Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

COLABORAREA DINTRE MEDICI ŞI PĂSTORII SUFLETEŞTI
CURS DE MEDICINĂ PASTORALĂ

GA 318


CONFERINŢA A ŞASEA

Dornach, 13 septembrie 1924

Dragii mei prieteni! L-am studiat pe om în esenţă, deşi am lăsat ca şi celălalt aspect să-şi proiecteze lumina, în măsura în care acesta se dezvoltă în viaţa sa pământească, într-o direcţie sau alta, ieşind din cadrul a ceea ce putem considera normal, mergând spre patologic, sau şi în cealaltă direcţie, care îl pune într-o legătură cu o lume spirituală reală.

Vrem să încercăm astăzi să trecem dincolo de viaţa umană luată izolat, dincolo de viaţa omului în măsura în care aceasta reprezintă o viaţă pământească izolată, pentru a vedea mai întâi, printr-un exemplu mai mult sau mai puţin uşor de înţeles, cum şi în asemenea stări care, aş spune, se află într-o opoziţie polară între starea de atingere cu lumea spirituală şi aceea de coborâre în corporalitate, în cele naturale, pentru a vedea cum se prezintă în cazul unor asemenea procese elementul care străbate vieţile pământeşti repetate. Căci aşa stau lucrurile: medicul, dacă vrea să-şi exercite profesia, trebuie să se situeze în sânul lumii spirituale, trebuie să privească lumea sub aspect spiritual, dar nu numai în mod exterior sau intelectualist, ci cu întreaga inimă, cu întreaga sa fiinţă. Dar, deoarece fiinţa umană trece cu adevărat prin vieţi pământeşti succesive, deoarece cauzele dintr-o viaţă pământească trec, pe cale spirituală, în cealaltă viaţă pământească, devenind active în om, karma nu trebuie să rămână pentru noi o frază, ci trebuie să înţelegem treptat şi felul în care trebuie să ne raportăm, ca terapeuţi, faţă de karma. Pentru aceasta trebuie să-i înţelegem, înainte de toate, acţiunea în raport cu elementul patologic şi cu elementul vizionar.

Preotul, dacă vrea să aprofundeze în mod just fenomenele vieţii şi să se îngrijească de sufletele încredinţate lui, dacă vrea să fie un adevărat păstor sufletesc, are şi el nevoie să vadă importanţa spiritualului pentru ceea ce ne întâmpină în viaţa fizic-pământească. Numai în acest caz va putea trata el oamenii de pe Pământ în mod just din punctul de vedere al spiritualului.

Aici ne sare imediat în ochi un anumit lucru, pe care astăzi, de pe poziţiile înalte, iluministe, l-am putea privi cu un anumit dispreţ, dar, dacă am face-o, urmaşii noştri din secolele îndepărtate ne-ar plăti cu aceeaşi monedă. Căci ei ar face cu noi exact aşa cum face cu strămoşii săi omul situat astăzi pe tărâmul aşa-numitei culturi ştiinţifice. Veţi înţelege imediat la ce mă refer.

În privinţa concepţiei asupra bolilor, în decursul evoluţiei omenirii s-a produs o cotitură radicală, şi tocmai la sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului 20 această cotitură îţi putea sări în ochi într-un mod deosebit. Întoarceţi-vă cu câteva milenii în urmă în evoluţia omenirii, la vremurile Vechiului Testament, veţi găsi pretutindeni convingerea: boala vine de la păcat, boala îşi are cauza ei spirituală, în ultimă instanţă, în păcat. Acest lucru era luat foarte în serios. Trebuia să existe undeva o rătăcire sau o greşeală spirituală, drept cauză propriu-zisă, atunci când apărea o îmbolnăvire fizică. Şi această concepţie a mers mai departe. Această concepţie a mers mai departe, astfel că s-a ajuns să se spună: Aici, într-un om unde se află la bază o greşeală sau o anumită rătăcire spirituală care provoacă la el fenomenul bolii, este conţinută o spiritualitate elementară care nu trebuie să se afle în interiorul lui, el este, într-un fel, posedat. – Orice boală însemna o posedare cu spiritualitate ca urmare a unei rătăciri sau greşeli spirituale în vremurile vechi, şi terapia era organizată potrivit cu aceasta. Ea era organizată în aşa fel încât să se găsească mijloacele prin care să poată fi alungată iarăşi afară din om spiritualitatea elementară străină care intrase în el prin rătăcirea spirituală. Această concepţie era radicală, şi anume că o boală nu poate fi înţeleasă dacă nu i se cunoaşte cauza maladivă.

Ei bine, examinaţi ceea ce a apărut în cadrul unei evoluţii absolut consecvente şi care, în ultimul timp, înainte ca psihanaliza, psihologia analitică, să fi intervenit cu diletantismul ei într-un mod atât de îngrozitor, exprimând exact contrariul concepţiei care domnea înainte, spunea: Orice păcat îşi are cauza în boală. – Lumea era convinsă de acest lucru; dacă exista undeva vreun infractor, vreun păcătos, noţiunea de păcat fiind definită într-un mod destul de exterior conform codului de legi al statului, dacă exista undeva un infractor sau un păcătos, se căuta să se intre în posesia creierului său după moarte, a craniului său, pentru a se putea studia organizarea lui fizică. Şi exista convingerea că se vor găsi, cu siguranţă, defectele, semnalmentele. Acestea au şi fost găsite, în multe privinţe, şi s-au făcut nu puţine progrese în acest sens. Oamenii cu o pregătire ştiinţifică serioasă au ajuns la părerea că, dacă omul are o constituţie organică desăvârşită, atunci el nu păcătuieşte. El păcătuieşte din cauză că undeva există un defect corporal: păcatul vine de la boală. Aşa merge evoluţia. Ea nu merge în linie dreaptă, ea merge prin opoziţii polare; şi tocmai oamenii care au ajuns la părerea din urmă – astăzi nu o mărturiseşte fiecare, totuşi, ea se află în substrat, în multe cazuri, chiar la cei care din punct de vedere exterior nu sunt situaţi cu totul pe acest tărâm –, aceşti oameni privesc cu tot dispreţul înapoi la acele vremuri în care se spunea: Boala vine de la păcat. Căci ei ştiu, conform opiniei lor, că e just acest lucru: păcatul vine de la boală. Tot aşa, ei ştiu că în bolnav se manifestă un anumit proces material pe care trebuie să-l combatem, să-l anulăm, să-l eliminăm, aşa cum înainte se urmărea alungarea din om a unei lumi spirituale elementare. Pentru cel care priveşte problema în mare, nu există, în esenţă, o deosebire, aşa cum, la urma urmei, dacă privim lucrurile sub aspect interior, nu există o deosebire prea mare între unele izvoare termale pe care medicina materialistă le consideră bune pentru tratament, şi Lourdes. Unul este sfinţit de credinţa religioasă, celălalt de credinţa materialistă. Aceste lucruri trebuie privite, pur şi simplu, într-un mod lipsit de prejudecăţi.

Dar dacă ne mişcăm în asemenea reprezentări, aş spune, mioape din punctul de vedere al gândirii, nu putem ajunge, totuşi, la legăturile reale. De aceea, astăzi aş vrea să vă relatez – şi, de fapt, ar trebui să se prezinte întotdeauna nişte situaţii concrete, când se vorbeşte despre asemenea lucruri –, aş vrea să vă relatez un caz concret, care vă poate clarifica nişte corelaţii mai înalte în problema sănătăţii omului. Vedeţi dvs., în secolul al 19-lea trăia un om. Îl vom cunoaşte mai târziu, aşa cum a trăit el în secolul al 19-lea. Aş vrea să vă conduc mai întâi la una din încarnările lui anterioare – n-aş spune că la cea imediat precedentă –, care a fost decisivă pentru încarnarea sa din secolul al 19-lea, care a avut consecinţele cele mai importante pentru încarnarea din secolul al 19-lea. El, acest om, era încarnat într-un ţinut sudic al Orientului, în Asia, a trăit într-o ambianţă umană unde oamenii iubeau extraordinar de mult animalele. Ştiţi că învăţăturile orientale au ceva extraordinar de cinstit în dragostea pentru animale, şi anume ele extind asupra animalelor ceea ce se numeşte dragostea pentru om şi lucruri. În vremurile vechi, pentru anumiţi oameni din asemenea ţinuturi era absolut firesc să iubească extraordinar de mult animalele şi să trateze foarte bine anumite animale. Omul la care mă refer, care a trăit într-o încarnare anterioară într-o ambianţă unde aceasta era atitudinea faţă de animale, nu era un prieten al animalelor. El era acum, determinat, desigur, de alte încarnări trecute – pe acestea nu vrem să le cercetăm –, un om, în mijlocul unei populaţii iubitoare de animale, care trata extraordinar de rău anumite animale. Le chinuia deja ca băiat, le trata rău, le-a chinuit mai târziu, aplicând animalelor casei tot felul de chinuri, într-un cuvânt, el a devenit, în sensul larg al cuvântului, un chinuitor al animalelor. Această atitudine a provocat cea mai mare indignare în rândul oamenilor printre care trăia. Şi el trăit, de fapt, multe conflicte între dorinţa lui de a chinui animalele, de care nu se putea dezbăra, care exista în el ca un imbold interior – noi am spune astăzi, cu o coloratură materialistă: era vorba de o perversitate a voinţei; între timp, el îşi însuşea, şi acesta a fost lucrul cel mai ciudat la el pe atunci, învăţăturile spirituale pe care le avea populaţia din mediul lui, cu o extraordinară receptivitate, se putea transpune cu totul în ele, avea un simţ fin pentru tot ceea ce învăţa religia în acele timpuri. Dar a ajuns în conflictele cele mai îngrozitoare tocmai cu oamenii cei mai religioşi din jurul lui, din cauză că el chinuia animalele. El chinuia animalele pe care le avea în propria lui casă, mai întâi la părinţi, mai târziu fiind el însuşi un fel de agricultor. Animalele, care îi erau fiinţele cele mai apropiate, pe care orientalii le tratează deosebit de bine, ca şi cum ar face parte din familie, pe acestea el le chinuia îngrozitor.

Ei bine, cum spuneam, nu ne vom opri la o încarnare intermediară, care ar putea intra în discuţie, ea nu are prea mare importanţă pentru viaţa următoare a acestui om. El a trăit iarăşi în epoca noastră, în secolul al 19-lea, în prima jumătate a secolului al 19-lea. În această încarnare, care aparţine, aşadar, într-un sens mai larg, vremii noastre, el s-a născut ca om extraordinar de fricos, care, în frica lui, era nevoit să lege de sine animalele, şi anume câinii. S-ar pute spune că în această înclinaţie, iarăşi, nu cu totul normală, pentru animale, pe care el o dezvolta, exista ceva maladiv. Toate acestea au ajuns să aibă un caracter maladiv, prin faptul că el, propriu-zis, nu dezvoltase o iubire deosebită faţă de câini, ci sentimentul că el trebuie să-i aibă. Tocmai în caracterul relaţiilor lui cu câinii vedem, în primul rând, ceva fantezist, aşa cum vom vedea imediat, dar, în al doilea rând, ceva în care e vizibilă de la bun început o constrângere karmică interioară. De altfel, în această încarnare el este un om extraordinar de înzestrat, care îşi aduce cu sine din acea veche încarnare tot ceea ce a trăit el, în mijlocul populaţiei orientale, drept învăţături spirituale şi religiozitate spirituală. Acestea devin la el nu numai sentiment şi simţire, ci devin practică de viaţă. În decursul vieţii sale, el ajunge nu numai la nişte reprezentări fanteziste despre spiritual, ci ajunge la posibilitatea de a plăsmui poetic, în nişte imaginaţiuni vizionare juste, care îi sunt date cu o forţă elementară de la sine înţeleasă, ceea ce este prezent în mod fizic în viaţa umană şi unde intervin în permanenţă nişte entităţi spirituale, elementare. Acesta este un aspect. Astfel, noi vedem că el este poet, un poet excelent. El este nu numai un poet excelent, ci putem spune, desigur, că tocmai în domeniul dramatic el este acel poet pe care pe continent l-am compara cel mai bine cu Shakespeare. Este vorba de Ferdinand Raimund [ Nota 6 ]. Raimund, cu trăsăturile sale extravagante, cu uriaşul său talent, care scrie creaţii dramatice, care arată că el a adus toate acestea dintr-o încarnare anterioară, posibilitatea de a plăsmui lucruri spirituale, de a le introduce în viaţa umană. Studiaţi puţin “Regele Alpilor şi duşmanul oamenilor” şi aşa mai departe, şi îl putem compara cu Shakespeare, chiar şi prin faptul că este, totodată, un actor important, ceea ce provine şi din faptul că el are tendinţa interioară de nestăvilit de a plăsmui pe scenă, pe baza spiritualului, trivialul şi netrivialul. El este un actor incomparabil, plin de bună dispoziţie, pe scenă – în viaţă, cu totul sub influenţa celuilalt aspect, care îi vine din viaţa anterioară de la chinuirea animalelor. Atât de strâns se amestecă aici patologicul şi genialitatea, care îl mână, pe de o parte, să creeze şi să întruchipeze şi pe scenă, cu adevărată forţă şi putere shakespeareană şi cu dramatism spiritual-sufletesc, patologicul, care îl mână, pe de altă parte, să introducă fantasticul până şi în viaţa exterioară. Ei bine, trebuie să studiem o trăsătură deosebită la această individualitate a lui Ferdinand Raimund.

Vedeţi dvs., în chinuirea animalelor, care într-o încarnare anterioară era pentru el o nevoie, el resimţea un fel de voluptate, el făcea acest lucru cu plăcere, chinuia animalele din plăcere interioară. De aceea, în timpul încarnării pământeşti el nu a ajuns la conştienţa faptului că acest lucru e ceva rău. Dar, după ce a trecut prin poarta morţii, el a ajuns să-şi dea seama. Ei bine, ceea ce trăim trecând prin poarta morţii şi mergând apoi mai departe, de la moarte la o nouă naştere, se exprimă, în primă instanţă, într-un sens mai larg, în organizarea capului. Aici rezidă momentul, ceea ce aducem cu noi ca talent. El a adus cu sine talent din belşug. Dar aici se mai manifestă şi altceva, care iese la lumină în sistemul ritmic superior, în sistemul respirator. Căci omul, dacă vi-l reprezentaţi pe om în mod schematic, este construit astfel (vezi desenul): sistemul metabolismului şi al membrelor, sistemul ritmic, sistemul neuro-senzorial.

Planşa 7
desen
plansa 5

[măreşte imaginea]

Atunci asupra sistemului neuro-senzorial acţionează influenţele a ceea ce vine din vieţi pământeşti anterioare, asupra sistemului său ritmic ceea ce este între moarte şi o nouă naştere, iar ceea ce este pe Pământ acţionează exclusiv asupra sistemului metabolismului şi al membrelor.

Ei bine, tot ceea ce a putut trăi această individualitate, care este acum Ferdinand Raimund, ca amarnică remuşcare, ca înţelegere care aduce lumină, zdrobitoare pentru suflet, după moartea din acea încarnare anterioară, în legătură cu dorinţa lui de a chinui animalele, toate acestea şi-au exercitat influenţele în stările dintre moarte şi o nouă naştere şi i-au influenţat sistemul ritmic. S-au manifestat în sistemul ritmic prin faptul că au acţionat până în fizic. Căci în fizicul capului avem influenţele-ecou ale vieţii pământeşti trecute, în fizicul sistemului ritmic avem influenţa vieţii dintre moarte şi o nouă naştere.

În embriologie puteţi aproape atinge cu mâna acest adevăr, chiar şi din punct de vedere exterior fizic-sensibil. La această individualitate a lui Ferdinand Raimund vedem în sistemul lui respirator, în sistemul ritmic respirator, cum acţionează întreaga remuşcare, înţelegerea amară care îl năpădeşte, atunci când, după acea viaţă pământească decisivă, a ieşit prin poarta morţii. Şi prin aceasta el e determinat să dezvolte ceea ce trebuie să ducă la un fel de neregularitate a respiraţiei, la o preluare redusă de oxigen, la o prea puternică impregnare cu acid carbonic, neregularităţi ale respiraţiei care, privite sub raport fizic, provoacă toate acele stări de anxietate, dar care pot fi purtătoare ale unor entităţi elementare ale fricii. Tot ceea ce trăieşte în neregularităţile respiratorii, care nu lasă ca în procesul respirator să fie cantităţi potrivite de oxigen şi acid carbonic, atrage fiinţele elementare ale fricii. Acest lucru îl puteţi urmări foarte bine în “Regele Alpilor şi duşmanul oamenilor”. Acest lucru era deosebit de bine dezvoltat la Ferdinand Raimund, el era, ca să zicem aşa, “predispus”, dacă vrem să folosim expresia erudită, să-şi facă din sistemul respirator purtătorul fiinţelor elementare ale fricii.

Asemenea fiinţe elementare ale fricii nu sunt însă numai fiinţe elementare ale fricii, ci, dacă aduci totodată cu tine, din alte vieţi, ceea ce avea Ferdinand Raimund în cap drept concepţii sufletesc-spirituale din vieţile pământeşti trecute, care îi fac dramele atât de interesante, vedem că prin influenţa acestor demoni ai fricii, care vin pe această cale, karma se desfăşoară într-o direcţie absolut precisă. Vedem în mod absolut clar cum aceşti demoni ai fricii tind cu putere să se manifeste sub formă maladivă în sensul karmei. Ei se revarsă, aş spune, în imaginaţiunile pline de fantezie, în imaginaţiunile care ajung până la viziuni – căci la baza dramelor lui Raimund se află un element vizionar –, ei se revarsă în elementul vizionar şi fac prin aceasta ca omul să dezvolte şi în viaţă ceva fantastic. Şi în acest fel în karma este întreţesut un curent, care se manifestă printr-un talent de o uriaşă genialitate. Unul dintre curente se manifestă într-o creaţie artistică deosebită, celălalt curent se manifestă, în paralel, în viaţă, într-un fel de fantasmagorie, care însă nu se manifestă în exterior, pentru că zace în sistemul ritmic, care este pe jumătate interior, dar care în organele sale inferioare se manifestă iarăşi în aşa fel încât se extinde asupra vieţii exterioare, dar se repercutează iarăşi şi înspre interior, şi din această cauză individualitate sa genială a fost însoţită de o trăsătură cu adevărat patologică. Şi această trăsătură, această trăsătură patologică apărând sub forma unor demoni ai fricii, a devenit vehiculul pentru manifestarea karmei.

Putem citi în mod direct karma lui Ferdinand Raimund. Raimund e nevoit să ţină un câine. El e un fantezist. El face ce nu fac alţi oameni. Putem înţelege acest lucru, putem avea chiar simpatiile noastre pentru acest lucru. Căci putem spune, desigur, dragii mei prieteni, că avem mai multă simpatie decât pentru masa vreunui burghez ajuns consilier comercial la masa curţii regale, când percep că Raimund, pe baza unei toane fanteziste, se aşază lângă câinele său şi ia ceva din mâncarea câinelui, ca să o consume. Aşa ceva face Raimund. Priviţi felul cum intervine aici consecinţa karmică a faptului că a chinuit animalele în încarnarea trecută. Priviţi cum, pur şi simplu, acest fapt este transformat prin remuşcarea de după moarte, şi chinuirea de odinioară a animalelor duce la o ispăşire fantastică, dar această ispăşire fantastică are loc într-un mod şi mai aspru. Imediat după aceasta vin demonii fricii şi colaborează la realizarea karmei. Pe Ferdinand Raimund îl cuprinde ideea: câinele e turbat, eu am mâncat din mâncarea lui, m-am molipsit de turbare! – Ei bine, dvs. vedeţi cum Raimund e cu totul zdrobit. În timp ce pe scenă face uneori lucrurile cele mai geniale – în momentul când a ieşit din viaţă, e apucat de idei obsesive, apare sentimentul că s-a molipsit de turbare.

Apoi el întreprinde, de exemplu, o călătorie cu un prieten. Ei merg de la Viena la Salzburg; aici îl cuprinde această idee, că e molipsit de turbare, că trebuie să se întoarcă imediat la Viena, pentru a se trata. E o călătorie chinuitoare pentru el şi pentru prieten, dacă urmărim această călătorie. Vedem pretutindeni patologicul urmărind pas cu pas genialul. Ei bine, el este foarte bine tratat, Ferdinand Raimund, pentru că oamenii îl îndrăgesc extraordinar de mult. Cu timpul, se îndepărtează de această idee. Este, într-adevăr, ceva ca o vindecare cu ajutorul vieţii, al prietenilor, al tuturor lucrurilor bune care îi vin din diferite părţi, pe care el nu le acceptă bucuros, pentru că este şi rămâne un ipohondru, pentru că demonii fricii, când nu îl chinuiesc cu una, îl chinuiesc cu alta. Astfel pendulează el mereu între Raimund umoristul şi Raimund ipohondrul. Dar cel puţin a scăpat de această idee că ar fi turbat. Această idee a durat ani de zile. Dar el rămâne încătuşat de animale. Peste zece ani are iarăşi un câine, şi iată, pe când se joacă odată cu câinele, acesta îl muşcă acum cu adevărat. Reapare ideea – curios lucru, s-a şi constatat că câinele suferea de turbare, era însă ceva absolut minor –, Raimond e acolo, e muşcat de câine, are turbare! Raimond pleacă la Pottenstein, îşi trage un glonte în cap, care intră în fosa cerebrală posterioară şi se fixează foarte adânc. El nu poate fi operat; Raimund moare din cauza împuşcăturii cam peste trei zile. Vedeţi, de prima “idee nebunească”, ca să spunem aşa, scapă, dar karma a acţionat mai departe.

E un caz în care karma se manifestă cu o acurateţe rară; căci, ia gândiţi-vă la următorul lucru: Din punct de vedere subiectiv, nu este întru totul o sinucidere, fiindcă Raimund nu este pe deplin responsabil, din punct de vedere subiectiv nu e chiar o sinucidere. Nici din punct de vedere obiectiv nu e o sinucidere deplină, fiindcă dacă pe atunci s-ar fi putut opera în acel loc, Raimund ar fi fost salvat. Dar pe atunci nu se putea opera în acel loc, glonţul a trebuit să fie lăsat înăuntru şi aceasta a dus peste trei zile, la moarte. Nu este o pură sinucidere, nici sub aspect subiectiv, nici sub aspect obiectiv. Aşadar, nu putem spune că aici la karma se adaugă ceva din cauza sinuciderii. Karma nu se continuă, ea s-a epuizat cu ceea ce a trăit în această viaţă până la punctul final, până la felul cum s-a realizat intenţia sinucigaşă. Dar vedem, efectiv, vizbil în mod clar, cum se manifestă influenţele karmice din viaţa anterioară, acestea se manifestă în aşa fel încât noi putem spune, ei bine, că am văzut următorul lucru.

Am văzut că există oameni – ei sunt aici în virtutea unei predispoziţii karmice deosebite, pe care am studiat-o numai în ceea ce priveşte viaţa pământească –, există oameni predispuşi să-şi aibă Eul lor, corpul lor astral, corpul lor eteric, fie imediat, fie treptat, în etape, în aşa fel încât ei să pătrundă pe cale vizionară în lumea spirituală: Sfânta Tereza, Mechtbild von Magdeburg şi mulţi alţii. Avem asemenea personalităţi, care prezintă o anomalie într-una din direcţii, în direcţia spiritualului. La cei care prezintă o asemenea anomalie în această direcţie nu e nevoie să ne adâncim în detaliile karmei. Bineînţeles că e ceva de natură karmică. Dar nu e nevoie să ne adâncim în detaliile karmei. Pentru că înţelegem cazul în cadrul unei singure vieţi pământeşti.

Tot aşa, pe de altă parte, situaţia pe care am studiat-o ieri. Vedem cum oamenii se dezvoltă anormal în direcţia organismului lor fizic-eteric şi astfel se cufundă mai mult în corpul lor fizic şi devin atunci patologici, aşa cum v-am descris ieri, în trei etape. Aspectul patologic este prefigurat în karmă. Dar nu trebuie să mergem decât până la faptul general că la personalităţi cum este Sfânta Tereza individualitatea a devenit în alte vieţi pământeşti trecute deosebit de puternică, pe când la psihopaţi sau la personalităţile patologice pe care le avem aici în vedere, individualitatea s-a dezvoltat foarte slab, de aceea componentele superioare sunt atrase de componentele inferioare ale fiinţei. Din nou, nu trebuie să mergem decât până la caracteristica generală a individualităţii, nu trebuie să examinăm karma în amănunt.

Ei bine, dar în Ferdinand Raimund noi avem o personalitate ciudată. Ea nu s-a dezvoltat numai în direcţia vizionarismului, ci este prezentă, concomitent, şi cealaltă evoluţie. E vorba de nişte opoziţii polare, care în viaţă se ciocnesc necontenit. Amândouă aspectele se găsesc în personalitatea lui; patologicul şi genialitatea se întrepătrund tocmai în el, pe de o parte, în mod minunat, pe de altă parte, într-un mod groaznic. Atunci aici este nevoie să întrăm în detaliile concrete ale karmei. Aici trebuie să înţelegem, fără îndoială, cum acţionează karma pentru a forma cei doi poli şi pentru a-i menţine uneori separaţi, pentru a-i face uneori să interacţioneze. În dramele lui Ferdinand Raimund veţi găsi numeroase pasaje faţă de care vă puteţi spune: Aici acţionează viziunea sa spirituală, dar aici acţionează, totodată, ceea ce vine de la demonii fricii. Vedeţi uneori acest lucru în forma dramatică.

Dvs. vedeţi, ajungem într-un mod absolut de la sine înţeles, dacă urmărim în acest fel nişte caractere umane, la nişte consideraţii karmice şi de aici trebuie să vedem ce unilateral sunt privite lucrurile dacă luăm, pe de o parte, teoria abstractă, care a existat în cadrul anumitor curente de civilizaţie ale Antichităţii: Boala vine de la păcat, în om acţionează numai spiritualitatea anormală. Bineînţeles că lucrurile pot fi afirmate sub această formă abstractă, ele rămân teorii şi atunci când tratăm un om potrivit cu ele. Şi celălalt lucru este o unilateralitate abstractă, când spunem: Păcatul vine de la boală –, şi în viaţa umană trebuie să combatem nişte substanţe fizice, nişte procese fizice. Trebuie să abordăm aspectele concrete, aspectul concret al organizării umane, felul cum se raportează corpurile superioare unele faţă de altele, dacă sunt atrase unele de altele sau dacă se îndepărtează de cele inferioare, şi trebuie să putem vedea, în mod corespunzător, într-o asemenea interacţiune dintre genial şi patologic, cum e cazul la Raimund, acţiunea karmei. Căci, dacă ne însuşim o înţelegere pentru asemenea lucruri, vom găsi în viaţă posibilitatea de a adăuga, la ceea ce realizăm în procesul fizic de vindecare, cuvântul, de acesta avem nevoie drept completare a procesului fizic de vindecare. Vom ajunge, fără îndoială, să nu vedem totul, în mod prezumţios, numai în procesul fizic de vindecare, ci să ştim că în anumite cazuri e necesar să adăugăm procesului vindecării aspectul moral. Acesta nu trebuie să constea în faptul că devenim nişte consolatori filistini şi că ne apropiem de bolnav cu tot felul de consolări filistine. De regulă, acestea au puţin efect, căci bolnavilor nu le prea place aşa ceva, lor nu le plac în mod deosebit consolările mătuşelor amatoare de ceai şi ale bunilor unchi fumători de pipă. Dar lor le place extraordinar de mult ceea ce se manifestă într-o comportare naturală, în “cum”-ul, nu în “ce”-ul felului de a vorbi. Dar în aşa ceva ne transpunem în mod absolut instinctiv, dacă suntem înclinaţi să ne situăm concepţia despre lume şi înţelegerea vieţii şi studierea vieţii într-o asemenea lumină care e compatibilă cu contextele spirituale, aşa cum poate fi ea compatibilă atunci când putem lua absolut în serios nişte exemple cum este cel amintit adineaori.

Nu putem vedea, dragii mei prieteni, activitatea spirituală numai în tirade, numai în discursuri religioase de felul tiradelor, ci viaţa spirituală trebuie dezvoltată în contact cu realităţile. Căci numai dacă percepem viaţa spirituală în sânul realităţilor putem aplica perceperea vieţii spirituale pentru a-i oferi omului tratamentul necesar. Atunci ea poate fi aplicată omului sănătos şi omului bolnav. Şi anume, dobândim un instinct pentru a sesiza orientarea unei anumite stări maladive, care se manifestă într-un fel sau altul. Vom vedea că putem aborda în acest fel şi îmbolnăvirile fizice, dar trebuie să ne croim mai întâi un drum pentru a vedea aceste lucruri şi în îmbolnăvirile fizice. Atunci veţi vedea, atunci veţi ajunge să înţelegeţi aceste lucruri, dacă veţi studia asemenea aspecte, care ar putea fi înmulţite prin tot felul de exemple. Este interesant să studiem din acest punct de vedere viaţa multor oameni, care au fost naturi de-a dreptul geniale, să o studiem nu de pe poziţia unui mare filistin cum a fost Lombroso. Respingătoare în teoria lui Lambroso nu e marea sa genialitate, aceasta există, dar respingător e faptul că el este un mare filistin, că pe fiecare pagină citim o judecată filistină. Lucrurile stau, desigur, în aşa fel încât aici ştiinţa a creat, într-adevăr, un mare filistin. Dacă, într-adevăr, nu luaţi lucrurile de pe poziţia unui mare filistin, ci le luaţi de pe poziţia înţelegerii lumii, adică a vieţii sensibil-spirituale, atunci, dacă e nevoie în profesia noastră interioară de consolare, dacă e nevoie să-i aducem bolnavului consolarea religiei sau sacramentul, vom oferi acest sacrament cu aura spirituală justă. Dar nu putem face acest lucru fără înţelegerea care trebuie să existe în substrat. Faptul că îi administrăm bolnavului împărtăşania pentru că s-a însănătoşit, ca să nu sufere din cauza însănătoşirii daune sufleteşti, faptul că îi administrăm împărtăşania în mod just, aceasta depinde de faptul că înţelegem sau nu asemenea lucruri.

Vedeţi dvs., are, desigur, un sens – vom mai vorbi despre aceasta – faptul că în completarea procesului fizic de vindecare pentru anumiţi oameni e necesară împărtăşania, când s-au vindecat, pentru ca ceea ce a fost în dezordine în karma să fie pus în ordine. Dar, dacă noi nu ştim acest lucru, nu îl putem introduce în aura sacramentului. Dar, pe de altă parte, şi medicul care înţelege aceste lucruri, care vede în boală karma în acţiune, care intervine, potrivit datoriei, în procesul de vindecare, trebuie să se poată transpune în aceste lucruri în mod just, dacă le înţelege cu întreaga fiinţă, potrivit concepţiei despre lume. Dar dacă medicul se ştie acţionând cu tot sufletul său în om, o dată cu procesele karmice, atunci cu medicul, cu terapeutul, se va întâmpla ceva obiectiv. Atunci misiunea lui de terapeut va deveni cealaltă latură a serviciului divin, va dobândi o trăsătură religioasă şi el va învăţa să se conceapă pe sine drept tovarăş al preotului, drept cel care stă alături de preoţime şi realizează cealaltă latură a serviciului divin; iar vindecarea devine serviciu divin. Cu ajutorul unei înţelegeri antroposofice juste, acele lucruri pe care concepţia materialistă despre lume le-a pus în serviciul naturii, adică a făcut din ele un dans în jurul viţelului de aur, în sensul ebraic, aceste lucruri pot fi transformate din nou în serviciu divin. A transforma totul în viaţă, şi în artă, şi în religie, în serviciu divin, aceasta este ceea ce poate fi, la urma urmelor, misiunea medicinei pastorale celei mai cuprinzătoare care poate fi practicată în cadrul mişcării antroposofice. Dar începutul trebuie să fie făcut prin faptul că, în primă instanţă, această medicină pastorală este expusă aici, chiar şi numai sugerând lucrurile, pentru cei de la care trebuie să vină acţiunea pentru ambele aspecte ale adevăratului serviciu divin, pe baza unor substraturi spirituale.

De aceea, medicina pastorală este expusă, în primă instanţă, pentru preoţi şi medici, în cadrul mişcării antroposofice, iar aceştia vor găsi apoi posibilitatea de a o urmări mai departe cu cunoaşterea despre natură şi spirit, dar şi de a impregna cu aceasta tocmai acele tărâmuri ale vieţii care se află în cadrul misiunii lor.

Despre acestea vom vorbi mâine mai departe.