Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

COLABORAREA DINTRE MEDICI ŞI PĂSTORII SUFLETEŞTI
CURS DE MEDICINĂ PASTORALĂ

GA 318


CONFERINŢA A CINCEA

Dornach, 12 septembrie 1924

Dragii mei prieteni! E vorba acum de nişte cunoştinţe pe care ni le-am dobândit, pe de o parte, prin studierea unor oameni care, fără a avea în mod direct o intuiţie, se dezvoltă până la perceperea lumii spirituale şi prin aceasta prezintă în întreaga lor manifestare de viaţă nişte stări pe care medicul uşor le-ar trece în categoria patologicului, dar care, totuşi, sunt, în fond, cu totul altceva decât simple stări patologice. Deja pentru că, aşa cum am văzut, patologicul rămâne în status nascendi şi există o permanentă posibilitate de vindecare venind din spiritual, aşa cum e cazul cu asemenea personalităţi cum este Sfânta Tereza, de asemenea, cu Mechthild von Magdeburg [ Nota 4 ], dar şi cu unii bărbaţi vizionari.

Dacă cercetăm aceste stări, avem de-a face, în primul stadiu, cu o ieşire a organizării Eului din întreaga organizare umană. Apoi organizarea Eului atrage foarte mult spre sine corpul astral şi îl izolează, într-un anumit sens, în stare de veghe, de organizarea eterică şi de cea fizică. Ce ia naştere prin aceasta? Puteţi uşor înţelege, dragii mei prieteni, că prin aceasta omul cade într-un fel de stare de vis. Dacă studiem din punct de vedere spiritual-ştiinţific acea manifestare a omului care ia naştere prin faptul că Eul atrage la sine corpul astral, că nu îl lasă să intre cu totul în corpurile eteric şi fizic, ia naştere un fel de stare de vis. Dar, prin faptul că printr-o consistenţă specială dobândită prin karma, aşa cum am subliniat, Eul şi corpul astral sunt puternice, în starea de vis este introdusă o receptivitate pentru perceperea lumii spirituale. Aceasta e starea în care omul respectiv are sentimentul prezenţei unor entităţi ale lumii spirituale.

Ei bine, noi putem căuta starea opusă, starea polar opusă. Această stare polar opusă apare atunci când corpul astral atrage prea mult în interior organizarea Eului, care, în acest caz, e prea slabă. Atunci, în stare de veghe nu apare o iluminare, ca la vizionarii de felul Sfintei Tereza, ci dimpotrivă, în starea de veghe apare o estompare, o întunecare a conştienţei. Apare o estompare până la starea de vis.

Vedeţi dvs., asemenea oameni, care sunt într-o asemenea stare, nu pot fi cunoscuţi în felul descris mai înainte. Când e vorba de asemenea oameni care ajung până la nişte stări culminante, ca Sfânta Tereza sau Mechthild von Magdeburg, dar şi de asemenea oameni, numeroşi, mult mai numeroşi decât se crede, care au sentimentul prezenţei unui element spiritual, noi învăţăm să cunoaştem cel mai bine asemenea personalităţi, dacă ne-am dezvoltat pentru aceasta premisa necesară sau facultăţile corespunzătoare, prin faptul că le punem să ne povestească stările lor. Ele vorbesc – iertaţi-mă că o spun aşa – mult mai interesant decât filistinii obişnuiţi ai zilei. Relatările lor sunt mult mai interesante, şi aceste personalităţi povestesc, înainte de toate, lucruri pe care nu le putem avea în viaţa de toate zilele. Aşadar, aceşti oameni sunt, fără îndoială, interesanţi, chiar dacă se află în primul stadiu. Învăţăm să-i cunoaştem prin faptul că îi punem să ne povestească.

Ceilalţi, la care corpul astral atrage în interior Eul, şi la aceştia rămâne şi ceva interesant, dacă îi lăsăm să ne povestească, numai că, pentru a-i înţelege pe primii, e nevoie mai mult de adâncirea sufletească a preotului. Ca să-i înţelegi pe ceilalţi, care adeseori sunt nu mai puţin interesanţi, adeseori chiar şi mai interesanţi decât vizionarii obişnuiţi, care nu ajung să-i înţeleagă pe cei din a doua categorie, e necesară, propriu-zis, sfera interioară de simţire a medicului, care cuprinde lumea cu o minte bine pusă la punct, cu o intuiţie suficient de cuprinzătoare. Fiindcă aici esenţialul este să înţelegi ce anume nu povestesc ei, fiindcă ceea ce povestesc nu are mare valoare. Esenţialul e să înţelegem cum relatează ei lucrurile şi cum se comportă, în aşa fel încât să putem aduce toate acestea în perspectiva justă în raport cu organizarea umană. Asemenea personalităţi, dacă le întrebi ceva, prezintă un anumit grad de obtuzitate şi, de asemenea, neplăcerea de a răspunde. Ei încep apoi să vorbească despre altceva decât despre ceea ce conţinea întrebarea. Dar dacă prindem ceea ce povestesc ei de la sine – există şi printre ei unii care ar vrea să flecărească tot timpul –, dacă prindem ceea ce spun ei de la sine, putem avea uneori sentimentul că aici există un izvor interior al vorbitului, care le dă şi un fel special de asociaţii de idei, cum nu se întâmplă la oamenii obişnuiţi. Asemenea oameni îţi povestesc, dacă îi laşi să-ţi spună ce vor – nu trebuie să-i întrebi, ci doar să receptezi ceea ce povestesc ei ca din întâmplare –, asemenea oameni îţi povestesc: Da, acum zece ani am fost odată la un ţăran. Nevasta lui mi-a servit o cafea. Mi-a servit cafea într-o cană care avea pictaţi în exterior trandafiri roşii. Ea nu mi-a putut servi cafeaua imediat, fiindcă uitase zahărul în bucătărie şi a trebuit mai întâi să se ducă după el. Apoi uitase şi laptele. A trebuit să se ducă să-l aducă din pivniţă şi pe urmă a turnat în cafea cam o optime de litru şi pe urmă a spus: eu am o cafea foarte bună; iar eu am spus: chiar aşa cred şi eu, femeie. – Şi continuă tot aşa; povesteşte amănunte care se referă la lucruri de mult trecute şi care intră în detaliile cele mai incredibile. Ajungi atunci la ideea: dacă aş avea şi eu o memorie atât de bună ca a lui. – Uităm cu totul că dacă am avea aşa o memorie bună ca a lui, am fi ca el. Ei bine, eu povestesc acum aceste lucruri în mod tipic şi le-am îngroşat puţin, pentru a evidenţia tipicul. În cazul variantelor corespunzătoare mai uşoare care ne ies în cale în viaţă, mai ales medicului, veţi găsi aici un punct de reper. Eu relatez lucrurile în mod exagerat, ca să vă daţi seama despre ce este vorba .

Aşadar, când corpul astral atrage în interior organizarea Eului în acest fel, ia naştere un fel de forţă care reproduce bucuros detalii reţinute aproape automat în memorie, care e mereu gata să le reproducă, dar face abstracţie de o anumită legătură logică, povesteşte lucrurile unul după altul, astfel încât nu-ţi dai bine seama de ce persoana respectivă tocmai la un moment dat ajunge să spună una, în momentul următor alta. Se poate întâmpla ca persoana respectivă să povestească: Ţăranca a ieşit afară şi a adus laptele; în timp ce ieşea, eu m-am uitat într-un colţ al odăii şi acolo era o icoană a Fecioarei, aceeaşi pe care am văzut-o acum treizeci de ani într-o localitate, dar acolo nu mi s-a oferit cafea, ci o supă foarte bună. – Se poate întâmpla ca el să se abată cu totul de la firul celeilalte povestiri, se poate să revină la ea. Vedem, aşadar, nu e o memorie care acţionează logic, ci una care acţionează spaţial-temporal, cu o extraordinară fidelitate şi cu o dorinţă automată de a se manifesta. O asemenea memorie are o astfel de persoană, o memorie la care, dacă aprofundăm şi mai mult lucrurile, remarcăm ceva foarte ciudat: remarcăm ce temei mai adânc are acest lucru. Observăm că acestei persoane îi fac plăcere anumite sonorităţi de cuvinte pe care şi le-a însuşit atunci când a trăit anumite lucruri. Şi acum observăm că îi face plăcere reproducă din nou aceste sonorităţi. Într-un cuvânt, observăm că e vorba de o întoarcere la limbaj, care e reţinut pe bază de memorie, cu excluderea gândurilor – nu cu totala excludere a gândurilor, dar, totuşi, cu o anumită excludere a lor.

Pe de altă parte, observăm şi o schimbare a sferei volitive. Şi acesteia trebuie să-i acordăm, tot aşa, atenţie, fiindcă prin aceasta se ajunge treptat la nişte stări patologice reale, care pot să apară atunci şi despre care va trebui să vorbim mai târziu. Observăm următorul lucru. Iarăşi trebuie să fim atenţi, pentru că a ne apropia de asemenea oameni, a-i determina să ne asculte, să facă un lucru sau altul, pentru ca noi să putem vedea ceva la ei, acest lucru nu prea ajută, căci ei devin foarte încăpăţânaţi, nu vor să asculte, să răspundă la întrebările pe care le punem, să facă un lucru sau altul. Dar dacă îi observăm cu ajutorul unui fel de anamneză exterioară, reunind fapte pe care le putem afla din ambianţa sa ori pe altă cale, observăm că asemenea oameni primesc, într-o anumită perioadă a anului, de exemplu, nişte imbolduri de voinţă, că ei trebuie să hoinărească, să străbată un ţinut. Adeseori e vorba de acelaşi ţinut pe care ei vor să-l cutreiere într-un an, iar impulsul interior de voinţă acţionează aici atât de puternic, încât, dacă apelăm la nişte criterii negative pentru a afla ce este cu ei, putem observa, de exemplu, următorul lucru. Luaţi un gurmand; există şi astfel de oameni, care au mare plăcere să mănânce. Îl putem reţine în timpul călătoriei sale punându-i în faţă nişte mâncăruri extraordinar de bune, care îi fac o plăcere imensă. Dar putem reuşi, cel mult, să-l facem să rămână o zi-două, dacă nu acesta este ţelul pe care a vrut să-l atingă în călătorie. El va deveni neliniştit. Putem vedea că el ar dori să aibă mâncarea cea mai bună, deoarece ştie că, dacă merge mai departe, la următoarea găzduire i se va da poate ceva groaznic, asta el o ştie foarte bine. Facultatea amintirii este la el în mod grandios dezvoltată. El devine neliniştit, vrea să plece, căci nu se adaptează, cu impulsurile lui de voinţă, la anumite împrejurări nemijlocit exterioare. Aşa cum, pe de o parte, el nu se acordă cu impresiile senzoriale nemijlocite, ci reproduce tot felul de lucruri pe baza tezaurului vorbirii, el nu se integrează, pe de altă parte, acolo unde are loc încadrarea sistemului său metabolic-locomotor şi de voinţă, în situaţia exterioară. El vrea să dea curs numai propriului său imbold de voinţă, care îl dirijează din interior într-un mod absolut precis. Vedem că el a pierdut toate acestea şi nu există decât într-o foarte mică măsură ceea ce depinde de organizarea Eului, pentru a-l uni pe om cu lumea exterioară. Simţurile lui se tocesc, imboldul lui de voinţă nu îl lasă să se încadreze în mod just în lume. El vrea să dea curs acestui imbold, ceea ce este tocmai consecinţa faptului că Eul este atras în jos, în corpul astral.

Vedeţi dvs., unor asemenea oameni, am putea spune, dacă înţelegerea noastră medicală ar colabora cu iubirea plină de dăruire a teologilor, li s-ar putea ajuta extraordinar de mult nu numai printr-o terapie de moment, ci în felul următor. Căci în cazul unor astfel de oameni avem de-a face cu un fapt absolut precis. Ca să aflăm acest fapt, studiem viaţa dintre schimbarea dinţilor şi pubertate a unor asemenea oameni. De regulă, dacă privim un asemenea om în mod grosier, nu vom remarca absolut nimic anormal. Poate vom fi chiar bucuroşi văzând ce precoci sunt aceşti oameni, ce deştepţi, ce teribil de deştepţi sunt, ce răspunsuri isteţe ne dau. Dar ar trebui să luăm seama tocmai la această însuşire de a da răspunsuri deştepte, între şapte şi paisprezece ani. Fiindcă asemenea oameni, care sunt hiperdeştepţi la această vârstă, preiau în mod anticipat, în a doua perioadă de viaţă, între schimbarea dinţilor şi pubertate, ceva prin care ar trebui să treacă abia în cursul dezvoltării lor după pubertate. Şi prin aceasta ia naştere situaţia descrisă adineaori. Corpul astral, care în mod normal trebuie să atragă în interior Eul abia după pubertate, pentru ca apoi, la începutul anilor ‘20, Eul să poată apărea în deplina lui înflorire, corpul astral atrage înăuntru organizarea Eului deja începând cu perioada schimbării dinţilor sau de la vârsta de nouă, zece, unsprezece ani, iar noi observăm această deşteptăciune anormală şi, în primă instanţă, ne bucurăm de ea. Dar când vin anii de mai târziu, vârsta de opzsprezece, nouăsprezece, douăzeci de ani, organizarea Eului e prea adânc cufundată în corpul astral. Şi atunci avem starea descrisă şi apar fenomenele pe care le-am descris. Şi acum esenţialul este că un asemenea om, care la vârsta caracterizată ne îngrijorează prin hiperdeşteptăciunea lui, trebuie tratat într-un anumit fel. Înainte de toate, apar acele situaţii – după ce am descris caracteristica, vom auzi şi unele sugestii pentru cele ce avem de făcut în particular – când medicul şi preotul trebuie să-i dea sfaturi pedagogului, pentru ca acesta să poată înţelege ce are de făcut, la rândul său, pentru vârsta amintită. Dar mai întâi aş dori să continuu caracterizarea. Acum trebuie să facem legătura între consideraţiile din ultimele zile.

Ei bine, dar se mai poate întâmpla şi acest lucru, ca acum corpul eteric să fie atras, la rândul său, prea puternic de complexul format din corpul astral şi Eu, se poate întâmpla ca, în stare de veghe, corpul astral şi Eul să se implanteze prea puternic în corpurile fizic şi eteric. Atunci iau naştere stările care, privite din interior, se prezintă în aşa fel încât astralul pătrunde prea mult în interiorul organelor, nu se poate uni în mod just cu organele. Aceasta e starea care, tot aşa, se manifestă ca un revers patologic al unei stări vizionare, cum apare aceasta, de exemplu, la Sfânta Tereza, tot astfel cum prima stare pe care am descris-o este un revers patologic al stării în care există sentimentul prezenţei unor entităţi spirituale. Avem, pe de o parte, o introducere a stării de somn treaz în conştienţa luminoasă. La personalităţile de felul celor descrise, avem contrariul: introducerea vieţii de vis în viaţa de veghe, cu aceste fenomene însoţitoare despre care am vorbit. Pentru că aceasta este, de fapt, o stare de veghe, nu apar vise, ci apare o viaţă de vis activă, care se manifestă în acel fel de a vorbi la care ne-am referit şi în acea intimă întoarcere exagerată spre interior a impulsurilor de voinţă. Acesta este reversul patologic al visului; aici este prezentă o activitate, în locul pasivităţii care apare în starea de vis.

Acum avem cel de-al doilea aspect. Avem atragerea în interior, de către corpul eteric, a Eului şi a organizării astrale. Omul se implantează foarte puternic cu Eul şi corpul astral şi corpul eteric în organizarea fizică, dar această organizare fizică nu poate primi lucrurile în diferite organe. Rămâne o astralitate nefolosită în diferite organe. Apare reversul patologic a ceea ce am cunoscut drept al doilea stadiu la ceilalţi, acel al doilea stadiu la care senzaţiile sunt incitate, aş zice, din interior, când curentul merge din interior spre simţuri. Acum, în cazul contrar, el merge spre interior, spre organe, ia în stăpânire organizarea, apar acele stări care apar întotdeauna când avem un organ fizic sau un organ eteric şi acesta e scăldat în valurile corpului astral, ale organizării Eului, iar acestea nu se pot uni în aşa fel încât să se poată vorbi de o unire saturată a corpului fizic cu corpurile eteric şi astral. În organe există un rest din componentele superioare corespunzătoare organelor. Ceea ce se revarsă de obicei în viziunea asemănătoare impresiei senzoriale, în viziunea de coloratură senzorială, care poate fi o revelare a lumii superioare, se revarsă acum spre interior, vrea să cuprindă organul. În loc să capteze mai mult din exterior spiritualul şi nu ceva sensibil, se revarsă spre interior, cuprinde organul, se manifestă prin convulsii, prin toate acele forme care apar în epilepsia propriu-zisă sau mascată, se manifestă prin faptul că organizarea Eului şi cea astrală se implantează prea puternic în organizarea fizică, şi aceasta forţează şi corpul eteric să se unească atunci cu ele. Vedem prea bine posibilitatea ca prima stare pe care am descris-o să evolueze spre a doua şi adeseori chiar se întâmplă în viaţă, lucru care ar trebui împiedicat prin răspândirea unei autentice medicine pastorale. Nu observăm prima stare, o găsim interesantă. Observăm abia a doua stare, când apare, în care se manifestă convulsiile, fenomenele epileptice, dar în care nu se mai manifestă hipertrofia memoriei în detalii, nici hipertrofia imboldurilor interioare de voinţă, ci, prin faptul că organizarea astrală şi organizarea Eului sunt împinse spre interior, prin faptul că organizarea astrală nu se adaptează anumitor forme de organe, intervine acum stingerea amintirii. În loc ca amintirea, aşa cum se întâmpla în starea anterioară, să se ataşeze de detalii, doar că atunci detaliile nu erau guvernate de logică, ci exista un curent al amintirii care curgea mereu, desfăşurându-se în asociaţii arbitrare de idei, acum vedem amintirea întreruptă; porţiuni întregi nu mai revin în memorie (planșa 6). Aceasta poate merge atât de departe, încât un asemenea pacient să prezinte ceva ca şi cum ar avea două feluri de conştienţă. Amintirea se ataşează, de exemplu: de organele superioare – căci în amintire, în memorie e angajat omul întreg –, se ataşează de organele superioare, nu are legătură cu organele inferioare, şi invers. În cealaltă parte a succesiunii ritmice – căci asemenea lucruri se pot succeda ritmic – e invers, organele superioare devin inactive în cadrul amintirii, organele inferioare devin active, şi la un asemenea om se desfăşoară unul lângă altul două curente de conştienţă. Într-o stare de conştienţă, el îşi aminteşte mereu tot ceea ce s-a desfăşurat în această stare de conştienţă, în cealaltă, ce s-a petrecut în cadrul ei; dar el nu ştie niciodată, când se află într-una din aceste stări de conştienţă, care a fost conţinutul celeilalte stări. În această regiune vine apoi declinul.

Planşa 6
plansa 6

[măreşte imaginea]

Vedeţi dvs., aici avem reversul, reversul patologic a cea ce la sfânt, hai să folosim această expresie, ca să avem un termen – medicina actuală nu are nici un termen pentru desemnarea acestei stări –, a ceea ce la sfânt a intervenit în stadiul al doilea. În jurul acestuia apare o lume, care este vizionară, dar are un conţinut spiritual, el trăieşte afară, în lumea spirituală, are impresii interioare care provin din lumea spirituală. Celălalt, persoana patologică, pentru că în karma lui se manifestă o individualitate slabă, astfel încât el este atras de corporalitate, în locul viziunilor purtătoare de spiritual va avea stări convulsive, reprezentări discontinui ale conştienţei, incoerenţă a vieţii curente, şi aşa mai departe.

Dar se poate să apară şi o a treia stare. E vorba de acea stare când, ca urmare a împrejurărilor karmice, corpul fizic a devenit şi el mai slab, după cum întreg restul organizării a devenit, de asemenea slab, astfel încât forţele karmice anterioare nu pot acţiona în suficientă măsură în corpul fizic. Vedeţi dvs., la un asemenea om nu e vorba de faptul că organizarea Eului, organizarea astrală şi corpul eteric sunt atrase de corpul fizic, ci se întâmplă cu totul altceva. La un asemenea om se întâmplă ceea ce trebuie să descriu în felul următor.

Presupuneţi că cineva e sensibilizat în direcţia cealaltă, în direcţia simţurilor, aşadar, în direcţia organizării Eului; în cazul acesta, omul respectiv e hipersensibil la tot ceea ce se revarsă în el prin simţuri, culori vii, sunete vii. Dar la oamenii al căror corp fizic e slab, ca urmare a unor împrejurări karmice, se întâmplă tocmai contrariul. Aceşti oameni nu devin hipersensibili din interior spre exterior, ci devin insensibili în ceea ce priveşte corpul lor fizic, în schimb, ei primesc cu o intensitate uriaşă tot ce vine din cealaltă direcţie, din direcţia voinţei, tot ceea ce se află în lumea fizică exterioară. Ei cad în prada forţei greutăţii, a căldurii şi a frigului. Toate acestea acţionează nu ca asupra unei fiinţe organice, ci ca asupra unei entităţi anorganice, acest lucru suprimă apoi manifestările corpului astral şi ale organizării Eului. Ei sunt ca răpiţi de lume, nu se mai opun lumii exterioare cu intensitatea corespunzătoare, din cauza corpului fizic slab, ei sunt ca o parte a lumii exterioare, dar în sânul fizicului. Este reversul clar a ceea ce am descris drept al treilea stadiu în evoluţia sfântului. Sfântul trece, prin durere, care pentru el se transformă în plăcere, la trăirea lumii spirituale în spiritualitatea ei pură. El numeşte acest lucru “odihna în Dumnezeu” sau “odihna în spirit”. Cel care evoluează în felul pe care l-am descris, odihneşte în forţele oculte ascunse ale lumii fizice, de care însă el nu devine conştient, el nu ajunge la odihna în Dumnezeu, la odihna în spirit, el ajunge la odihna în forţele oculte ale lumii, tocmai în acele forţe cărora el trebuie să li se opună în mod independent, ca om. El dezvoltă reversul celei de-a treia stări a sfântului, reversul patologic, şi aceasta e starea idioţiei, în care omenescul e stins, în care omul odihneşte în natura exterioară, adică în forţele ascunse, dar nu se mai poate manifesta omeneşte, ci numai în ceea ce se petrece de la natură în om, în ceea ce constituie în om continuarea proceselor exterioare ale naturii, a proceselor de vegetaţie: consumul hranei, prelucrarea ei, mişcarea în direcţia în care dau impulsuri alimentele în prelucrarea lor internă, somnul complet treaz, dăruirea faţă de funcţile formei corporale, care însă nu sunt biruite de corpul fizic slab, ci rămân asemănătoare proceselor lumii exterioare, care, pentru că acţionează în om, îi dau omului care e scos în afara lumii, fiind prea puternic ancorat în lumea fizică, nişte impulsuri asemănătoare celor umane.

Avem de-a face cu tot ceea ce reprezintă reversul patologic al odihnei în Dumnezeu. Avem de-a face cu “odihna în natură”. Avem de-a face cu diversele stări paranoice, cu ceea ce în viaţa obişnuită numim stări ale idioţiei, în timp ce stările anterioare sunt mai mult acelea ale omului slab de minte.

Privim astfel în succesiunea în trepte, la sfânt, de la sentimentul prezenţei unor entităţi ale lumii spirituale până departe, în stadiul al treilea, când se transpune el însuşi în lumea spirituală. Vedem astfel reversul patologic al insuficienţei psihopatologice, pe care o putem urmări în primul stadiu. În mod cu totul special putem observa insuficienţa psihopatologică când ea se manifestă în felul descris mai înainte: sub forma unei dorinţe anormale de a hoinări, asociată cu memoria lipsită de logică. Vedem cum apoi aceasta trece în stadiile nebuniei, care însă în stadiul primar îl pot face pe om apt întru totul pentru anumite îndeletniciri ale vieţii exterioare. Vedem apoi adeseori cum acest stadiu trece în cea de-a treia stare, care, de asemenea, poate fi prezentă de la bun început.

Vedem cum cea de-a doua stare poate foarte bine să aibă la bază, în esenţă, faptul că noi nu suntem în stare să ieşim în întâmpinarea anumitor stări dintre naştere şi schimbarea dinţilor. Dacă în această primă perioadă de viaţă copiii nu arată chiar o deşteptăciune hipertrofiată, dar manifestă o puternică sete de a învăţa, care ar trebui să se manifeste abia după schimbarea dinţilor, într-un cuvânt, dacă acele însuşiri care, aşa cum am descris în conferinţele pedagogice, se manifestă în mod normal în perioada dintre schimbarea dinţilor şi pubertate, apar în mod clar deja în prima perioadă, ar trebui să ne îngrijorăm foarte tare, ar trebui să reflectăm la nişte mijloace care să poată înlătura ceea ce acum este patologic, nişte mijloace sufleteşti, spirituale, fizice. Vom mai vorbi despre aceasta. Dar acesta e lucrul care trebuie studiat în legătură cu aceste fenomene, şi anume că în prima perioadă de viaţă, dintre naştere şi schimbarea dinţilor, nu ar trebui să se răsfrângă deja ceea ce e menit să iasă la suprafaţă abia în perioada a doua de viaţă, aşa cum v-am descris ieri.

Al treilea stadiu se poate instala, fireşte, în două feluri. În marea majoritate a cazurilor, omul aduce cu sine această situaţie drept karma sa, aşa cum aţi văzut din descrierile mele. Din cauza celor trăite de el când îşi caută structura corpului eteric, înainte de a fi pătruns în corpul fizic, el intră deja într-o stare anormală. El îşi plăsmuieşte un corp eteric care peste tot nu vrea să intre, nu vrea să intre în inimă şi stomac aşa cum trebuie, ci vrea să le inunde, un corp eteric care introduce prea adânc în organe corpul astral şi organizarea Eului, şi vedem apărând deja la naştere, sau dezvoltându-se cel puţin curând după naştere, deformările fizionomice care ne pot îngrijora. Aceasta a primit denumirea de idioţie congenitală. Dar aşa ceva nu există. Există doar o idioţie karmică, având legătură cu întreaga situaţie de destin a omului. Şi la acest lucru ne vom referi mai exact, ca să înţelegeţi şi faptul că o încarnare care se poate petrece într-un asemenea întuneric spiritual se poate intercala chiar în mod favorabil în karma omului, chiar dacă reprezintă o nenorocire în acea încarnare. Aici începe necesitatea de a privi lucrurile nu doar sub aspectul vieţii pieritoare, ci sub specie aeterni sau sub aspectul vieţii veşnice a omului. Aici apare acel lucru de care ar trebui să se pătrundă o compasiune plină de simţire şi devenită în acelaşi timp înţeleaptă.

Dar, pe de altă parte, stadiul al doilea pe care vi l-am descris poate foarte bine să treacă în cel de-al treilea, şi acest lucru se petrece atunci când în prima perioadă de viaţă a omului, între naştere şi schimbarea dinţilor, nu îşi trimite influenţele doar epoca a doua, ci deja a treia, cea în care omul trebuie să primească în sine organizarea Eului. Dacă la patru, cinci ani, un copil ne întâmpină cu însuşiri care adeseori provoacă incitarea celor din jur, pentru că ei spun: Copilul acesta vorbeşte sau se poartă ca unul de douăzeci de ani – rău destul, dacă aşa este. Fiindcă, în acest caz, organizarea Eului se dezvoltă prea devreme, copleşeşte corpul fizic şi îl face slab. Atunci nu apar idioţia condiţionată karmic, ci idioţia achiziţionată în viaţă, care va putea fi compensată karmic doar mai târziu, dar idioţia, ea apare în cursul vieţii. Dacă ne îndreptăm privirea asupra vieţii cu un simţ plin de pricepere şi abordăm lucrurile din punctul de vedere al medicinei pastorale, vom putea învăţa să stăpânim, pur şi simplu, această boală prin faptul că vom da educaţiei copilului respectiv, în stadiul timpuriu, forma potrivită.

Dar cel care, prin chemarea lui interioară, este îndemnat să observe asemenea lucruri, ar trebui să le observe nu numai în măsura în care sunt fenomene individuale izolate – în acestea, bineînţeles că el trebuie să se poată adânci cu deosebită dragoste –, ci el trebuie să dezvolte şi o înţelegere a unor asemenea fenomene dacă devin generale. El trebuie să dezvolte o înţelegere pentru a vedea cum sunt provocate uneori asemenea lucruri.

Noi am văzut, dragii mei prieteni, că în pedagogia deceniilor anterioare au intrat nişte lucruri pe care, din punctul de vedere al unei pedagogii sănătoase cum se vrea pedagogia Waldorf, tocmai că trebuie să le combatem, lucruri care au devenit oamenilor extraordinar de dragi. Asupra acestui fapt trebuie atrasă atenţia, în cadrul pedagogiei noastre Waldorf, uneori cu crudă asprime, asupra unor lucruri cum ar fi, de exemplu, aceste lucrări Fröbel, care, am spus acest lucru, nu sunt luate din viaţă, ci din intelect, care sunt efectuate în grădiniţe înainte de schimbarea dinţilor, care nu sunt o imitare a vieţii, ci construcţii intelectuale, aşa cum sunt practicate. Aşa se întâmplă că în viaţa copilului între naştere şi schimbarea dinţilor sunt preluate anticipat nişte elemente care şi-ar avea locul abia în a doua perioadă de viaţă, între schimbarea dinţilor şi pubertate. Este provocat, pur şi simplu, acel fenomen care se manifestă în primele stadii ale patologicului, aşa cum am descris astăzi. Este provocată o stare maladivă uşoară, care adeseori încă nici nu e considerată patologică, oamenii preferă să nu o considere patologică, pentru că ei nu vor să se constate că toate sunt patologice, dar care, ca fenomen al culturii şi civilizaţiei, trebuie pătruns şi înţeles. Nu trebuie să criticăm, pur şi simplu, dar trebuie să înţelegem cum stau lucrurile, ca să luăm atitudinea justă.

Cu ce avem de-a face? Avem de-a face cu o educaţie greşită în primii ani ai copilăriei. Al doilea stadiu de viaţă este introdus în mod anticipat în primul, se stimulează tot ceea ce produce o vorbire automată şi o voinţă din interior, fără adaptare la lumea înconjurătoare. Admiteţi că aici avem puţin din ceea ce am descris drept primul stadiu patologic, o primă atingere, creat prin faptul că educaţia a fost greşită în direcţia descrisă. Ce urmează? Dorinţa de hoinăreală, o sete care nu poate fi desemnată în întregime ca patologică, dar care posedă, totuşi, o anumită caracteristică, de a ţine seama, la o anumită vârstă, numai de tine însuţi, de a nu ţine seama de lume: să lăsăm lumea exterioară, să colindăm, chef de hoinăreală! Acest lucru are legătură, fără îndoială, cu nişte fenomene ale epocii, care îşi au originea, dacă îmi permiteţi să spun astfel, într-o educaţie patologică sau cel puţin într-o educaţie cu o primă atingere a patologicului. Observaţi acum acest lucru. Observaţi-i pe mulţi dintre tinerii noştri – nu vreau să critic acest aspect, lucrurile sunt pe deplin îndreptăţite –, ei sunt aici pentru că se unesc cu ceea ce se s-a întâmplat cu kali yuga [ Nota 5 ], pentru că există o afinitate între acest mod uşor patologic de a fi şi ceea ce produce kali yuga. Toate aceste lucruri sunt legate între ele, dar trebuie să le studiem sub aceste două aspecte. Studiaţi acest lucru şi veţi vedea cu uşurinţă primele semne a ceea ce am descris. Acest lucru se exprimă cu claritate în cheful de hoinăreală, dar într-un stadiu extrem. Ascultaţi odată discuţiile lor, eşti disperat văzând ce puţin abordabili sunt pentru ceea ce le spui şi cum repetă la nesfârşit nişte detalii pe care le numesc “trăirea” lor, revenind iar şi iar la acelaşi lucru. Nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau nicidecum să prezint acest lucru drept ceva care poate fi judecat în sens filistin, dar vreau să arăt că asemenea fenomene pot fi înţelese în adâncurile lor numai dacă acordăm toată atenţia acelui raport pe care vi l-am descris zilele acestea şi care constă în faptul că există întotdeauna o treaptă spre viaţa spirituală şi reversul polar al acesteia spre propriul trup. O nouă treaptă spre lumea spirituală, în cazul sfântului, o nouă treaptă mai adânc în trup, până la convulsiile şi epilepsia aceluia care va deveni un caz patologic, şi aşa mai departe. Aceasta este relaţia. Şi dacă vă gândiţi că deja şi în electricitatea exterioară şi în magnetismul exterior unul dintre poli este întotdeauna dependent de celălalt, veţi înţelege starea labilă care poate exista în viaţă între un pol şi celălalt, care însă nu poate fi sesizată cu această sensibilitate grosolană, aşa cum se întâmplă adeseori pe baza concepţiei materialiste despre lume, dar care poate fi sesizată cu acea subtilitate pe care ne-o dă conştienţa faptului că există opoziţii polare şi, totodată, atracţia pe care o exercită un pol asupra celuilalt, şi atunci ajungem să aflăm despre ce poate fi vorba într-un caz sau în celălalt. Numai astfel învăţăm să privim în străfundurile entităţii umane. De aici vom continua mâine.