Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CURSUL DE PEDAGOGIE CURATIVĂ

GA 317


CONFERINŢA A 9-A

Dornach, 4 iulie 1924

Dragii mei prieteni, ieri ne-am propus să observăm o serie de copii, şi ceea ce rezultă din tratamentul copiilor cu dezvoltare anormală trebuie discutate în majoritatea cazurilor cu ajutorul exemplelor, căci abnormitatea este ceva ce se extinde în multe domenii şi fiecare caz este un caz aparte, şi nu se poate învăţa ceva decât prin aceea că se dobândeşte într-un caz experienţă practică, care este necesară pentru alte cazuri.

Vă amintiţi cazul nostru de ieri: băiatul de 12 ani, care prezenta cleptomanie. La un astfel de cleptoman, vederii spirituale i se prezintă următorul fapt, aşa cum am caracterizat lucrurile sub aspect principial: prin inhibiţiile care sunt localizate în corpul astral, el nu are acces la legitatea judecăţilor care domnesc între oameni în lumea exterioară. Trebuie să vă reprezentaţi că ceea ce este raportat la moralitate, tot ce este legat de moralitate, tot ceea ce include impulsuri morale în formularea ideilor, se manifestă numai în cadrul existenţei pământeşti. S-ar putea spune, dacă nu ar exista neînţelegeri din partea superficialităţii actuale: acolo unde se termină Pământul, unde ieşiţi în suprasensibil, acolo nu există judecăţi morale în sensul celor de pe Pământ, căci acolo moralul este de la sine înţeles. Judecăţile morale încep abia acolo unde intervine posibilitatea de a alege între Bine şi Rău. Dimpotrivă, pentru lumea spirituală Binele şi Răul sunt doar o trăsătură de caracter. Există fiinţe bune, există fiinţe rele. La fel de puţin cum se poate vorbi în cazul unui leu, dacă el trebuie să aibă natura leonină sau să nu o aibă, tot la fel de puţin se poate vorbi în afara sferei terestre despre Bine şi Rău. Pentru aceasta este necesar un Da sau un Nu, care nu are valabilitate decât în cadrul organizaţiei omului şi între oamenii care trăiesc în ambientul moral. Aşa stau lucrurile în cadrul unui astfel de defect precum cleptomania: omul în cauză nu şi-a dezvoltat prea mult corpul astralic, deoarece el are factorii inhibanţi deja caracterizaţi, care-l împiedică să dezvolte un simţ [ N.Tr. 37 ] pentru judecăţi morale. De aceea, în cazul acestui băiat, atunci când are un lucru pentru care dezvoltă un interes deosebit, el nu vede nici un motiv ca să nu şi-l însuşească. Căci el nu pricepe că acest lucru poate aparţine cuiva, că noţiunea: eu posed ceva, are sens. El nu pătrunde cu corpul său astralic atât de departe în lumea fizică, încât să dezvolte un simţ pentru astfel de judecăţi [ N.Tr. 38 ].

Este exact acelaşi fenomen ca în cazul discromatopsiei [ N.Tr. 39 ], când cineva este orb pentru albastru sau roşu, neavând nici o senzaţie la contactul cu aceste culori, astfel încât vede lumea „liberă“ de albastru sau roşu. Aşa cum vedeţi Dvs. o suprafaţă verde, cel cu defect în percepţia roşului vede această suprafaţă albastră. Vedeţi Dvs. o suprafaţă verde, cel cu defect în percepţia albastrului vede acolo roşu. Este interesant pentru un nevăzător al albastrului să picteze o pădure: aceasta are copaci roşii. Dacă ai a face cu o cecitate pentru albastru, trebuie să pictezi copacii roşii. Şi aşa cum nu are sens să-i vorbeşti celui ce suferă de acromatopsie despre culori, tot aşa este un nonsens să vorbeşti despre proprietate în lumile înalte. Acest băiat nu pătrunde în lumea fizică atât de departe încât să fie în stare să conecteze o reprezentare concret-personală cu ceea ce se referă la relaţii de proprietate. Pentru el există o noţiune foarte puternică, aceea de a găsi, noţiunea: ceva îl surprinde, îl interesează. Acolo încetează deja capacitatea sa de înţelegere. Corpul său astralic nu a avansat pur şi simplu până în regiunea voinţei, ci a rămas mai mult sau mai puţin în sfera intelectuală, ceea ce se manifestă prin atrofierea într-o latură a organelor voinţei. Urmarea acestui fapt constă în aceea că el aplică în domeniul voinţei ceea ce este bine în domeniul intelectual. Dacă acelaşi defect se manifestă în domeniul intelectual, copilul este „greu de cap“, neatent [ N.Tr. 40 ]. Manifestarea aceluiaşi defect pe planul volitiv duce la cleptomanie.

Dar tocmai o astfel de abnormitate este foarte greu de combătut. Căci, la vârsta la care trebuie combătută cu fermitate, ea nu este remarcată. La această vârstă copiii imită, ei fac ceea ce fac cei din jur, şi predispoziţia la cleptomanie nu se remarcă în comportarea lor. Această predispoziţie la cleptomanie iese la iveală abia după încheierea schimbării dentiţiei. Dar chiar şi după încheierea acestui proces copilul nu este încă în stare, deoarece nu este încă suficient legat sufleteşte cu planul fizic, să dezvolte un alt simţ pentru judecăţi etice decât: Binele îmi place, Răul îmi displace. Aici rămâne totul în domeniul judecăţilor estetice. Iar educatorul trebuie să trezească în copil un simţ pentru Bine prin aceea că copilul se orientează după educator, ca normă etică. De aceea pedagogia noastră Waldorf îşi propune ca la această vârstă autoritatea să fie eficientă, astfel încât copilul că privească cu dăruire de la sine înţeleasă la învăţător, iar acesta din urmă nu trebuie să vorbească decât despre ce este bun în aşa fel, încât Binele să-i devină copilului simpatic, şi despre Rău în aşa fel, încât acesta să-i devină antipatic. În afară de aceasta este necesar să fie prezentă autoritatea naturală, de la sine înţeleasă. Dacă ea este necesară pentru copilul aşa-zis normal, pentru un copil ca acesta ea este necesară în măsura cea mai înaltă. Măsura pedagogică cea mai eficientă este încrederea pe care o poate avea copilul în cauză faţă de cel care îl educă. De această încredere depinde totul în cazul acestor copii. Este absolut necesar ca aceasta premisă să fie creată.

Desigur, într-un astfel de Curs nu este îngăduit să se uite a se atrage atenţia asupra faptului că deja atunci când este vorba de educaţia copiilor mici, trebuie să se acorde atenţie cel puţin felului în care se dezvoltă copiii. Se remarcă că copilul dezvoltă o deosebită vioiciune şi bucurie pentru ceea ce a învăţat, deci dacă a învăţat la fel ca şi înainte de schimbarea dentiţiei de lapte, când se învaţă vorbirea, dacă se remarcă faptul că copilul resimte o voluptate faţă de ceea ce şi-a însuşit, atunci trebuie presupus că ceva ar putea să nu fie în regulă. Copiii care vor deveni mai târziu cleptomani dezvoltă egoismul în perioada timpurie a copilăriei de pildă sub forma că plescăie cu limba atunci când îşi însuşesc un nou cuvânt. Acest lucru se manifestă rar la copii, dar se poate totuşi manifesta deja şi la copii.

Trebuie să se creeze deja o privire pentru ceea ce se poate dezvolta ulterior, pentru ceea ce se petrece în lume. De aceea, pentru medic ca şi pentru pedagog, este mult mai necesar decât să-şi cunoască principiile – ceea ce constituie ceva de la sine înţeles –, să-şi însuşească un simţ pentru ceea ce se petrece în lume. În acest sens nu trebuie să fii un tip de genul judecătorului Wulffen, ci trebuie să-ţi poţi spune: totul depinde enorm de mult de ambianţa în care creşte copilul. – Luaţi cazul următor: un copil are acea trăsătură, pe care am caracterizat-o prin plescăitul cu limba, în fiecare moment în care şi-a însuşit ceva. Această bucurie de a-şi însuşi ceva de ordin intelectual se transformă în perioada schimbării dentiţiei într-o înfumurare remarcabilă, într-o vanitate şi pentru alte lucruri. Este ceva suspect când, la vârsta schimbării dentiţiei de lapte, se dezvoltă autohton lăcomia de a se îmbrăca în mod deosebit. Aceste lucruri trebuiesc remarcate.

Se pot ivi două cazuri: un astfel de copil poate să crească – eu vreau să cuprind un teritoriu restrâns – într-un mediu care este obişnuit să trăiască într-o oarecare delăsare, unde fiecare face ce-l taie capul, unde miliţia este privită ca ceva necesar pentru apărarea ţării, dar în care nu există entuziasmul pentru aşa ceva, în cel mai bun caz un entuziasm creat artificial. Atunci, în toţi cei ce trăiesc în preajma copilului se dezvoltă, în fiecare în parte, între şapte şi patrusprezece ani, atitudinea lăuntrică pentru ceea ce trebuie să faci ca membru al umanităţii. Copilul creşte şi, dacă nu se acordă atenţie ca el, printr-un educator, la care să privească cu dragoste, dacă nu se are grijă ca el să-l asculte cu respect pe educator – ceea ce, în ce-i priveşte pe părinţi, la această vârstă nu este întotdeauna cazul –, atunci predispoziţia intelectuală se deplasează [ N.Tr. 41 ] în domeniul voinţei, ceea ce poate duce la cleptomanie.

Să ne imaginăm că copilul creşte într-un mediu care nu consideră poliția drept ceva inoportun – acestea sunt doar caracteristici, pe care eu le fac în cazuri particulare –, el creşte într-un mediu prusac, unde militarismul nu este privit doar ca ceva necesar, ci drept ceva pentru care se dezvoltă o bucurie exagerată, care sare în ochi, ceva după care te conduci. Copilul nu rămâne în familie, este hărăzit gimnaziului, facultăţii. Copilul are parte de ceva de care alt copil nu are parte. Un astfel de copil găseşte un mijloc de expresie a predispoziţiei de care am vorbit în aceea că devine cercetător al naturii, face preparate, îşi extinde interesul în toate direcţiile, pentru a privi totul prin microscop, îşi potoleşte această dorinţă pe această cale eronată-normală; el îşi epuizează această tendinţă în acest fel. Un astfel de copil vine apoi într-un mediu în care, de obicei, nu se fură; sau, dacă se fură, este vorba de obiecte la care nu se aplică noţiunea de furt. Cleptomania se dezvoltă subteran: acest copil devine un retor în fiziologie, devine cel mai renumit fiziolog al vremii sale şi nu-i rămâne, pentru întreaga viaţă, decât această ciudată trăsătură cleptomană, manifestată într-un entuziasm belicos transferat în expunerile sale. El se orientează în tablourile dezvoltate în cadrul expunerilor după strategia de război, militarist, etc. Dar este posibil ca această tendinţă să degenereze, în cazuri particulare, într-o ciudată formă de vanitate. Este posibil să rămână o senzaţie că nimeni altul nu are dreptul să folosească figurile lui retorice. Când un student genial şi curajos foloseşte aceleaşi figuri retorice, cade la examen. Iar dacă el mai şi plescăie cu limba, atunci lucrurile sunt deosebit de dificile.

Tocmai posibilitatea de a pricepe astfel de lucruri este ceea ce-i conferă cuiva simţul de a trata în mod just. Trebuie să existe simţul de a cunoaşte viaţa, în nuanţele ei cele mai diverse. Atunci se va remarca imediat, când lucrurile ies la iveală, dacă ele se îndreaptă într-o direcţie sau în cealaltă.

Am spus-o deja: un mijloc adecvat în domeniul psihologic este faptul de a fi ingenios şi de a povesti băiatului o istorie inventată, în care trăsătura sa (cleptomană) să joace un rol; a povesti că există oameni care fac aşa ceva, dar sapă o groapă în care cad ei înşişi. Dezvoltarea acestui efect dramatic cu entuziasm lăuntric este deja ceva ce poate conduce la ţelul propus, dacă nu intervine o paralizare lăuntrică. În afară de aceasta, trebuie aplicată o terapie: injecţii cu Hypophysis cerebri şi miere de albine deoarece, după cum aţi văzut, girusurile temporale sunt atrofiate şi de aceea trebuie avut de grijă ca această deformare să fie influenţată prin forţe de creştere contrarii.

În mod deosebit de favorabil se poate acţiona prin euritmia curativă la o aplicare fermă, energică, prin aceea că toate elementele vocalice sunt executate cu membrele inferioare, prin aceasta "izgonind" elementul intelectual din voinţă şi dirijarea în voinţă a strădaniei ima-nente vocalelor.

Dar trebuie să ne fie limpede că acest copil trebuie condus în aşa fel, încât, prin autoritatea pe care o posedăm, să putem discuta până în cel mai mic amănunt aspectul dezgustător al unei astfel de fapte. Dar acest lucru nu trebuie făcut prea devreme. Acest lucru trebuie introdus în intelect, dar nu prea devreme, căci altfel se distruge totul. Trebuie acţionat prin povestiri inventate, şi totul trebuie „transferat“ treptat (în intelect). Este extraordinar de greu să marchezi succese în astfel de cazuri, căci succesele nu sunt remarcate. Dar unii cleptomani nu ar ajunge în această stare dacă, atunci când prezintă simptomele pe care le-am descris, s-ar începe foarte de timpuriu cu astfel de povestiri. Ele acţionează întotdeauna, dar nu trebuie pierdută răbdarea. Se poate avea siguranţa că şi la un astfel de copil, la care defectul este foarte avansat, chiar dacă uneori doar după un timp îndelungat, se poate obţine un rezultat pozitiv.

În ce-l priveşte pe celălalt copil cu dificultăţi, care încă nu a împlinit un an, pe care l-am amintit ieri: copilul hidrocefal. În acest caz tratamentul a fost la început foarte dificil. Căci, despre ce este vorba aici? În primul rând este vorba de o extraordinară excitabilitate şi senzitivitate a sistemului nervos. Numai prin aceasta este posibilă mărirea imensă a capului. Deci, o excitabilitate crescută a sistemului nervos. Orice excitabilitate deosebită a sistemului nervos se exprimă într-o mărire a capului. În această situaţie trebuie avute în vedere cifrele relative, nu cele absolute. Dacă avem a face cu predispoziţia la o faţă mică, el poate avea un cap aşa cum este cazul obişnuit la un adult, pentru el este însă un cap mare. Acest lucru trebuie luat în consideraţie în cazul abnormităţilor. Băiatul este anormal. Avem de-a face cu o hipersensitivitate şi hiperexcitabilitate a sistemului nervos, cauzată de factorii pe care i-am expus ieri în legătură cu stadiul embrionar şi cu conlucrarea dintre elementul patern şi matern.

Ce este de făcut cu acest copil atunci când trebuie orientat pe cât posibil spre normalitate? Trebuie evitat orice stimul asupra sistemului nervos pentru cea mai mare parte a vieţii lui. De aceea lăsăm copilul într-o încăpere complet întunecoasă, în aşa fel încât el să aibă linişte şi întuneric, să nu aibă impresii senzoriale. Eu chiar am supraapreciat la început posibilitatea de a obţine un rezultat, căci copilul nu este încă apt să perceapă lumina. El este foarte puţin sensibil la lumină, de aceea deprivarea de lumină a fost de mai mică importanţă decât am presupus. Rămâne valabil faptul că în cazul unui astfel de copil trebuie gândit, în primă instanţă, ca el să fie ţinut într-o încăpere liniştită şi întunecoasă, în care să fie provocaţi câţi de puţini stimuli; prin aceasta se va stimula impulsul lăuntric de a se zbate (agita), impulsul voinţei, şi prin aceasta ce va acţiona asupra sistemului nervos. Aceasta este o primă măsură la care trebuie gândit. O alta constă în aceea că trebuie încercat să se acţioneze asupra sistemului nervos prin agenţi specifici. În cazul acestui copil am aplicat Gnais [ N.Tr. 42 ], pentru a nu provoca şocuri ca prin aplicarea directă a Quarz-ului, pentru a repartiza mai bine ceea ce acţionează în Quarz. Quarz-ul [ N.Tr. 43 ] acţionează foarte radiar şi tăios, în timp ce, prin distribuţia forţelor Quarz-ului în Gnais, ele acţionează mai lin şi se răspândesc în organism, ajungând mai uşor până la periferie. Gnais într-o potenţare (dinamizare) înaltă va putea duce la ţintă. Trebuie încercat ca excitarea nervilor – în copilărie omul este în întregime sistem nervos – să fie calmată şi în regiunea voinţei. Aceasta se realizează prin băi de mac. Se aplică băi de mac. Într-o astfel de situaţie, observarea cazului şi terapia trebuie să conlucreze permanent. Aici avem un caz individual. Şi vreau să vă fac acest lucru accesibil prin aceea că vă expun continuarea a ceea ce a putut fi observat. La început am observat că în timpul curei de injecţii a scăzut temperatura. La scurtă vreme după aceasta am constatat că perimetrul capului se măreşte, şi că copilul doarme în timpul zilei şi plânge noaptea, fapt care s-a schimbat după aplicarea băilor de mac seara. Scaunul este foarte consistent; nu este acelaşi lucru dacă se aplică băile ziua sau noaptea. Seara, corpul astralic are o altă relaţie cu corpul fizic decât dimineaţa.

Acum este vorba de a ordona tocmai ceea ce acţionează din sistemul digestiv asupra creierului. Vă puteţi imagina că laptele matern nu acţionează (neapărat) asupra acestui copil la fel ca asupra altuia. Laptele matern este astfel constituit încât, în mod normal, să acţioneze din sistemul digestiv până în sistemul nervos. De aceea, la începutul lui martie, laptele matern a fost exclus din alimentaţie. Copilul a fost hrănit în alt fel. Copilului i-au fost date nectare, sucuri din organele producătoare de nectar al unor plante anumite. Prin aceasta se fortifică în special eul în regiunea voinţei. Prin administrarea a ceea ce se dezvoltă dinamic-parazitar în regiunea florii se apelează la individualitatea lăuntrică a copilului, pentru a o orienta către exterior şi a o activa. Aceasta a reuşit chiar într-o oarecare măsură, dar atunci când ai de a face cu aşa ceva, trebuie să te orientezi după ocazia propice. Există pretutindeni sfaturi care, pentru cel ce judecă lucrurile în necunoştinţă de cauză, nu sunt înţelese. Se constată în continuare: copilul primeşte de câteva zile nectar; o primă reacţie a fost schimbarea consistenţei scaunelor, la început moi, apoi diareice. După sistarea nectarului încetă diareea, iar în noaptea de 11/12 iunie intervine o stare de criză: copilul ţipă, scânceşte, urinează abundent, presează fiecare expiraţie, prezintă crampe în membrul inferior stâng, contracţii în braţul drept, fontanelele sunt foarte tensionate, reflexele sunt exagerate. După aplicarea de comprese fierbinţi copilul adoarme, iar starea generală în ziua următoare este ameliorată. Apetitul şi scaunul sunt în regulă. Faptul că intervin astfel de crize nu poate fi evitat, dacă se intenţionează să nu se împiedice vindecarea. Ceea ce trebuie să se petreacă în organism trebuie să se descarce cândva. Atunci este, desigur, necesar să se intervină aşa cum a intervenit Dr. Wegman. După comprese fierbinţi şi împachetări cu mac criza se va desfăşura în mod corespunzător. În acest caz nu se poate da un altfel de sfat: este necesar să nu rămâi consternat. În astfel de situaţii totul depinde de felul în care se procedează spontan. Eu însumi am făcut cu această ocazie o mică experienţă: am auzit dintr-o altă sursă că copilului nu i-ar merge bine. Dr. Wegman nu a vorbit despre aceasta. De aceea am fost liniştit că lucrurile decurg aşa cum trebuie. Aceasta este atitudinea fundamentală care trebuie să domnească pe întregul parcurs. Poţi asculta când cineva, care nu are o privire de ansamblu, găseşte ceva deosebit în modul în care decurge procesul. Dar în astfel de cazuri, când poate interveni orice, trebuie să îţi fie clar că îţi faci datoria, şi prin aceasta totul este aşa cum trebuie să fie.

Vedeţi, este vorba întotdeauna de a fi atent la crize, dar şi de a şti că ele intervin într-un astfel de caz. Atunci nu-i pot fi nimănui de ajutor sentimente de milă, sau sentimente asemănătoare milei, care se lasă consternate în astfel de situaţii, ci numai faptul de a lua cazul cu obiectivitate şi de a face ce este de făcut.

Dar să mergem cu tratamentul şi mai departe. Căci ştiţi că, după cum am văzut, cu o terapie psihologic-pedagogică nu-i de făcut mare lucru. Da, psihologic este deja posibil acest lucru: să menţii linişte şi întuneric. Dar acum este vorba de a înlocui ceea ce tinde spre lichid în organism cu principiul deconstructiv. Apa nu se deconstruieşte, ci se extinde ca stare lichidă. Trebuiesc evocate forţele care pot provoca deconstrucţie, care accentuează acest proces, şi astfel de forţe sunt cele ale plumbului. În Plumbum avem într-adevăr un remediu foarte eficient care provoacă procese deconstructive. De aceea, sub aspect medical, întotdeauna când se observă că în locul forţelor deconstructive acţionează forţele constructiv-proliferative – căci ce este altceva aici decât că forţele constructiv-proliferative predomină asupra celor deconstructive: acesta este fenomenul fundamental în cazul în care avem a face cu un astfel de embrion uriaş –, trebuie să aplicăm o cură de Plumbum care, atunci când plumbul este injectat, poate acţiona extraordinar de bine. Trebuie să ţineţi cont numai de un lucru, atunci când se vorbeşte despre Plumbum în privinţa modului său de acţiune, şi acest lucru se petrece de mii de ani. Asupra acţiunii farmaceutice a plumbului atrag atenţia de milenii cei care înţeleg ceva despre aceste lucruri, dar cunoştinţele despre acţiunea terapeutică a Plumbumului s-au pierdut tot mai mult cu timpul. Ele revin astăzi într-un mod foarte ciudat, dintr-o altă direcţie. Gândiţi-vă doar: unde sunt localizate pe Pământ cele mai puternice forţe deconstructive? Acolo unde se află Radium: acolo sunt localizate cele mai puternice forţe deconstructive, acolo întâlnim fenomenul că din Radium, printr-un produs intermediar de transformare, se obţine Helium, care, în anumite condiţii, poate fi transformat în continuare (transmutat). Acolo întâlniţi relaţiile esenţiale. În Cosmos, cele mai puternice forţe deconstructive îşi creează în plumb acea substanţă în care ele se concentrează. Introduceţi aşadar Plumbum în organism, includeţi organismul direct în procesul cosmic de deconstrucţie. Acest lucru trebuie avut în vedere. Prin injectare îl introduceţi în sistemul circulator. În sistemul circulator aveţi o oglindire a întregului edificiu cosmic. Cei 25.920 ani în care Soarele înconjoară Cercul Zodiacal îi avem în sistemul circulator, în puls [ N.Tr. 44 ]. Noi introducem direct în organism forţele deconstructive. Faptul că Cosmosul pretinde timp pentru a acţiona, este cunoscut, dacă se ţine cont de faptul că astfel de lucruri pot ajuta.

La un astfel de copil trebuie deci aplicate astfel de tratamente. Am aplicat pe membrele inferioare şi Hypophysis, sub formă de unguent, pentru a apela şi la forţele formatoare ale extractului de hipofiză: forţe ce acţionează împotriva deformării. Şi în acest fel se acţionează în sensul vindecării. Desigur, trebuiesc produse stimulări, pentru ca remediile să acţioneze.

Trebuie să spun aici că ne putem bucura că am învins această primă criză a băiatului, ivită între luna a 11-a şi a 12-a de viaţă, când au intervenit manifestările descrise. Copilul va trece adesea, după toate probabilităţile, prin astfel de crize; şi ceea ce trebuie remarcat este că copilul trebuie să fie tratat în sens pozitiv. Dar acest lucru înseamnă să nu tratezi în sensul morţii, ci în sensul vieţii. Lucrurile privitoare la tratarea unui organ sunt foarte delicate.

Vreau să mai adaug că, în cazul unui astfel de copil, cu puncţii şi extracţii de lichid (cefalo-rahidian) nu se realizează nimic, pentru că procesul se continuă de la sine. Fireşte, atâta vreme cât nu avem succese în ce priveşte reducerea perimetrului cranian, nu putem critica alte metode terapeutice [ N.Tr. 45 ].

Cazul va fi deosebit de interesant, şi trebuie să spun că el este pentru mine într-adevăr extraordinar de interesant. Căci de fiecare dată când mă gândesc la acest copil, sau îl văd, îmi vine în întâmpinare nu numai acest copil ci, închipuiţi-vă acest copil crescut şi ajuns la vârsta de 30 de ani, asta ar fi posibil, şi ar fi cam de şase ori mai mare. Capul ar fi de trei ori şi jumătate, restul corpului de şase ori mai mare. Atunci am în faţa mea un om, pe care eu l-am întâlnit în copilărie, la vârsta de şase ani. Ne întâlneam mereu cu el, căci el venea să vadă trenurile.45 El se sprijinea la mers pe cârje, căci corpul nu putea purta capul. Musculatura motorie era hipotrofă. El avea un cap uriaş. Era un embrion uriaş de treizeci de ani. El mi-a făcut o impresie extraordinar de puternică din motivul că era isteţ de necrezut. Îmi plăcea foarte mult să mă întreţin cu el. Fireşte, o astfel de anomalie face la acea vârstă, şapte sau opt ani, o impresie foarte puternică şi asupra sufletului senzaţiei. Însă, pe de altă parte, el era extraordinar de isteţ. Puteai auzi multe de la el, şi toate judecăţile lui erau de o mare blândeţe. Blândeţea se scurgea la fel cum era capul său. Puteai aproape simţi în propoziţiile rostite, care nu erau exagerat de lungi, ci aveau, ca propoziţii, durata normală, ceva ca şi cum el ar fi avut suc de zahăr pe buze, ca şi cum şi-ar fi frecat una de alta buzele unse cu suc de zahăr. Era ceva deosebit la acest om; şi era deosebit de ingenios. I se puneau pe seamă o întreagă serie de invenţii. Într-adevăr, era o personalitate foarte interesantă. El nu-şi mai simţea abnormitatea într-o măsură prea mare, pentru că se obişnuise cu ea. El trăia într-un sat; în sate pot trăi astfel de oameni în aşa fel încât sunt într-o oarecare măsură acceptaţi. Eu nu am întâlnit încă un sat în care să nu fi crescut în acest fel un copil sau altul. Un astfel de copil aparţinea întregului sat, omul putea fi mereu îngrijit.

Dacă aceşti copii înaintează în vârstă, trebuie aplicate măsurile deja pomenite, cel puţin în parte, pe care a trebuit să le aplic la băiatul hidrocefal total vindecat în vârstă de 11 ani [ N.Tr. 46 ].

Să trecem acum la următorul copil, la fata neastâmpărată. Acest copil a cântărit la naştere 2 kg, naşterea a avut loc la termen, a fost hrănită în mod natural 7 luni. Ea a învăţat în primul an să meargă, şi vorbitul a fost la timp. De la un an şi jumătate nu a mai făcut în pat noaptea, a făcut în schimb în timpul zilei. La trei ani şi jumătate a făcut o gripă cu dureri de cap şi febră înaltă şi după trei săptămâni pojar. Mama a făcut în acelaşi timp o gripă şi era nervoasă. Apetitul copilului este scăzut, visează uneori neliniştit.

Este un copil normal-anormal, aşa cum se întâmplă adesea, un copil normal-anormal la care trebuie avut de grijă în primul rând ca corpul astralic să se formeze în aşa fel încât să se integreze într-un mod pe cât posibil armonios în corpul eteric şi fizic. Aşa ceva se obţine întotdeauna cu băi de Arsenic, aplicate extern, dar şi prin Arsenic aplicat oral. Aceasta armonizează relaţia dintre corpul astralic, eteric şi fizic. Pentru ca Arsenicul aplicat extern să acţioneze eficient, trebuie să fie însă susţinut prin împachetări de muştar sau răzătură de hrean la picioare, înainte şi după baie. Dar atrag aici atenţia ca în cazul aplicării răzăturii de hrean, aceasta să fie pregătită imediat înainte de aplicare, deci să se folosească numai răzătură proaspătă. Dacă este lăsată ore întregi, ea nu mai are nici o acţiune.

În ceea ce priveşte sufletescul, în cazul unui astfel de copil va trebui ca această obişnuinţă de a fi agitat – ea este mereu agitată, eu nu cred că ceea ce a înconjurat-o aici a acţionat în mod deosebit asupra ei –, să fie radical schimbată, aşa cum trebuie să aveţi în general în vedere schimbarea radicală a anumitor trăsături de caracter. Şi astfel se va putea obţine în cazul unui astfel de copil extraordinar de mult dacă este liniştit vizavi de ceea ce aude şi îl irită, fie chiar şi prin aplicarea de mijloace fizice [ N.Tr. 47 ]. Aşadar se observă ce irită copilul în mod deosebit, când i se povesteşte ceva, şi apoi este silit să nu se agite, ci să se astâmpere, să devină lăuntric întru câtva rigid şi potolit, şi se va remarca apoi că, după un timp, se iveşte o schimbare radicală a acestei trăsături de caracter. Copilul va prezenta în timpul povestirii în loc de o stare de agitaţie, o stare de oboseală. Apoi se lasă această oboseală să dureze 8-14 zile, după care copilul poate să fie lăsat liber, fiind tratat ca un copil normal. Apoi va reveni ceva din starea de agitaţie, după care va trebui să fie tratat din nou. Această cură trebuie făcută cu pauze, căci, dacă se continuă, apare o reacţie; manifestarea depresivă atenuată, oboseala, dacă este împinsă prea departe, se transformă în stări depresive corporale, şi prin aceasta dăunăm mai degrabă copilului.

După cum vedeţi, v-am putut arăta în principiu şi felul în care trebuie procedat psihic cu aceşti copii. Trebuie dezvoltat un simţ pentru a lua în seamă ce este prezent, şi trebuie să fie limpede faptul că anomaliile sufleteşti sunt simptome a ceea ce se petrece în copil, simptome ale unui oarecare comportament al copului eteric, astralic, al organizaţiei eului, şi aşa mai departe. Spun: şi aşa mai departe, căci noi diferenţiem omul în:

  1. Corp fizic
  2. Corp eteric
  3. Corp astral
  4. Organizația eului
  5. Sine Spirituală

Dar aici se va face în mod obişnuit remarca: Sinea Spirituală, ea nu a fost încă dezvoltată de om, deci nu ne interesează pe noi; noi citim, ce-i drept, despre ea în cărţi, dar omul ajunge în epoca actuală doar până la Organizaţia eului; de aceea nu avem să ne preocupăm de Sinea Spirituală. Da, dragii mei prieteni, dar lucrurile stau astfel. Oamenii ajung într-adevăr până la organizaţia eului, dar nu toate fiinţele cu care avem a face, ajung numai până la eu. Avem a face – şi tocmai atunci când avem a face cu copii în creştere – cu fiinţe care ajung până la Sinea Spirituală, care premerg evoluţiei oamenilor. Dacă se vrea să se dezvolte ceva cum este Pedagogia Waldorf, iar aceasta să trebuiască să acţioneze vital-efectiv, atunci nu trebuie apelat numai la oamenii angajaţi la şcoală, ci şi la fiinţe spirituale, care s-au dezvoltat mai mult decât oamenii, fiinţe care prezintă clar o dezvoltare până la Sinea Spirituală. Cu o anumită formă de astfel de fiinţe avem a face tocmai în cazul copilului în creştere: cu fiinţele numite Genii ale vorbirii. Dacă am lăsa în seama oamenilor să transfere vorbirea asupra noii generaţii, toţi oamenii s-ar atrofia. În limbaj trăieşte ceva fiinţial, la fel ca şi în om. În ceea ce se îndreaptă către om cu vorbirea trăiesc fiinţe care au dezvoltat în viaţa lor obişnuită Sinea Spirituală, aşa cum omul a dezvoltat organizaţia Eului. Aceste fiinţe ne inspiră, trăiesc în noi, prin aceea că vorbim.

Gândiţi-vă cum noi a trebuit să elaborăm o vorbire artistică în euritmie, pentru a fi creată o vorbire vizibilă. Noi nu cuprindem de loc vorbirea. O mică parte din felul în care acţionează Geniul vorbirii o elaborăm în euritmie, pentru ca o vorbire vizibilă să iasă la iveală. Gândiţi-vă cum noi apelăm în euritmia curativă la ceea ce aceste fiinţe pot obţine prin Sinea Spirituală în oameni în impulsionarea intuitivă a voinţei lor.

Aşadar, în momentul în care se începe să se vorbească despre educare, avem de-a face cu apelarea la spiritele care au dezvoltat Sinea Spirituală. Şi în tot ce explicităm noi în vorbire, descriem Sinea Spirituală. De aceea este bine când cei ce vor să educe copii cu dezvoltare anormală meditează ceea ce s-a spus în cărţi despre Sinea Spirituală. Aceasta este o bună materie de meditaţie; este o rugă la acele fiinţe spirituale de genul Geniului vorbirii. Căci astfel de fiinţe sunt prezente.

Când veniţi la şcoală şi faceţi gesturi care sunt expresia adecvată a ceea ce trăiţi sufleteşte, acţionaţi foarte puternic asupra copilului. Dar totodată dovediţi şi că sunteţi în legătură cu fiinţe spirituale care poartă în sine Sinea Spirituală. Nu trebuie practicată nicidecum cine ştie ce activitate agitatorică exterioară – într-adevăr, aceasta nu este necesar –, aceste lucruri trebuie să acţioneze obiectiv, aşa cum criza la copilul hidrocefal trebuie acceptată. Dar atunci când întregi comunităţi etnice se obişnuiesc să-şi înfunde mâinile în buzunare, pentru a nu gesticula, aceasta înseamnă: aceşti oameni vor să fie lăsaţi în părăsire de zeii care sunt cei mai apropiaţi de Omul Spiritual. Ei nu vor să ştie nimic despre acele fiinţe care au dezvoltat Sinea Spirituală, aşa cum oamenii au dezvoltat organizaţia Eului. Şi prima urmare este folosirea şleampătă a vorbirii. Acesta este marele pericol al culturii apusene: vorbirea nu este folosită astfel încât ea să devină ceea ce trebuie, ci în mod total neglijent.

În cazul copilului aflat în dezvoltare trebuie avut în primul rând în vedere – şi tocmai la copii anormali –, ca ei să vorbească curat, clar. Nu trebuie lăsat să se ivească aşa ceva ca neglijenţă în vorbire. Acest lucru poate fi considerat la toţi copiii anormali ca o regulă: ei trebuie să cultive o vorbire desluşită, clară, bine configurată. Acest lucru acţionează pozitiv asupra copilului. Dar chiar şi atunci când copilul încă nu vorbeşte, este bine – dacă nu trebuie să i se pretindă în mod explicit să tacă din gură – când se vorbeşte bine configurat în preajma sa. Nu trebuie evitat să i se ofere copilului anormal, preluat între şapte şi cincisprezece ani pentru a fi educat, pe cât posibil de mult, din elementul vorbirii alese, al recitării. Tot mereu şi totodată în aleasă configurare a vorbirii trebuie să ne apropiem de copiii anormali: această necesitate reiese din fiinţa lăuntrică a abnormităţii.