite substanțe. Felul în care procedează chimia nu este just, totuși există anumite relații – nu spun relații atomice sau ponderale, căci aceasta intră deja în teorie –, dar faptul că hidrogenul și oxigenul se unesc într-o anumită proporție este o realitate. Dacă avem acidul sulfuric, H2SO4, acesta conține hidrogen, sulf și oxigen, legate în anumite proporții. Dacă aceste proporții se schimbă, este posibil ca, în anumite condiții, substanța care ia naștere să fie una cu totul diferită. Dacă avem relații proporționale între hidrogen, sulf și oxigen diferite de cele din acidul sulfuric, obținem acidul sulfuros H2SO3, deși avem aceleași componente.
Astfel există anumite relații la omul așa-zis normal: spun așa-zis, pentru că expresia «la omul normal» este absolut filistină, se poate crede că există o limită. Așadar, între anumite limite, relația este variabilă. Dar atunci când depășește o anumită variabilitate, care poate fi, la rândul ei, individuală pentru fiecare om, avem de-a face cu o abnormitate, cu o stare patologică. Lucrurile stau așadar astfel încât, într-un organ corpul astral și organizația eului sunt prezente în așa fel încât ele nu pot „umple” organul într-o anumită măsură, și nu pot depăși organul fizic în măsura în care am văzut ieri că este necesar. Stagnează în acest caz corpul astral și eul într-un anumit organ, atunci în el nu există proporția corespunzătoare, ci în interiorul acestui organ se acumulează și stagnează o cantitate supraabundentă de corp astral și de organizație a eului, și prin aceasta organul devine sensibil la astralitate. Atunci când în organ este prezentă cantitatea potrivită de astralitate, acesta nu o simte. Orice activitate a corpului astral și a organizației eului care nu aparține de un organ, trebuie să fie resimțită de acesta. Dacă ceva nu face trecerea la conștiență, stagnează, astfel încât este prezentă o cantitate prea mare de astralitate și de organizație a eului care nu se transferă în conștiență, atunci ia naștere crampa. Și prin aceasta aveți deja simptomul însoțitor, tulburarea conștienței. Tulburarea conștienței trebuie să ia întotdeauna naștere când este vorba de un organ care are o legătură cu conștienta. Dacă avem de-a face cu un organ care nu are o relație directă cu conștienta – există astfel de organe, care nu au o relație directă, ci inversă cu conștienta, organele inhibitoare –, atunci nu apare o tulburare sau pierdere a conștienței, ci durere. Durerea este o conștiență supranormală, nu diminuată. Starea de crampă nu este în sine dureroasă – aceasta este o realitate; ceea ce se poate manifesta ca durere apare atunci când într-un organ inhibitor, nu stimulator, al conștienței, are loc această stază. Atunci apare conștiență exagerată: durerea. Aceasta este ființa durerii.
Prin aceasta am abordat toate formele aberante, și în organismul copilului, care se finalizează în sindroamele epileptice sau asemanătoare epilepsiei, pe care le vom dezbate exact, cel mai bine la cazuri individuale.
Acum veți înțelege ușor că lucrurile pot sta și altfel. Este posibil să avem de-a face cu un organ care nu se prezintă astfel încât suprafața sa reține în sine organizația eului și corpul astral, ci această suprafață este prea permeabilă, organul nu le reține în sine, într-o oarecare măsură pentru propriul necesar, astfel încât aici astralitatea, de care aparține și organizația eului, nu stagnează, ci aceasta se revarsă într-o oarecare măsură în afara organului (v. fig. 11). S-ar putea spune că suprafața devine pentru astralitate și organizația eului prea permeabilă, organul se „scurge”, se videază în ce privește propria astralitate și organizația eului. Atunci vedem cu conștiența imaginativă cum organul iradiază, se scurge. Un astfel de organ care se videază este întotdeauna legat de corelatul fizic al secreției care, firește, în cazul anumitor organe, nu este puternic evidentă, dar care poate, desigur, apărea și în mod manifest. Despre aceasta vom mai avea de vorbit. Aici, dacă lucrurile stau în relație cu vârsta copilăriei, avem de-a face cu o manifestare care nu poate fi vindecată decât prin aceea că se fortifică corpul astral și organizația eului, ca să spun așa, acestea sunt readuse în organ.
Dar, la ce forme, la ce complexe simptomatice perceptibile exterior duce o astfel de constituție? Aici abordăm un capitol, la care, pentru vârsta copilăriei se manifestă altceva decât la adult. Aici avem de-a face cu forme de eretism, care trebuie să ia forme deosebite pentru perioada de evoluție a omului dintre naștere și maturitatea genitală: este vorba de formele de eretism isteric. În aceste forme ale eretismului isteric trăiesc astăzi toate neclaritățile științei exterioare, toate găselnițele lingvistice lipsite de temei obiectiv. Aceasta începe deja de la cea mai elementară concepție despre acest lucru; căci, firește, conform acestei concepții, se va stabili într-un fel sau altul o relație între acest eretism isteric și viața sexuală (gr. hysteros = uter, n.tr.). Lucrurile sunt aduse chiar într-o formă care stabilește o corelație mai strânsă cu viața sexuală a femeii, decât cu cea a bărbatului. Nu noțiunea verbală este aici importantă. În cazurile clasificate astăzi, important este să se deosebească dacă ele merită denumirea de eretism isteric, așa cum este el înțeles, sau dacă trebuie văzut aici un fenomen mult mai complex.
Lucrurile stau însă astfel încât copilul nu poate avea, pur și simplu, o asemenea formă de eretism, așa cum se pretinde, până la maturitatea genitală, dacă în cazul isteriei se fac referiri la sexualitate, ci copilul poate prezenta în primele sale epoci evolutive ceva descris de mine ca o „depășire” a limitelor unui organ de către corpul astral și organizația eului. El poate prezenta numai așa ceva. Trebuie să facem abstracție de toate descrierile existente care se referă la eretismul isteric, căci toate aceste descrieri conțin deja în sine sugestia anumitor noțiuni; faptul de a gândi la anumite noțiuni falsifică descrierea. În acest fel, numeroase descrieri din domeniul psihiatriei sunt pur și simplu eronate. Nu este permis să se procedeze în felul în care se procedează astăzi.
Să privim însă acum la ceea ce se petrece în realitate. Copilul se relaționează cu lumea exterioară, așa cum am descris ieri acest lucru, în mod dificil. El se relaționează în mod dificil cu starea de echilibru cu lichidul, cu starea de echilibru cu aerul, cu diferențierile de ordin termic, cu diferențierile din lumină, cu diferențierile din chimism, cu diferențierea din viața universală; cu acestea, el se relaționează nu ca în cazul eretismului epileptic, când relația este prea slabă, ci (relația este aici) prea puternică; el se include peste tot în ambient, își îmbină corpul astral și organizația eului în gravitație, în căldură, el percepe totul cu o intensitate care nu este posibilă în cazul așa-zisului normal. Ce ia naștere aici?
Acum este suficient să vă reprezentați că v-ați julit undeva pielea și apucați un lucru cu această suprafață rănită, cu o suprafață devenită sensibilă prin această rănire superficială. Sunteți sensibili din cauză că veniți cu corpul astralic lăuntric în contact prea puternic cu lumea exterioară. Omul nu trebuie să intre în relație, cu corpul său astralic și organizația eu-lui, cu lumea exterioară decât într-o anumită măsură. Copilul care își exteriorizează de la bun început corpul astralic, „apucă” într-un mod subtil toate lucrurile ca și cum ar fi rănit. Prin aceasta ia naștere, de la sine înțeles, trăirea unei hipersensibilități, a unei dăruiri hipersensibile la întreaga lume înconjurătoare. O astfel de ființă umană simte ambianța mult mai puternic, mai intens, oglindind-o totodată mult mai puternic în sine. Prin aceasta iau naștere și reprezentări dureroase în sine. În momentul în care se activează voința în relație cu această percepție, se creează o relație cu ceva, față de care există o hipersensibilitate. În domeniile conștiente, la activarea voinței ia naștere următorul fapt remarcabil: ia naștere o conștiență prea crescută a activării voinței, ia naștere o durere la declanșarea voinței; această durere este prezentă în stadiul de apariție, în „status nascendi”; vrei să o reții, acest lucru se petrece cu intensitate. Te zbați în faptă, pentru că vrei să reții durerea.
Vedeți, de aici rezultă descrieri care coincid într-un anumit sens cu viața. Rezultă astfel de descrieri, cum copilul vrea să facă ceva, și lucrurile stau astfel: el simte o durere, și nu poate face ce vrea, dar, în loc ca viața sufletească să se reverse în faptă, el are o viață lăuntrică insuportabil de puternică, față de care are o repulsie. Sau, dacă nu este vorba de o faptă, ci de o faptă mascată, care rezidă în viața în reprezentare, unde coabitează voința, atunci când este vorba de o faptă în viața de reprezentare, când trebuie să se dezvolte reprezentări, este posibil ca reprezentările, în momentul în care trebuie să ia naștere, în anumite cazuri de boală, să provoace frică, și să nu poată lua naștere. Orice astfel de reprezentare care, în momentul în care trebuie să vină în conștiență, în momentul nașterii, provoacă frică, orice astfel de reprezentare acționează totodată astfel, încât „sub” ea se desfășoară viața în simțire. Simțămintele se învolbură, și întotdeauna începe o stare depresivă. Simțămintele care nu sunt „înțelese” de reprezentări sunt deprimante: numai acele simțăminte nu sunt deprimante, care sunt sesizate, imediat după ce iau naștere, de către viața în reprezentări.
Ceea ce se descrie din lucrul în sine, poate fi văzut, și acesta este deja, în fond, un complex simptomatic. Dacă se învață așadar cunoașterea esenței unei astfel de abnormități, aceasta poate fi văzută în cadrul observării nemijlocite. Despre așa ceva trebuie să fie vorba atunci când știința spirituală intervine prin observare nemijlocită în domeniile practice ale vieții. Aici, pentru cei ce trebuie să intervină (în astfel de situații ‒ n.tr.) descrierile trebuie să iasă în întregime din abstract, să intervină în viața concretă, în așa fel încât descrierea să ajungă acolo unde cel care face uz de ea să o perceapă la bolnav. Și aici vedeți într-adevăr ceea ce se petrece: scurgerea astralității sau organizației eului dintr-un organ sau un complex de organe.
O manifestare foarte grosieră la copil, care exteriorizează în mod cras acest complex simptomatic, va fi enurezia. Acest lucru este de la sine înțeles. Dar numai prin cele expuse anterior puteți plasa enurezia copilului în perspectiva ei justă. Ea își are originea în acest fapt. Puteți așadar, de fiecare dată când este vorba de enurezie, anticipa: Aici se scurge corpul astralic la exterior. Căci toate formele de procese exo- și endocrine au de-a face cu activitatea corpului astralic și a organizației eului. Ele trebuie să fie în ordine pentru ca procesele de secreție externă și internă (procesele exocrine și endocrine) să aibă loc în mod normal.
Acum putem afirma, pe de altă parte, că organizația eului și corpul astralic sunt în relație cu așa-zisele patru elemente prin intermediul corpului fizic: în corpul eteric, organizația eului și corpul astralic stau în relație mai strânsă cu elementele „de sus”, cu o parte a căldurii, cu lumina, cu chimismul și cu eterul vital universal. Dacă extindem unele expresii, așa cum era cazul pe vremea clarvederii instinctive, când nu se făcea o asemenea clară distincție între fizic și spiritual, putem spune: Există o „stare de rănire sufletească” a copilului. Și această stare de rănire sufletească a copilului cuprinde, ca noțiune generală, toate fenomenele care se manifestă în acest caz. Iar dacă această stare nu poate fi ameliorată prin pedagogia curativă, în perioada maturizării genitale ia naștere forma feminină sau masculină a acestei stări de rănire sufletească. Forma feminină va avea caracterul isteriei, așa cum a fost ea denumită, atâta vreme cât a existat o reală percepție suprasensibilă; forma masculină se manifestă într-un alt mod, pe care-l putem dezbate separat.
În acest fel, în toate cazurile în care este vorba de o stare contrară eretismului de tip epileptic sau epileptoid, va trebui să vă concentrați atenția asupra felului în care au loc excrețiile. Veți observa felul în care transpiră copilul. Veți observa cu deosebită atenție dacă copilul, atunci când vreți să-l învățați ceva, deci atunci când provocați (în copil) reprezentări, rănirea lăuntrică se manifestă față de o reprezentare prin stări de transpirație. Aici întâmpinăm o anumită dificultate. În mod obișnuit, ați crede că atunci când a fost provocată o astfel de stare lăuntrică, stările de transpirație consecutive vor fi observate imediat. În anumite situații lucrurile pot sta așa, dar nu trebuie să stea neapărat așa. Căci aici avem de-a face cu particularitatea ce constă în aceea că teama sau inhibarea lăuntrică, senzația de rănire lăuntrică existente, nu acționează la fel cu o senzație de rănire exterioară, ci, ceea ce ia naștere este mai întâi digerat de om, și uneori ia și cele mai ciudate căi în el, și iese la iveală nu imediat după eveniment, ci, în mod curios, numai după un anumit timp, în cursul următoarelor trei zile, trei zile și jumătate. Întotdeauna când avem de-a face cu ceea ce rezultă din expansiunea corpului astral și a organizației eului, avem de-a face cu ceea ce rezultă din expansiunea normală a corpului astral și a organizației eului la moarte. Când a fost vorba de stagnare, acolo avem de-a face cu contrariul morții. În cazul epilepsiei avem de-a face cu încercarea de a presa viața in organism, de a imita într-o relație anormală intrarea în organismul fizic la descindere. În cazul stărilor despre care vorbim acum, avem de-a face cu imitarea a ceea ce se petrece la moarte: Corpul astral și eul se dilată o dată cu scurgerea vieții după deces. Cu aceasta avem aici de-a face.
Acest simțământ odată dobândit, se însușește apoi treptat ceea ce este necesar la observarea unor astfel de cazuri: Se dobândește un organ olfactiv pentru ceea ce este prezent în copil; această scurgere este mirosită. Ea poate fi realmente mirosită. Și aceasta aparține deja de partea esoterică a acestor lucruri: Însușirea unei facultăți senzoriale pentru auricul acestor copii, care miroase altfel decât cel al copiilor normali. Într-adevăr: acești copii au un iz ușor cadaveric în transpirația lor aurică. Că lucrurile stau așa, se vede însă și din faptul că apar și manifestările însoțitoare ale acestei morți, și anume această transpirare dintr-un motiv sau altul. Aceste manifestări apar în cursul următoarelor trei zile, aproximativ în același spațiu temporal în care se petrece și retrospectiva post-mortem, când are loc expansiunea corpului astralic și a organizației eului.
Dintr-o astfel de cunoaștere trebuie deci să vă însușiți să rețineți ceva ce ați remarcat în cadrul reprezentării sau voinței unui asemenea copil, și trebuie să urmăriți copilul de-a lungul următoarelor trei-patru zile. Astfel se vede (înțelegeți) dacă este vorba într-adevăr de această formă abnormă de viață sufletească despre care am vorbit eu acum. Atunci ia naștere pentru Dvs., deja pe baza premiselor corespunzătoare, întrebarea: Cum tratez eu un asemenea copil?
Un asemenea copil îmi vine astfel în întâmpinare încât, în tot ceea ce face el, mi se deschide deja sufletul lui. Sufletul copilului „se scurge” în tot ce înfăptuiește el. Înțelegeți că într-un asemenea caz, când sufletul copilului te inundă, educația depinde în mod deosebit de ceea ce-i poate ieși în întâmpinare copilului din atitudinea sufletească a educatorului, din întreaga lui dispoziție lăuntrică, prin ceea ce face el în lumea-i înconjurătoare. Să presupunem acum că sunteți un educator agitat, un om care se comportă permanent de așa natură încât provoacă în ceilalți un șoc prin faptele lui. Această particularitate de caracter, care este o particularitate temperamentală umană, este mult mai răspândită în viață, decât gândim. Ea este adesea extraordinar de răspândită la cadrele didactice. Dacă ne este îngăduită o expresie trivială: nu sunt astăzi majoritatea educatorilor ca niște iepuri nervoși? Această ființă neastâmpărată, care „capotează” permanent! Acest lucru trebuie să fie așa, căci formarea educatorilor este așa cum este! Formarea educatorilor este astăzi de așa natură încât ea hipertrofiază realmente ceea ce trebuie să fie asimilat. Educatorii în devenire nu trebuie niciodată să fie supuși examenelor. Căci examenul este deja ceea ce duce la dispozițiile lăuntrice care creează această nervozitate.
Acum vedeți imediat în ce situație ciudată se ajunge, când se intenționează dezvoltarea lucrurilor din starea faptică în sine. Este vorba de întemeierea Institutului Lauenstein pentru copii subdotați. Prin legislația polițienească, trebuie să li se recomande celor ce preiau Institutul, să dea examenul (prevăzut). Cel puțin unul trebuie să o facă. Dar acest lucru este nepotrivit, deoarece este, firește, încă o cale de a deveni nervos. Acest lucru trebuie înțeles pur și simplu într-un sens foarte obiectiv, căci altfel umblăm prin lume cu ochii închiși. Deci nu rămâne nimic altceva de făcut decât să te dezveți de nervozitate după examen. Aceasta nu se întâmplă, în majoritatea cazurilor.
Așadar, în apropierea copilului trebuie evitat tot ceea ce provoacă efecte, chiar și minore, de șoc, atunci când acestea vin din inconștientul, din temperamentul educatorului. De ce? Pentru că educatorul trebuie să fie în stare, în deplină conștiență, să provoace în mod voit astfel de efecte de șoc, care sunt, uneori, pentru astfel de stări, cele mai bune remedii. Dar ele acționează numai atunci când nu au loc din obișnuință; ele acționează numai atunci când sunt înfăptuite în fața copilului în deplină conștiență, observând lucrurile cu mare atenție.
Veți trebui așadar, atunci când remarcați un astfel de complex simptomatic la copil, să luați copilul și să-i predați ceva, să-l faceți să scrie, să citească sau să deseneze (picteze) ceva: dar acum, ce-i de făcut? Încercați să lăsați copilul să ajungă acolo unde poate ajunge el prin constituția lui umană particulară. Într-un anumit moment, încercați să accelerați tempoul de lucru. Prin aceasta, copilul va fi nevoit nu să lase să se retragă starea lui de rănire lăuntrică, ci teama față de această stare, pentru că Dvs. stați în fața copilului, și el trebuie să intre în această stare de teamă. Dar prin aceea că el trebuie să intre, în acest moment, în starea de teamă, prin aceea că copilul trebuie să se confrunte cu o impresie creată în mod artificial, care deviază de la cea anterioară, prin aceea că copilul se confruntă cu impresia, el își fortifică în interiorul său, își consolidează ceea ce vrea să se reverse. Dacă practicați cu copilul acest lucru în mod repetat, sistematic, are loc consolidarea eului și corpului astral. Dar nu trebuie să obosiți în repetare, ci să pregătiți predarea în așa fel încât ea să decurgă metodic de așa natură, încât să ia, în anumite momente, întorsătura amintită. Pentru aceasta trebuie să stăpâniți (pe deplin) predarea. Dacă aveți la fiecare trei sferturi de oră o altă materie, nu veți putea intenționa nimic în această direcție. Puteți clădi o predare pentru copiii cu tulburări de dezvoltare numai atunci când lucrați pe baza a ceea ce am introdus noi în școala Waldorf, predarea bazată pe epoci, în cadrul căreia, în orele de predare principale se predă o singură materie, de-a lungul mai multor săptămâni. În acest timp există posibilitatea, între opt și zece dimineața, de a nu a avea un așa-zis „orar”. Se poate face ce vrea fiecare, ce consideră fiecare că este metodic just.
Dintr-o asemenea bază pedagogică puteți elabora și dvs. ceea ce trebuie să faceți pentru copiii cu tulburări de dezvoltare. Aici puteți introduce acea metodă care provoacă permanent schimbarea modului de predare, schimbarea de tempo în predare. Și în acest fel veți acționa deosebit de puternic asupra secrețiilor glandulare, și prin aceasta la consolidarea corpului astralic la copil. Dar aici trebuie să aveți un anumit mod de resemnare: căci lumea nu va remarca, acolo unde a survenit vindecarea, atunci când copiii au fost tratați în acest fel, că copiii sau însănătoșit. Lumea va remarca doar faptul când într-un caz particular nu a survenit nici un fel de vindecare, căci a deveni normal este considerat ca ceva de la sine înțeles. Dar a deveni normal nu este nicidecum de la sine înțeles. Aceasta, pe de o parte.
Deci vedeți: dacă în cazul stărilor de eretism epileptic sau echivalent a fost vorba de a recurge la măsuri mai mult de natură manuală sau morală, așa cum am expus ieri, în cazul eretismului tratat astăzi este vorba în primul rând de dezvoltarea metodelor didactice care să-l combată. Provocarea acestor efecte de șoc este un aspect. Celălalt aspect este observarea cu deosebită atenție a alternării dintre starea depresivă și un fel de stări maniacale, stări euforic-hedonice.
Căci, de unde provine, în cazul acestor forme de boală, alternanța dintre stări depresive și stări maniacale? Acest lucru se petrece permanent deoarece copilul este într-o stare de rănire lăuntrică și năzuiește să nu-și lase nicidecum voința să se manifeste. Dacă voința nu ajunge să se manifeste în viața de reprezentare, iau naștere stări depresive. Pe de altă parte, dacă acest lucru s-a petrecut un timp îndelungat, și copilul nu-l mai poate inhiba, ci trebuie să se „descarce”, ia naștere – prin inhibarea stării de rănire lăuntrică, prin aceea că copilul se poate revărsa deplin prin revărsarea în astralic – o stare extrem de plăcută, și astfel alternează stările de tristețe și exuberanță, care se manifestă, observate atent, tocmai la un astfel de copil, care prezintă la exterior celelalte simptome: transpirație, enurezie.
Didactica trebuie introdusă tocmai în aceste stări alternative. Să presupunem că avem o stare depresivă a copilului. Într-o astfel de stare depresivă putem interveni salutar în clipa în care copilul are sentimentul: noi suntem puternic uniți cu interiorul său, îl înțelegem. Dar copilul simte tocmai necesitatea – pentru că aici este vorba de un fel de hipertrofie a vieții de reprezentare și de voință –, de a nu viețui o participare doar la tristețe. Dacă suntem doar indispuși și triști cu copilul, el nu are nimic de câștigat. El va avea doar atunci de câștigat, când noi dăm dovadă de maturitate față de starea pe care o con-viețuim, și-l consolăm în mod eficient, când el are parte de o consolare eficientă.
În acest caz, educatorul care abordează aceste situații plin de înțelegere, își va însuși ceva tipic: El va ști, de pildă, că o reprezentare permanentă la acești copii este aceea de a crede că trebuie să facă ceva, dar că ei nu pot. Este o reprezentare complicată, care însă trebuie să poată fi studiată: Ei trebuie să facă ceva și nu pot, trebuie totuși să facă, și atunci rezultă altceva decât ar vrea ei. Examinați viața sufletească la astfel de copii, despre care am vorbit, și încercați de-a dreptul să sesizați ceea ce ar putea fi definit în felul următor: Eu vreau să fac ceva: dar, în realitate, nu pot; și totuși trebuie să fac acest ceva – din acest motiv lucrurile ies altfel decât trebuie.
În acest complex de reprezentări trăiește de fapt întreaga boală a copilului. Copilul simte constituția particulară care constă în scurgerea corpului astral și a organizației eului. Deja acest fapt acționează ca o expansiune în lumea corpului astral. Eu vreau să fac ceva – dar copilul știe, el ajunge imediat în contact cu lumea exterioară, la „agenții externi”. Dar starea de rănire există, doare; și el trebuie să simtă: în realitate nu pot. – Dar acum copilul știe: Trebuie totuși să se întâmple. Trebuie să apuc cu corpul meu astral „agenții” din lumea exterioară. Dar eu nu pot domina ceea ce iau în mână; sunt atât de neîndemânatic cu corpul meu astralic; totul va ieși altfel, fiindcă eu nu pot fi „cu totul” în fapta mea. Corpul se revarsă prea puternic.
Tocmai la astfel de copii se remarcă în modul cel mai admirabil cum acționează în realitate inconștientul, care se „ridică” până în viața senzațiilor. Acest inconștient este formidabil de isteț. El exprimă în noțiunile cele mai clare ceea ce se petrece în constituția lăuntrică și în relația dintre om și ambianță. Aceasta se detașează de inconștient, dar nu ajunge până „sus”, la conștiența lui. Astfel încât se poate spune: trebuie întreprinsă descoperirea acestor complexe de reprezentări inconștiente la copil. – Și acum: complexul își face apariția, poate fi remarcat. El este aproape de fiecare dată prezent când copilul trebuie să înceapă ceva – cu fapta sau cu gândul. Aproape de fiecare dată este prezent (complexul). Interveniți în acest moment în așa fel, încât faceți cu blândețe, odată cu copilul, ceea trebuie să facă el, de pildă simțiți fiecare mișcare a mâinii (copilului) în mișcarea propriei mâini, atunci copilul are sentimentul că a doua parte este corectată prin ceea ce faceți dvs. Dar, cu siguranță, copilul nu câștigă nimic dacă dvs. faceți realmente tot ceea ce trebuie să facă el. Trebuie să interveniți doar fictiv. Lăsați copilul să picteze, nu pictați dvs., însoțiți cu pensula îndeaproape fiecare mișcare a pensulei copilului. Lăsați copilul să-și reprezinte ceva în așa fel încât îl însoțiți în formarea reprezentărilor, și faceți, pe cât posibil de bine-voitor și clar, ceea ce trebuie să facă el, mângâindu-l sufletește din apropiere. Până în astfel de intimități, prin observarea reală a stării lucrurilor, putem găsi ce avem de făcut.
Acum trebuie însă să știm că, în ce privește ceea ce poate oferi știința spirituală, este vorba întotdeauna doar de un apel la om. Există o permanentă cerere de prescripții: Tu trebuie să faci cutare lucru așa și cutare lucru așa. – Cel ce vrea să devină educator al copiilor cu tulburări de dezvoltare nu va fi niciodată „terminat”, pentru el fiecare copil este din nou o nouă problemă, o nouă enigmă. Și este vorba ca de fiecare dată, când este condus de ființialitatea din copil, să facă ce este de făcut în fiecare caz particular. Este o lucrare incomodă, dar singura reală.
De aceea este vorba atât de intens, în sensul acestei științe spirituale, ca noi, tocmai ca educatori, în sensul cel mai eminent, să ne îngrijim de autoeducație.
Cea mai bună autoeducație o vom exersa atunci când urmărim cu interes simptomele patologice. Dacă avem simțământul: un astfel de simptom patologic este, de fapt, ceva minunat. Acest lucru nu trebuie însă să fie trâmbițat: Nebunii sunt adevărații oameni divini. – Acest lucru nu ne este îngăduit în zilele noastre. Dar un lucru trebuie să fie limpede: Când apare un simptom anormal, avem de-a face cu ceva care, sub aspect spiritual, este mai aproape de spiritual decât ceea ce face omul în organismul său sănătos. Numai că acest „a fi mai aproape de spiritual” nu poate acționa în mod adecvat în organismul sănătos. Cine ajunge la acest nivel de înțelegere-simțitoare a lucrurilor, va percepe astfel de intimități.
După cum vedeți: în fiecare domeniu diagnosticul și patologia duc la o reală terapie, atunci când diagnosticul pătrunde până la ființialitatea lucrurilor.
