Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

COLABORAREA DINTRE MEDICI ŞI PĂSTORII SUFLETEŞTI
CURS DE MEDICINĂ PASTORALĂ

GA 318


CONFERINŢA A TREIA

Dornach, 10 septembrie 1924

Dragi mei prieteni! Pătrundem adânc cu privirea în întreaga entitate a omului atunci când ducem puţin mai departe nişte consideraţii de felul celor întreprinse aici. Vedem importanţa trecerii de la starea de sănătate la boală în special dacă studiem asemenea fenomene. De aceea, aş dori să vă mai prezint puţin fenomenul care se află la mijloc între anumite căi patologice pe care omul o ia în cadrul evoluţiei sale şi curentul iniţierii, aş vrea să vă prezint un fel de iniţiere naturală drept curent evolutiv care stă chiar la mijloc între curenţii patologici ai naturii umane şi curentul iniţierii, înrudit atât cu unul, cât şi cu celălalt, aş dori să vă mai prezint puţin o asemenea evoluţie a entităţii umane.

Tipice pentru asemenea evoluţii sunt asemenea personalităţi cum este cea a Sfintei Tereza, de care am amintit ieri. Mai putem observa şi alte lucruri decât cele amintite ieri, dacă examinăm calea evolutivă a unor asemenea personalităţi. La aceste personalităţi are loc un fel de intrare a lumii spirituale în orizontul de percepţie al omului. Bineînţeles că descrierea ar fi dificilă, deoarece cuvintele pe care le folosim în vorbirea obişnuită nu sunt capabile să descrie foarte exact aceste stări anormale. Veţi putea înţelege, totuşi, ceea ce am să vă spun.

Ceea ce apare la orizont în primul stadiu din evoluţia unor asemenea personalităţi este numit de acestea: intrarea în primul Lăcaş al lui Dumnezeu. În primul stadiu, ele percep ceva ca un fel de simplă “prezenţă”. Asemenea persoane găsesc că nu au o viziune precisă asupra a ceea ce trăiesc ele ca prezenţă a unei entităţi spirituale, ci au, mai ales după ce viziunea a luat sfârşit, sentimentul clar al faptului că entitatea respectivă a fost acolo, împreună cu ele. Acest “a fi împreună”, la modul absolut general, este primul fenomen şi, atâta timp cât personalităţile respective se află în acest stadiu al evoluţiei lor, ele devin chiar nerăbdătoare când altcineva le povesteşte despre viziuni şi apariţii, pentru că ele sunt de această părere: trăirea lor este una mult mai caldă, mai intimă şi mai adevărată. Ele sunt situate în sânul acestei trăiri în aşa fel încât au sentimentul: Nu e voie ca suprasensibilul să devină viziune, ci el trebuie să fie doar o trăire generală a unei prezenţe. Acesta este primul lucru care se întâmplă.

Apoi, asemenea personalităţi intră în al doilea stadiu. Atunci ele povestesc deja despre percepţii cu adevărat imaginative ale entităţilor spirituale prezente. La început relatează mai ales senzaţii tactile, faptul că au fost atinse în mod spiritual de o mână sau chiar că fruntea le-a fost atinsă, şi altele, fără să fie, în primă instanţă, o viziune care să amintească de percepţia vizuală. Dar stările se intensifică apoi până la această viziune care aminteşte de percepţia vizuală. Ele se pot intensifica în asemenea măsură, încât o asemenea personalitate îl vede în faţa lui, de exemplu, pe Iisus ca persoană reală. Acesta este, de regulă, stadiul al doilea. Ciudat este că asemenea personalităţi, când trec din primul stadiu în stadiul al doilea, nu au un sentiment puternic al faptului că atunci când cineva le povestea despre acest stadiu ei deveneau înainte nerăbdători. Această legătură clară, în amintire, dintre cele două stadii, nu există. Personalităţile respective trăiesc foarte intens în fiecare dintre stadiile parcurse.

Remarcabil e stadiul al treilea pe care îl trăiesc apoi asemenea personalităţi. Acest stadiu al treilea cunoaşte, într-adevăr, în descrierea unor asemenea personalităţi, ceva puternic colorat, în toate privinţele. Aceste personalităţi povestesc cum, atunci când vine trăirea, ei trec printr-o durere teribilă. O asemenea durere, încât, într-adevăr, dacă pot fi observate în timpul acestei trăiri, senzaţia de durere se manifestă în suspine şi gemete din adâncul fiinţei etc., ca şi cum durerile, care îşi au cauzele în corpul fizic şi în corpul eteric, ar fi adevărate. Dar lucrul ciudat este că aceste personalităţi ajung, ca să zicem aşa, să-şi dorească această durere şi s-o considere drept ceva prin care vor să treacă, deoarece consideră firesc să dobândească trăirea în modul just, trecând prin durere.

Apoi trăirea se amplifică, până la transformarea interioră a durerii. Acesta este stadiul deosebit de interesant: durerea, rămânând, de fapt, aşa cum este, se intensifică până la senzaţia de plăcere, de beatitudine. Aşadar, trăirea se desfăşoară în aşa fel încât apare durerea, starea obiectivă rămâne aceeaşi, dar acum lucrurile se continuă în spiritual. Dacă am scoate iarăşi imediat această persoană din spiritual, ea ar simţi durerea aşa cum o simte un bolnav, şi chiar aşa se întâmplă, atunci când se întoarce din faza supremă a trăirii. Dar în stadiul suprem al trăirii, când nu mai are sentimentul: entitatea spirituală vine la mine, ci eu m-am înălţat în lumea spirituală, în acest stadiu durerea se transformă – am spune: în mod subiectiv, dar expresiile nu se potrivesc întocmai –, durerea se transformă până la sentimentul beatitudinii. Iar apoi apare obiectivarea, obiectivarea simbolică a durerii. Astfel că o asemenea personalitate, mai târziu, când se întoarce din trăire şi are amintirea – şi de cele mai multe ori tocmai la această trăire supremă există o amintire clară, nu este o absenţă a amintirii, ci există, în general, o amintire foarte clară –, astfel încât o asemenea personalitate descrie: Un Serafim sau un Heruvim stătea lângă mine, avea o sabie pe care mi-a înfipt-o în măruntaie, acest lucru mi-a provocat o durere îngrozitoare; şi când el a scos-o, mi-a scos cu ea şi măruntaiele şi tocmai după ce s-a întâmplat acest lucru, după ce mi-a scos afară a măruntaielor, a avut loc trăirea unei beatitudini supreme în prezenţa lui Dumnezeu.

Vedeţi dvs., acestea sunt, de regulă, stadiile succesive. Ei bine, cu ajutorul a ceea ce este cunoaşterea antroposofică, noi putem urmări foarte exact aceste stadii succesive. Fiindcă, vedeţi dvs., primul stadiu constă în faptul că organizarea Eului, după trecerea stadiului preliminar, pe care l-am descris ieri, după ce, aşadar, în succesiunea de ieri a caracterizărilor, a început stadiul al doilea, aşadar, organizarea Eului atrage la sine corpul astral şi are trăiri împreună cu acesta, fără ca această uniune formată din organizarea Eului şi corpul astral să intervină în corpul fizic şi cel eteric atât de adânc cât este normal. Astfel că la asemenea persoane se prezintă o trăire care nu poate apărea niciodată în starea de conştienţă obişnuită, se prezintă, de fapt, o trăire într-o stare semitrează sau pe un sfert sau pe trei sferturi trează, care există ca ceva izolat şi se desfăşoară în organizarea Eului şi în corpul astral, pe când trăirea corpului eteric şi a corpului fizic se desfăşoară în paralel, cu o anumită independenţă. Aşadar, trăirile merg în paralel: o trăire spirituală, care are loc în organizarea Eului şi în corpul astral, şi care doar e însoţită de trăirea corpului astral şi a corpului fizic. Aşa ceva nu se întâmplă niciodată în conştienţa normală, pentru că în conştienţa normală toate cele patru componente ale entităţii umane sunt foarte strâns legat între ele, astfel că nu există asemenea trăiri care se desfăşoară în paralel. Aici toate sunt în legătură unele cu altele. În cazul acestei trăiri, modul de a simţi, întreaga modalitate a trăirii, e în sensul cel mai eminent al cuvântului de-aşa natură încât omul se ştie una cu ceea ce trăieşte. El se ştie la început, ca trăire principală, una cu toate, căci corpul astral, când e atras de organizarea Eului şi percepe entităţi spirituale, atunci le percepe ca prezenţă, aici este prezent ceva. Este o trăire asemănătoare cu trăirea propriului trup. Nu îl diferenţiem în cadrul percepţiei, nu îl percepem ca pe ceva din afara noastră, ne simţim una cu el, acesta este primul lucru pe care îl trăim. Aceasta este “trăirea prezenţei”.

Ei bine, să trecem acum la stadiul al doilea. Acesta devine interesant prin faptul că personalitatea respectivă are la început tot felul de reprezentări ale unor atingeri, care, bineînţeles, uşor pot fi confundate de patologia obişnuită cu ceea ce se cunoaşte şi în psihiatrie, totuşi, nu este acelaşi lucru. Apoi acestea se intensifică, devenind viziuni reale. E acel stadiu în care organizarea Eului şi organizarea astrală iau cu ele şi corpul eteric, astfel că are loc o trăire în paralel, în sensul că organizarea Eului, organizarea astrală şi corpul eteric, ieşite întru câtva din corpul fizic, au trăiri împreună, iar în corpul fizic se desfăşoară, în paralel, procesele lui specifice. Prin aceasta se întâmplă ceva deosebit. Când, în viaţa obişnuită, privim cu ochii, procesul se desfăşoară în aşa fel încât noi suntem excitaţi din exterior, de lumină, noi preluăm excitaţia şi o ducem mai departe, spre interior. Excitaţia merge până la corpul eteric şi, pornind din corpul eteric, produce trăirea conştientă. Aşa se întâmplă, de exemplu, şi cu ochiul. Când dvs. vedeţi, se exercită prima excitaţie, excitaţia exterioară, care se exercită mai întâi în Eu, ea pătrunde în corpul astral, străbate până la corpul eteric, şi corpul eteric este apoi acela care îi transmite omului întreaga trăire conştientă, prin faptul că se izbeşte, ca să zicem aşa, în toate părţile, de organizarea fizică. În această izbire constă trăirea conştientă. Acesta este procesul exact. În cazul ochiului, procesul, schiţat sumar, ar fi aproximativ acesta (vezi desenul și planșa 4): se exercită excitaţia, aceasta acţionează mai întâi în Eu, trece în corpul astral, în corpul eteric, ceea ce acţionează în corpul eteric se izbeşte în toate direcţiile de corpul fizic, corpul fizic reacţionează şi această reacţie din direcţia corpului fizic constituie trăirea vizuală propriu-zisă. E un permanent joc între corpul eteric şi coroidă, şi retină. Ceea ce face corpul eteric în coroidă şi în retină este ceea ce apare în conştienţa obişnuită drept trăire vizuală. Lucrurile sunt asemănătoare în cazul oricărei percepţii senzoriale. Pentru cel care înţelege lucrurile, orice descriere care se face în cadrul psihologiei actuale sau chiar în cadrul teoriilor cunoaşterii sunt de o naivitate îngrozitoare.

Planşa 4
desen
plansa 4


[măreşte imaginea]

Ei bine, vedeţi dvs., la asemenea personalităţi cum sunt cele pe care vi le-am descris, corpul eteric este luat în stăpânire în mod nemijlocit de trăire. Trăirea îşi are sediul în Eu, în corpul astral, în corpul eteric, acum nu se izbeşte de simţuri, ci se izbeşte din interior de ceea ce constituie sistemul neuro-senzorial, se izbeşte, propriu-zis, în primul rând de sistemul endocrin, apoi de sistemul nervos şi abia de aici radiază în simţuri, astfel că simţurile sunt luate în stăpânire într-un mod absolut diametral opus faţă de felul cum sunt luate în stăpânire în cadrul vieţii obişnuite. În loc ca trăirea conştientă să fie incitată prin simţuri, trăirea conştientă este colorată, este intensificată, transformată într-o trăire imaginativă, prin faptul că radiază dinspre interior spre simţuri. Prin aceasta, prin faptul că radiază în acest fel, în nervii senzitivi iau naştere nişte reprezentări ale unor atingeri. Procesul se potenţează până la viziune. Vedeţi acum întregul proces interior.

Dacă evoluţia continuă, atunci lucrurile merg mai departe, atunci organizarea Eului, corpul astral şi corpul eteric vor să ia în stăpânire corpul fizic dintr-o cu totul altă direcţie decât se întâmplă în general, căci corpul fizic nu e obişnuit să fie luat în stăpânire din interior spre exterior, ci e obişnuit să fie luat în stăpânire din exterior. Acum el urmează să fie luat în stăpânire din interior. Urmează să aibă loc, în mijlocul vieţii, acelaşi proces care se petrece, de fapt, numai când organizarea spiritual-sufletească a omului coboară din lumea spiritual-sufletească în corpul fizic, la trei săptămâni după momentul concepţiei. Acest proces nu se poate produce în viaţa obişnuită, deoarece corpul eteric este unit cu corpul fizic. Acum corpul eteric, care a ieşit în afară, e luat în stăpânire de organizarea Eului şi de corpul astral. Este ca la naştere, când luăm în posesie corpul fizic, şi acum procesul se continuă şi vrem să luăm în stăpânire acest corp fizic dintr-o cu totul altă direcţie. Acest lucru produce durere. Căci, propriu-zis, şi în cazurile de boală durerea constă în faptul că trupul este luat în stăpânire altfel decât în mod obişnuit. Dar acest lucru se întâmplă în momentul în care atingem stadiul al treilea. Ei bine, nu trebuie să vă surprindă că acest stadiu al treilea se obiectivează, că pătrunde în corpul fizic, care îi opune rezistenţă, care, dacă nu au fost parcurse în mod reglementat treptele iniţierii, nu poate fi luat în stăpânire în acest fel, care, dacă acest lucru nu se petrece în cadrul unei iniţieri reglementate, opune o mare rezistenţă şi produce, de aceea, durere. El respinge prin durere ceea ce trăieşte. Aceasta este prima etapă al trăirii, care este prezentă, la rândul ei, în acest al treilea stadiu. Corpul fizic apune rezistenţă, rezistenţa se manifestă prin durere. Ce pătrunde în om prin durere? Prin durere, în om pătrunde lumea spirituală reală. Aceasta pătrunde prin durere. Lumea spirituală vine tocmai din cealaltă direcţie. Din direcţia percepţiei senzoriale obişnuite, a gândirii obişnuite, avem perceperea lumii fizice. Lumea spirituală este percepută în mod diametral opus. Drumul spre lumea spirituală trece prin durere. Dar, în momentul în care corpul fizic opune rezistenţă, este prezentă, fireşte, o durere intensă, dar în momentul când durerea este luată în stăpânire de lumea spirituală, când în om pătrunde lumea spirituală, durerea se amplifică transformându-se în beatitudine. Aşa stau lucrurile. La început, în organism este prezentă durerea, dar prin durere în om intră lumea spirituală, ea îşi revarsă curenţii ei în durere, inundând-o: un Heruvim sau un Serafim îşi face apariţia – atunci rezultă imaginaţiunea –, îşi înfige sabia în om, o scoate afară – aceasta înseamnă că omul devine independent de corpul fizic, aşa cum îl avem în mod obişnuit –, trăgând afară şi măruntaiele. Cel care are această trăire nu trăieşte ceea ce se petrece cu măruntaiele, ci a trecut la trăirea spirituală. Durerea fizică se transformă în beatitudine. Oamenii vorbesc de prezenţa lui Dumnezeu sau, când diferenţiază, de prezenţa lumii spirituale.

Prin acest ultim stadiu trec acele personalităţi care sunt destul de puternice în corpul lor astral ca să poată suporta întregul proces. La aceste personalităţi se întâmplă acest lucru pentru că are o cauză karmică. Luaţi, de exemplu, o personalitate cum este Sfânta Tereza. Ea vine dintr-o încarnare anterioară, în care sufletul ei a devenit foarte puternic. Ea se întrupează ca Sfânta Tereza. Înainte de a lua în stăpânire, la încarnare, corpul fizic, ea ia puternic în stăpânire corpul eteric. Acesta devine mai puternic, devine mai puternic din punct de vedere calitativ-interior decât la oamenii obişnuiţi. Ea poartă acest corp eteric fortificat interior, fortificat interior din punct de vedere calitativ. Acest corp eteric fortificat din punct de vedere calitativ iese în mod corespunzător afară din corpul fizic, se leagă puternic de corpul astral şi de Eu, pentru că şi acestea, la rândul lor sunt puternice, dintr-o altă încarnare. Şi acesta este motivul pentru care apar nişte boli, cel puţin o anumită categorie de boli, şi în cazul acestor boli corpul eteric nu se menţine pe lângă organe, pe când forţele vitalizante se află în corpul eteric. Dar asemenea oameni, dacă îi examinăm sub aspect fizic, observăm că în momentul când au asemenea trăiri, când trăirea intră în stadiul al treilea, se îmbolnăvesc cu adevărat. Dar, în acelaşi timp, corpul eteric este puternic şi mai reuşeşte să biruie iarăşi boala încă în status nascendi, astfel că procesul care are loc aici e un proces în cadrul căruia boala apare în status nascendi, dar, totodată, se declanşează în interior, pornind de la corpul astral puternic, autoterapia. Întregul proces este o îmbolnăvire latentă şi o vindecare latentă. Este unul dintre lucrurile cele mai interesante din domeniul evoluţiei omului.

Tocmai la o personalitate ca Sfânta Tereza vedeţi, în stadiul final al evoluţiei ei, o permanentă stare de boală care apare în status nascendi şi o permanentă vindecare. Această interacţiune, această pendulare, această minunată pendulare între îmbolnăvire şi vindecare, bineînţeles că nu are loc în lumea fizică, căci nu pentru aceasta s-a produs, ci are loc în lumea spirituală. Nu-i aşa, atunci când este modelat corpul eteric, înainte de încarnarea pământească, el îşi primeşte forma sa. O personalitate ca Sfânta Tereza este transpusă în acest moment în trecut. Dar, provocând starea patologică în status nascendi, ea se înalţă în lumea în care se afla înainte de naştere, aşadar, în lumea spirituală. Pendularea înseamnă cufundarea în corpul fizic, înălţarea în lumea spirituală. Lume spirituală – lume fizică, lume spirituală – lume fizică, dar trăind lumea fizică din direcţia opusă polar, aşa cum o trăim, în general, numai la intrarea în încarnare. Acest proces interior de însănătoşire, acest proces terapeutic care are loc acţionând din Cosmos, este ceva atât de intens, încât poate acţiona, într-adevăr, molipsitor asupra unor bolnavi din apropierea unor asemenea personalităţi, dacă boala lor este cam pe linia pe care se desfăşoară întregul proces, astfel încât în apropierea unor asemenea personalităţi se pot întâmpla vindecări dintre cele mai minunate.

Ei bine, procesul poate să meargă mult mai departe şi, în vremurile mai vechi, mai bune, ale Bisericii, aceste lucruri, care au degenerat mai târziu până la nivelul superstiţiei venerării relicvelor, erau folosite într-un subtil mod esoteric. Fiindcă, într-adevăr, în vremurile mai bune ale evoluţiei religioase au fost oferite biografii expresive, expresive până în modul imaginativ al relatării, ale unor asemenea personalităţi, care erau date credincioşilor, astfel încât aceştia să se poată umple cu întregul conţinut imaginativ al unor asemenea personalităţi. Şi atunci se putea întâmpla, nu vreau să spun că se întâmpla mereu, dar se putea întâmpla ca, dacă exista un îndrumător priceput într-o asemenea problemă, să pună, pur şi simplu, în mâna unei persoane din viaţa obişnuită, a cărei boală se dezvolta într-un anumit sens, această biografie scrisă într-un stil intens imaginativ, poate contribuind şi prin propriul lui cuvânt. Şi se putea întâmpla să aibă loc şi în acest fel nişte procese de vindecare, astfel că orientarea modului de a simţi şi de a gândi al unor asemenea persoane spre viaţa unui asemenea sfânt are, fără îndoială, o importanţă terapeutică.

Vedeţi dvs., consideraţiile care pătrund atât de adânc în entitatea umană conduc mereu de la starea de sănătate la starea de boală, dar în starea trăirii suprasensibile. De aceea, dacă dvs. sfătuiţi, într-un fel, pe cineva să facă exerciţii pentru a ajunge în lumea suprasensibilă, atunci aceste exerciţii trebuie să fie orientate în aşa fel încât ele să fortifice organizarea Eului, corpul astral şi corpul eteric, să le facă mai puternice, pentru ca un proces cum este cel pe care l-am descris ca rezultând, pur şi simplu, prin karma personalităţii respective, să se poată desfăşura, într-adevăr, în mod just. Ceea ce se petrece, propriu-zis, în cadrul iniţierii poate fi studiat foarte bine prin examinarea unor asemenea procese care se apropie foarte mult de patologic. De aceea, pentru medic nu este de mică importanţă studierea vieţii unor asemenea personalităţi, fiindcă tocmai în viaţa unor asemenea personalităţi găseşte ceea ce poate fi exprimat, propriu-zis, numai printr-un paradox. El găseşte în viaţa unor asemenea personalităţi reversul sănătos al unui complex de simptome patologice care apar ici şi colo, şi pentru medic acesta este lucrul cel mai rodnic dintre toate, să privească reversul sănătos al unui proces patologic. Acesta este lucrul care duce, în majoritatea cazurilor, în mod interior-esoteric, la aplicarea practică a factorului terapeutic. Dacă la acesta se adaugă cunoaşterea elementului material-substanţial care poate apărea ca remediu, datorită înrudirii, datorită afinităţii lui cu anumite forţe ale corpului eteric, care, la asemenea personalităţi anormale, devin active prin autoreglare, dacă ajungem să ştim în ce fel şi-a dezvoltat nişte forţe corpul eteric al Sfintei Tereza, când boala apare în status nascendi, şi dacă învăţăm să cunoaştem şi forţele de vindecare o dată cu forţele dispuse sub formă de ace care acţionează în antimoniu, atunci am citit din natura însăşi procesul terapeutic.

S-ar putea spune că, în studierea unor asemenea experienţe, partea ciudată, paradoxală, constă în faptul că învăţăm să privim boala din cealaltă direcţie, din direcţia din care entităţile spirituale dirijează bolile, nu omul. Căci una este ceea ce fac oamenii în raport cu boala, aceasta este una din acţiuni. Ea se face din perspectiva domeniului pământesc. Ea constă în faptul că prin terapie noi stabilim iarăşi acel raport care elimină boala. Entităţile spirituale care se ocupă de om dirijează altfel bolile. Ele integrează boala în ţesătura karmică. Aceasta este preocuparea lor. Fireşte, felul în care procedează aceste entităţi nu apropie lucrurile atât de mult între ele cum se face aici, pe Pământ, în cadrul patologiei. Aici noi nu putem vindeca la patruzeci şi cinci de ani un om care s-a îmbolnăvit la şaptesprezece ani. Dar, în ceea ce priveşte plăsmuirea karmei, lucrurile stau, desigur, în aşa fel încât ceea are loc drept proces de boală într-o anumită încarnare – indiferent că va fi vindecat sau nu – este întreţesut în karma, dar poate peste trei mii de ani, căci în cadrul lumii spirituale timpul are cu totul alte unităţi de măsură. Dar învăţăm foarte multe dacă studiem acele procese în care intervine ceea ce poate interveni, din punct de vedere spiritual, în lumea spirituală, dar care poate radia şi în jos, în lumea fizică.

Vedeţi dvs., examinaţi un proces de felul celui la care tocmai am făcut aluzie, dar care se realizează poate, în decursul obişnuit al evoluţiei, peste trei mii de ani. Vreau să vă indic, prin această linie, că ceva care se petrece cu omul astăzi este modelat de către fiinţele spirituale în aşa fel încât celălalt aspect, care ţine în mod complementar de primul, echilibrându-l, apare peste trei mii de ani. Acesta este procesul normal. Dar, vedeţi dvs., în viaţa obişnuită noi cunoaştem timpul doar într-un mod foarte imprecis. Cum ne reprezentăm noi timpul în viaţa obişnuită? Ca pe o linie care vine din trecutul infinit, trecând prin prezent, spre viitor. Cam aşa ne reprezentăm noi timpul, fireşte, printr-o linie groasă, nu o linie, ci o funie groasă, fiindcă ea conţine tot ceea ce percepem, în general, în lume în fiecare clipă a prezentului. Aşa ni-l reprezentăm, dacă ne gândim, în general, la aşa ceva. Majoritatea oamenilor nu şi-l reprezintă în nici un fel. Dacă privim din punct de vedere spiritual, lucrurile nu stau aşa. Şi cu greu găsim înţelegere pentru procesele spirituale, care sunt prezente, de fapt, în toate procesele fizice, dacă nu ne putem reprezenta timpul decât în acest fel. Dar în realitate timpul nu este aşa, ci întreg firul pe care l-am desenat la tablă poate fi făcut ghem. În acest ghem este conţinută întreaga linie a timpului, care conţine trei mii de ani într-un ghem. Timpul se poate face ghem şi, dacă pentru o evoluţie sau alta, acest timp se face ghem, atunci ghemul poate trăi, pur şi simplu, într-un om. La Sfânta Tereza, în viaţa pământească trăia un timp făcut ghem. Acesta este, propriu-zis, misterul, faptul că nişte lucruri care, de altfel, în cadrul karmei sunt foarte departe unul de celălalt, sunt aduse împreună. (Vezi desenul și planșa 4).

Planşa 4
desen

Aşadar, dvs. vedeţi aici, când abordăm un asemenea fenomen, cum observaţia karmică interior-spirituală se leagă de observaţia exterioară, patologic-terapeutică. Dar aici vedeţi cum tratarea pastorală a omului, care trebuie să-şi îndrepte privirea spre conexiunile karmice, poate intra în atingere cu ceea ce poate fi înţeles din aceste lucruri numai de pe poziţia medicinei. Fiindcă pentru înţelegerea acestor lucruri nu e suficientă o cunoaştere teoretică, ci e necesar să trăieşti în interiorul lucrurilor. Să trăiască în interiorul acestor lucruri din pespectiva care se deschide pe baza aspectului patologic-psihologic, aceasta este misiunea medicului. Să trăiască în interiorul acestor lucruri din direcţia punctului de vedere teologic-karmic, aceasta este misiunea preotului. Şi atunci armonia va rezulta din colaborarea dintre ei – trebuie să fim mereu atenţi la acest lucru –, nu dintr-o imixtiune diletantă.

Vedeţi dvs., de aceste lucruri se mai leagă încă ceva, pentru epoca noastră. Dvs. ştiţi, dragii mei prieteni, ce neplăcut îi este unui om să înţeleagă o idee care, de fapt, pentru un om lipsit de prejudecăţi este de la sine înţeleasă, şi care este respinsă pentru că intelectul filosofilor nu se poate apropia de ea: ideea de voinţă liberă. Eu am spus despre percepţiile senzoriale: lucrurile care stau scrise în cărţile de fiziologie şi de psihologie îi par nişte copilării aceluia care înţelege cu adevărat lucrurile. Dar cu atât mai mult ceea ce se pălăvrăgeşte în legătură cu ideea de voinţă liberă. Fiindcă dvs. trebuie reflectaţi la faptul că decizia voinţei libere este în fiecare clipă un efect al întregii entităţi umane; al întregii entităţi umane, aşa cum se manifestă ea, sănătoasă sau bolnavă sau semibolnavă sau hipersănătoasă, în impulsul liber al voinţei. În impulsul liber al voinţei este prezent întregul om, dar cu tot ceea ce poate fi întrevăzut în omul întreg, cu toate complicaţiile sale. Noi învăţăm să cunoaştem natura umană abia când învăţăm să o cunoaştem în complexitatea ei. Şi, vedeţi dvs., ceea ce la personalităţile anormale primeşte o nuanţă anormală într-o direcţie sau alta, este anulat, este reunit într-o armonie, în orice om. Este o afirmaţie banală, dar adevărată: tot aşa cum omul e accesibil Heruvimului, el e accesibil şi Diavolului. Şi noi vom studia şi aceste procese în cadrul cărora omul e accesibil Diavolului. Dar toate acestea există şi în omul obişnuit, numai că tendinţele contrarii se anulează reciproc, pentru că se dezvoltă la fel de puternic în cele mai diferite direcţii. Dacă în fiecare există un înger, în fiecare există şi un diavol. Dar când îngerul şi diavolul sunt la fel de puternici într-o anumită privinţă, ei se anulează reciproc.

Planşa 4
desen

Observaţi această balanţă (vezi desenul). Există un punct, acesta. Dvs. puteţi pune aici greutăţi, şi totul va intra în mişcare. Acesta de aici, hypomochlionul, centrul de greutate, rămâne imobil, nu va fi atins de ceea ce puneţi în stânga, de ceea ce puneţi în dreapta. Dar trebuie să facem în aşa fel încât să nu fie nevoie să-l atingem. Un centru de greutate, un hypomochlion asemănător, spiritual, este produs în om de forţele opuse. Puteţi studia natura omului. Nicăieri nu veţi avea prilejul să-l declaraţi pe om drept fiinţă liberă, căci în natura omului totul este condiţionat cauzal. Încercaţi să studiaţi natura omului pe baza unei concepţii materialiste: Nu veţi ajunge la ideea de libertate, veţi ajunge la condiţionarea cauzală. Dar puteţi studia omul şi sub aspect spiritual. Veţi ajunge la determinarea voinţei de către Divinitate sau de către entităţile spirituale, dar nu ajungeţi la libertatea voinţei. Puteţi fi un materialist grosolan şi să negaţi libertatea, puteţi studia cauzalitatea condiţionată natural a voinţei sau puteţi fi un cap luminat ca Leibnitz şi să vă orientaţi spre spiritual: veţi ajunge la determinism. Fireşte, atâta timp cât studiaţi talgerul balanţei cu acest braţ, de aici, ajungeţi numai la mişcare; cât timp studiaţi talgerul balanţei cu acest braţ, de aici, ajungeţi tot numai la mişcare. Aşa stau lucrurile dacă studiaţi omul conform naturii, aşa stau lucrurile dacă studiaţi omul conform spiritului. Nu ajungeţi la libertate. Aceasta se află la mijloc, în centrul de echilibru dintre amândouă.

Aceasta e teoria. Dar în practică se întâmplă că dvs. trebuie să hotărâţi, în cazul unui om din faţa dvs., aflat într-o grea situaţie de viaţă, dacă îl puteţi face răspunzător pentru fapta lui. Atunci întrebarea devine, practic, aceasta: oare îşi poate el conduce voinţa liberă sau nu? După ce criteriu veţi decide acest lucru? Prin faptul că sunteţi în stare să apreciaţi dacă la acest om constituţia spirituală şi constituţia fizică sunt în echilibru. Atât medicul, cât şi preotul, pot sta în faţa unor asemenea cazuri. De aceea, atât de instruirea medicului, cât şi de aceea a preotului, trebuie să ţină o înţelegere a acelei stări în care omul, fie că este în echilibru între spirit şi natură, fie că la el echilibrul este deplasat într-o direcţie sau alta.

Responsabilitatea unei persoane umane nu poate fi stabilită niciodată altfel decât potrivit cu o profundă cunoaştere a entităţii umane. Problema libertăţii, privită în strânsă legătură cu problema responsabilităţii, este o problemă cum nu se poate mai profundă.

De aici vom continua mâine. Vom vedea ce conduce, pe de o parte, spre sănătate şi, pe de altă parte, spre patologic.