Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CURSUL DE PEDAGOGIE CURATIVĂ

GA 317


CONFERINŢA A 5-A

Dornach, 30 iunie 1924

Aţi putut deja vedea cum anumite anomalii în suflet, în viaţa sufletească, care se manifestă ca simptome patologice, apar la copii într-un mod difuz, pentru a se dezvolta mai târziu într-o formă mai concretă. Şi astfel v-am putut atrage atenţia asupra faptului că ceea ce se manifestă mai târziu sub formă de isterie, apare la vârsta copilăriei sub o formă cu totul particulară, încă nedefinită. Pentru a putea însă aprecia în mod judicios adevăratele abnormităţi ale vârstei copilăriei, trebuie avut în vedere întregul context, constând din viaţa prenatală, care, ca să mă exprim astfel, include impulsul karmic în viaţa fizică şi din dezvoltarea treptată a copilului de-a lungul primilor două epoci septenale, poate chiar şi mai departe, al primelor trei epoci septenale.

Vom dezbate astăzi, ca un preludiu, încă unele aspecte teoretice, pentru a putea aborda apoi, pe baza unor exemplificări practice, toate cele necesare ulterior. Chiar mâine dimineaţă, D-na Dr. Wegman ne va pune la dispoziţie un băiat, pe care-l tratăm deja de mai multă vreme aici, în Institutul Clinic-Terapeutic, la care vom putea demonstra anumite particularităţi deosebit de caracteristice.

Pentru a vă arăta însă ceea ce trebuie să mai ştiţi înainte (de această demonstraţie practică – n.tr.), doresc să vă prezint în mod schematic organismul omului, organizaţia integrală a omului (v. fig. 12). Pentru ca totul să fie clar, voi desena mereu, în schiţa ce urmează, organizaţia eului cu roşu. Organizaţia astralică o voi desena cu acest violet, iar organizaţia eterică o voi desena cu acest galben; organizaţia fizică o voi desena cu această cretă albă. Astăzi vrem să reţinem lucrurile pe care le avem de luat în considerare cu mare exactitate, să ne străduim să privim lucrurile cu precizie. În organizaţia omului lucrurile nu sunt de aşa natură încât să putem spune: Aici avem organizaţia eului, aici este organizaţia astralică, acolo este organizaţia eterică şi aşa mai departe, ci lucrurile stau astfel: Reprezentaţi-vă o fiinţă (în text: fiinţialitate – germ. Wesenheit), care este astfel organizată încât organizaţia eului se află pentru început la exterior; apoi, mai către interior, se află organizaţia astrală, după care vine organizaţia eterică, şi apoi organizaţia fizică. Astfel încât avem aici, într-o oarecare măsură, o fiinţă, care-şi prezintă organizaţia eului spre exterior, organizaţia astrală pătrunde mai la interior, şi mai mult (pătrunde) în interior organizaţia eterică, şi cel mai mult avansat spre interior pătrunde organizaţia fizică.

figura 12
Figura 12

plansa 7
[măreşte imaginea]
Planşa 7

Să ne reprezentăm, în contrast cu aceasta, o altă ordonare, în care am avea organizaţia eului cu totul în interior, radiind într-o oarecare măsură către exterior organizaţia astrală, şi mai departe la exterior organizaţia eterică, şi încă mai mult în afară organizaţia fizică (v. fig. 12, stânga). După cum vedeţi, acum avem două fiinţe, ca să zic aşa, polar-opuse. Dacă observaţi aceste două fiinţe polar-opuse, vă puteţi spune: a doua fiinţă va prezenta o puternică organizaţie fizică la exterior, în care acţionează şi organizaţia eterică, după care, mai la interior, se „scobeşte“ organizaţia astrală şi cea a eului. – Dar este posibil, pentru că lucrurile stau astfel, ca această configuraţie să se modifice. Configuraţia pe care am schiţat-o aici, în stânga, se poate prezenta astfel: putem avea în partea de sus organizaţia fizică complet dezvoltată, iar în partea de jos deschisă, atrofiată. Putem avea apoi organizaţia eterică în partea de jos ceva mai puternic dezvoltată decât cea fizică, însă tot atrofică. Putem avea organizaţia astrală extinsă deja mai în jos, şi organizaţia eului ca un fel de fir ce merge în jos. Căci ceea ce este ordonat aici sferic, poate apare fără îndoială sub această formă (v. fig. 12, stânga / jos).

Acum vreau să prezint lucrurile într-un mod mai uşor de înţeles, şi vă desenez aici această organizaţie a eului astfel, peste ea organizaţia astrală, organizaţia eterică şi organizaţia fizică. Iar acum vom cupla cealaltă fiinţă, şi anume astfel încât, pentru început, această organizaţie a eului, care aici este situată la exterior, va fi ceva mai „configurată“: aşadar, în loc să fi trasat un cerc, l-am lăsat să ia o anumită configuraţie. Aşa stau lucrurile în plasticitatea fiinţei naturii, a fiinţei universale în general: Ceea ce este sferic sau circular, poate fi configurat în diferite moduri. Mai la interior am de adăugat acum organizaţia astrală, şi mai la interior organizaţia eterică şi, în final, pătrunsă cel mai la interior, organizaţia fizică (v. fig. 12, dreapta). Şi astfel aveţi o fiinţă, prima, transformată în capul omului. A doua fiinţă o aveţi transformată în fiinţa metabolic-motorie a omului. Într-adevăr, lucrurile stau faptic aşa: în organizaţia capului omului avem ceva, în care este adăpostit în interior eul; corpul astral se adăposteşte şi el, relativ, în interior; configurate la exterior apar corpul fizic şi corpul eteric, dând forma chipului.

În contrast cu aceasta, în sistemul metabolismului şi membrelor lucrurile stau astfel: Eul vibrează peste tot, la exterior, în relaţiile calorice şi ale senzaţiilor de presiune (tactile) şi, pornind de la eu, vibrează către interior corpul astral, apoi, şi mai la interior, totul devine eteric, pentru ca în oasele lungi (tubulare) să devină la interior fizic.

Astfel încât, centrifugal, de la eu spre corpul fizic, la exterior, avem configuraţia capului; centripetal, din afară spre interior, de la eu până la corpul fizic, avem ordonată organizaţia metabolismului şi membrelor. Iar între ele, în permanentă confluenţă reciprocă, în aşa fel încât nu ştii deloc: din afară spre înăuntru, sau de la interior spre exterior, avem ordonarea din cadrul sistemului ritmic. Sistemul ritmic este pe jumătate cap, pe jumătate sistem metabolic-motor. Când inspirăm, (sistemul ritmic) este mai mult sistem metabolic-motor, când expirăm, mai mult sistem cefalic. Astfel încât, între sistolă şi diastolă lucrurile stau astfel, încât se poate spune: Sistem cefalic-sistem al membrelor = expir-inspir. Vedeţi aşadar că noi, mediat prin partea mijlocie a sistemului ritmic, conţinem două fiinţialităţi absolut polar-contrarii. Ce rezultă din aceasta? Din aceasta rezultă ceva extraordinar de important.

Gândiţi-vă, noi preluăm ceva prin (intermediul) cap(ului), ca de pildă în cazul medierii prin vorbirea celuilalt, preluăm ceva prin cap, care intră în primă instanţă în eu, în corpul astral. Dar lucrurile stau, în cadrul organismului, în relaţie reciprocă: în clipa în care este atins ceva aici, printr-o impresie într-una din organizaţiile eului, acesta ceva vibrează şi în cealaltă organizaţie a eului, şi în clipa în care intervine ceva într-una din organizaţiile astralice, acest ceva vibrează până în cealaltă organizaţie astralică. Dacă lucrurile nu s-ar petrece aşa, dragii mei prieteni, nu am avea (nici o) memorie, căci toate impresiile pe care le primim din lumea exterioară, îşi au reflectarea în organizaţia metabolismului şi membrelor; dacă primesc o impresie din afară, aceasta dispare din organizaţia capului, care este ordonată centripetal, de la fizic la eu. Eul trebuie să se menţină, nu poate păstra nici o impresie ore întregi, căci altfel ar deveni identic cu impresia. Dar „jos“, impresiile rămân, şi ele trebuie să urce din nou, atunci când ne amintim.

Dacă cugetaţi la aceasta, vi se prezintă următoarea posibilitate: se poate ca întregul sistem inferior, care stă în relaţie polar-contră cu sistemul superior, să fie predispus la o constituţie slabă. Atunci când au loc impresii, acestea nu se imprimă suficient de adânc în sistemul inferior. Eul primeşte o impresie. Dacă totul este normal, această impresie se imprimă în sistemul inferior, şi este readusă sus în amintire. Dacă sistemul inferior – organizaţia eului, care este localizată cel mai periferic – este prea slab, dacă impresiile nu se imprimă suficient de puternic, atunci ceea ce nu se adânceşte în organizaţia eului, refluează permanent în sus, radiază în cap.

Avem de-a face cu un copil care este organizat în acest fel. I-am arătat cândva, să zicem, pentru prima dată un ceas. Acesta l-a interesat pe copil. Dar organizaţia membrelor copilului este prea slabă. Atunci impresia nu se adânceşte, ci refluează. Acum eu mă ocup de copil, dar el spune în permanenţă: ceasul este frumos. N-am spus nici două vorbe, copilul repetă: Ceasul este frumos. Acest lucru se repetă. Asupra unor astfel de predispoziţii, care sunt uneori doar vag perceptibile, dar care sunt deosebit de importante, trebuie să ne îndreptăm atenţia în educaţia copilului. Căci dacă nu suntem în stare să fortificăm slaba organizaţie a metabolismului şi membrelor, acest „recul“ al impresiilor devine din ce în ce mai puternic, iar într-o perioadă ulterioară apare fenomenul patologic de tip paranoic, care stă în relaţie cu ideile fixe. Acest recul se fortifică în sine, se transformă în idei fixe consolidate. Copilul ştie că aceste idei fixe se includ într-un mod nepotrivit în viaţa sa sufletească, dar nu se poate debarasa de ele. De ce? Pentru că „sus“ există viaţa sufletească conştientă, dar cea inconştientă „de jos“ nu este stăpânită, ci respinge anumite reprezentări, şi astfel apar idei fixe.

După cum vedeţi, aici avem de-a face cu un sistem metabolic-motor prea slab dezvoltat. Ce înseamnă aceasta? Un sistem metabolic-motor prea slab dezvoltat este cel care împiedică ca substanţa proteinică în organismul omului să conţină cantitatea adecvată de sulf. Aşadar un sistem metabolic ce produce proteine sărace în sulf. Acest lucru este posibil. În acest caz este valabilă o altă stoechiometrie decât cea normală. În acest caz se manifestă tot ce am descris acum: apariţia acestor idei fixe în organismul copilului.

Dar şi cazul contrar este posibil. Sistemul metabolic-motor este astfel predispus încât el are o forţă de atracţie prea puternică faţă de sulf: în acest caz proteinele conţin prea mult sulf. În proteine avem atunci carbon, oxigen, azot, hidrogen şi, proporţional, prea mult sulf. În această organizaţie metabolică, ce este influenţată în manifestarea sa de combinaţia de substanţe pe care le conţine, avem nu impulsul de a respinge totul, ci pe cel contrar: Prin sulful supraabundent, impresiile sunt absorbite prea puternic, ele se „cuibăresc“ acolo prea puternic. Aceasta este altceva decât stagnarea la suprafaţa organelor, pe care am descris-o cu o ocazie anterioară. Stagnarea provoacă stări de crampă. Dar aici nu avem de-a face cu o stagnare, ci cu o „sugere“ a impresiilor. Urmarea acestui fapt este că impresiile dispar. Noi provocăm impresii (care acţionează) asupra copilului, dar nu putem face nimic: anumite impresii, cu particularităţile lor, dispar în substanţa proteinică bogată în sulf. Şi doar atunci când reuşim să extragem din nou aceste impresii din substanţa proteinică bogată în sulf, reuşim să creăm un oarecare echilibru în organismul spiritual-sufletesc-fizic. Căci această dispariţie a impresiilor în sulfuralitate produce faptic o stare sufletească deosebit de neplăcută (în text: unbefriedigend= care nu ne mulţumeşte), pentru că suscită lăuntric: într-un mod subtil, rafinat, ducând la un fel de discret cutremur lăuntric.

Adesea am afirmat: psihanaliza este un diletantism la pătrat, pentru că psihanalistul nu cunoaşte nici sufletul, nici spiritul şi nici corpul (fizic) sau corpul eteric, el nu ştie absolut nimic despre ce se petrece de fapt: el (nu face nimic altceva decât să) descrie. Şi pentru că nu poate altceva decât să descrie, el afirmă: Lucrurile au dispărut undeva jos, ele trebuiesc scoase de acolo. Este remarcabil faptul că materialismul nu poate cerceta particularităţile materiei. Căci altfel s-ar şti că ceea ce este prezent aici îşi are baza în substanţa proteinică a organismului volitiv, care este prea bogată în sulf. Esenţialul substanţei fizice poate fi găsit doar pe calea ştiinţei spirituale.

Astfel încât ar fi bine ca cel care are de educat copii anormali să-şi aproprieze facultatea de a discerne dacă un copil este hiper- sau hiposulfuric. Vom putea vorbi despre cele mai diferite abnormităţi sufleteşti, dar trebuie să ne însuşim posibilitatea de a fi conduşi de anumite simptome în anumite direcţii. Atunci când primesc spre educare un copil, la care văd că impresiile provoacă la început dificultăţi, acest lucru poate fi explicat prin una din stările descrise în zilele trecute. Dar poate fi explicat şi prin ceea ce am descris astăzi. Cum trebuie să procedez într-o astfel de situaţie?

Pentru început examinez copilul. Pentru început fac cunoştinţă cu copilul; copilul trebuie cunoscut. La început examinez copilul şi-mi propun (să observ) unul dintre simptomele cele mai superficiale: culoarea părului. Dacă copilul prezintă un păr de culoare închisă, nu va trebui să caut prea mult, pentru a şti dacă el ar putea fi bogat în sulf; căci dacă are păr negru, nu poate fi decât hiposulfuric. Şi dacă apar simptome anormale, va trebui să le caut (explicaţia) într-o altă sferă decât în supraabundenţa în sulf, cel mult în carenţă de sulf, la copiii bruneţi. Şi dacă, în afară de aceasta, apar idei ce revin permanent, va trebui să caut altundeva decât în hipersulfurism. Am de a face încă cu un copil blond sau roşcat, voi căuta în direcţia hipersulfurismului substanţei proteinice. Părul blond provine de la sulful supraabundent, părul închis la culoare de la fierul abundent. În acest fel putem urmări aşa-zisele abnormităţi spiritual-sufleteşti până în substanţialitatea fizică.

Psihanaliza ar vorbi aici, probabil, de „refulări“.

Acum, să luăm un astfel de vulcan în erupţie, un copil hipersulfuric, care suge într-o oarecare măsură impresiile în regiunea voinţei, astfel încât ele se „înţepenesc“ acolo, şi nu mai pot ieşi. Această manifestare o putem observa foarte curând la copil. Copilul va suferi stări depresive, melancolice. Aceste impresii ascunse, rămase în interior, îl chinuiesc. Noi trebuie să le ridicăm la suprafaţă, nu trebuie să procedăm în modul psihanalitic practicat astăzi, ci în mod psihanalitic adecvat. Putem face acest lucru prin aceea că luăm la cunoştinţă ceea ce remarcăm că dispare, mai mult sau mai puţin, la copil. Şi astfel, copilul care ne vine în întâmpinare, pe de o parte surescitat lăuntric, pe de altă parte într-o anumită stare de apatie, trebuie să-l considerăm în aşa fel încât să ne devină conştient: ce îşi aminteşte acest copil cu uşurinţă, ce lasă el să dispară în interiorul său? Ceea ce nu poate fi evocat (în amintire) trebuie să fie mereu prezentat, în mod repetat, pe cât posibil ritmic. În acest sens, dragii mei prieteni, se poate realiza foarte mult. Uneori pe o cale mult mai simplă decât gândim; căci vindecarea şi educaţia – ele sunt înrudite – se bazează nu atât pe faptul că se produc diverse mixturi complicate, fie de natură fizică, fie de natură psihică, ci prin aceea că ştii ce ajută realmente.

De aceea sunt lucrurile atât de dificile şi în ce priveşte remediile noastre. Pe bună dreptate pretinde medicul să-i spunem în ce constă acesta, pentru ca el să ştie (ce este remediul). Dar, întrucât remediul constă de regulă în aceea că ştim ce ajută, fiind vorba de substanţe simple, în clipa în care vorbeşti, ele pot fi imitate de oricine. Dacă contăm totodată pe o muncă economică, ne aflăm într-o mare dilemă. Este vorba aşadar de a cunoaşte într-adevăr ceea ce trebuie aplicat, de a ajunge la această cunoaştere.

Am vieţuit în Şcoala Waldorf adesea situaţia că unii copii prezintă o oarecare apatie, dar şi surescitare lăuntrică. În clasa D-lui K. am avut un asemenea copil ciudat. El era surescitat şi totodată apatic. Acum s-a schimbat deja în bine. În clasa a III-a – copilul este acum în clasa a V-a –, apatia lui se manifesta prin aceea că nu era uşor să-l apropii de vreo materie. El nu asimila nimic, învăţa foarte lent şi greoi. Dar, abia se îndepărtase D-l K. de ultima bancă, şi se aplecase către alt copil, huş! – roşcatul veni şi-i dădu D-lui K. un ghiont. Astfel, acest copil era lăuntric-volitiv argint-viu şi totodată, intelectual, apatic.

După cum vedeţi, astfel de copii – cu predispoziţii asemănătoare – sunt numeroşi. Ei prezintă de regulă particularitatea că facultatea de a absorbi impresii exterioare se mărgineşte la anumite feluri de impresii, care au un caracter anumit, tipic. Dacă ai „inspiraţia“ potrivită, şi ea vine, dacă ai atitudinea lăuntrică necesară, găseşti pentru copil, de exemplu, o anumită propoziţie, care este repetată. Acest lucru poate acţiona miraculos. Este vorba numai de a orienta întreaga năzuinţă a copilului într-un anumit sens. Acest lucru trebuie realizat de educator. El poate face acest lucru, dacă nu intenţionează să fie super-inteligent, ci dacă vrea să trăiască în aşa fel încât lumea să i se reveleze; dacă nu „raţionalizează“ prea mult percepţia lumii, ci o percepe aşa cum i se oferă ea.

Cugetaţi asupra acestui fapt – şi acest lucru trebuie să vi-l asimilaţi ca atitudine lăuntrică dacă vreţi să educaţi copii cu tulburări de dezvoltare –: cât este de plictisitor să operezi tot mereu cu câteva noţiuni pe care le posedă omul. Viaţa sufletească a multor oameni este îngrozitor de plicticoasă şi sterilă, pentru că ei trebuie să opereze (mereu) cu câteva noţiuni. Omenirea devine prea decadentă prin aceste puţine noţiuni. Ce greu este astăzi pentru un poet să găsească rime, pentru că deja totul este pre-rimat. Tot aşa stau lucrurile şi cu celelalte arte: pretutindeni imitaţii, pentru că totul a fost deja făcut. Gândiţi-vă doar la faptul că Richard Strauß orchestrează acum lucruri celebre sau famate, tot ce-i posibil, pentru a nu repeta mereu aceleaşi vechituri! În contrast cu aceasta, cât este de interesant, să zicem, să studiezi toate formele posibile de nas – fiecare om are un alt nas – şi să-ţi formezi un ochi pentru toate formele de nas posibile! Aici aveţi diversitate. Aici aveţi şi posibilitatea de a conferi noţiunilor vivacitate, de a trece de la o formă la alta. Acum, ce-i drept, eu am ales doar formele nasului; dacă vă însuşiţi un simţ pentru forme, pentru ceea ce poate fi perceput prin observare atentă, atunci se naşte, treptat, dispoziţia sufletească necesară pentru a avea o inspiraţie, atunci când este cazul.

Şi astfel veţi vieţui, dragii mei prieteni, că dacă vă veţi crea acest mod de a privi lumea în mod, să zicem, contemplativ, nu raţional, atunci când aveţi un astfel de copil constituit sulfuric, activ lăuntric şi apatic la exterior, prin contemplarea acestei configuraţii a copilului veţi vieţui ceva care vă va conduce la ideea justă. Veţi avea sentimentul: acestui copil trebuie să-i spun în fiecare dimineaţă: «Soarele luminează muntele», sau altceva; poate fi ceva cu totul neutru. Aceasta trebuie să pătrundă copilul în mod ritmic, insistent. Dacă aceasta pătrunde ritmic copilul din afară, sulfuricitatea existen-tă în el este relaxată, devine mai liberă. Şi realizăm la astfel de copii, care trebuie să fie protejaţi în frageda copilărie, ca ei să nu devină mai târziu obiectele preferate ale psihanaliştilor; la astfel de copii obţinem realizări considerabile dacă contăm pe fiinţa lor ritmică, şi dacă le aducem din afară, prin noi, ceea ce am descris.

Însă acest lucru are deja o acţiune favorabilă dacă devine regulă generală. La noi, în Şcoala Waldorf, orele de clasă încep cu o zicere matinală, care pătrunde deja, în succesiune ritmică zilnică, într-un mod anumit, viaţa de reprezentare. Prin aceasta se eliberează deja ceva tocmai de absorbirea prea puternică în organism.

Dar copiii „anormali“, dacă vrem să-i tratăm în mod just, trebuiesc întruniţi, de fapt, în fiecare dimineaţă, în anumite grupe. Dacă avem puţini copii, ei pot fi luaţi toţi laolaltă. Şi din aceasta poate rezulta ceva minunat, dacă copiii sunt lăsaţi să enunţe o zicere matinală asemănătoare cu o rugăciune, chiar dacă printre ei sunt unii care nu pot articula nimic. În ceea ce ia naştere în cadrul acestui „cor“ rezidă o acţiune armonizatoare minunată. Deci va fi vorba îndeosebi de a crea prin repetare ritmică anumite impresii pentru copiii la care impresiile dispar; acestea pot fi schimbate la trei-patru săptămâni, dar trebuie să pătrundă în mod repetat copiii, venind din afară, prin aceasta eliberându-le interiorul, astfel încât şi substanţa proteică se dezobişnuieşte de concentraţia sa crescută de sulf. Pe ce se bazează acest lucru? El se bazează pe faptul că interiorul nu redă impresiile, deci din jos vine ceva prea slab: acest lucru este negativ. Dacă, dimpotrivă, aducem de sus ceva puternic, incităm ceea ce este slab aici, la o activitate mai puternică.

Să presupunem că avem situaţia inversă: avem de-a face cu copii care prezintă deja o dispoziţie incipientă la idei fixe. Este vorba de un reflux prea puternic, în plasmă este prea puţin sulf. În acest caz va trebui să facem într-adevăr contrariul. Şi atunci, când remarcăm că revine tot mereu aceeaşi propoziţie, aceeaşi impresie, acţionează în mod deosebit faptul că formăm din afară o impresie, despre care credem în mod instinctiv că poate să fie potrivită pentru acest copil, dar acum, această impresie o prezentăm copilului ca un murmur lin, în şoaptă. Deci tratamentul poate fi următorul: Ia te uită, acesta este roşu! – Copilul: Ceasul este frumos. Învăţătorul: Tu trebuie să fii atent la roşu! – Copilul: Ceasul este frumos. – Acum trebuie încercat – cu intensitate sonoră descrescândă, să se repete o impresie, care o paralizează pur-şi-simplu pe cealaltă: Uită ceasul! – Uită ceasul! – Uită ceasul! – Deci, de această manieră, murmurând; şi veţi vedea cum, treptat, prin această murmurare, prin această contestare, contracarare murmurândă repetată a ideii fixe, aceasta va fi determinată, la rândul ei, să se atenueze progresiv. Este remarcabil faptul că, atunci când este contestată, ideea fixă este slăbită, se atenuează treptat, şi în final copilul o învinge, astfel încât noi stăpânim şi această situaţie şi, într-adevăr, prin simplul nostru tratament sufletesc.

Da, astfel de lucruri trebuie doar ştiute. Căci, reprezentaţi-vă doar următorul lucru, în şcoala obişnuită: Aveţi o clasă, în care sunt copii care prezintă deja astfel de predispoziţii la idei fixe, dar încă doar uşoare. Ei nu sunt şcolarizaţi în clase pentru copii subdotaţi, ci frecventează clasa „normală“. Dar avem acolo un învăţător care „trăzneşte“ în clasă, că se dărâmă pereţii. Din aceşti copii se dezvoltă adevăraţi „nebuni“, care suferă de idei fixe. Acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă învăţătorul ar fi ştiut, că el, în anumite situaţii, trebuie să-şi stăpânească şi vocea, şi că trebuie să le murmure lin copiilor (câte) ceva. Mult depinde de faptul dacă ne comportăm în mod adecvat faţă de copii.

Apoi este posibil ca tocmai în astfel de cazuri tratamentul psihic să fie legat de elementul terapeutic obişnuit. În cazul în care avem un copil, la care impresiile dispar, vom proceda bine dacă ne spunem: Acum vrem să combatem la acest copil tendinţa puternică de sulfurizare din proteine. – Acest lucru îl putem realiza deja prin aceea că hrănim copilul cum trebuie. Dacă-i dăm, de pildă, o hrană ce conţine multe fructe sau îi dăm să mănânce ceva ce provine din substanţa fructului, vom stimula fiinţa sa sulfurică. Dacă îi dăm o dietă, care stă în relaţie cu rădăcinoasele, care conţine tot ceea ce nu este bogat în glucide, ci în săruri – desigur, nu trebuie să-i dăm saramură în loc de supă, ci trebuie să-i dăm ceva în care a fost prelucrat elementul salin –, atunci vom putea vindeca un astfel de copil. Vedeţi, aceste lucruri pot fi concepute atunci când este însuşită facultatea de a privi la ceea ce se petrece (în realitate).

(Dr. Steiner relatează aici o observaţie făcută de el însuşi: Populaţia dintr-un anumit ţinut prefera în mod instinctiv o anumită dietă, care acţiona împotriva unei anumite maladii endemice.)

Aşadar, tocmai astfel de copii, care ajung mai târziu un obiect al psihanalistului, ar fi mai bine să fie trataţi în timpul copilăriei printr-o dietă adecvată, care să conţină elementul salin, în loc să fie predaţi psihanalistului.

Luaţi acum cazul invers: Copii care nu absorb impresiile, la care acestea refluează, copii hiposulfurici, care trebuiesc trataţi fizic în mod optim prin aceea că li se oferă pe cât posibil multe fructe; ei trebuiesc să fie obişnuiţi să mănânce cu plăcere fructe. Iar dacă această tendinţă de reflux al impresiilor ia dimensiuni patologice, atunci trebuie încercat să li se dea un element aromatic, fructe cu aromă. Căci în aromă rezidă un puternic element sulfuric. Iar dacă tendinţa patologic este foarte accentuată, atunci trebuie procedat la administrarea terapeutică de Sulfur (sulf ca remediu homeopatic n.tr.). Dar, după cum vedeţi, tocmai prin observarea spirituală a situaţiei se ajunge şi la terapia care trebuie aplicată într-un asemenea caz. Şi un lucru este important: Să nu te mulţumeşti doar cu simpla descriere a unei manifestări, căci atunci nu ai decât simptomatologie, ci să încerci, în modul descris de mine, să-ţi creezi un acces la structurile interne ale organismului.

Acestea sunt neregularităţi, care sunt provocate prin aceea că, pentru a mă exprima astfel, superiorul nu corespunde inferiorului în om, că impresiile, pe care le primeşte polul superior, organizaţia capului, nu-şi află rezonanţa justă în organizaţia metabolismului şi membrelor. Dar lucrurile se pot prezenta şi astfel încât organizaţia eului, cea astralică şi organizaţia eteric-fizică în totalitatea lor nu-şi corespund reciproc, încât, să zicem, organizaţia fizică este prea densă. În acest caz stăm în faţa situaţiei că copilul nu este absolut deloc în stare să descindă cu organizaţia sa astrală în această organizaţie fizică densificată. Aşadar primeşte o impresie în corpul astral, corpul astral poate, ce-i drept, să stimuleze astralitatea corespunzătoare a sistemului metabolic, dar acum acest stimul nu se transferă în corpul eteric şi îndeosebi în corpul fizic. Putem observa dacă lucrurile stau aşa, atunci când observăm că copilul nu este în stare, când îi spunem: Mergi un pic, fă cinci-şase paşi! – Copilul nu înţelege (bine), ce trebuie să facă, mai precis: el înţelege foarte bine cuvântul, dar nu-l duce în picioare, ca şi cum membrele inferioare nu ar vrea să-l asimileze. Când corpul fizic este prea densificat şi nu vrea să preia nici gânduri, copilul ne apare „debil mintal“; acest lucru îl remarcăm mai ales în situaţia când găsim la copil dificultatea ca atunci când îi „ordonăm“ ceva ce trebuie executat cu membrele inferioare, iar copilul ezită să-şi pună cât de cât în mişcare membrele inferioare. Pe plan sufletesc, astfel de stări vor fi însoţite – întrucât corpul este prea greu –, de dispoziţii depresiv-melancolice.

Dimpotrivă, atunci când membrele inferioare nu pot aştepta absolut deloc o impulsionare oarecare, ci vor mereu să umble, avem în copil o predispoziţie maniacală (Rudolf Steiner foloseşte aici această noţiune în sensul sindromului hiperkinetic actual – n.tr.). Acest lucru se poate manifesta doar într-o formă foarte atenuată, dar el poate fi observat în membrele inferioare de la bun început. De aceea trebuie să intre în câmpul de observare neapărat şi ceea ce face copilul în general cu picioarele şi cu degetele. Un copil care prezintă tendinţa de a-şi lăsa de preferinţă mâinile şi picioarele – acest lucru poate fi observat şi la mâini – să atârne peste tot, să se sprijine peste tot, prezintă predispoziţia la oligofrenie. Un copil care-ţi mişcă degetele neîncetat, apucă totul, „bate toba“ cu degetele peste tot, are o puternică predispoziţie maniacală, sau chiar spre violenţă. Dar ceea ce observăm cel mai distinct la membre, putem observa la tot ce fac copiii: doar la anumite activităţi, care sunt corelate cu o activitate spirituală, care se manifestă mai discret, dar deosebit de caracteristic. Gândiţi-vă cât de puternic se manifestă la anumiţi copii următorul fenomen: El învaţă ceva în domeniul manual, să zicem, să deseneze un profil. Copilul nu mai poate înceta: pretutindeni unde întâlneşte pe cineva, vrea să-i deseneze profilul. Aceasta devine mecanic. Acest lucru este un semn foarte nefavorabil pentru copil. Şi el nu se lasă nicicum abătut de la aceasta. Dacă copilul s-a apucat să deseneze un profil, pot să-i spun ce vreau, pot să-i ofer ceva delicios, asta nu ajută la nimic: el persistă, profilul trebuie se fie desenat. Aceasta stă în corelaţie cu caracterul maniacal al divagaţiilor intelectualiste. În contrast cu aceasta, nevoia imperioasă, chiar şi atunci când există toate condiţiile (favorabile), de a nu face nimic, de a nu trece la muncă, stă în relaţie cu „debilitatea mintală“, care poate fi pe cale de a se manifesta.

Toate acestea ne dau indicaţii tocmai asupra modului în care putem acţiona, prin aceea că învăţăm să stăpânim membrele, în ambele direcţii, împotriva debilităţii şi predispoziţiei maniacale. Şi aici avem tranziţia nemijlocită, tocmai în cazul debilităţii, la euritmia curativă. Dacă aveţi un copil debil, sunteţi confruntaţi cu necesitatea de a­i transfera sistemul metabolismului şi membrelor în mobilitate. Prin aceasta i se stimulează spiritualul. Lăsaţi copilul să facă R L S I, şi veţi vedea cât de favorabil va acţiona aceasta asupra copilului. Aveţi de­a face cu un copil maniacal, ştiţi cum stă aceasta în relaţie cu sistemul metabolismului şi membrelor, lăsaţi­l să facă M N B P A U, şi veţi vedea şi aici cum se reflectă aceasta asupra caracterului său maniacal. Trebuie să ţinem seamă pretutindeni tocmai de această corelaţie intimă, care la copil mai este încă prezentă, între fizic­eteric şi sufletesc­spiritual. Atunci ajungem şi la metodele terapeutice adecvate.