Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

COLABORAREA DINTRE MEDICI ŞI PĂSTORII SUFLETEŞTI
CURS DE MEDICINĂ PASTORALĂ

GA 318


PRIMA CONFERINŢĂ [ Notă ]

Dornach, 8 septembrie 1924

Dragii mei prieteni! În cadrul acestui curs, noi am reunit pentru prima oară membrii a două domenii de activitate spirituală şi această reunire reprezintă ceva cu totul deosebit. De aceea va fi necesar să ne înţelegem încă de astăzi asupra sensului acestei întâlniri, în primul rând pe baza a ceea ce va trebui să constituie conţinutul acestui curs. Pentru început, aş vrea doar să atrag atenţia asupra faptului că acest curs va fi, poate ca nici un altul, un exemplu pentru felul cum, prin modelarea deosebită a vieţii spirituale din epoca noastră, nişte vechi tradiţii, nişte vechi orânduieli, trebuie să fie reînnoite, fiindcă ceea ce a fost cultivat sub numele de medicină pastorală şi-a pierdut, de fapt, conţinutul. Vom vedea acest lucru în cursul expunerilor. În schimb, tocmai din substraturile epocii noastre va rezulta o misiune deosebit de importantă, care, la rândul ei, dacă o sintetizăm, va avea voie să poarte, într-o expunere, numele de medicină pastorală. Am avut grijă cu stricteţe ca în cadrul acestui curs să fie reuniţi, în esenţă, teologi autentici, precum şi personalităţi care sunt sau vor deveni cu adevărat medici, medici în sensul că noi le putem garanta acest titlu conform misiunii Secţiei de Medicină de la Goetheanum. Cum trebuie să ia formă acest sens, toate acestea vor ajunge să fie discutate tocmai în cadrul acestui curs. Am admis, fireşte, câteva excepţii, dar foarte puţine, iar acestea sunt bine întemeiate în cadrul a ceea ce este convingerea Secţiei de Medicină de la Goetheanum. Esenţialul va fi, înainte de toate, dragi prieteni, ca dvs. să trăiţi, atât în domeniul teologiei, cât şi în domeniul medicinei, în nişte noţiuni absolut clare tocmai în privinţa a ceea ce face posibilă, în sensul unei noi medicini pastorale, colaborarea teologilor cu medicii. Despre o asemenea colaborare s-a vorbit adeseori şi s-a constatat că tocmai mişcarea antroposofică trebuie să se bizuie pe o asemenea colaborare. Dar au apărut şi nişte aspecte pe care va trebui să le rectificăm tocmai în cadrul acestui curs. Colaborarea la care m-am referit nu trebuie să fie concepută, în nici un caz, dragii mei prieteni, ca o intervenţie diletantă a unui domeniu în celălalt. Nu poate fi deloc vorba ca teologii să devină terapeuţi sau terapeuţii să devină, într-un fel, teologi. Bineînţeles, în măsura în care sunt terapeuţi sau teologi. E vorba de o colaborare, de a lucra mână în mână. În schimb, acest curs va trebui să acorde mare importanţă faptului că nu e voie ca totul să fie caricaturizat şi haotizat, că nu e voie – nici nu ştiu la ce ar folosi – ca teologul să încerce să se amestece în mod diletant în tot felul de probleme medicale, care, oricum, nu pot face parte din misiunea lui. Şi invers, medicul trebuie să devină conştient, în sensul în care înţelegem noi lucrurile, de poziţia pe care trebuie să o ocupe faţă de teolog. De înţelegerea totală, din ambele părţi, a acestui lucru, va depinde extraordinar de mult. Ei bine, am avut prilejul să auzim, de exemplu, şi aşa ceva: Da, teologul trebuie, desigur, să-şi însuşească nişte cunoştinţe de medicină. – Bineînţeles, ne putem însuşi oricând cunoştinţe dintr-un domeniu sau altul, va fi chiar foarte bine să ne însuşim mereu cunoştinţe noi. Dar esenţialul aici este să ne dăm seama în mod cu adevărat clar şi lămurit: medic, terapeut, este acela care în gândirea, simţirea şi voinţa sa umană are pregătirea specific medicală, şi nimeni, chiar teolog fiind, nu ar trebui să creadă că poate interveni în lume cu nişte cunoştinţe medicale dacă nu are această pregătire specific medicală. Şi invers, medicul va trebui să dezvolte o noţiune absolut specială despre profesia sa şi el va trebui să înveţe să înţeleagă, prin medicina pastorală, că s-a spus un lucru esenţial când s-a spus: preotului îi aparţine flacăra de jertfă, medicului, caduceul lui Mercur. Şi numai prin cooperarea flăcării de jertfă cu caduceul lui Mercur este posibilă o activitate prosperă. Nu trebuie să vrem să vindecăm prin flacăra de jertfă şi să celebrăm cultul prin caduceul lui Mercur. Dar trebuie să înţelegem că amândouă sunt serviciu divin. Şi, cu cât înţelegem mai mult că ambele sunt serviciu divin, cu atât mai rodnică va fi colaborarea, dacă medicul rămâne medic, preotul rămâne preot, intervenind vindecător în lume în mod corespunzător. Mişcarea noastră antroposofică nu are voie să devină terenul pe care se aruncă toate de-a valma, în mod haotic, fiindcă prin aceasta ar avea de suferit seriozitatea, seriozitatea pe care tocmai că noi ar trebui să o cultivăm atât de intens în cadrul mişcării antroposofice. Putem şti foarte bine, la modul general, ca să folosesc un exemplu radical, cam ce se întâmplă când se execută o operaţie la un picior; dar nu ar trebui să credem că am putea executa imediat o operaţie la picior. Ar trebui să avem această atitudine faţă de tot ceea ce ţine de medicină. Înainte de toate, antroposofia nu are voie să devină în nici un fel o propagandă pentru cârpăceală. Nu e voie ca ea să devină aşa ceva nici prin faptul că, să zicem, unii teologi ar deveni nişte cârpaci. Acest lucru trebuie clarificat în modul cel mai limpede; şi atunci, ceea ce va porni din direcţia Secţiei de Medicină de la Goetheanum va trata cu cea mai mare seriozitate ceea ce îl poate situa pe om în faţa lumii, în sens antroposofic, ca vindecător, dar va trebui să existe, de asemenea, o organizare reală şi va fi necesar ca poziţia acelui medic care vrea să acţioneze în sensul Secţiei de Medicină de la Goetheanum să fie decis în mod clar pentru această Secţie. Acest lucru nu va fi posibil decât dacă această organizare va deveni una absolut reală, astfel încât să se poată ajunge în viitor ca, într-un anumit sens, să devină medic un om care e medic în sensul Secţiei de Medicină de la Goetheanum. Ei bine, dragii mei prieteni, prin aceasta va apărea justificat faptul că am evitat să admitem la acest curs terapeuţi care nu sunt medici. Astfel că cei care sunt prezenţi astăzi aici ca medici au dreptul şi în sensul lumii exterioare să-şi declare calitatea de medic – în esenţă, cu câteva mici excepţii.

Prin aceasta sper că am căzut de acord asupra unui aspect, dragii mei prieteni. Dar acest aspect, prin faptul că l-am discutat, în primă instanţă, mai mult în mod aluziv, mai mult sub aspect organizatoric, va deveni întru totul, conform îndreptăţirii sale, obiect al medicinei pastorale înseşi. Când, cu puţin timp în urmă, din direcţia teologilor a pornit ideea de a li se oferi teologilor ceva din domeniul medical, eu nu am putut răspunde acestei iniţiative altfel decât spunând: Ei bine, voi ţine un curs de medicină pastorală la care pot lua parte teologii. Şi astfel, a fost organizat acest curs de medicină pastorală de către Secţia de Medicină de la Goetheanum, iar teologii pot lua parte la el. Trebuie să ne fie absolut clară întreaga structură a ceea ce întreprindem noi aici.

Ei bine, dragii mei prieteni, medicina pastorală nu a fost, de fapt, la urma urmei, o materie în cadrul facultăţii de medicină, ci în cadrul facultăţii de teologie; şi această medicină pastorală care a fost cultivată în facultăţile de teologie nu conţinea nimic care să ţină de medicina propriu-zisă. Sau aş vrea să întreb: Oare vreunul dintre medicii cu pregătire universitară aici prezenţi a putut învăţa el însuşi, în cadrul studiilor sale de specialitate de la facultatea de medicină, puţină medicină pastorală? Îl rog să ridice mâna pe acela care a făcut acest lucru. În programa facultăţilor de medicină nu apare aşa ceva, în schimb, joacă un anumit rol în cadrul facultăţilor de teologie catolice. În cadrul facultăţilor evanghelice nu mai joacă aproape nici un rol, dar în cadrul facultăţii de teologie catolice, medicina pastorală joacă un anumit rol, şi acest lucru îşi are bunul său temei. Doar că ea nu conţine nimic de natură medicală. Ea conţine, în esenţă, următorul lucru: În primul rând, ceea ce îi este necesar păstorului sufletesc, în cadrul păstoririi sufleteşti, pentru a putea acţiona în sensul îngrijirii sufleteşti nu numai în cazul celor care sunt încredinţaţi păstoririi sale sufleteşti ca oameni sănătoşi, ci şi în cazul celor care îi sunt încredinţaţi ca oameni bolnavi. Dar misiunea lui este păstorirea sufletească; şi aici apare deja o nuanţă diferită, după cum el are în îngrijirea lui sufletească un om bolnav, mai ales unul grav bolnav, sau un om sănătos. Atunci esenţial este felul în care trebuie să concepem păstorirea sufletească la nişte oameni bolnavi, eventual grav bolnavi, felul în care trebuie să ne comportăm în aceste cazuri. În schimb, eu nu am cunoscut încă, de fapt, nici o carte de medicină pastorală în care să nu se spună în mod expres şi repetat că prima îndatorire a păstorului sufletesc este aceasta, de a acorda ajutor, în primă instanţă, prin sfat şi faptă, pentru găsirea medicului potrivit, dar că el trebuie să se abţină de la orice intervenţie medicală. Vă atrag atenţia asupra acestui lucru.

Un al doilea capitol important al medicinei pastorale este acesta, de a se răspunde întrebărilor care se leagă de igiena măsurilor religios-cultice. De exemplu, trebuie să se discute cu profanii avantajele sau dezavantajele posturilor prescrise prin cult pentru sănătate sau ce are de spus ştiinţa medicală în legătura cu datina circumciziei, şi altele asemenea. În ceea ce-l priveşte pe preotul însuşi – noi avem de-a face, în principal, cu facultăţi de teologie catolice –, s-a discutat ce trebuie să se ştie sub aspect igienico-medical în legătură cu asceza. Sunt multe lucruri de spus despre acest subiect.

Un alt capitol se referă la diferitele măsuri care trebuie să fie luate, în ceea ce priveşte terapia şi sacramentalismul, în cadrul unei comunităţi unde există preot şi medic. Dacă o comunitate religioasă porneşte de la realitatea acţiunii sacramentului – va trebui să vorbim îndată despre acest lucru –, aceasta reprezintă, într-adevăr, ceva care se întâlneşte cu intervenţiile care se fac cu ajutorul remediilor, şi noi avem, în cazul unor asemenea acţiuni cum este, de exemplu, sfântul maslu, ceva pe care preotul şi-l poate disputa, alături de medic, la patul bolnavului. Pe acest tărâm trebuie să răspundem la întrebarea, respectiv medicina pastorală de până acum îi dă răspunsul, ce importanţă are primirea sacramentului împărtăşaniei după ce boala a fost depăşită, şi altele asemenea. Dacă ţinem seama de aspectul spiritual, atunci intră neapărat în discuţie interacţiunea, la om, a sacramentului cu procesul terapeutic.

Un alt capitol este acela – şi este un capitol foarte amănunţit în cadrul medicinei pastorale – care se ocupă cu felul în care trebuie să se comporte păstorul sufletesc, în acord cu medicul, faţă de bolnavul psihic, faţă de persoanele cu o viaţă sufletească diminuată sau anormală. Pentru asemenea psihopaţi, păstorirea sufletească se modifică. Aceasta era, în esenţă, misiunea pe care şi-a propus-o medicina pastorală de până acum, şi care a fost tratată în mod destul de amănunţit, de-a lungul secolelor, prin permanenta invocare a pasajelor din Părinţii Bisericii.

Acesta este un domeniu care nouă, celor care suntem situaţi în sânul unei înnoiri a vieţii spirituale, nu ne poate apărea în aceeaşi lumină. De aici rezultă, tocmai pe baza concepţiei antroposofice fundamentale, nişte misiuni importante, foarte importante, pentru o nouă medicină pastorală. Şi, în măsura în care rezultă asemenea misiuni, noi putem studia acest lucru, dragii mei prieteni, dacă examinăm problema din două direcţii. Să o examinăm mai întâi din direcţia medicinei.

Cu ce avem de-a face în cazul terapiei? Când aplicăm unui bolnav medicamentul sau tratamentul, noi avem întotdeauna de-a face cu faptul că, în efectul pe care intenţionăm să-l obţinem printr-o substanţă sau printr-un proces, fizic sau spiritual sau sufletesc, depăşim peste tot ceea ce este interacţiunea aşa-zis normală a omului cu ambianţa. Indiferent ce terapie aplicăm, pretutindeni depăşim ceea ce face omul în viaţa cotidiană, fie la preluarea hranei, fie expunându-se luminii sau aerului sau expunându-se unor influenţe sufleteşti, pretutindeni noi depăşim, prin terapie, aceste limite. Chiar atunci când prescriem dieta, noi facem un mic pas dincolo de aceste limite, dincolo de limitele a ceea ce respectă omul, în viaţa cotidiană, în relaţiile cu ambianţa. Noi facem ca remediile să acţioneze asupra omului. Dacă remediul folosit este o substanţă fizică, atunci va avea loc, drept consecinţă a remediului, un alt proces decât la simpla consumare a hranei. Dar aşa stau lucrurile şi în cazul celorlalte influenţe terapeutice. Noi intervenim mereu asupra omului, printr-o măsură terapeutică, în alt mod decât se intervine de obicei asupra lui în viaţă. Căci cum se intervine în viaţă asupra omului sau cum intervine el asupra lui însuşi? Dragii mei prieteni, în privinţa a ceea ce intră sau poate intra în om, pe parcursul vieţii, în cadrul diferitelor procese, trebuie să distingem trei lucruri: În primul rând, ceea ce acţionează în om aşa cum acţionează în natura exterioară procesele fizico-chimice, în al doilea rând, ceea ce acţionează în om nu în mod fizico-chimic, ci în sfera vitală. Trebuie să vedem ce acţionează în sfera vitală, dar trebuie să vedem, în al treilea rând, ce intervine în mod direct în sfera conştienţei.

  1. domeniu fizico-chimic
  2. viaţă
  3. conştienţă
plansa 1
Planșa 1

Aici trebuie să stabilim o noţiune importantă. În viaţa obişnuită, noi avem cele trei stări de conştienţă: starea de veghe, starea de vis şi starea de somn. În momentul în care ne apropiem cu o măsură terapeutică adevărată, noi intervenim asupra conştienţei. Intervenim mai mult sau mai puţin, în funcţie de măsura terapeutică folosită. Dar această intervenţie nu are loc niciodată, în cursul aşa-numit normal al vieţii, într-un mod atât de direct. Dacă omul mănâncă, pur şi simplu, dacă el consumă doar în mod obişnuit alimente, atunci veghea, visul, somnul lui, se desfăşoară mai departe, dacă e vorba de un consum obişnuit de alimente, în mod normal, noi intervenim, cel mult, într-un fel, cu vreo dietă – dar aici graniţa este deja variabilă – asupra organismului, ca să provocăm un somn mai sănătos decât îl avea pacientul înainte. Dar deja aici începe terapia.

Cu totul altceva este dacă omul, din cauza anumitor împrejurări, are febră, şi dvs. acţionaţi pe cale terapeutică. Dacă aţi interveni la omul sănătos cu acelaşi mijloc, i-aţi schimba starea de conştienţă. Aşadar, dvs., ca medic, trebuie să lucraţi cu ceea ce are de-a face, propriu-zis, cu stările de conştienţă. În timp ce altfel, în relaţiile obişnuite ale omului cu lumea înconjurătoare, avem de-a face cu viaţa, în medicină avem de-a face cu intervenţia asupra stărilor de conştienţă. Puteţi găsi aceasta pretutindeni, în cazul oricărei măsuri terapeutice, şi specificul unei măsuri terapeutice este faptul că ea intervine în ceea ce are de-a face, într-un fel, cu variabilitatea stărilor de conştienţă. Şi nici nu există vreun alt remediu eficient în afară de acela care intervine în entitatea umană atât de profund, încât cuprinde entitatea umană până la acele izvoare din care rezultă stările de conştienţă. Dar prin aceasta, dvs., ca medic, ca terapeut, vă situaţi în mod nemijlocit în ordinea spirituală a lumii. Căci a schimba stările de conştienţă înseamnă că dvs. vă situaţi în ordinea spirituală a lumii. Şi, dacă aveţi o vindecare în mod real eficientă, atunci, tocmai prin această pătrundere până la stările de conştienţă, dvs. atrageţi întotdeauna elementul sufletesc în procesul terapeutic, chiar dacă în subconştient. Nu rămâneţi în fizic. Consumarea obişnuită a hranei, respiraţia obişnuită, celelalte procese, rămân în fizic, şi componentele superioare ale fiinţei umane acţionează în mod indirect prin intermediul fizicului. Şi ele acţionează, şi acţionează prin intermediul fizicului; în schimb, când acţionaţi în mod terapeutic, dvs. atrageţi în mod nemijlocit sufletescul în această acţiune. Astfel că putem spune: dacă îşi înţelege profesia în mod just, medicul se apropie în mod nemijlocit de spiritual. Doar în aparenţă măsurile terapeutice sunt simple procese fizice sau biologice. Dacă sunt măsuri terapeutice adevărate – de obicei, nu sunt niciodată aşa –, ele atrag întotdeauna elementul sufletesc, chiar dacă pentru conştienţa obişnuită acest lucru rămâne, în primă instanţă, inconştient. Dar ar trebui să urmăriţi odată, dragii mei prieteni, ce se petrece, propriu-zis, în om când coborâm în mod direct febra printr-un adevărat proces terapeutic. Atunci acţionăm până în adâncul cel mai intim al fiinţei sale, după cum invers, procesul maladiv acţionează până în adâncul cel mai intim al fiinţei sale, scoate la suprafaţă procesele din om dincolo de simplul aspect fizic şi biologic. Aceasta, dintr-o direcţie. Vedem cum, în mod absolut esenţial, existenţa de medic, actul terapeutic, conduce, prin propria sa natură, din fizic în spiritual.

Să examinăm acum tot atât de serios profesia de preot. Dacă profesia de preot nu este o simplă profesie de învăţător, ci dacă preotul trăieşte în actul cultic, atunci el este unit cu actul cultic, iar actul cultic conţine în sine sacramentul. Dar sacramentul nu reprezintă ceva simbolic. Sacramentul – ce este el? El constă în faptul că se desfăşoară nişte procese exterioare. Aceste procese exterioare care se desfăşoară aici conţin în sine ceva care nu se epuizează o dată cu procesul chimic sau biologic care are loc aici, ci conţin în sine nişte orientări, nişte direcţii, care sunt integrate procesului fizic, procesului biologic, şi care îşi au originea în spiritual. Se îndeplinesc nişte procese sensibile în care, în cursul îndeplinirii lor, se revarsă spiritualitate. Fiinţialitatea spirituală se manifestă în actul cultic pe cale accesibilă simţurilor. Şi ceea ce se petrece atunci în faţa credincioşilor se petrece, în primă instanţă, în faţa conştienţei, şi nu e voie să aibă loc nimic altceva decât ceea ce se petrece în faţa conştienţei. Altfel nu e act cultic, sacrament, ci sugestie. Sacramentul, cultul, în sensul adevărat, nu trebuie să conţină în sine niciodată ceva de natura sugestiei, dar el conţine cu atât mai mult în sine spiritualul. El se desfăşoară în faţa conştienţei, dar acţionează în sânul vieţii.

La împărtăşanie, omul nu primeşte doar substanţa care îi este oferită; atunci nu am avea de-a face cu un sacrament. Nu e vorba nici de un simbol, ci e vorba de ceva care acţionează în adâncul vieţii sale, pentru că sacramentul este săvârşit, celebrat, conform orientării lumii spirituale, aşa că putem spune: Terapia conduce viaţa în sfera conştienţei. Cultul, cu sacramentul, conduce conştienţa în sânul vieţii.

Planșa 1


Terapie:
Cult (sacrament):
viaţă conştienţă
conştienţă viaţă

Prin aceasta, aveţi cele două activităţi polare, activitatea terapeutică şi celebrarea cultului; amândouă se comportă, în realitate, în mod polar. În cadrul activităţii terapeutice acţionăm, pornind de la viaţă, asupra conştienţei şi, în cazul procesului terapeutic, conştienţa devine un ajutor al nostru, fireşte, un ajutor care în conştienţa obişnuită rămâne inconştient. În cazul celebrării cultice, viaţa devine un ajutor pentru ceea ce se săvârşeşte în faţa conştienţei. Ambele activităţi, dragii mei prieteni, dacă nu doar sunt prezentate în mod schematic în faţa dvs., aşa cum sunt prezentate ele aici, ci dacă sunt primite în mod spiritual în interiorul sufletului, au nevoie, în general, de omul întreg, dacă devin profesie. Şi numai din cauză că în cadrul civilizaţiei noastre noi am ieşit în domeniul terapiei din spiritual, iar în domeniul teologiei am ieşit din sfera vieţii concrete, numai din cauză că în cadrul civilizaţiei noastre ne-am rătăcit în materialism în ceea ce priveşte terapeutica, şi în abstractism în ceea ce priveşte teologia, numai din această cauză adevărata relaţie este astăzi cu totul acoperită. Dar această relaţie adevărată trebuie să fie aprofundată din nou, trebuie să devină din nou activă. Trebuie să devină din nou clar faptul că medicul are nevoie deja pentru diagnostic de o privire educată, care să-l facă să vadă un proces biologic sau chiar fizic din organismul uman în lumina unor procese spirituale – căci toate procesele din organismul uman sunt spirituale –, astfel că medicul are nevoie deja pentru diagnostic de o privire educată, şi încă şi mai mult pentru terapie, pentru a vedea licărirea spiritualului în fizic.

Preotul are nevoie de privirea educată pentru a vedea licărirea imaginii fizice corespunzătoare unui proces spiritual. Din nou aspectul polar. Dar polarităţile trebuie mereu să colaboreze în lume; şi aceste două polarităţi trebuie să colaboreze. Şi felul în care trebuie ele să colaboreze, tocmai aceasta va fi misiunea pe care vrem să o aprofundăm în cadrul antroposofiei, dar care ajunge să se manifeste în mod real şi în cadrul antroposofiei; astfel încât ne putem gândi, dragii mei prieteni, că prin această reuniune în cadrul cursului de medicină pastorală va putea fi format cu adevărat pentru viitor medicul antroposof, care, pe baza legăturii sale cu lumea spirituală, să poată intra în relaţie justă cu preotul, care, la rândul său, vine din sânul mişcării pentru înnoire religioasă creştină. Va rezulta ceva absolut special pentru medic şi pentru preot, şi atunci poate lua naştere colaborarea justă.

Oare ce poate însemna, în acest caz, a colabora, dragii mei prieteni? A colabora nu poate însemna ca preotul să facă, în mod diletant, pe medicul, iar medicul să facă, tot aşa, în mod diletant, pe preotul. Nu poate fi vorba de aşa ceva. Căci, dacă asta ar însemna a colabora, adică preotul să ştie puţină medicină, medicul să participe întru câtva la actul cultic al preoţimii, aş vrea să ştiu de ce ar mai colabora ei. Căci, de ce ar trebui să se intereseze medicul, care are o pregătire de specialitate, de diletantismul preoţesc-medical? Nu există absolut nici un motiv pentru aceasta. Şi de ce ar trebui să se intereseze preotul de un aspect pastoral din cadrul medicinei, decât dacă medicul are nevoie de un păstor sufletesc? Dar dacă medicul este un medic destoinic, cu o activitate medicală serioasă, dacă preotul este un preot adevărat, atunci ei pot colabora. A colabora înseamnă, fără îndoială, ca unul să-i ofere celuilalt ceva dintr-un domeniu în care este pregătit temeinic, nu să se amestece unul în sfera celuilalt.

Dar, tocmai prin faptul că are loc o asemenea colaborare, tocmai prin aceasta va rezulta pentru cultură un lucru cum nu se poate mai important, va rezulta faptul că prin această relaţie care a fost creată în acest fel ia naştere adevărata înţelegere a medicului pentru preot, a preotului pentru medic, astfel încât preotul va şti despre munca medicului atâta cât îi este necesar, medicul va şti despre profesia şi misiunea preotului atâta cât îi este, la rândul său, necesar. Se va vedea apoi mai târziu în ce măsură amândoi, medic şi preot, colaborând, la rândul lor, cu pedagogul, vor putea acţiona în mod benefic pentru omenire. Dar aceasta va fi, din nou, o temă specială. Şi aici va exista o colaborare, în modul cel mai variat, pentru că pedagogia este, în realitate, la rândul ei, un domeniu care trebuie examinat dintr-un alt punct de vedere. Preotul nu poate deveni medic, medicul nu poate deveni preot, în măsura în care ei sunt medic sau preot. Dar amândoi pot fi, într-un anumit sens, pedagogi, însă trebuie să concepem toate aspectele acestei colaborări în mod absolut concret. De aceea aş vrea să vă rog, în primul rând, pentru astăzi, să consideraţi printre adevărurile pe care trebuie să le transmită medicina pastorală şi acest adevăr care constă în avertismentul referitor la amestecul haotic, în sublinierea insistentă a necesităţii de a se lucra pe baze cu adevărat obiective şi de specialitate. Preotul va fi un ajutor adevărat pentru medicul autentic dacă va acţiona în sensul că va respinge diletantismul medical. Aceasta va fi una dintre sarcinile sale. Iar medicul va putea face unele lucruri, tocmai la patul bolnavului, pentru a aprecia la adevărata ei valoare activitatea preotului, acolo unde aceasta trebuie să intervină în viaţă în modul cel mai real: la patul bolnavului.

Vom continua mâine aceste consideraţii.