Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

COLABORAREA DINTRE MEDICI ŞI PĂSTORII SUFLETEŞTI
CURS DE MEDICINĂ PASTORALĂ

GA 318


CONFERINŢA A PATRA

Dornach, 11 septembrie 1924

Dragii mei prieteni! Vom include astăzi în expunerea noastră un capitol de antroposofie, care de obicei nu trebuie să fie tratat de către profani într-un mod atât de amănunţit, dar pe care noi trebuie să-l tratăm în acest fel, dacă vrem să ne continuăm studiul în legătură cu responsabilitatea sănătoasă şi iresponsabilitatea maladivă, patologică, aşa cum este important, atât pentru medic, cât şi pentru preot, să le recunoască.

Înainte de toate, este un fapt de o importanţă deosebită să putem privi în intimitatea acestei întrebări: Ce anume din om este, propriu-zis, moştenit, care sunt toate acele lucruri care provin din linia ereditară, şi ce anume nu este moştenit, ci trebuie să fie introdus în entitatea umană pe altă cale? – De faptul că putem sau nu distinge între aceste două ingrediente, am putea spune, ale entităţii umane, depinde extraordinar de mult atunci când trebuie să facem aprecieri cu privire la omul sănătos sau bolnav. Când omul intră din lumile spiritual-suprasensibile în lumea sensibilă, adică atunci când are loc unirea a ceea ce îi este dat pe linie ereditară cu ceea ce îşi aduce el din vieţi pământeşti anterioare şi din cele trăite în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, noi vedem că omul, mai întâi în perioada copilăriei, se dezvoltă de la o zi la alta, de la o săptămână la alta. Dar, atâta timp cât nu ne îndreptăm privirea asupra omului împătrit, format din corp fizic, corp eteric, corp astral şi organizarea Eului, nu suntem în stare să înţelegem această dezvoltare, pentru că nu putem întrevedea în ce măsură participă la această dezvoltare diferitele componente ale entităţii umane, care au origini absolut diferite, care vin din lumi diferite.

 Omul îşi are, în primul rând, organismul său fizic. Fenomenul cel mai izbitor la acest organism fizic este faptul că, în cadrul acestuia, la început, în prima perioadă a vieţii sale până la schimbarea dinţilor, el îşi are primii săi dinţi, care, o dată cu apariţia celei de-a doua serii de dinţi, sunt înlocuiţi. Dar schimbarea dinţilor nu este decât, aş zice, aspectul extrem a ceea ce este înlocuit acum în om. Fiindcă, de fapt, omul poartă cu sine în mod material ceea ce primeşte drept corp fizic în copilărie, la naştere, numai până la schimbarea dinţilor. Omul elimină în permanenţă din sine, din forma sa, materie fizică. Procesul este, fireşte, mai complicat decât ni l-am putea reprezenta, pur şi simplu, dacă am vrea să fim exacţi, spunând: Omul, în decurs de şapte-opt ani, elimină întreaga materie fizică şi o înlocuieşte cu alta nouă. – Este întru totul adevărat, dar nu avem decât să ne îndreptăm atenţia asupra schimbării dinţilor şi vom constata atunci, desigur, că trebuie să ne reprezentăm acest lucru oarecum modificat. Căci, dacă aşa ar sta lucrurile la modul absolut, ar trebui să ne iasă dinţi noi din şapte în şapte ani. Dar nu aşa stau lucrurile. Aceasta se întâmplă o singură dată. Ei bine, dar dinţii fac parte tocmai dintre lucrurile care, odată schimbate, nu se mai înnoiesc. Ei fac parte, în sensul strict al cuvântului, dintre aceste lucruri care nu se mai înnoiesc. Dar mersul evoluţiei omului pe Pământ se petrece în aşa fel încât, pe măsură ce îmbătrâneşte, el păstrează, ca să zicem aşa, din ce în ce mai mult, ceva din materia fizică veche. Desigur, are loc o înlocuire, în perioade de câte şapte-opt ani, a majorităţii părţilor de materie fizică, dar trebuie să distingem la om ceva care rămâne oricum; la şapte ani, numai dinţii sunt aceia care se fixează şi rămân, dar, după alte repetări ritmice ale unor asemenea perioade de trecere, în entitatea umană rămân, de asemenea, mereu nişte părţi de materie care nu sunt înlocuite, deşi cea mai mare parte a omului îşi schimbă, într-adevăr, materia la intervale de câte şapte-opt ani. Astfel, trebuie să spunem, în mod radical, că aproximativ pentru primii şapte ani de viaţă, omul elimină întreaga materie pe care o are la naştere, el nu păstrează nimic din aceasta, ci păstrează numai forţele care acţionează şi lucrează în el şi care îşi integrează materia absolut nou însuşită, pentru primii şapte ani de viaţă, în aşa fel încât o dată cu schimbarea dinţilor în om are loc o înnoire a corpului său fizic până şi în ceea ce priveşte dinţii. Dar, de aici, dragii mei prieteni, trebuie să înţelegem şi faptul că principiul propriu-zis al eredităţii, aşa cum şi-l reprezintă ştiinţele actuale ale naturii, nu are valabilitate decât pentru primii şapte ani de viaţă. Numai în aceşti primi şapte ani de viaţă lucrurile stau în aşa fel încât omul primeşte prin ereditate, de la părinţi şi strămoşi, însuşirile pe care le are. Pentru aceşti primi şapte ani, corpul fizic reprezintă un fel de model, după care artistul ce lucrează în om, care este constituit, în aceşti ani, din corp eteric, corp astral şi Eu, îşi elaborează un nou corp fizic. Aici vedem tocmai cum lucrează împreună, cum intră în colaborare artistică, aş spune, ceea ce îşi aduce omul aici din lumi spirituale: individualitatea sa, entitatea sa, şi ceea ce primeşte pe cale ereditară. Dacă omul este o natură puternică în ceea ce priveşte individualitatea sa interioară, dacă aduce cu sine o astralitate şi o entitate-Eu puternice din punct de vedere interior, care, la rândul lor, fac corpul eteric puternic, vom vedea răsărind un om care, lucrând din interior spre exterior, se ţine prea puţin de model, doar în formele generale. Cel care un simţ pentru adevărata modelare a formei, va observa atunci că, bineînţeles, deoarece trebuie păstrat modelul general-uman, deoarece există, oricum, o afinitate cu forma umană pe care am primit-o prin ereditate – unele din aceste trăsături rămân şi după schimbarea dinţilor –, dar unei observaţii mai subtile îi devine absolut perceptibil faptul că la individualităţile puternice din punct de vedere interior apar, după schimbarea dinţilor, nişte schimbări esenţiale, care provin din faptul că individualitatea puternică nu se ţine prea mult de modelul transmis ei prin ereditate.

Dacă mergem pe urmele unor asemenea lucruri la o individualitate cum este aceea a Sfintei Tereza, adeseori amintită aici, vom găsi tocmai la asemenea naturi, datorită unei individualităţi puternice la care ne-am referit încă de ieri, că în primii şapte ani de viaţă se aseamănă foarte mult cu părinţii, dar că la nouă sau zece ani iau forme care te surprind, pentru că abia acum îşi începe activitatea de modelare individualitatea propriu-zisă. Astfel că ereditatea e valabilă, în sensul strict al cuvântului, numai pentru primii şapte ani de viaţă, iar ceea ce apare mai târziu drept ereditate nu este, de fapt, ereditate, şi acest lucru trebuie cunoscut, ci este o prelucrare după modelul moştenit. Forma care ia naştere astfel va semăna mai mult sau mai puţin cu modelul. Dar nu este ereditate, e ceva copiat după caracteristicile moştenite. Naturalistul consideră că lucrurile continuă tot aşa, pe baza principiului obişnuit al eredităţii. Cel care priveşte în intimitatea entităţii umane ştie că după schimbarea dinţilor apare ceva calitativ absolut diferit, în ceea ce priveşte asemănarea cu părinţii, faţă de ceea ce exista înainte de acest moment. Înainte de schimbarea dinţilor, e vorba, într-adevăr, de forţele eredităţii. După schimbarea dinţilor, e vorba de forţele care lucrează după model. Pentru o observaţie exactă, avem tot atât de puţin voie să spunem că ceea ce poartă omul în sine între şapte şi paisprezece ani, aşadar, între schimbarea dinţilor şi pubertate, ar fi moştenit, pe cât de puţin avem voie să afirmăm despre cineva care stă într-o galerie de pictură şi face o reproducere după Madona Sixtină că ceea ce obţine el în acest fel şi-ar fi dobândit însuşirile prin ereditate de la Madona care stă agăţată în galerie. Cam aşa stau lucrurile cu ceea ce cred oamenii.

Ei bine, dar dvs. vedeţi în ce fel de muncă este angajat, în principal, corpul eteric, ce muncă revine corpului eteric; căci corpul astral şi organizarea Eului sunt puţin angajate încă în această muncă, în aceşti ani, până la schimbarea dinţilor. El formează după model un nou corp fizic uman. De ce face el acest lucru? Întrebarea este, în orice caz, ciudat pusă, pentru că faţă de natură nu se pot pune asemenea întrebări “de ce?”. De altfel, nici n-a vrut să fie decât o întrebare retorică. De ce face el acest lucru? El face acest lucru pentru că, aşa cum se petrec lucrurile cu omul în întreaga lui entitate în primii şapte ani de viaţă, nu e capabil să primească din lumea exterioară decât un anumit de fel impresii. Şi aici ajungem la un mister foarte important al evoluţiei umane, la un mister care dă răspuns la întrebarea: Ce percepe oare, propriu-zis, copilul? – Ceea ce dă răspuns la aceste întrebări este foarte departe de reprezentările pe care şi le fac oamenii în prezent. Dar veţi ajunge să vă daţi seama la ce mă refer dacă voi descrie problema în felul următor.

Între moarte şi o nouă naştere, respectiv o nouă concepţie, omul trăieşte în lumea spirituală (planşa 5, sus). În această lume spirituală el este înconjurat de cu totul alte realităţi decât se pot întâlni aici, în lumea fizică. Este o cu totul altă lume. Din această lume, a cărei legitate am vrea să o indicăm prin această linie (alb), el intră în lumea fizică (galben), şi îşi continuă viaţa în lumea fizică într-un corp fizic, pe care îl primeşte; dar în această lume fizică acţionează mai departe, fireşte, ascunse pentru observaţia umană sensibilă, aceleaşi forţe care se află aici (roşu). Când observaţi un copac, dragii mei prieteni, în acesta acţionează aceleaşi forţe spirituale cu care staţi faţă în faţă între moarte şi o nouă naştere, numai că ele sunt acoperite, învăluite de materia fizică a copacului. Peste tot în lumea fizică în care ne aflăm între naştere şi moarte forţele spirituale acţionează şi în dosul entităţilor fizic-sensibile. Astfel că noi trebuie să ne reprezentăm activitatea lumii spirituale continuându-se în lumea în care trăim între naştere şi moarte. Ei bine, în primii şapte ani de viaţă lucrurile stau în aşa fel încât copilul nu poate uni cu întreaga sa entitate decât acest spiritual, prin toate culorile, prin toate formele, prin toată căldura, prin toată răceala. Copilul, când intră în lumea fizică, percepe întru totul o continuare a activităţilor spirituale, apoi o percepe într-o măsură din ce în ce mai redusă până la schimbarea dinţilor. O percepţie senzorială – oamenii nu acordă atenţie acestui lucru – este cu totul altceva pentru un copil decât pentru un adult. O percepţie senzorială este pentru copil ceva cu totul spiritual. De aceea, dacă un copil – cum spun eu în pedagogie – are alături un tată mânios, el nu priveşte în mod conştient gestul plin mânie, ci aspectul moral conţinut în gest pătrunde în trupul lui. Astfel că, în perioada când îşi pune în lucrare forţele pentru a-şi elabora, după modelul primit, corpul său fizic, care acum este al lui propriu, copilul este orientat, de fapt, în întregime spre substraturile spirituale, el lucrează din spiritual. Dar ce înseamnă acest lucru? Ce acţionează oare, în realitate, acolo unde acţionează spiritualitatea? În aparenţă, în percepţiile senzoriale acţionează culori, forme, căldură, răceală, duritate şi netezime. Dar oare ce acţionează în realitate? În realitate, acţionează numai tot ceea ce are de-a face, într-un fel sau altul, cu o natură Eu. Asupra copilului fac impresie numai entităţile spirituale ascunse care au de-a face cu natura Eului, aşadar, în primul rând cu entităţile spirituale ale ierarhiilor superioare de la om în sus, dar şi cu sufletele-grup ale fiinţelor elementare. Toate acestea acţionează, în realitate, asupra copilului şi pe baza acestor forţe spirituale, pe baza acestei grandioase dinamici spirituale, îşi formează el, după model, cel de-al doilea trup al său. Abia acesta este trupul pe care şi-l construieşte omul după naştere drept primul său trup propriu şi care e construit, în calitate de corp fizic, pe baza lumii spirituale.


Planşa 5
plansa 5

[măreşte imaginea]

Vedeţi dvs., la această vârstă noi avem, aşadar, un gen absolut special de legitate în tot ce acţionează în copil, în toată stângăcia, în toată dezorientarea cu care copilul lucrează sufleteşte, cu care se mişcă el, care provin din faptul că trebuie să aibă loc o permanentă adaptare la lumea fizică, în timp ce în jurul copilului mai e încă prezentă, ca ceva semiconştient, de vis, acea lume în sânul căreia copilul se mai află încă, în realitate, lumea spirituală. Cândva, când medicina îşi va fi cucerit spiritualitatea ei justă, în această încercare reciprocă de adaptare dintre lumea spirituală şi lumea fizică din primii şapte ani de viaţă vom vedea adevăratele cauze, mai profunde, ale bolilor copilăriei şi vom găsi multe clarificări pentru ceea ce tocmai astăzi, de fapt, dacă verificăm în lucrările de medicină, nu-şi găseşte decât nişte explicaţii verbale. Sunt numai explicaţii verbale, explicaţii formale, care însă nu ne conduc, de fapt, la nici o realitate.

Corpul eteric este total angajat în această activitate în primii şapte ani de viaţă; de aceea, el dezvoltă liniştit acele facultăţi pe care le conţine în a doua perioadă de şapte ani, nişte facultăţi independente ale corpului eteric, facultăţi care ţin memorie şi care tind mai mult spre intelect. Cine are ochi pentru aceasta, vede cea mai mare transformare în viaţa sufletească în momentul în care prima perioadă de şapte ani trece în cea de-a doua. Corpul eteric e degajat de munca lui, pe care a trebuit să o depună, în sensul plenar al cuvântului, pentru elaborarea celui de-al doilea trup. El este degrevat de această muncă, şi vedem cu exactitate că este degrevat numai dacă ştim că omul la paisprezece ani nu primeşte iarăşi dinţi noi, ci îi rămân cei pe care îi are, dar că în natura fizic-materială mai rămân şi alte lucruri. Ceea ce rămâne aici, dar care în primii ani de viaţă trebuie, de asemenea, înlocuit, degrevează corpul eteric, se manifestă liber în corpul eteric. Din punct de vedere cantitativ este un lucru mărunt, dar din punct de vedere calitativ este ceva de o imensă importanţă. Este ceva care va fi foarte activ, sub forma unor însuşiri sufleteşti. Ceea ce economiseşte omul prin faptul că nu trebuie să-şi formeze o a treia serie de dinţi, prin faptul că multe alte lucruri care sunt tratate de evoluţie la fel ca şi dinţii nu mai trebuie formate din nou, prin aceasta rămâne un surplus din corpul eteric. Acest surplus – care în primii şapte ani de viaţă s-a revărsat în curentul dezvoltării fizice – rămâne acum ca un rest de la dezvoltarea fizică, acţionează într-un mod pur sufletesc, aşa cum este potrivit cu propria sa entitate. Cu acele facultăţi la care apelaţi dvs., ca învăţători, în şcoală, pe care le dezvoltaţi, cu acestea a efectuat copilul marea transformare a dinţilor de lapte în dinţi definitivi, şi multe altele. Cu forţele pe care le economiseşte pentru că nu mai trebuie să formeze o a treia serie de dinţi, copilul începe să dezvolte facultăţile sufletului. Acest lucru se petrece în profunzimile naturii umane, astfel că în primii şapte ani de viaţă elementul sufletesc este ascuns în întregime în sânul dezvoltării fizice, pe care trebuie să o concepem atât ca dezvoltare sufletesc-spirituală, cât şi ca dezvoltare fizic-trupească. Vedem ceva spiritual lucrând în trup în primii şapte ani de viaţă ai omului, în cel mai deplin sens al cuvântului.

Ei bine, cum se raportează însă aceasta la evoluţia generală a lumii? Vedeţi dvs., acele forţe cu care lucrează sufletul în primii şapte ani de viaţă sunt, în sânul Cosmosului, forţele solare. Din Soare nu radiază în jos numai razele solare fizic-eterice, ci din Soare radiază în jos, în razele fizic-eterice, nişte forţe identice cu acele forţe prin care corpul nostru eteric îşi înnoieşte trupul în primii şapte ani de viaţă: ceea ce acţionează aici este entitatea solară. Observaţi copilul, cum îşi modelează cel de-al doilea corp fizic al său, după modelul primit! Sunt exclusiv forţe absorbite din razele solare. Trebuie să înţelegem cum se situează omul în sânul Cosmosului. Şi când, la schimbarea dinţilor, omului i se eliberează anumite forţe eterice în felul descris, care acţionează, la rândul lor, asupra organizării astrale şi asupra organizării Eului, atunci omul devine accesibil, în a doua epocă a vieţii, faţă de ceva căruia în prima epocă nu îi era accesibil, faţă de forţele lunare.

Forţele Soarelui sunt forţe eterice care acţionează în primii şapte ani de viaţă, forţele lunare, cărora omul le devine accesibil o dată cu schimbarea dinţilor, acestea sunt identice cu forţele corpului său astral. Astfel că, o dată cu schimbarea dinţilor, omul intră din sfera solară – în sânul căreia continuă să trăiască, fiindcă aceasta rămâne în activitate –, el intră în sfera lunară, şi acum, între schimbarea dinţilor şi pubertate, el lucrează asupra lui însuşi cu forţele lunare. Cu forţele lunare el îşi plăsmuieşte acum cel de-al doilea corp propriu al său, cel de-al treilea corp al său cu care trăieşte în lume, în care nu sunt înlocuite atât de multe ca în prima perioadă de viaţă, dar în care, oricum, sunt înlocuite multe lucruri. Dar iarăşi rămâne un plus de forţe, acum de natură astrală. Acestea transformă elementul sufletesc aşa cum se transformă elementul sufletesc în perioada pubertăţii. Aceste forţe sunt eliberate de munca asupra trupului, astfel că acum, când intră în perioada pubertăţii, omul se află într-o perioadă a vieţii când în domeniul sufletesc se manifestă în mod liber forţele cu care are de lucru, între schimbarea dinţilor şi pubertate, în cadrul corpului său fizic.

Astfel, în prima perioadă de viaţă noi lucrăm exclusiv cu ceea ce ne vine de la Soare, iar când copilul merge la şcoală, între schimbarea dinţilor şi pubertate, forţele solare sunt forţele care au devenit libere pentru domeniul sufletesc. Acesta este aspectul grandios, impresionant, când înţelegi evoluţia omului, faptul că la copilul aflat între schimbarea dinţilor şi pubertate, când ne plăsmuim astfel sufletul, avem de-a face numai cu forţele solare. Sufletul copilului e atât de înrudit cu ceea ce trăieşte în razele de soare, încât, când cunoaştem un asemenea adevăr, ni se poate încălzi inima, când cunoaştem un asemenea adevăr care răspândeşte cu adevărat lumină asupra a ceea ce se petrece între om şi Cosmos.

Forţele lunare, care încă mai sunt folosite, în această a doua perioadă a vieţii, pentru modelarea trupului, încă nu au devenit libere pentru sfera sufletească. Ele se eliberează la pubertate, apoi lucrează şi ele asupra sferei sufleteşti, iar avântul care are loc în sfera sufletească la pubertate provine din faptul că în sfera sufletească se impregnează forţele lunare, astfel că ceea ce face omul acţionând în ambianţa sa după pubertate este o colaborare între forţele solare şi forţele lunare.

Prin aceasta, noi ne îndreptăm privirea asupra profunzimilor dezvoltării omului şi ne dezobişnuim să vorbim de ereditate în sensul în care o fac ştiinţele grosiere ale naturii, dar ne îndreptăm privirea şi în celelalte direcţii, vedem ce trăieşte în acţiunea copilului. În acţiunea şi în gândirea copilului trăieşte Soarele. Dar tot Soarele străluceşte spre noi, desigur, şi de la o piatră, căci piatra nu are forţe de lumină, ea numai reflectă spre noi lumina solară. Naturalistul admite acest lucru, dar acesta e lucrul cel mai neînsemnat, cel mai abstract, dragii mei prieteni. Între şapte şi paisprezece ani, copilul radiază spre noi forţele solare. Aşa cum despre piatră putem spune că lumina care vine de la ea este lumina reflectată a Soarelui, putem desemna ceea ce face copilul în a doua sa perioadă de viaţă drept Soare. Soarele nu se află doar acolo unde apare concentrat. Această concepţie a fizicii, că Soarele se află doar aici (planşa 5, stânga) seamănă cu părerea unui om care vede într-un castron o supă şi în mijloc un ochi de grăsime şi confundă ochiul de grăsime cu supa. Da, concepţiile noastre din fizică sunt adeseori foarte copilăreşti, iar când le dezvăluim aşa cum sunt, oamenii râd. Putem râde în faţa acestei realităţi. Căci este, într-adevăr, foarte rizibil ceea ce considerăm noi astăzi ştiinţă. Când luăm ochiul de grăsime drept supă e acelaşi lucru ca atunci când luăm Soarele de acolo, de sus, drept ochiul de grăsime al luminii solare, în timp ce lumina solară, la fel ca supa, umple întreaga lume.

Cu aceasta ni se deschid apoi ochii pentru a privi în profunzime legătura care există, la rândul ei, între forţele lunare şi forţele de reproducere. Căci forţele de reproducere plăsmuiesc şi ele acum, treptat, acest al doilea corp propriu care se dezvoltă între şapte şi paisprezece ani şi care e gata în momentul când începe pubertatea. Astfel încât ceea ce integrează omul fiinţei sale ca forţe de reproducere constituie o influenţă lunară. Forţele de reproducere au legătură, prin excelenţă, cu influenţele lunare, sunt rezultate ale influenţelor lunare.

Ei bine, omul ajunge să-şi plăsmuiască al treilea corp propriu – al patrulea, considerând lucrurile din punct de vedere exterior –, de la pubertate până la începutul anilor vârstei de douăzeci de ani. Perioadele de timp pentru anii ce urmează nu mai sunt atât de strict delimitate cum sunt perioada schimbării dinţilor şi perioada pubertăţii. Tot mai multă substanţă rămâne neeliminată, se densifică în om, devine un fel de schelărie permanentă. Într-adevăr, cu timpul, multe rămân în om ca schelărie permanentă. Pe măsură ce omul îmbătrâneşte, din oase este eliminată şi reînnoită tot mai puţină materie. Şi în restul organismului, anumite părţi au nevoie de mai mult timp pentru eliminare decât altele şi este evident că, în privinţa dinţilor, e valabilă, pur şi simplu, afirmaţia: Dacă i-am primit pentru a doua oară, dacă îi mai avem sau nu mai târziu, în această privinţă depindem de rezistenţa lor, aşa cum în cazul unui cuţit lucrurile depind de rezistenţa cuţitului. Cuţitul nu îşi poate regenera materia. În esenţă, nici dinţii nu se mai pot regenera. Desigur, totul e în schimbare, există regenerare, dar se trece la stadiul în care nu se mai poate regenera, şi astfel ei sunt acel element care efectuează mult mai lent procesul vital decât restul fiinţei, mult mai lent, în ceea ce priveşte intensitatea, şi de aceea, invers, se strică mai repede, înainte ca celelalte părţi ale naturii umane, care se pot regenera mereu, să se poată strica. Dar dacă dinţii ar fi supuşi aceloraşi legi ca alte părţi ale naturii umane, nu ar putea exista medici stomatologi. Dar dacă celelalte părţi ale naturii umane ar fi supuse aceloraşi legi ca şi dinţii, am muri cu toţii foarte tineri în cadrul civilizaţiei noastre moderne. Şi probabil că această parte a Elveţiei despre care se spune că aici stomatologii au foarte mult de lucru pentru că dinţii se strică atât de uşor, nu ar fi atât de populată, pentru că ar fi considerată un loc cu mortalitate prematură. Aşa se leagă lucrurile între ele.

Ei bine, dvs. vedeţi, în primii şapte ani de viaţă, omul lucrează, aşadar, în interiorul său cu forţele Soarelui, în următorii şapte ani cu forţele Lunii. Forţa solară rămâne, dar se amestecă şi forţele lunare. În a treia perioadă de şapte ani, de la pubertate până pe la vârsta de douăzeci de ani, în entitatea umană sunt integrate şi forţele mult mai fine ale restului planetelor din sistemul solar. Acum în entitatea umană îşi fac apariţia, în procesul creşterii, celelalte forţe planetare şi, pentru că acestea acţionează asupra omului mai slab, mult mai slab decât Soarele şi Luna, şi lucrurile pe care şi le asimilează atunci omul sunt mult mai puţin perceptibile în exterior. Nu mai observăm atât de puternic cum, la începutul vârstei de douăzeci de ani – în timp ce între paisprezece şi douăzeci şi unu de ani forţele planetare încă mai au, în general, de lucru în profunzimile trupului uman –, nu mai observăm cum, pe la douăzeci de ani, aceste forţe încep să acţioneze în domeniul spiritual-sufletesc. Forţele planetare sunt forţele care încep să acţioneze acum în domeniul spiritual-sufletesc, iar cel care are capacitatea de a înţelege îl va privi acum pe om în aşa fel încât va observa în această ciudată transformare prin care trece omul pe la douăzeci de ani: până acum, din faptele omului vorbeau numai Soarele şi Luna, acum forţele planetare modifică aceste influenţe solare şi lunare. Procedura grosieră, modul grosier de a observa al oamenilor, a dezvoltat prea puţin un simţ pentru a sesiza această transformare, totuşi, ea este prezentă.

Vedeţi dvs., este foarte adevărat că pentru cel care îl priveşte pe om sub aspectul sănătăţii şi al bolii este necesară cunoaşterea acestor corelaţii. Căci ce ştim noi, propriu-zis, despre un om, la vârsta sa de unsprezece sau de doisprezece ani, să spunem, dacă nu ştim că în el acţionează forţele lunare?

Ei bine, dar în interior se va ivi acum întrebarea: Şi cum e mai departe? Mai târziu, chiar dacă părţile care se regenerează devin tot mai neînsemnate, el trebuie să reînnoiască şi mai târziu anumite lucruri. Vedeţi dvs., până la douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani, în dezvoltarea omului acţionează succesiv Soarele, Luna, sistemul planetar. Apoi acţionează, până la vârsta de douăzeci şi opt de ani, şi constelaţiile stelelor fixe; acest lucru se sustrage deja foarte mult observaţiei. Numai pe baza înţelepciunii misteriale poţi vedea influenţa forţelor întregului cer al stelelor fixe asupra omului aflat între douăzeci de ani şi sfârşitul acestui deceniu de viaţă. Apoi, lumea devine dură. Ea nu mai vrea să intervină în dezvoltarea omului; lumea devine dură. Despre această relaţie specială a omului cu lumea la vârsta de douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă de ani, când lumea devine dură, ştiinţa actuală nu mai ştie aproape nimic. Aristotel îl mai învăţa pe Alexandru cel Mare acest lucru, prin faptul că îi spunea: Apoi ne izbim, ca om, de cerul de cristal; acesta este dur. – Prin aceasta, cerul de cristal, aflat dincolo de sfera stelelor fixe, îşi dobândeşte importanţa sa, realitatea sa, pentru observaţia umană. Prin aceasta, începem să ne dăm seama că omul nu mai găseşte în Univers forţele de regenerare atunci când se apropie de sfârşitul anilor ‘20. Oare de ce nu murim la douăzeci şi opt de ani? Această lume care ne înconjoară ne lasă, propriu-zis, la douăzeci şi opt de ani, să murim. E adevărat, cel care vede legătura omului cu lumea, priveşte acum în mod conştient afară, în lume: O, lume, tu mă menţii, propriu-zis, numai până la sfârşitul anilor ‘20! – Dar tocmai prin faptul că ne dăm seama de acest lucru începem să-l înţelegem pe om în adevărata lui entitate.

Căci ce se întâmplă acum cu el, când lumea îl părăseşte în ceea ce priveşte forţele plăsmuitoare pe care şi le formează? Ce se întâmplă acum? În momentul remarcabil când, la douăzeci şi opt de ani, omul începe să arate în mod clar că vechile forţe de creştere au decăzut cu totul, se întâmplă următorul lucru. Unii oameni încep deja de pe-acum să scadă; alţii îşi menţin şi pe mai departe forţele de creştere care evoluează în continuare. Dar Goethe însuşi devenise mai mic, când s-a măsurat cu de-amănuntul în momentul în care a început să lucreze din nou la continuarea părţii a II-a a lui “Faust”. El s-a măsurat atunci. Dar el intrase deja mai devreme în declin. Vedeţi dvs., din momentul în care lumea ne părăseşte, trebuie să avem noi înşine grijă de propria noastră regenerare, pe baza forţelor asimilate până acum. Acum, fireşte, pentru că părţile care trebuie să fie regenerate devin tot mai puţine, noi nu putem lucra la învelişul nostru trupesc în aceeaşi măsură grandioasă în care lucrează copilul până la schimbarea dinţilor, când îşi plăsmuieşte după model primul său corp propriu. Dar noi am adunat în noi multe forţe, forţe de la Soare şi Lună şi stele, pe care le folosim, le purtăm în noi, atunci când, la douăzeci şi opt de ani, începem să avem singuri grijă de regenerarea corpului nostru fizic-material. Acum noi devenim, în ceea ce priveşte entitatea umană, în forma ei, un om situat pe Pământ ca fiinţă de sine stătătoare. Dar prin aceasta omul, omul ca fiinţă în întregime de sine stătătoare pe Pământ, prin faptul că merge în întâmpinarea acestui moment şi că apoi îl depăşeşte din nou, prin aceasta omul are în timp un punct către care tinde, pe care îl depăşeşte, dezvoltându-se, asupra căruia am atras deja ieri atenţia, sub un aspect absolut diferit (planşa 5, mijloc). Omul tinde, dacă îmi permiteţi să desenez în acest fel, din copilăria sa, când îşi asimilează multe forţe cosmice, el tinde tot mai mult şi mai mult spre un punct aflat la sfârşitul anilor ‘20, când încetează să-şi mai asigure creşterea pe baza forţelor cosmice. Ceea ce face de aici înainte, o face prin forţele propriului său trup. Aici este un centru, un punct, când omul încetează să mai prelucreze în sine forţele cosmice, când el începe să-şi elaboreze forţele pe baza a ceea ce are în propriul său trup. Numai că în viaţa reală lucrurile nu sunt atât de strict delimitate cum le avem aici, în prezentarea lor schematică.

În viaţă, adeseori deja în fragedă copilărie, aş spune, există nişte efecte anticipate din propriul trup. Atunci noi observăm acest lucru din fenomenele patologice ale copilului, din fragilitatea oaselor, dar mai ales din depunerile de grăsime pretimpurii la copil; dar în dosul fenomenelor stă această relaţie. În fiecare clipă a vieţii sale, omul tinde fie să se apropie de acest punct, fie să se îndepărteze de el. Vă daţi uşor seama că acesta este un fel de punct zero, un fel de hypomochlion, un fel de punct zero în care noi ne situăm în timp între noi şi lume. Prin dinamica noastră interioară, noi avem mereu o tendinţă să ne apropiem sau să ne îndepărtăm de acest punct. Ceea ce are loc în om, prin faptul că el tinde să se apropie sau să se îndepărteze de acest punct zero, este o tendinţă de a se apropia de un punct zero sau de a se îndepărta de un punct zero. Este ceva pe care îl facem îndreptându-ne spre un neant. Noi tindem spre ceva în care lumea a încetat să acţioneze, în care omul nu acţionează încă. Între acestea două există un fel de punct zero. Avem în noi ceva orientat spre un neant. Acest lucru face ca noi să fim nişte fiinţe libere, să avem responsabilitate. Acest lucru este întemeiat în constituţia umană astfel încât noi să fim fiinţe responsabile, căci noi trecem printr-un punct zero când se face trecerea de la lume la noi, tot aşa cum braţul balanţei trece, deplasându-se de la dreapta la stânga, de la stânga la dreapta, printr-un punct zero, care nu se supune legilor cărora le e supus restul balanţei. Vă puteţi gândi, dacă aveţi o balanţă (planşa 3, dreapta), că aici sunt valabile legile mecanicii pe care le învăţaţi, că aici sunt valabile legile mecanicii şi acestea dau balanţei o anumită configuraţie, fie în aşa fel încât braţul acesta se află sus, celălalt jos, fie invers. Acestea sunt legile balanţei, ale pârghiei. Dar dacă luaţi acest punct – puteţi muta balanţa peste tot, restul configuraţiei ei, dată de forţele mecanice, este peste tot aceeaşi, oriunde aţi muta balanţa –, punctul este liber; pe acesta îl puteţi muta ca şi când nu ar fi unit cu o balanţă, balanţa rămâne absolut neatinsă de acest lucru. Astfel, dacă omul se sesizează pe sine, în trăire sufletească, în acel punct de care mai întâi tinde să se apropie, de care pe urmă tinde să se depărteze, tot astfel mai întâi acţionează lumea, dar apoi el este cel care acţionează, omul. În acest punct nu acţionează nimic. Dar în tendinţa de apropiere sau de îndepărtare se poate manifesta acel element din om care nu e determinat nici de natură şi nici de lume, unde este situat un centru al balanţei, aici e punctul de origine al libertăţii lui. Atunci înţelegem responsabilitatea.

Aşadar, dacă la un om de treizeci şi cinci de ani vrem să putem stabili în mod obiectiv, şi nu pur diletant, în necunoştinţă de cauză, gradul responsabilităţii lui, trebuie să ne întrebăm: Oare în cazul său este vorba de un ecou, acţionând excesiv, al unei evoluţii anormale până la punctul de la sfârşitul anilor ‘20, oare acest punct e mai mult sau mai puţin deplasat spre tinereţe sau e mai mult deplasat spre bătrâneţe? – Omul are o deplină responsabilitate atunci când acest punct este normal, când putem aprecia întreaga viaţă umană în aşa fel încât, după manifestările omului, să putem spune că acest punct este normal. Dacă acest punct este deplasat prea mult înapoi spre tinereţe, aşadar, dacă lumea încetează prea devreme să acţioneze asupra omului, atunci acest om trebuie examinat pentru a se vedea dacă nu ajunge cu uşurinţă, chiar dacă în mică măsură, să sufere de idei obsesive, dacă nu poate fi uşor influenţat sufleteşte, astfel încât să nu i se poată atribui deplina responsabilitate pentru faptele sale.

Dacă acest punct e situat prea târziu, va trebui să ne întrebăm dacă omul nu e împiedicat de natura sa interioară să dezvolte libertatea plenară a sufletului, dacă nu e prea puternic determinat din fizic, şi din acest motiv iarăşi nu i poate atribui deplina responsabilitate.

Dar medicul şi preotul sunt în mod real chemaţi să aprecieze lucrurile în mod mai subtil, ei trebuie să ştie că dezvoltarea omului poate fi apreciată în acest fel, că putem spune cu aproximaţie – vom intra mai departe în detaliile acestei probleme, fiindcă de medicina pastorală ţine şi o adâncă ştiinţă a fizionomiei –, din statura lui, dacă el trăieşte în echilibru, dacă se poate spune că la el hypomochlionul vieţii e acolo unde trebuie, aşadar, la momentul potrivit, sau e situat prea devreme sau prea târziu.

Acestea sunt lucruri care în vechea înţelepciune misterială erau considerate foarte importante în aprecierea vieţii, sunt lucruri care au fost uitate, dar care trebuie să fie integrate din nou în antropologie, dacă e ca această antropologie să influenţeze într-un sens vast şi dacă vrea să acţioneze în sens just din punct de vedere medical şi pastoral.

Mâine vom merge mai departe.