Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CURSUL DE PEDAGOGIE CURATIVĂ

GA 317


CONFERINŢA A 4-A

Dornach, 28 iunie 1924

Acum, dragii mei prieteni, vrem să încercăm un fel de „rotunjire“ a consideraţiilor introductive urmând ca, începând de mâine, să trecem la considerarea practică a cazurilor concrete. O adevărată considerare a esenţei aşa-zisei stări psiho-patologice trebuie să ducă cu necesitate la găsirea punctelor de reper pentru tratament. Faptul că tratamentul adulţilor provoacă încă dificultăţi metodelor noastre este cauzat de ceea ce am expus ieri: pentru tratarea unor astfel de situaţii sunt necesare anumite condiţii prealabile care, atâta vreme cât relaţiile în lume rămân aşa cum sunt, nu pot fi nicidecum realizate, pentru bolnavii psihici, în cadrul societăţii noastre. Dimpotrivă, la copii lucrurile sunt de aşa natură încât educaţia poate realiza realmente deosebit de mult. Dar, după cum aţi înţeles, dragii mei prieteni, în cazul bolilor psihice – desigur, şi în cazul altor boli, dar aici mult mai profund, într-un sens mai profund, într-un mod mult mai deosebit – avem de-a face cu contexte karmice care se manifestă în boli.

Astfel, fireşte, se pune întrebarea justificată, nu neapărat exprimată, ea trebuie pusă subconştient, trebuie să simţim ce stă la baza lucrurilor: În ce măsură poate fi realizată o ameliorare? Orice grad de ameliorare pe care-l putem atinge este pentru omul bolnav un câştig. Nu avem dreptul să ne consolăm prin aceea că afirmăm: aşa este karma, şi de aceea lucrurile iau această cale. Acest lucru îl afirmăm în cazul evenimentelor exterioare, şi putem face aceasta; dar niciodată când este vorba de fluxul liber al gândurilor, simţămintelor, al direcţiei libere a faptelor în omul însuşi. Căci aici karma poate lua căi diferite. Şi poate avea loc o schimbare a direcţiei karmei, astfel încât nu este vorba că nu se împlinesc lucrurile ce trebuie să se împlinească, dar ele se pot împlini în moduri diferite. Am afirmat adesea, când s-a vorbit despre faptul că trebuie practicată educaţie prenatală, prin care se înţelege educaţia în perioada embrionară: Atâta vreme cât copilul nu respiră, este vorba de educaţia şi comportamentul mamei. Iar în rest, nu trebuie intervenit în lucrarea zeilor. Este vorba numai de ceea ce se petrece cu mama însăşi.

O observare adecvată poate fi făcută însă aşa cum am început să procedăm ieri în cazul eretismului epileptic, luând în considerare corpul fizic, copul eteric, corpul astral şi organizaţia eului. Ce a rezultat din aceasta pentru diferitele forme de eretism infantil, care sunt stări epileptice sau echivalente? Am văzut că este vorba de o stagnare (hipertonică ‒ n.tr.) a corpului astral şi a organizaţiei eului într-un organ oarecare. Suprafaţa unui organ nu permite ieşirea corpului astral şi organizaţiei eului, iar acestea stagnează în interiorul organului. Astfel ia naştere atmosferă astrală şi a organizaţiei eu-lui condensată în cadrul organului. Aceasta creează predispoziţia la crampe (convulsii). Căci de fiecare dată când este prezentă o crampă, avem de-a face cu următoarea situaţie: Esenţa crampei constă în aceea că, dacă avem aici un organ (v. fig. 11, planşa 6), conţinând corpul său eteric, pentru fiecare organ există o anumită relaţie proporţională între acest corp fizic şi eteric, şi corpul astralic şi organizaţia eului.

figura 11
plansa 6
[măreşte imaginea]
Figura 9
Planşa 6

Nu-i aşa, dvs. cunoaşteţi cu toţii – este o condiţie prealabilă pentru a putea vorbi despre astfel de lucruri –, ce înseamnă anumite proporţii exterioare, care se stabilesc atunci când în natura exterioară anorganică se unesc anumite substanţe. Felul în care procedează chimia nu este just, totuşi există anumite relaţii – nu spun relaţii atomice sau ponderale, căci aceasta intră deja în teorie –, dar faptul că hidrogenul şi oxigenul se unesc într-o anumită proporţie este o realitate. Dacă avem acidul sulfuric, H2SO4, acesta conţine hidrogen, sulf şi oxigen, legate în anumite proporţii. Dacă aceste proporţii se schimbă, este posibil ca, în anumite condiţii, substanţa care ia naştere să fie una cu totul diferită. Dacă avem relaţii proporţionale între hidrogen, sulf şi oxigen diferite de cele din acidul sulfuric, obţinem acidul sulfuros H2SO3, deşi avem aceleaşi componente.

Astfel există anumite relaţii la omul aşa-zis normal: spun aşa-zis, pentru că expresia «la omul normal» este absolut filistină, se poate crede că există o limită. Aşadar, între anumite limite, relaţia este variabilă. Dar atunci când depăşeşte o anumită variabilitate, care poate fi, la rândul ei, individuală pentru fiecare om, avem de-a face cu o abnormitate, cu o stare patologică. Lucrurile stau aşadar astfel încât, într-un organ corpul astral şi organizaţia eului sunt prezente în aşa fel încât ele nu pot „umple“ organul într-o anumită măsură, şi nu pot depăşi organul fizic în măsura în care am văzut ieri că este necesar. Stagnează în acest caz corpul astral şi eul într-un anumit organ, atunci în el nu există proporţia corespunzătoare, ci în interiorul acestui organ se acumulează şi stagnează o cantitate supraabundentă de corp astral şi de organizaţie a eului, şi prin aceasta organul devine sensibil la astralitate. Atunci când în organ este prezentă cantitatea potrivită de astralitate, acesta nu o simte. Orice activitate a corpului astral şi a organizaţiei eului care nu aparţine de un organ, trebuie să fie resimţită de acesta. Dacă ceva nu face trecerea la conştienţă, stagnează, astfel încât este prezentă o cantitate prea mare de astralitate şi de organizaţie a eului care nu se transferă în conştienţă, atunci ia naştere crampa. Şi prin aceasta aveţi deja simptomul însoţitor, tulburarea conştienţei. Tulburarea conştienţei trebuie să ia întotdeauna naştere când este vorba de un organ care are o legătură cu conştienta. Dacă avem de-a face cu un organ care nu are o relaţie directă cu conştienta – există astfel de organe, care nu au o relaţie directă, ci inversă cu conştienta, organele inhibitoare –, atunci nu apare o tulburare sau pierdere a conştienţei, ci durere. Durerea este o conştienţă supranormală, nu diminuată. Starea de crampă nu este în sine dureroasă – aceasta este o realitate; ceea ce se poate manifesta ca durere apare atunci când într-un organ inhibitor, nu stimulator, al conştienţei, are loc această stază. Atunci apare conştienţă exagerată: durerea. Aceasta este fiinţa durerii.

Prin aceasta am abordat toate formele aberante, şi în organismul copilului, care se finalizează în sindroamele epileptice sau asemanătoare epilepsiei, pe care le vom dezbate exact, cel mai bine la cazuri individuale.

Acum veţi înţelege uşor că lucrurile pot sta şi altfel. Este posibil să avem de-a face cu un organ care nu se prezintă astfel încât suprafaţa sa reţine în sine organizaţia eului şi corpul astral, ci această suprafaţă este prea permeabilă, organul nu le reţine în sine, într-o oarecare măsură pentru propriul necesar, astfel încât aici astralitatea, de care aparţine şi organizaţia eului, nu stagnează, ci aceasta se revarsă într-o oarecare măsură în afara organului (v. fig. 11). S-ar putea spune că suprafaţa devine pentru astralitate şi organizaţia eului prea permeabilă, organul se „scurge“, se videază în ce priveşte propria astralitate şi organizaţia eului. Atunci vedem cu conştienţa imaginativă cum organul iradiază, se scurge. Un astfel de organ care se videază este întotdeauna legat de corelatul fizic al secreţiei care, fireşte, în cazul anumitor organe, nu este puternic evidentă, dar care poate, desigur, apărea şi în mod manifest. Despre aceasta vom mai avea de vorbit. Aici, dacă lucrurile stau în relaţie cu vârsta copilăriei, avem de-a face cu o manifestare care nu poate fi vindecată decât prin aceea că se fortifică corpul astral şi organizaţia eului, ca să spun aşa, acestea sunt readuse în organ.

Dar, la ce forme, la ce complexe simptomatice perceptibile exterior duce o astfel de constituţie? Aici abordăm un capitol, la care, pentru vârsta copilăriei se manifestă altceva decât la adult. Aici avem de-a face cu forme de eretism, care trebuie să ia forme deosebite pentru perioada de evoluţie a omului dintre naştere şi maturitatea genitală: este vorba de formele de eretism isteric. În aceste forme ale eretismului isteric trăiesc astăzi toate neclarităţile ştiinţei exterioare, toate găselniţele lingvistice lipsite de temei obiectiv. Aceasta începe deja de la cea mai elementară concepţie despre acest lucru; căci, fireşte, conform acestei concepţii, se va stabili într-un fel sau altul o relaţie între acest eretism isteric şi viaţa sexuală (gr. hysteros = uter, n.tr.). Lucrurile sunt aduse chiar într-o formă care stabileşte o corelaţie mai strânsă cu viaţa sexuală a femeii, decât cu cea a bărbatului. Nu noţiunea verbală este aici importantă. În cazurile clasificate astăzi, important este să se deosebească dacă ele merită denumirea de eretism isteric, aşa cum este el înţeles, sau dacă trebuie văzut aici un fenomen mult mai complex.

Lucrurile stau însă astfel încât copilul nu poate avea, pur şi simplu, o asemenea formă de eretism, aşa cum se pretinde, până la maturitatea genitală, dacă în cazul isteriei se fac referiri la sexualitate, ci copilul poate prezenta în primele sale epoci evolutive ceva descris de mine ca o „depăşire“ a limitelor unui organ de către corpul astral şi organizaţia eului. El poate prezenta numai aşa ceva. Trebuie să facem abstracţie de toate descrierile existente care se referă la eretismul isteric, căci toate aceste descrieri conţin deja în sine sugestia anumitor noţiuni; faptul de a gândi la anumite noţiuni falsifică descrierea. În acest fel, numeroase descrieri din domeniul psihiatriei sunt pur şi simplu eronate. Nu este permis să se procedeze în felul în care se procedează astăzi.

Să privim însă acum la ceea ce se petrece în realitate. Copilul se relaţionează cu lumea exterioară, aşa cum am descris ieri acest lucru, în mod dificil. El se relaţionează în mod dificil cu starea de echilibru cu lichidul, cu starea de echilibru cu aerul, cu diferenţierile de ordin termic, cu diferenţierile din lumină, cu diferenţierile din chimism, cu diferenţierea din viaţa universală; cu acestea, el se relaţionează nu ca în cazul eretismului epileptic, când relaţia este prea slabă, ci (relaţia este aici) prea puternică; el se include peste tot în ambient, îşi îmbină corpul astral şi organizaţia eului în gravitaţie, în căldură, el percepe totul cu o intensitate care nu este posibilă în cazul aşa-zisului normal. Ce ia naştere aici?

Acum este suficient să vă reprezentaţi că v-aţi julit undeva pielea şi apucaţi un lucru cu această suprafaţă rănită, cu o suprafaţă devenită sensibilă prin această rănire superficială. Sunteţi sensibili din cauză că veniţi cu corpul astralic lăuntric în contact prea puternic cu lumea exterioară. Omul nu trebuie să intre în relaţie, cu corpul său astralic şi organizaţia eu-lui, cu lumea exterioară decât într-o anumită măsură. Copilul care îşi exteriorizează de la bun început corpul astralic, „apucă“ într-un mod subtil toate lucrurile ca şi cum ar fi rănit. Prin aceasta ia naştere, de la sine înţeles, trăirea unei hipersensibilităţi, a unei dăruiri hipersensibile la întreaga lume înconjurătoare. O astfel de fiinţă umană simte ambianţa mult mai puternic, mai intens, oglindind-o totodată mult mai puternic în sine. Prin aceasta iau naştere şi reprezentări dureroase în sine. În momentul în care se activează voinţa în relaţie cu această percepţie, se creează o relaţie cu ceva, faţă de care există o hipersensibilitate. În domeniile conştiente, la activarea voinţei ia naştere următorul fapt remarcabil: ia naştere o conştienţă prea crescută a activării voinţei, ia naştere o durere la declanşarea voinţei; această durere este prezentă în stadiul de apariţie, în „status nascendi“; vrei să o reţii, acest lucru se petrece cu intensitate. Te zbaţi în faptă, pentru că vrei să reţii durerea.

Vedeţi, de aici rezultă descrieri care coincid într-un anumit sens cu viaţa. Rezultă astfel de descrieri, cum copilul vrea să facă ceva, şi lucrurile stau astfel: el simte o durere, şi nu poate face ce vrea, dar, în loc ca viaţa sufletească să se reverse în faptă, el are o viaţă lăuntrică insuportabil de puternică, faţă de care are o repulsie. Sau, dacă nu este vorba de o faptă, ci de o faptă mascată, care rezidă în viaţa în reprezentare, unde coabitează voinţa, atunci când este vorba de o faptă în viaţa de reprezentare, când trebuie să se dezvolte reprezentări, este posibil ca reprezentările, în momentul în care trebuie să ia naştere, în anumite cazuri de boală, să provoace frică, şi să nu poată lua naştere. Orice astfel de reprezentare care, în momentul în care trebuie să vină în conştienţă, în momentul naşterii, provoacă frică, orice astfel de reprezentare acţionează totodată astfel, încât „sub“ ea se desfăşoară viaţa în simţire. Simţămintele se învolbură, şi întotdeauna începe o stare depresivă. Simţămintele care nu sunt „înţelese“ de reprezentări sunt deprimante: numai acele simţăminte nu sunt deprimante, care sunt sesizate, imediat după ce iau naştere, de către viaţa în reprezentări.

Ceea ce se descrie din lucrul în sine, poate fi văzut, şi acesta este deja, în fond, un complex simptomatic. Dacă se învaţă aşadar cunoaşterea esenţei unei astfel de abnormităţi, aceasta poate fi văzută în cadrul observării nemijlocite. Despre aşa ceva trebuie să fie vorba atunci când ştiinţa spirituală intervine prin observare nemijlocită în domeniile practice ale vieţii. Aici, pentru cei ce trebuie să intervină (în astfel de situaţii ‒ n.tr.) descrierile trebuie să iasă în întregime din abstract, să intervină în viaţa concretă, în aşa fel încât descrierea să ajungă acolo unde cel care face uz de ea să o perceapă la bolnav. Şi aici vedeţi într-adevăr ceea ce se petrece: scurgerea astralităţii sau organizaţiei eului dintr-un organ sau un complex de organe.

O manifestare foarte grosieră la copil, care exteriorizează în mod cras acest complex simptomatic, va fi enurezia. Acest lucru este de la sine înţeles. Dar numai prin cele expuse anterior puteţi plasa enurezia copilului în perspectiva ei justă. Ea îşi are originea în acest fapt. Puteţi aşadar, de fiecare dată când este vorba de enurezie, anticipa: Aici se scurge corpul astralic la exterior. Căci toate formele de procese exo- şi endocrine au de-a face cu activitatea corpului astralic şi a organizaţiei eului. Ele trebuie să fie în ordine pentru ca procesele de secreţie externă şi internă (procesele exocrine şi endocrine) să aibă loc în mod normal.

Acum putem afirma, pe de altă parte, că organizaţia eului şi corpul astralic sunt în relaţie cu aşa-zisele patru elemente prin intermediul corpului fizic: în corpul eteric, organizaţia eului şi corpul astralic stau în relaţie mai strânsă cu elementele „de sus“, cu o parte a căldurii, cu lumina, cu chimismul şi cu eterul vital universal. Dacă extindem unele expresii, aşa cum era cazul pe vremea clarvederii instinctive, când nu se făcea o asemenea clară distincţie între fizic şi spiritual, putem spune: Există o „stare de rănire sufletească“ a copilului. Şi această stare de rănire sufletească a copilului cuprinde, ca noţiune generală, toate fenomenele care se manifestă în acest caz. Iar dacă această stare nu poate fi ameliorată prin pedagogia curativă, în perioada maturizării genitale ia naştere forma feminină sau masculină a acestei stări de rănire sufletească. Forma feminină va avea caracterul isteriei, aşa cum a fost ea denumită, atâta vreme cât a existat o reală percepţie suprasensibilă; forma masculină se manifestă într-un alt mod, pe care-l putem dezbate separat.

În acest fel, în toate cazurile în care este vorba de o stare contrară eretismului de tip epileptic sau epileptoid, va trebui să vă concentraţi atenţia asupra felului în care au loc excreţiile. Veţi observa felul în care transpiră copilul. Veţi observa cu deosebită atenţie dacă copilul, atunci când vreţi să-l învăţaţi ceva, deci atunci când provocaţi (în copil) reprezentări, rănirea lăuntrică se manifestă faţă de o reprezentare prin stări de transpiraţie. Aici întâmpinăm o anumită dificultate. În mod obişnuit, aţi crede că atunci când a fost provocată o astfel de stare lăuntrică, stările de transpiraţie consecutive vor fi observate imediat. În anumite situaţii lucrurile pot sta aşa, dar nu trebuie să stea neapărat aşa. Căci aici avem de-a face cu particularitatea ce constă în aceea că teama sau inhibarea lăuntrică, senzaţia de rănire lăuntrică existente, nu acţionează la fel cu o senzaţie de rănire exterioară, ci, ceea ce ia naştere este mai întâi digerat de om, şi uneori ia şi cele mai ciudate căi în el, şi iese la iveală nu imediat după eveniment, ci, în mod curios, numai după un anumit timp, în cursul următoarelor trei zile, trei zile şi jumătate. Întotdeauna când avem de-a face cu ceea ce rezultă din expansiunea corpului astral şi a organizaţiei eului, avem de-a face cu ceea ce rezultă din expansiunea normală a corpului astral şi a organizaţiei eului la moarte. Când a fost vorba de stagnare, acolo avem de-a face cu contrariul morţii. În cazul epilepsiei avem de-a face cu încercarea de a presa viaţa in organism, de a imita într-o relaţie anormală intrarea în organismul fizic la descindere. În cazul stărilor despre care vorbim acum, avem de-a face cu imitarea a ceea ce se petrece la moarte: Corpul astral şi eul se dilată o dată cu scurgerea vieţii după deces. Cu aceasta avem aici de-a face.

Acest simţământ odată dobândit, se însuşeşte apoi treptat ceea ce este necesar la observarea unor astfel de cazuri: Se dobândeşte un organ olfactiv pentru ceea ce este prezent în copil; această scurgere este mirosită. Ea poate fi realmente mirosită. Şi aceasta aparţine deja de partea esoterică a acestor lucruri: Însuşirea unei facultăţi senzoriale pentru auricul acestor copii, care miroase altfel decât cel al copiilor normali. Într-adevăr: aceşti copii au un iz uşor cadaveric în transpiraţia lor aurică. Că lucrurile stau aşa, se vede însă şi din faptul că apar şi manifestările însoţitoare ale acestei morţi, şi anume această transpirare dintr-un motiv sau altul. Aceste manifestări apar în cursul următoarelor trei zile, aproximativ în acelaşi spaţiu temporal în care se petrece şi retrospectiva post-mortem, când are loc expansiunea corpului astralic şi a organizaţiei eului.

Dintr-o astfel de cunoaştere trebuie deci să vă însuşiţi să reţineţi ceva ce aţi remarcat în cadrul reprezentării sau voinţei unui asemenea copil, şi trebuie să urmăriţi copilul de-a lungul următoarelor trei-patru zile. Astfel se vede (înţelegeţi) dacă este vorba într-adevăr de această formă abnormă de viaţă sufletească despre care am vorbit eu acum. Atunci ia naştere pentru Dvs., deja pe baza premiselor corespunzătoare, întrebarea: Cum tratez eu un asemenea copil?

Un asemenea copil îmi vine astfel în întâmpinare încât, în tot ceea ce face el, mi se deschide deja sufletul lui. Sufletul copilului „se scurge“ în tot ce înfăptuieşte el. Înţelegeţi că într-un asemenea caz, când sufletul copilului te inundă, educaţia depinde în mod deosebit de ceea ce-i poate ieşi în întâmpinare copilului din atitudinea sufletească a educatorului, din întreaga lui dispoziţie lăuntrică, prin ceea ce face el în lumea-i înconjurătoare. Să presupunem acum că sunteţi un educator agitat, un om care se comportă permanent de aşa natură încât provoacă în ceilalţi un şoc prin faptele lui. Această particularitate de caracter, care este o particularitate temperamentală umană, este mult mai răspândită în viaţă, decât gândim. Ea este adesea extraordinar de răspândită la cadrele didactice. Dacă ne este îngăduită o expresie trivială: nu sunt astăzi majoritatea educatorilor ca nişte iepuri nervoşi? Această fiinţă neastâmpărată, care „capotează“ permanent! Acest lucru trebuie să fie aşa, căci formarea educatorilor este aşa cum este! Formarea educatorilor este astăzi de aşa natură încât ea hipertrofiază realmente ceea ce trebuie să fie asimilat. Educatorii în devenire nu trebuie niciodată să fie supuşi examenelor. Căci examenul este deja ceea ce duce la dispoziţiile lăuntrice care creează această nervozitate.

Acum vedeţi imediat în ce situaţie ciudată se ajunge, când se intenţionează dezvoltarea lucrurilor din starea faptică în sine. Este vorba de întemeierea Institutului Lauenstein pentru copii subdotaţi. Prin legislaţia poliţienească, trebuie să li se recomande celor ce preiau Institutul, să dea examenul (prevăzut). Cel puţin unul trebuie să o facă. Dar acest lucru este nepotrivit, deoarece este, fireşte, încă o cale de a deveni nervos. Acest lucru trebuie înţeles pur şi simplu într-un sens foarte obiectiv, căci altfel umblăm prin lume cu ochii închişi. Deci nu rămâne nimic altceva de făcut decât să te dezveţi de nervozitate după examen. Aceasta nu se întâmplă, în majoritatea cazurilor.

Aşadar, în apropierea copilului trebuie evitat tot ceea ce provoacă efecte, chiar şi minore, de şoc, atunci când acestea vin din inconştientul, din temperamentul educatorului. De ce? Pentru că educatorul trebuie să fie în stare, în deplină conştienţă, să provoace în mod voit astfel de efecte de şoc, care sunt, uneori, pentru astfel de stări, cele mai bune remedii. Dar ele acţionează numai atunci când nu au loc din obişnuinţă; ele acţionează numai atunci când sunt înfăptuite în faţa copilului în deplină conştienţă, observând lucrurile cu mare atenţie.

Veţi trebui aşadar, atunci când remarcaţi un astfel de complex simptomatic la copil, să luaţi copilul şi să-i predaţi ceva, să-l faceţi să scrie, să citească sau să deseneze (picteze) ceva: dar acum, ce-i de făcut? Încercaţi să lăsaţi copilul să ajungă acolo unde poate ajunge el prin constituţia lui umană particulară. Într-un anumit moment, încercaţi să acceleraţi tempoul de lucru. Prin aceasta, copilul va fi nevoit nu să lase să se retragă starea lui de rănire lăuntrică, ci teama faţă de această stare, pentru că Dvs. staţi în faţa copilului, şi el trebuie să intre în această stare de teamă. Dar prin aceea că el trebuie să intre, în acest moment, în starea de teamă, prin aceea că copilul trebuie să se confrunte cu o impresie creată în mod artificial, care deviază de la cea anterioară, prin aceea că copilul se confruntă cu impresia, el îşi fortifică în interiorul său, îşi consolidează ceea ce vrea să se reverse. Dacă practicaţi cu copilul acest lucru în mod repetat, sistematic, are loc consolidarea eului şi corpului astral. Dar nu trebuie să obosiţi în repetare, ci să pregătiţi predarea în aşa fel încât ea să decurgă metodic de aşa natură, încât să ia, în anumite momente, întorsătura amintită. Pentru aceasta trebuie să stăpâniţi (pe deplin) predarea. Dacă aveţi la fiecare trei sferturi de oră o altă materie, nu veţi putea intenţiona nimic în această direcţie. Puteţi clădi o predare pentru copiii cu tulburări de dezvoltare numai atunci când lucraţi pe baza a ceea ce am introdus noi în şcoala Waldorf, predarea bazată pe epoci, în cadrul căreia, în orele de predare principale se predă o singură materie, de-a lungul mai multor săptămâni. În acest timp există posibilitatea, între opt şi zece dimineaţa, de a nu a avea un aşa-zis „orar“. Se poate face ce vrea fiecare, ce consideră fiecare că este metodic just.

Dintr-o asemenea bază pedagogică puteţi elabora şi dvs. ceea ce trebuie să faceţi pentru copiii cu tulburări de dezvoltare. Aici puteţi introduce acea metodă care provoacă permanent schimbarea modului de predare, schimbarea de tempo în predare. Şi în acest fel veţi acţiona deosebit de puternic asupra secreţiilor glandulare, şi prin aceasta la consolidarea corpului astralic la copil. Dar aici trebuie să aveţi un anumit mod de resemnare: căci lumea nu va remarca, acolo unde a survenit vindecarea, atunci când copiii au fost trataţi în acest fel, că copiii sau însănătoşit. Lumea va remarca doar faptul când într-un caz particular nu a survenit nici un fel de vindecare, căci a deveni normal este considerat ca ceva de la sine înţeles. Dar a deveni normal nu este nicidecum de la sine înţeles. Aceasta, pe de o parte.

Deci vedeţi: dacă în cazul stărilor de eretism epileptic sau echivalent a fost vorba de a recurge la măsuri mai mult de natură manuală sau morală, aşa cum am expus ieri, în cazul eretismului tratat astăzi este vorba în primul rând de dezvoltarea metodelor didactice care să-l combată. Provocarea acestor efecte de şoc este un aspect. Celălalt aspect este observarea cu deosebită atenţie a alternării dintre starea depresivă şi un fel de stări maniacale, stări euforic-hedonice.

Căci, de unde provine, în cazul acestor forme de boală, alternanţa dintre stări depresive şi stări maniacale? Acest lucru se petrece permanent deoarece copilul este într-o stare de rănire lăuntrică şi năzuieşte să nu-şi lase nicidecum voinţa să se manifeste. Dacă voinţa nu ajunge să se manifeste în viaţa de reprezentare, iau naştere stări depresive. Pe de altă parte, dacă acest lucru s-a petrecut un timp îndelungat, şi copilul nu-l mai poate inhiba, ci trebuie să se „descarce“, ia naştere – prin inhibarea stării de rănire lăuntrică, prin aceea că copilul se poate revărsa deplin prin revărsarea în astralic – o stare extrem de plăcută, şi astfel alternează stările de tristeţe şi exuberanţă, care se manifestă, observate atent, tocmai la un astfel de copil, care prezintă la exterior celelalte simptome: transpiraţie, enurezie.

Didactica trebuie introdusă tocmai în aceste stări alternative. Să presupunem că avem o stare depresivă a copilului. Într-o astfel de stare depresivă putem interveni salutar în clipa în care copilul are sentimentul: noi suntem puternic uniţi cu interiorul său, îl înţelegem. Dar copilul simte tocmai necesitatea – pentru că aici este vorba de un fel de hipertrofie a vieţii de reprezentare şi de voinţă –, de a nu vieţui o participare doar la tristeţe. Dacă suntem doar indispuşi şi trişti cu copilul, el nu are nimic de câştigat. El va avea doar atunci de câştigat, când noi dăm dovadă de maturitate faţă de starea pe care o con-vieţuim, şi-l consolăm în mod eficient, când el are parte de o consolare eficientă.

În acest caz, educatorul care abordează aceste situaţii plin de înţelegere, îşi va însuşi ceva tipic: El va şti, de pildă, că o reprezentare permanentă la aceşti copii este aceea de a crede că trebuie să facă ceva, dar că ei nu pot. Este o reprezentare complicată, care însă trebuie să poată fi studiată: Ei trebuie să facă ceva şi nu pot, trebuie totuşi să facă, şi atunci rezultă altceva decât ar vrea ei. Examinaţi viaţa sufletească la astfel de copii, despre care am vorbit, şi încercaţi de-a dreptul să sesizaţi ceea ce ar putea fi definit în felul următor: Eu vreau să fac ceva: dar, în realitate, nu pot; şi totuşi trebuie să fac acest ceva – din acest motiv lucrurile ies altfel decât trebuie.

În acest complex de reprezentări trăieşte de fapt întreaga boală a copilului. Copilul simte constituţia particulară care constă în scurgerea corpului astral şi a organizaţiei eului. Deja acest fapt acţionează ca o expansiune în lumea corpului astral. Eu vreau să fac ceva – dar copilul ştie, el ajunge imediat în contact cu lumea exterioară, la „agenţii externi“. Dar starea de rănire există, doare; şi el trebuie să simtă: în realitate nu pot. – Dar acum copilul ştie: Trebuie totuşi să se întâmple. Trebuie să apuc cu corpul meu astral „agenţii“ din lumea exterioară. Dar eu nu pot domina ceea ce iau în mână; sunt atât de neîndemânatic cu corpul meu astralic; totul va ieşi altfel, fiindcă eu nu pot fi „cu totul“ în fapta mea. Corpul se revarsă prea puternic.

Tocmai la astfel de copii se remarcă în modul cel mai admirabil cum acţionează în realitate inconştientul, care se „ridică“ până în viaţa senzaţiilor. Acest inconştient este formidabil de isteţ. El exprimă în noţiunile cele mai clare ceea ce se petrece în constituţia lăuntrică şi în relaţia dintre om şi ambianţă. Aceasta se detaşează de inconştient, dar nu ajunge până „sus“, la conştienţa lui. Astfel încât se poate spune: trebuie întreprinsă descoperirea acestor complexe de reprezentări inconştiente la copil. – Şi acum: complexul îşi face apariţia, poate fi remarcat. El este aproape de fiecare dată prezent când copilul trebuie să înceapă ceva – cu fapta sau cu gândul. Aproape de fiecare dată este prezent (complexul). Interveniţi în acest moment în aşa fel, încât faceţi cu blândeţe, odată cu copilul, ceea trebuie să facă el, de pildă simţiţi fiecare mişcare a mâinii (copilului) în mişcarea propriei mâini, atunci copilul are sentimentul că a doua parte este corectată prin ceea ce faceţi dvs. Dar, cu siguranţă, copilul nu câştigă nimic dacă dvs. faceţi realmente tot ceea ce trebuie să facă el. Trebuie să interveniţi doar fictiv. Lăsaţi copilul să picteze, nu pictaţi dvs., însoţiţi cu pensula îndeaproape fiecare mişcare a pensulei copilului. Lăsaţi copilul să-şi reprezinte ceva în aşa fel încât îl însoţiţi în formarea reprezentărilor, şi faceţi, pe cât posibil de bine-voitor şi clar, ceea ce trebuie să facă el, mângâindu-l sufleteşte din apropiere. Până în astfel de intimităţi, prin observarea reală a stării lucrurilor, putem găsi ce avem de făcut.

Acum trebuie însă să ştim că, în ce priveşte ceea ce poate oferi ştiinţa spirituală, este vorba întotdeauna doar de un apel la om. Există o permanentă cerere de prescripţii: Tu trebuie să faci cutare lucru aşa şi cutare lucru aşa. – Cel ce vrea să devină educator al copiilor cu tulburări de dezvoltare nu va fi niciodată „terminat“, pentru el fiecare copil este din nou o nouă problemă, o nouă enigmă. Şi este vorba ca de fiecare dată, când este condus de fiinţialitatea din copil, să facă ce este de făcut în fiecare caz particular. Este o lucrare incomodă, dar singura reală.

De aceea este vorba atât de intens, în sensul acestei ştiinţe spirituale, ca noi, tocmai ca educatori, în sensul cel mai eminent, să ne îngrijim de autoeducaţie.

Cea mai bună autoeducaţie o vom exersa atunci când urmărim cu interes simptomele patologice. Dacă avem simţământul: un astfel de simptom patologic este, de fapt, ceva minunat. Acest lucru nu trebuie însă să fie trâmbiţat: Nebunii sunt adevăraţii oameni divini. – Acest lucru nu ne este îngăduit în zilele noastre. Dar un lucru trebuie să fie limpede: Când apare un simptom anormal, avem de-a face cu ceva care, sub aspect spiritual, este mai aproape de spiritual decât ceea ce face omul în organismul său sănătos. Numai că acest „a fi mai aproape de spiritual“ nu poate acţiona în mod adecvat în organismul sănătos. Cine ajunge la acest nivel de înţelegere-simţitoare a lucrurilor, va percepe astfel de intimităţi.

După cum vedeţi: în fiecare domeniu diagnosticul şi patologia duc la o reală terapie, atunci când diagnosticul pătrunde până la fiinţialitatea lucrurilor.