Ați putut deja vedea cum anumite anomalii în suflet, în viața sufletească, care se manifestă ca simptome patologice, apar la copii într-un mod difuz, pentru a se dezvolta mai târziu într-o formă mai concretă. Și astfel v-am putut atrage atenția asupra faptului că ceea ce se manifestă mai târziu sub formă de isterie, apare la vârsta copilăriei sub o formă cu totul particulară, încă nedefinită. Pentru a putea însă aprecia în mod judicios adevăratele abnormități ale vârstei copilăriei, trebuie avut în vedere întregul context, constând din viața prenatală, care, ca să mă exprim astfel, include impulsul karmic în viața fizică și din dezvoltarea treptată a copilului de-a lungul primilor două epoci septenale, poate chiar și mai departe, al primelor trei epoci septenale.
Vom dezbate astăzi, ca un preludiu, încă unele aspecte teoretice, pentru a putea aborda apoi, pe baza unor exemplificări practice, toate cele necesare ulterior. Chiar mâine dimineață, D-na Dr. Wegman ne va pune la dispoziție un băiat, pe care-l tratăm deja de mai multă vreme aici, în Institutul Clinic-Terapeutic, la care vom putea demonstra anumite particularități deosebit de caracteristice.
Pentru a vă arăta însă ceea ce trebuie să mai știți înainte (de această demonstrație practică – n.tr.), doresc să vă prezint în mod schematic organismul omului, organizația integrală a omului (v. fig. 12). Pentru ca totul să fie clar, voi desena mereu, în schița ce urmează, organizația eului cu roșu. Organizația astralică o voi desena cu acest violet, iar organizația eterică o voi desena cu acest galben; organizația fizică o voi desena cu această cretă albă. Astăzi vrem să reținem lucrurile pe care le avem de luat în considerare cu mare exactitate, să ne străduim să privim lucrurile cu precizie. În organizația omului lucrurile nu sunt de așa natură încât să putem spune: Aici avem organizația eului, aici este organizația astralică, acolo este organizația eterică și așa mai departe, ci lucrurile stau astfel: Reprezentați-vă o ființă (în text: ființialitate – germ. Wesenheit), care este astfel organizată încât organizația eului se află pentru început la exterior; apoi, mai către interior, se află organizația astrală, după care vine organizația eterică, și apoi organizația fizică. Astfel încât avem aici, într-o oarecare măsură, o ființă, care-și prezintă organizația eului spre exterior, organizația astrală pătrunde mai la interior, și mai mult (pătrunde) în interior organizația eterică, și cel mai mult avansat spre interior pătrunde organizația fizică.
 Figura 12 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 7 |
Să ne reprezentăm, în contrast cu aceasta, o altă ordonare, în care am avea organizația eului cu totul în interior, radiind într-o oarecare măsură către exterior organizația astrală, și mai departe la exterior organizația eterică, și încă mai mult în afară organizația fizică (v. fig. 12, stânga). După cum vedeți, acum avem două ființe, ca să zic așa, polar-opuse. Dacă observați aceste două ființe polar-opuse, vă puteți spune: a doua ființă va prezenta o puternică organizație fizică la exterior, în care acționează și organizația eterică, după care, mai la interior, se „scobește” organizația astrală și cea a eului. – Dar este posibil, pentru că lucrurile stau astfel, ca această configurație să se modifice. Configurația pe care am schițat-o aici, în stânga, se poate prezenta astfel: putem avea în partea de sus organizația fizică complet dezvoltată, iar în partea de jos deschisă, atrofiată. Putem avea apoi organizația eterică în partea de jos ceva mai puternic dezvoltată decât cea fizică, însă tot atrofică. Putem avea organizația astrală extinsă deja mai în jos, și organizația eului ca un fel de fir ce merge în jos. Căci ceea ce este ordonat aici sferic, poate apare fără îndoială sub această formă (v. fig. 12, stânga / jos).
Acum vreau să prezint lucrurile într-un mod mai ușor de înțeles, și vă desenez aici această organizație a eului astfel, peste ea organizația astrală, organizația eterică și organizația fizică. Iar acum vom cupla cealaltă ființă, și anume astfel încât, pentru început, această organizație a eului, care aici este situată la exterior, va fi ceva mai „configurată”: așadar, în loc să fi trasat un cerc, l-am lăsat să ia o anumită configurație. Așa stau lucrurile în plasticitatea ființei naturii, a ființei universale în general: Ceea ce este sferic sau circular, poate fi configurat în diferite moduri. Mai la interior am de adăugat acum organizația astrală, și mai la interior organizația eterică și, în final, pătrunsă cel mai la interior, organizația fizică (v. fig. 12, dreapta). Și astfel aveți o ființă, prima, transformată în capul omului. A doua ființă o aveți transformată în ființa metabolic-motorie a omului. Într-adevăr, lucrurile stau faptic așa: în organizația capului omului avem ceva, în care este adăpostit în interior eul; corpul astral se adăpostește și el, relativ, în interior; configurate la exterior apar corpul fizic și corpul eteric, dând forma chipului.
În contrast cu aceasta, în sistemul metabolismului și membrelor lucrurile stau astfel: Eul vibrează peste tot, la exterior, în relațiile calorice și ale senzațiilor de presiune (tactile) și, pornind de la eu, vibrează către interior corpul astral, apoi, și mai la interior, totul devine eteric, pentru ca în oasele lungi (tubulare) să devină la interior fizic.
Astfel încât, centrifugal, de la eu spre corpul fizic, la exterior, avem configurația capului; centripetal, din afară spre interior, de la eu până la corpul fizic, avem ordonată organizația metabolismului și membrelor. Iar între ele, în permanentă confluență reciprocă, în așa fel încât nu știi deloc: din afară spre înăuntru, sau de la interior spre exterior, avem ordonarea din cadrul sistemului ritmic. Sistemul ritmic este pe jumătate cap, pe jumătate sistem metabolic-motor. Când inspirăm, (sistemul ritmic) este mai mult sistem metabolic-motor, când expirăm, mai mult sistem cefalic. Astfel încât, între sistolă și diastolă lucrurile stau astfel, încât se poate spune: Sistem cefalic-sistem al membrelor = expir-inspir. Vedeți așadar că noi, mediat prin partea mijlocie a sistemului ritmic, conținem două ființialități absolut polar-contrarii. Ce rezultă din aceasta? Din aceasta rezultă ceva extraordinar de important.
Gândiți-vă, noi preluăm ceva prin (intermediul) cap(ului), ca de pildă în cazul medierii prin vorbirea celuilalt, preluăm ceva prin cap, care intră în primă instanță în eu, în corpul astral. Dar lucrurile stau, în cadrul organismului, în relație reciprocă: în clipa în care este atins ceva aici, printr-o impresie într-una din organizațiile eului, acesta ceva vibrează și în cealaltă organizație a eului, și în clipa în care intervine ceva într-una din organizațiile astralice, acest ceva vibrează până în cealaltă organizație astralică. Dacă lucrurile nu s-ar petrece așa, dragii mei prieteni, nu am avea (nici o) memorie, căci toate impresiile pe care le primim din lumea exterioară, își au reflectarea în organizația metabolismului și membrelor; dacă primesc o impresie din afară, aceasta dispare din organizația capului, care este ordonată centripetal, de la fizic la eu. Eul trebuie să se mențină, nu poate păstra nici o impresie ore întregi, căci altfel ar deveni identic cu impresia. Dar „jos”, impresiile rămân, și ele trebuie să urce din nou, atunci când ne amintim.
Dacă cugetați la aceasta, vi se prezintă următoarea posibilitate: se poate ca întregul sistem inferior, care stă în relație polar-contră cu sistemul superior, să fie predispus la o constituție slabă. Atunci când au loc impresii, acestea nu se imprimă suficient de adânc în sistemul inferior. Eul primește o impresie. Dacă totul este normal, această impresie se imprimă în sistemul inferior, și este readusă sus în amintire. Dacă sistemul inferior – organizația eului, care este localizată cel mai periferic – este prea slab, dacă impresiile nu se imprimă suficient de puternic, atunci ceea ce nu se adâncește în organizația eului, refluează permanent în sus, radiază în cap.
Avem de-a face cu un copil care este organizat în acest fel. I-am arătat cândva, să zicem, pentru prima dată un ceas. Acesta l-a interesat pe copil. Dar organizația membrelor copilului este prea slabă. Atunci impresia nu se adâncește, ci refluează. Acum eu mă ocup de copil, dar el spune în permanență: ceasul este frumos. N-am spus nici două vorbe, copilul repetă: Ceasul este frumos. Acest lucru se repetă. Asupra unor astfel de predispoziții, care sunt uneori doar vag perceptibile, dar care sunt deosebit de importante, trebuie să ne îndreptăm atenția în educația copilului. Căci dacă nu suntem în stare să fortificăm slaba organizație a metabolismului și membrelor, acest „recul” al impresiilor devine din ce în ce mai puternic, iar într-o perioadă ulterioară apare fenomenul patologic de tip paranoic, care stă în relație cu ideile fixe. Acest recul se fortifică în sine, se transformă în idei fixe consolidate. Copilul știe că aceste idei fixe se includ într-un mod nepotrivit în viața sa sufletească, dar nu se poate debarasa de ele. De ce? Pentru că „sus” există viața sufletească conștientă, dar cea inconștientă „de jos” nu este stăpânită, ci respinge anumite reprezentări, și astfel apar idei fixe.
După cum vedeți, aici avem de-a face cu un sistem metabolic-motor prea slab dezvoltat. Ce înseamnă aceasta? Un sistem metabolic-motor prea slab dezvoltat este cel care împiedică ca substanța proteinică în organismul omului să conțină cantitatea adecvată de sulf. Așadar un sistem metabolic ce produce proteine sărace în sulf. Acest lucru este posibil. În acest caz este valabilă o altă stoechiometrie decât cea normală. În acest caz se manifestă tot ce am descris acum: apariția acestor idei fixe în organismul copilului.
Dar și cazul contrar este posibil. Sistemul metabolic-motor este astfel predispus încât el are o forță de atracție prea puternică față de sulf: în acest caz proteinele conțin prea mult sulf. În proteine avem atunci carbon, oxigen, azot, hidrogen și, proporțional, prea mult sulf. În această organizație metabolică, ce este influențată în manifestarea sa de combinația de substanțe pe care le conține, avem nu impulsul de a respinge totul, ci pe cel contrar: Prin sulful supraabundent, impresiile sunt absorbite prea puternic, ele se „cuibăresc” acolo prea puternic. Aceasta este altceva decât stagnarea la suprafața organelor, pe care am descris-o cu o ocazie anterioară. Stagnarea provoacă stări de crampă. Dar aici nu avem de-a face cu o stagnare, ci cu o „sugere” a impresiilor. Urmarea acestui fapt este că impresiile dispar. Noi provocăm impresii (care acționează) asupra copilului, dar nu putem face nimic: anumite impresii, cu particularitățile lor, dispar în substanța proteinică bogată în sulf. Și doar atunci când reușim să extragem din nou aceste impresii din substanța proteinică bogată în sulf, reușim să creăm un oarecare echilibru în organismul spiritual-sufletesc-fizic. Căci această dispariție a impresiilor în sulfuralitate produce faptic o stare sufletească deosebit de neplăcută (în text: unbefriedigend= care nu ne mulțumește), pentru că suscită lăuntric: într-un mod subtil, rafinat, ducând la un fel de discret cutremur lăuntric.
Adesea am afirmat: psihanaliza este un diletantism la pătrat, pentru că psihanalistul nu cunoaște nici sufletul, nici spiritul și nici corpul (fizic) sau corpul eteric, el nu știe absolut nimic despre ce se petrece de fapt: el (nu face nimic altceva decât să) descrie. Și pentru că nu poate altceva decât să descrie, el afirmă: Lucrurile au dispărut undeva jos, ele trebuiesc scoase de acolo. Este remarcabil faptul că materialismul nu poate cerceta particularitățile materiei. Căci altfel s-ar ști că ceea ce este prezent aici își are baza în substanța proteinică a organismului volitiv, care este prea bogată în sulf. Esențialul substanței fizice poate fi găsit doar pe calea științei spirituale.
Astfel încât ar fi bine ca cel care are de educat copii anormali să-și aproprieze facultatea de a discerne dacă un copil este hiper- sau hiposulfuric. Vom putea vorbi despre cele mai diferite abnormități sufletești, dar trebuie să ne însușim posibilitatea de a fi conduși de anumite simptome în anumite direcții. Atunci când primesc spre educare un copil, la care văd că impresiile provoacă la început dificultăți, acest lucru poate fi explicat prin una din stările descrise în zilele trecute. Dar poate fi explicat și prin ceea ce am descris astăzi. Cum trebuie să procedez într-o astfel de situație?
Pentru început examinez copilul. Pentru început fac cunoștință cu copilul; copilul trebuie cunoscut. La început examinez copilul și-mi propun (să observ) unul dintre simptomele cele mai superficiale: culoarea părului. Dacă copilul prezintă un păr de culoare închisă, nu va trebui să caut prea mult, pentru a ști dacă el ar putea fi bogat în sulf; căci dacă are păr negru, nu poate fi decât hiposulfuric. Și dacă apar simptome anormale, va trebui să le caut (explicația) într-o altă sferă decât în supraabundența în sulf, cel mult în carență de sulf, la copiii bruneți. Și dacă, în afară de aceasta, apar idei ce revin permanent, va trebui să caut altundeva decât în hipersulfurism. Am de a face încă cu un copil blond sau roșcat, voi căuta în direcția hipersulfurismului substanței proteinice. Părul blond provine de la sulful supraabundent, părul închis la culoare de la fierul abundent. În acest fel putem urmări așa-zisele abnormități spiritual-sufletești până în substanțialitatea fizică.
Psihanaliza ar vorbi aici, probabil, de „refulări”.
Acum, să luăm un astfel de vulcan în erupție, un copil hipersulfuric, care suge într-o oarecare măsură impresiile în regiunea voinței, astfel încât ele se „înțepenesc” acolo, și nu mai pot ieși. Această manifestare o putem observa foarte curând la copil. Copilul va suferi stări depresive, melancolice. Aceste impresii ascunse, rămase în interior, îl chinuiesc. Noi trebuie să le ridicăm la suprafață, nu trebuie să procedăm în modul psihanalitic practicat astăzi, ci în mod psihanalitic adecvat. Putem face acest lucru prin aceea că luăm la cunoștință ceea ce remarcăm că dispare, mai mult sau mai puțin, la copil. Și astfel, copilul care ne vine în întâmpinare, pe de o parte surescitat lăuntric, pe de altă parte într-o anumită stare de apatie, trebuie să-l considerăm în așa fel încât să ne devină conștient: ce își amintește acest copil cu ușurință, ce lasă el să dispară în interiorul său? Ceea ce nu poate fi evocat (în amintire) trebuie să fie mereu prezentat, în mod repetat, pe cât posibil ritmic. În acest sens, dragii mei prieteni, se poate realiza foarte mult. Uneori pe o cale mult mai simplă decât gândim; căci vindecarea și educația – ele sunt înrudite – se bazează nu atât pe faptul că se produc diverse mixturi complicate, fie de natură fizică, fie de natură psihică, ci prin aceea că știi ce ajută realmente.
De aceea sunt lucrurile atât de dificile și în ce privește remediile noastre. Pe bună dreptate pretinde medicul să-i spunem în ce constă acesta, pentru ca el să știe (ce este remediul). Dar, întrucât remediul constă de regulă în aceea că știm ce ajută, fiind vorba de substanțe simple, în clipa în care vorbești, ele pot fi imitate de oricine. Dacă contăm totodată pe o muncă economică, ne aflăm într-o mare dilemă. Este vorba așadar de a cunoaște într-adevăr ceea ce trebuie aplicat, de a ajunge la această cunoaștere.
Am viețuit în Școala Waldorf adesea situația că unii copii prezintă o oarecare apatie, dar și surescitare lăuntrică. În clasa D-lui K. am avut un asemenea copil ciudat. El era surescitat și totodată apatic. Acum s-a schimbat deja în bine. În clasa a III-a – copilul este acum în clasa a V-a –, apatia lui se manifesta prin aceea că nu era ușor să-l apropii de vreo materie. El nu asimila nimic, învăța foarte lent și greoi. Dar, abia se îndepărtase D-l K. de ultima bancă, și se aplecase către alt copil, huș! – roșcatul veni și-i dădu D-lui K. un ghiont. Astfel, acest copil era lăuntric-volitiv argint-viu și totodată, intelectual, apatic.
După cum vedeți, astfel de copii – cu predispoziții asemănătoare – sunt numeroși. Ei prezintă de regulă particularitatea că facultatea de a absorbi impresii exterioare se mărginește la anumite feluri de impresii, care au un caracter anumit, tipic. Dacă ai „inspirația” potrivită, și ea vine, dacă ai atitudinea lăuntrică necesară, găsești pentru copil, de exemplu, o anumită propoziție, care este repetată. Acest lucru poate acționa miraculos. Este vorba numai de a orienta întreaga năzuință a copilului într-un anumit sens. Acest lucru trebuie realizat de educator. El poate face acest lucru, dacă nu intenționează să fie super-inteligent, ci dacă vrea să trăiască în așa fel încât lumea să i se reveleze; dacă nu „raționalizează” prea mult percepția lumii, ci o percepe așa cum i se oferă ea.
Cugetați asupra acestui fapt – și acest lucru trebuie să vi-l asimilați ca atitudine lăuntrică dacă vreți să educați copii cu tulburări de dezvoltare –: cât este de plictisitor să operezi tot mereu cu câteva noțiuni pe care le posedă omul. Viața sufletească a multor oameni este îngrozitor de plicticoasă și sterilă, pentru că ei trebuie să opereze (mereu) cu câteva noțiuni. Omenirea devine prea decadentă prin aceste puține noțiuni. Ce greu este astăzi pentru un poet să găsească rime, pentru că deja totul este pre-rimat. Tot așa stau lucrurile și cu celelalte arte: pretutindeni imitații, pentru că totul a fost deja făcut. Gândiți-vă doar la faptul că Richard Strauß orchestrează acum lucruri celebre sau famate, tot ce-i posibil, pentru a nu repeta mereu aceleași vechituri! În contrast cu aceasta, cât este de interesant, să zicem, să studiezi toate formele posibile de nas – fiecare om are un alt nas – și să-ți formezi un ochi pentru toate formele de nas posibile! Aici aveți diversitate. Aici aveți și posibilitatea de a conferi noțiunilor vivacitate, de a trece de la o formă la alta. Acum, ce-i drept, eu am ales doar formele nasului; dacă vă însușiți un simț pentru forme, pentru ceea ce poate fi perceput prin observare atentă, atunci se naște, treptat, dispoziția sufletească necesară pentru a avea o inspirație, atunci când este cazul.
Și astfel veți viețui, dragii mei prieteni, că dacă vă veți crea acest mod de a privi lumea în mod, să zicem, contemplativ, nu rațional, atunci când aveți un astfel de copil constituit sulfuric, activ lăuntric și apatic la exterior, prin contemplarea acestei configurații a copilului veți viețui ceva care vă va conduce la ideea justă. Veți avea sentimentul: acestui copil trebuie să-i spun în fiecare dimineață: «Soarele luminează muntele», sau altceva; poate fi ceva cu totul neutru. Aceasta trebuie să pătrundă copilul în mod ritmic, insistent. Dacă aceasta pătrunde ritmic copilul din afară, sulfuricitatea existen-tă în el este relaxată, devine mai liberă. Și realizăm la astfel de copii, care trebuie să fie protejați în frageda copilărie, ca ei să nu devină mai târziu obiectele preferate ale psihanaliștilor; la astfel de copii obținem realizări considerabile dacă contăm pe ființa lor ritmică, și dacă le aducem din afară, prin noi, ceea ce am descris.
Însă acest lucru are deja o acțiune favorabilă dacă devine regulă generală. La noi, în Școala Waldorf, orele de clasă încep cu o zicere matinală, care pătrunde deja, în succesiune ritmică zilnică, într-un mod anumit, viața de reprezentare. Prin aceasta se eliberează deja ceva tocmai de absorbirea prea puternică în organism.
Dar copiii „anormali”, dacă vrem să-i tratăm în mod just, trebuiesc întruniți, de fapt, în fiecare dimineață, în anumite grupe. Dacă avem puțini copii, ei pot fi luați toți laolaltă. Și din aceasta poate rezulta ceva minunat, dacă copiii sunt lăsați să enunțe o zicere matinală asemănătoare cu o rugăciune, chiar dacă printre ei sunt unii care nu pot articula nimic. În ceea ce ia naștere în cadrul acestui „cor” rezidă o acțiune armonizatoare minunată. Deci va fi vorba îndeosebi de a crea prin repetare ritmică anumite impresii pentru copiii la care impresiile dispar; acestea pot fi schimbate la trei-patru săptămâni, dar trebuie să pătrundă în mod repetat copiii, venind din afară, prin aceasta eliberându-le interiorul, astfel încât și substanța proteică se dezobișnuiește de concentrația sa crescută de sulf. Pe ce se bazează acest lucru? El se bazează pe faptul că interiorul nu redă impresiile, deci din jos vine ceva prea slab: acest lucru este negativ. Dacă, dimpotrivă, aducem de sus ceva puternic, incităm ceea ce este slab aici, la o activitate mai puternică.
Să presupunem că avem situația inversă: avem de-a face cu copii care prezintă deja o dispoziție incipientă la idei fixe. Este vorba de un reflux prea puternic, în plasmă este prea puțin sulf. În acest caz va trebui să facem într-adevăr contrariul. Și atunci, când remarcăm că revine tot mereu aceeași propoziție, aceeași impresie, acționează în mod deosebit faptul că formăm din afară o impresie, despre care credem în mod instinctiv că poate să fie potrivită pentru acest copil, dar acum, această impresie o prezentăm copilului ca un murmur lin, în șoaptă. Deci tratamentul poate fi următorul: Ia te uită, acesta este roșu! – Copilul: Ceasul este frumos. Învățătorul: Tu trebuie să fii atent la roșu! – Copilul: Ceasul este frumos. – Acum trebuie încercat – cu intensitate sonoră descrescândă, să se repete o impresie, care o paralizează pur-și-simplu pe cealaltă: Uită ceasul! – Uită ceasul! – Uită ceasul! – Deci, de această manieră, murmurând; și veți vedea cum, treptat, prin această murmurare, prin această contestare, contracarare murmurândă repetată a ideii fixe, aceasta va fi determinată, la rândul ei, să se atenueze progresiv. Este remarcabil faptul că, atunci când este contestată, ideea fixă este slăbită, se atenuează treptat, și în final copilul o învinge, astfel încât noi stăpânim și această situație și, într-adevăr, prin simplul nostru tratament sufletesc.
Da, astfel de lucruri trebuie doar știute. Căci, reprezentați-vă doar următorul lucru, în școala obișnuită: Aveți o clasă, în care sunt copii care prezintă deja astfel de predispoziții la idei fixe, dar încă doar ușoare. Ei nu sunt școlarizați în clase pentru copii subdotați, ci frecventează clasa „normală”. Dar avem acolo un învățător care „trăznește” în clasă, că se dărâmă pereții. Din acești copii se dezvoltă adevărați „nebuni”, care suferă de idei fixe. Acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă învățătorul ar fi știut, că el, în anumite situații, trebuie să-și stăpânească și vocea, și că trebuie să le murmure lin copiilor (câte) ceva. Mult depinde de faptul dacă ne comportăm în mod adecvat față de copii.
Apoi este posibil ca tocmai în astfel de cazuri tratamentul psihic să fie legat de elementul terapeutic obișnuit. În cazul în care avem un copil, la care impresiile dispar, vom proceda bine dacă ne spunem: Acum vrem să combatem la acest copil tendința puternică de sulfurizare din proteine. – Acest lucru îl putem realiza deja prin aceea că hrănim copilul cum trebuie. Dacă-i dăm, de pildă, o hrană ce conține multe fructe sau îi dăm să mănânce ceva ce provine din substanța fructului, vom stimula ființa sa sulfurică. Dacă îi dăm o dietă, care stă în relație cu rădăcinoasele, care conține tot ceea ce nu este bogat în glucide, ci în săruri – desigur, nu trebuie să-i dăm saramură în loc de supă, ci trebuie să-i dăm ceva în care a fost prelucrat elementul salin –, atunci vom putea vindeca un astfel de copil. Vedeți, aceste lucruri pot fi concepute atunci când este însușită facultatea de a privi la ceea ce se petrece (în realitate).
(Dr. Steiner relatează aici o observație făcută de el însuși: Populația dintr-un anumit ținut prefera în mod instinctiv o anumită dietă, care acționa împotriva unei anumite maladii endemice.)
Așadar, tocmai astfel de copii, care ajung mai târziu un obiect al psihanalistului, ar fi mai bine să fie tratați în timpul copilăriei printr-o dietă adecvată, care să conțină elementul salin, în loc să fie predați psihanalistului.
Luați acum cazul invers: Copii care nu absorb impresiile, la care acestea refluează, copii hiposulfurici, care trebuiesc tratați fizic în mod optim prin aceea că li se oferă pe cât posibil multe fructe; ei trebuiesc să fie obișnuiți să mănânce cu plăcere fructe. Iar dacă această tendință de reflux al impresiilor ia dimensiuni patologice, atunci trebuie încercat să li se dea un element aromatic, fructe cu aromă. Căci în aromă rezidă un puternic element sulfuric. Iar dacă tendința patologic este foarte accentuată, atunci trebuie procedat la administrarea terapeutică de Sulfur (sulf ca remediu homeopatic n.tr.). Dar, după cum vedeți, tocmai prin observarea spirituală a situației se ajunge și la terapia care trebuie aplicată într-un asemenea caz. Și un lucru este important: Să nu te mulțumești doar cu simpla descriere a unei manifestări, căci atunci nu ai decât simptomatologie, ci să încerci, în modul descris de mine, să-ți creezi un acces la structurile interne ale organismului.
Acestea sunt neregularități, care sunt provocate prin aceea că, pentru a mă exprima astfel, superiorul nu corespunde inferiorului în om, că impresiile, pe care le primește polul superior, organizația capului, nu-și află rezonanța justă în organizația metabolismului și membrelor. Dar lucrurile se pot prezenta și astfel încât organizația eului, cea astralică și organizația eteric-fizică în totalitatea lor nu-și corespund reciproc, încât, să zicem, organizația fizică este prea densă. În acest caz stăm în fața situației că copilul nu este absolut deloc în stare să descindă cu organizația sa astrală în această organizație fizică densificată. Așadar primește o impresie în corpul astral, corpul astral poate, ce-i drept, să stimuleze astralitatea corespunzătoare a sistemului metabolic, dar acum acest stimul nu se transferă în corpul eteric și îndeosebi în corpul fizic. Putem observa dacă lucrurile stau așa, atunci când observăm că copilul nu este în stare, când îi spunem: Mergi un pic, fă cinci-șase pași! – Copilul nu înțelege (bine), ce trebuie să facă, mai precis: el înțelege foarte bine cuvântul, dar nu-l duce în picioare, ca și cum membrele inferioare nu ar vrea să-l asimileze. Când corpul fizic este prea densificat și nu vrea să preia nici gânduri, copilul ne apare „debil mintal”; acest lucru îl remarcăm mai ales în situația când găsim la copil dificultatea ca atunci când îi „ordonăm” ceva ce trebuie executat cu membrele inferioare, iar copilul ezită să-și pună cât de cât în mișcare membrele inferioare. Pe plan sufletesc, astfel de stări vor fi însoțite – întrucât corpul este prea greu –, de dispoziții depresiv-melancolice.
Dimpotrivă, atunci când membrele inferioare nu pot aștepta absolut deloc o impulsionare oarecare, ci vor mereu să umble, avem în copil o predispoziție maniacală (Rudolf Steiner folosește aici această noțiune în sensul sindromului hiperkinetic actual – n.tr.). Acest lucru se poate manifesta doar într-o formă foarte atenuată, dar el poate fi observat în membrele inferioare de la bun început. De aceea trebuie să intre în câmpul de observare neapărat și ceea ce face copilul în general cu picioarele și cu degetele. Un copil care prezintă tendința de a-și lăsa de preferință mâinile și picioarele – acest lucru poate fi observat și la mâini – să atârne peste tot, să se sprijine peste tot, prezintă predispoziția la oligofrenie. Un copil care-ți mișcă degetele neîncetat, apucă totul, „bate toba” cu degetele peste tot, are o puternică predispoziție maniacală, sau chiar spre violență. Dar ceea ce observăm cel mai distinct la membre, putem observa la tot ce fac copiii: doar la anumite activități, care sunt corelate cu o activitate spirituală, care se manifestă mai discret, dar deosebit de caracteristic. Gândiți-vă cât de puternic se manifestă la anumiți copii următorul fenomen: El învață ceva în domeniul manual, să zicem, să deseneze un profil. Copilul nu mai poate înceta: pretutindeni unde întâlnește pe cineva, vrea să-i deseneze profilul. Aceasta devine mecanic. Acest lucru este un semn foarte nefavorabil pentru copil. Și el nu se lasă nicicum abătut de la aceasta. Dacă copilul s-a apucat să deseneze un profil, pot să-i spun ce vreau, pot să-i ofer ceva delicios, asta nu ajută la nimic: el persistă, profilul trebuie se fie desenat. Aceasta stă în corelație cu caracterul maniacal al divagațiilor intelectualiste. În contrast cu aceasta, nevoia imperioasă, chiar și atunci când există toate condițiile (favorabile), de a nu face nimic, de a nu trece la muncă, stă în relație cu „debilitatea mintală”, care poate fi pe cale de a se manifesta.
Toate acestea ne dau indicații tocmai asupra modului în care putem acționa, prin aceea că învățăm să stăpânim membrele, în ambele direcții, împotriva debilității și predispoziției maniacale. Și aici avem tranziția nemijlocită, tocmai în cazul debilității, la euritmia curativă. Dacă aveți un copil debil, sunteți confruntați cu necesitatea de ai transfera sistemul metabolismului și membrelor în mobilitate. Prin aceasta i se stimulează spiritualul. Lăsați copilul să facă R L S I, și veți vedea cât de favorabil va acționa aceasta asupra copilului. Aveți dea face cu un copil maniacal, știți cum stă aceasta în relație cu sistemul metabolismului și membrelor, lăsațil să facă M N B P A U, și veți vedea și aici cum se reflectă aceasta asupra caracterului său maniacal. Trebuie să ținem seamă pretutindeni tocmai de această corelație intimă, care la copil mai este încă prezentă, între fiziceteric și sufletescspiritual. Atunci ajungem și la metodele terapeutice adecvate.
