Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

COLABORAREA DINTRE MEDICI ŞI PĂSTORII SUFLETEŞTI
CURS DE MEDICINĂ PASTORALĂ

GA 318


CONFERINŢA A NOUA

Dornach, 16 septembrie 1924

Dragii mei prieteni! Aţi văzut ce necesar este să apropiem starea maladivă de viaţa şi trăirea spirituală a omului, iar înţelegerea care trebuie adusă în întâmpinarea stării de boală, tocmai din cele două direcţii care întră în primul rând în discuţie pentru o medicină pastorală, poate veni, propriu-zis, numai de la un asemenea mod de a privi lucrurile. De aceea, astăzi ne propunem să studiem încă o dată starea de boală în legătură cu viaţa spirituală, din acel punct de vedere care poate aduce cea mai multă lumină asupra esenţei stării de boală.

Noi, ca oameni, trăim alternativ în cele două stări, starea de veghe şi starea de somn. Ştiţi deja cu toţii ce trebuie să spunem, în general, despre aceste lucruri, drept conţinut al concepţiei noastre despre lume.

Astăzi vom examina mai precis ce se petrece, de fapt, în om în timpul somnului. Avem propriul corp fizic, propriul corp eteric. Avem propriul corp astral şi propriul Eu. Să ne îndreptăm privirea mai întâi asupra corpurilor fizic şi eteric: ştim că acolo, în interior, în virtutea a ceea ce sunt ele, acest corp fizic şi acest corp eteric, au loc anumite procese, procese care de la adormire până la trezire sunt independente de influenţele corpului astral şi ale Eului. Într-o organizare cum este aceea a omului, noi avem de-a face cu nişte procese care, în primă instanţă, nu sunt, de fapt, deloc adaptate, aşa cum trebuie să se desfăşoare ele, organizării umane. În corpul fizic avem de-a face cu nişte procese fizice. Procese fizice au loc afară, în regnul mineral. Ele sunt adaptate acestui regn. Ele nu sunt adaptate totalităţii formei umane în calitate de corp fizic. Şi totuşi, corpul fizic al omului este dăruit, ca să spunem aşa, de la adormire până la trezire, proceselor fizice, aşa cum regnul mineral este dăruit proceselor fizice. Trebuie să fim atenţi la această contradicţie care se manifestă în om tocmai în timpul somnului. Corpul fizic trebuie să fie o lume de forţe şi substanţe acţionând fizic, dar, de fapt, el nu poate fi aşa ceva. Tocmai aceasta este cauza pentru care în timpul somnului în corpul fizic uman au loc nişte procese care, dacă nu sunt din nou compensate, conduc la boală.

Dacă rostim afirmaţii generale cum este aceasta: că somnul ne face sănătoşi, atunci, bineînţeles, într-un anumit sens, aceste afirmaţii sunt juste, dar ele sunt juste numai sub anumite premise şi nu e voie să ne împiedice să privim lucrurile, fără prejudecată, aşa cum sunt ele. Procesele fizice din corpul fizic al omului pot fi benefice pentru om numai dacă în acest corp fizic sunt cufundate Eul şi organizarea astrală, ceea ce se întâmplă din nou o dată cu trezirea, şi acest lucru trebuie să se petreacă în aşa fel încât această stare de veghe să fie întreruptă în permanenţă de starea de somn, pentru că prin această stare de somn începe deconstrucţia din omul fizic, care este mereu prezentă în om şi care trebuie să existe, pentru ca să se poată desfăşura în om viaţa sufletească, viaţa spirituală. Căci de procesele constructive nu se leagă nici o viaţă spirituală, ci numai de procesele de deconstrucţie. Aşadar, prin somn trebuie să se execute atât de multe procese de degradare, încât starea de veghe să se poată desfăşura conform cu această cantitate de procese de degradare, de la trezire până la adormire. Dacă, printr-un somn nesănătos, se dezvoltă o cantitate mai mare de procese de degradare, în organismul uman rămâne un rest de procese de degradare. Atunci în aceste procese de degradare avem cauza internă a bolii.

Dacă ne extindem observaţia şi asupra corpului eteric, rezultă pentru corpul eteric că el nu poate desfăşura în timpul somnului decât procese asemănătoare proceselor care au loc de obicei în regnul vegetal. Când corpul astral şi Eul sunt cufundate în acest corp eteric, aceste procese sunt aduse la un nivel mai înalt. Dar când au loc de la adormire până la trezire, ele se desfăşoară ca în regnul vegetal, aşadar, iarăşi, ele nu sunt adaptate organismului uman, ci pretind o compensare din partea corpului astral şi a Eului. Dacă rămâne un rest nefolosit, avem, din nou, cauze aducătoare de boală. Astfel că putem spune: Somnul ne poate învăţa cum iau naştere în organismul uman cauzele bolii, căci aceste cauze sunt, de fapt, procesele normale ale somnului, care constituie, totodată, baza vieţii spiritual-sufleteşti a omului. Şi aceasta este taina lumii, că pretutindeni unde pătrundem în realitate lucrurile merg în două direcţii. Pe de o parte, în starea de somn a corpurilor fizic şi eteric avem baza evoluţiei spirituale a omului, pe de altă parte, exact aceleaşi procese constituie cauza îmbolnăvirii. Prin aceasta, îmbolnăvirea a fost adusă iarăşi în mod nemijlocit în sânul evoluţiei spirituale, şi noi putem spune: Dacă studiem ceea ce acţionează în corpurile fizic şi eteric ale omului, noi avem în somn, propriu-zis, baza patologiei.

Ei bine, să studiem din acest punct de vedere un om care în timpul stării de veghe nu se cufundă suficient de mult în corpurile sale fizic şi eteric, ceea ce am constatat la debilii mintal, la psihopaţi. Atunci sufletesc-spiritualul unui asemenea om se cufundă în nişte procese de boală, trăieşte în nişte procese de boală, şi pe acest adevăr trebuie să punem un accent deosebit, pe faptul că psihopaţii şi aşa-numiţii bolnavi mintal îşi petrec, de fapt, existenţa lor interioară în compania unor cauze aducătoare de boală. Vedeţi dvs., asemenea lucruri trebuie să fie privite cu exactitate.

Dar să trecem la studierea lumii exterioare. Să examinăm în mod absolut schematic corpul fizic al omului (planşa 10, stânga) şi să cercetăm lumea minerală exterioară care ţine de acesta, tot în mod schematic; vom avea în timpul somnului acolo, în interior, nişte procese în corpul fizic uman din care Eul a ieşit afară. Ele se desfăşoară de la sine, fără un motor interior activ. Dar acest Eu se află peste tot acolo unde se desfăşoară procesele minerale. Căci aici, în aceste procese, se află ceea ce putem numi Eul cosmic. Pe de o parte, avem, aşadar, în procesele corpului fizic-uman, ceva lipsit de egoitate, o sumă de procese lipsite de Eu, cărora le lipseşte Eul. Avem afară, în ambianţa omului, suma proceselor minerale şi a substanţelor minerale impregnate cu Eu, adică impregnate cu toate acele ierarhii care sunt identice cu Eul. Substanţa minerală are Eul.

Planşa 10
plansa 10

[măreşte imaginea]

Să presupunem, de aceea, că observăm în corpul fizic al omului un proces care nu trebuie să fie acolo, care e proces de boală. Îi lipseşte Eul. Cum putem proceda, dacă vrem să-l vindecăm? Putem face acest lucru dacă vom căuta afară, în ambianţa minerală, ceea ce-i lipseşte din direcţia Eului, ceea ce e un surplus de somn în el, ceea ce şi în timpul stării de veghe continuă să fie somn în el. Avem atunci remediul. Dacă îi administraţi omului acest remediu, există aici afinitatea cu organul respectiv; ceea ce îi lipseşte organului bolnav, forţa Eului, îi revine astfel organului bolnav. Vedeţi dvs., acesta este procesul care stă la baza întregii noastre căutări a remediilor în ambianţa naturii anorganice pentru corpul fizic al bolnavului. Trebuie să găsim lucrul corespunzător, care are forţa Eului, şi atunci el va acţiona vindecător. Trecerea de la patologie la terapie se bazează, aşadar, pe o sesizare a legăturilor dintre procesele corpului fizic uman şi procesele lumii exterioare minerale, pe de o parte, dar şi dintre corpul eteric uman şi lumea exterioară care acţionează în vegetale, în plante. Exact aşa stau lucrurile. Dacă observăm că în corpul eteric proliferează ceva din cauza corpului eteric însuşi, dacă observăm: aici corpului eteric îi lipseşte influenţa respectivă a corpului astral; atunci trebuie să căutăm afară undeva în regnul vegetal şi vom găsi remediul corespunzător. Acesta este factorul după care ne putem orienta.

De aici vedeţi că trebuie să cunoaştem spiritul naturii, spiritul din regnurile mineral şi vegetal în cel mai larg cuprins al Universului. Trebuie să cunoaştem spiritul, nu substanţa, pentru că, în realitate, omul trebuie vindecat cu ajutorul spiritului naturii minerale şi vegetale. Numai că dvs. aveţi substanţa în acea stare în care nu e stăpânită în mod just din punct de vedere spiritual, dar ea are spiritul. Şi cel care vrea să vindece fără a cunoaşte spiritul pietrelor şi al plantelor nu poate decât să bâjbâie în întuneric conform indicaţiilor tradiţionale, poate doar încerca dacă un remediu sau altul dă rezultate, pentru că nu va şti niciodată unde îşi are sediul spiritul, într-un mineral sau altul, sau cum este spiritul situat în acesta, astfel că a fi vindecător presupune de la bun început o concepţie spirituală despre lume, şi cea mai mare anomalie a epocii noastre constă, cu siguranţă, în faptul că tocmai în medicină domneşte această groaznică boală a materialismului. Căci în medicină materialismul este o adevărată boală. Această stare de orbire înseamnă a adormi şi a crea substanţe sufleteşti dăunătoare în ştiinţă şi ea ar trebui, de fapt, să fie vindecată. Putem spune, desigur: cel mai bolnav [ Nota 10 ] om al epocii noastre nu este acela care a fost considerat aşa de populaţia europeană a secolului 19-lea, turcul, ci fiinţa cea mai bolnavă a epocii noastre este medicul. Este un adevăr pe care medicii trebuie să-l cunoască şi cel mult teologii, dar aspectul esoteric constă în faptul că problema rămâne în sânul cercului căruia i-a fost destăinuită.

Ei bine, să privim lucrurile şi mai exact. Există oameni care nu sunt psihopaţi sau nebuni în sensul în care am fi îndreptăţiţi să vorbim de psihopatie sau nebunie, dar care, totuşi, potrivit cu expunerile din ultimele zile, se cufundă atât de mult în corpurile lor fizic şi eteric, încât ei intră într-o anumită unire, într-o unire vizbilă cu stările maladive, cu procesele maladive. Ajungem la acei somnambuli, a căror existenţă nu e deloc superstiţie, fenomen care a fost adeseori descris în lume, pe care orice iniţiat îl cunoştea bine, ajungem la acei somnambuli care, în starea lor somnambulică, fac nişte descrieri ale bolilor lor. Ei se cufundă în corpurile lor fizic şi eteric. În timp ce omul normal obişnuit se uneşte cu corpurile fizic şi eteric în aşa fel încât, dacă vrem să ne exprimăm în mod pedant-ştiinţific, putem spune: în timpul stării de veghe, Eul şi corpul astral intră într-o legătură cu corpurile fizic şi eteric, care, în calitatea ei de legătură, este corespunzător saturată –, la un asemenea om bolnav putem spune: Eul şi corpul astral nu intră în corpurile eteric şi fizic, în sens figurat, potrivit cu numărul greutăţii atomice, din corpul astral şi din Eu rămâne un rest care nu se cufundă în întregime, dar care atunci percepe. Numai acea parte din Eu şi din corpul astral care nu se cufundă în corpul eteric şi în corpul fizic poate percepe. Dacă în interiorul omului există un rest superfluu din corpul astral şi din Eu, atunci omul percepe în mod interior. Somnambulii îşi descriu boala. Dar oare cum se poate aşa ceva? Există o altă stare, pe care v-am descris-o, de asemenea, în anumite cazuri, când starea normală e întreruptă în direcţia somnului. Dacă, în timp ce Eul şi corpul astral sunt afară din corpurile fizic şi eteric, dacă atunci în acest Eu şi în acest corp astral se petrec nişte lucruri care nu îşi au locul în spiritual-sufletesc, aşa cum celelalte lucruri descrise nu îşi au locul în fizic-eteric, dacă Eul şi corpul astral trăiesc prea mult spiritual în timpul somnului, aşa cum, de altfel, corpul fizic şi eteric pot trăi prea mult din natură, atunci ia naştere acea clarvedere învecinată cu patologicul. Omul introduce atunci în somn o anumită forţă de a percepe spiritualul. El duce apoi şi în starea de veghe nişte imagini-amintiri ale acestei percepţii spirituale, dar această percepţie spirituală, care se manifestă aici în mod anormal între adormire şi trezire, se revarsă mai ales în vise. Apare în vise vii, şi atunci observăm iarăşi ceea ce orice iniţiat ştie bine: aceste vise, dacă sunt privite în mod just, conţin următorul lucru.

Presupuneţi că bolnavul, bolnavul fizic, are predispoziţia pe care v-am descris-o. El se cufundă cu spiritual-sufletescul său în corpurile fizic şi eteric. Atunci el trăieşte boala în aşa fel încât o descrie în starea somnambulică. El trăieşte procesul prea puternic de degradare care are loc în corpurile fizic şi eteric, el trăieşte un fel de proces regresiv al naturii în corpul său fizic şi în corpul său eteric. Să presupunem acum că el se află afară cu corpul său astral şi cu Eul. Atunci el are trăiri în elementul spiritual al naturii exterioare. Să presupunem că percepem aici, înăuntru, un organ bolnav (planşa 10, mijloc), care e bolnav prin faptul că dă expresie în mod maladiv unui anumit proces exterior. Acest lucru e trăit în starea somnambulică. Atunci este descris procesul interior. Dacă omul se află în starea opusă polar, dacă somnambulismul acţionează în sânul Eului şi al corpului său astral când acestea se află mai mult în afara corpului fizic şi a corpului eteric, dacă ceea ce trăieşte omul sub influenţa proceselor elementar-spirituale ale naturii trece în vise, atunci omul trăieşte spiritualul mineralelor, trăieşte spiritul respectiv al mineralului; şi ce visează el? El visează remediul care îl poate vindeca. Vedeţi dvs., aici aveţi contextul pentru multe vieţi de somnambul. Somnambulul alternează între două stări, pe care le-am caracterizat. Într-una din stări el îşi visează boala, în cealaltă stare îşi visează remediul, şi în faţa noastră stă felul cum erau căutate, în general, în cadrul vechilor Misterii, patologia şi terapia.

Pe atunci nu se experimenta ca în zilele noastre. Pe atunci, oamenii erau aduşi în templu şi transpuşi, de acei preoţi ai templului care aveau pregătirea corespunzătoare, într-un fel de stare somnambulică, şi această stare era dusă până la momentul în care bolnavul îşi descria procesul maladiv. Apoi era provocat somnambulismul polar opus, preotul din templu avea visul care conţinea terapia. Acesta era modul de consultaţie din cadrul vechilor Misterii, care duce de la patologie la terapie. În acest fel era dezvoltată în vremurile vechi arta vindecării, ea era dezvoltată prin faptul că se ajungea la antropologie prin studierea directă a omului, prin vechile forme ale metodelor de cercetare.

Noi nu trebuie să ajungem la aceste metode, ci la acele metode în cadrul cărora, prin trăire imaginativă, ajungem imediat în situaţia de a urmări procesul bolii, în cadrul cărora, prin metoda intuitivă, care ne scoate din om, nu ne duce în interiorul omului, trăim procesul însănătoşirii. Ceea ce în vremuri vechi era un fel de experiment, va trebui să devină tocmai în acest domeniu o observaţie pătrunzătoare. Vedeţi unde se află, propriu-zis, elementul orientativ. Ştiinţa fizică exterioară, care în vremurile vechi era o ştiinţă a purei observaţii, a trecut la experiment, a înlocuit tot mai mult şi mai mult observaţia pură prin experiment. Aici ea are dreptate. Dar ştiinţa vindecării a imitat-o, şi aici nu avea dreptate. Ştiinţa vindecării executa mai demult asupra omului, prin cercetările de la templu, experimentul. Noi trebuie să găsim trecerea de la acest experiment la o observaţie atentă a vieţii pătrunsă de spirit, fecundată prin ştiinţă. Căci cel care studiază viaţa poate sesiza boala pretutindeni. În cea mai simplă manifestare a vieţii cotidiene, care deviază numai puţin de la aşa-numitul aspect normal, se ascunde adeseori un fenomen care, dacă îl studiem în mod just, poate duce la cunoaşterea unor complicate procese de boală, numai să vedem lucrurile în contextul just.

Dar acest lucru conduce la faptul că medicul trebuie să devină, propriu-zis, din ce în ce mai mult adevăratul practician, să parcurgă din nou drumul invers faţă de cel pe care l-a parcurs evoluţia epocii moderne sub influenţa materialismului. Medicul a devenit treptat un savant, şi acest lucru nu are nici un sens. Medicul are sens numai dacă poate folosi mereu legile naturii într-o mobilitate vie, nu dacă le cunoaşte numai în sens abstract. Prin cunoaşterea lor în sensul abstract al cuvântului nu se ajunge încă la folosirea legilor naturii. Aveţi aici problema privită dintr-o direcţie. Ei bine, priviţi-o acum din cealaltă direcţie.

Priviţi-o din cealaltă direcţie, din direcţia din care trebuie să o privească preotul, spunându-vă că misunea preotului constă în a-l conduce pe om spre tot ceea ce îi poate ajuta Eul şi corpul astral să se cufunde, într-un fel, în lumea spirituală, spre tot ceea ce, aşadar, îl face pe om om să fie părtaş la lumea spirituală. Dacă medicul trebuie să privească în mod spiritual în fiinţa umană, să caute pe cale spirituală procesele patologice – ce ar trebui să caute preotul? Preotul ar trebui să caute în ceea ce îl conduce pe om în lumea spirituală, în iubirea pentru lumea spirituală, în pătrunderea lui cu lumea spirituală, aşa cum se prezintă toate acestea în viaţa normală, el va trebui să caute să perceapă tot ceea ce manifestă sufletul uman, în cadrul fenomenelor normale şi anormale, în acest domeniu. Să urmărim acum pentru el procesul invers pe care a trebuit să-l urmărim în cazul medicului. În cazul medicului, noi am spus: Ei bine, dacă el îl face pe somnambul să descrie organul bolnav, atunci acesta descrie, pe baza visului, remediul.

Să luăm din nou în considerare preotul, aşa cum era el în cadrul vechilor Misterii. Pe acesta nu-l interesa, în realitate, numai găsirea remediului, deşi îl interesa, în primul rând, pentru că era în primul rând un prieten al oamenilor, vindecarea. Dar el nu se oprea la vindecare, pe el îl mai interesa şi cu totul altceva. Pe el îl interesa următorul lucru. El vedea că somnambulul observa în vis remediul prin faptul că Eul şi corpul său astral se aflau în lumea spirituală. Ei bine, prin contemplare, el percepea această pătrundere în lumea spirituală, această pătrundere a sufletului în lumea spirituală, şi urmărea revenirea în trup. Ce găsea el aici? El se găsea iarăşi pe drumul spre organele bolnave, bineînţeles, dar acum el ştia, din ceea ce percepuse afară, cum acţionează în acest organ corpul astral şi Eul în stare de sănătate. Prin faptul că se întorcea la organul bolnav, el ştia cum funcţiona acesta în stare de sănătate. Consecinţa acestui fapt era: acum el percepea cum se integrează în mod normal, pe baza puterilor divin-spirituale, corpul astral şi Eul în organism, cum sunt situate ele acolo, în interior. El învăţa să le cunoască, prin intermediul viselor, în starea lor de sănătate, în fiinţa spirituală a lumii, şi avea viziunea felului în care se comportă ele, pe de altă parte, atunci când se cufundă în organism. El obţinea relaţia interioară a omului cu lumea spirituală.

Acesta este modul de a gândi şi de a simţi cu care preotul poate însoţi sacramentul, în care el reintroduce lumea spirituală, căci lumea spirituală e unită cu sacramentul, prin instituţia cultului. Cultul uneşte spiritualul cu substanţa fizică tocmai în virtutea înţelegerii interioare a felului în care spiritualul se află în legătură cu materia. Fiinţialitate fizică spiritualizată este recondusă în om şi în om e stabilită legătura care, în cadrul corpului fizic şi al corpului eteric, îi uneşte corpul astral şi Eul cu existenţa divin-spirituală a lumii. Totul depinde, în această privinţă, de faptul că preoţimea priveşte sacramentalismul cu o asemenea atitudine interioară sau nu. Totul e ca noi să ne pătrundem de astfel de lucruri cum sunt legătura dintre trăirea în corp şi trăirea în afara corpului, misterele patologiei prin observarea corpului părăsit, misterul terapiei prin observarea vieţii anormale, a vieţii în lumea spirituală, respectiv şi a perceperii normale în lumea spirituală. Ceea ce a fost cunoscut în vremurile vechi, prin intermediul unor fiinţe somnambulice eminente, în cadrul misterelor templelor, trebuie să fie redescoperit prin faptul că omul dezvoltă în sine însuşi cunoştinţe spirituale şi observă din nou conexiunile. În acest domeniu, experimentul trebuie să se reverse în observaţie.

Ei bine, este important, desigur, ca acei medici şi preoţi care sunt situaţi pe solul mişcării antroposofice să fie uniţi în cunoaşterea unor asemenea fapte. Acesta este lucrul care ne uneşte cu adevărat, care ne pătrunde cu o cunoaştere diferită faţă de cunoaşterea pe care o au ceilalţi. În schimb, toate deciziile de a forma o uniune sau o asociaţie sau un grup, sunt abstracţiuni. Adevăratul element care uneşte este o anumită cunoaştere. Cei care posedă această cunoaştere, sunt uniţi între ei şi ar trebui să se simtă uniţi. Legătura exterioară e menită să fie expresia acestei legături interioare, create prin această cunoaştere. În această privinţă, epoca noastră suferă de multe deficienţe.

Reflectaţi numai la faptul că, atunci când, în zilele noastre, se vorbeşte adeseori, cu cele mai bune intenţii din lume, în cadrul unei întruniri de tineret, de exemplu, deşi recunosc întru totul străduinţele acesteia – e extraordinar de greu, când, gândind-te la lucrurile concrete care ar trebui să umple sufletul, eşti întâmpinat imediat cu replica: Primul lucru, cel mai important lucru, e să ne unim! – De unit ne-am tot unit în ultimele decenii, la infinit. Ne-am unit, dar niciodată nu am observat că, dacă înşiruim astfel: 0 0 0 0 0 0 0 0 şi aşa mai departe, iese ceva. O conştienţă neîmplinită, asociată cu o altă conştienţă care şi ea e neîmplinită, asociată cu o a treia conştienţă care, la rândul ei, e tot neîmplinită, nu dă nimic. În schimb, nu trebuie decât să presupunem, pur şi simplu, împlinirea, punând în faţa tuturor zero-urilor un unu (1), şi atunci avem ceva. Trebuie să fie nu un om, ci împlinirea, atunci avem ceva. Numai că, lucru curios, aceasta presupune că deja împlinirea constituie ceva, ceva care nici nu e om, că, de fapt, cunoaşterea în sine este fiinţială. La aceste lucruri ar trebui să reflecteze oamenii în epoca noastră, când mulţi sunt mult prea comozi pentru a căuta concretul, şi de aceea vor mereu să unească nişte abstracţiuni. Unirea este bună, dar vine de la sine dacă avem elementul concret.

Ei bine, şi acesta este un aspect pe care poate că ar trebui să-l înţeleagă, ca fiind de cea mai mare importanţă, cei care acţionează ca medici şi ca preoţi în cadrul omenirii actuale. Căci putem spune, fără îndoială, că cele două lucruri pot fi observate astăzi pretutindeni. Eul şi corpul astral al oamenilor nu găsesc, de fapt, cu toată starea de veghe, în modul adecvat, corpul fizic şi corpul eteric. Celui care pătrunde lumea în devenirea ei, concepţiile din domeniul materialismului nu îi provoacă prea multă durere. Lăsaţi-i pe monişti şi pe tot soiul de oameni să se certe între ei. Desigur, este un lucru imposibil, dar, de fapt, nu e cel mai dăunător în procesul evolutiv al omenirii. De aceea, dacă înţelegem acest proces evolutiv, nu ne vom amesteca de bună voie în disputele dintre concepţiile despre lume. Căci, la urma urmei, indiferent că unul spune una, altul alta: părerile sunt lucruri extrem de anemice în sufletul uman, nu acţionează prea puternic asupra realităţilor. Părerile sunt ca nişte baloane de săpun în cadrul realităţilor. Şi dacă un asemenea balon de săpun plesneşte lovindu-se de altul, dacă unul împrăştie stropi, dacă celălalt devine puţin mai mare sub influenţa ciocnirii, acest lucru nu are nici o importanţă. Dar trebuie să ne gândim că, în realitate, nu devine materialist nici un om care stă în mod just cu Eul şi corpul său astral în corpul său fizic şi în cel eteric. A fi materialist înseamnă, aşadar, într-un sens mai subtil, a fi bolnav. Şi cu acest adevăr trebuie să ne pătrundem: a fi materialist înseamnă a fi bolnav. De aceea, nu e de mirare că ceilalţi, ei bine, care stau aşa cum trebuie în corpul lor fizic şi în corpul eteric, când se întâlnesc cu aceşti materialişti bolnavi, dezvoltă polul opus, toate neclarităţile posibile ale spiritualismului.

Şi aici ajungem pe un tărâm unde, pentru că lucrurile nu au loc în acele zone ale lumii care mai au legătură între ele, ci în acele zone ale lumii unde lumea e deja aruncată în haos şi bucăţile ei zac una lângă alta, ajungem pe tărâmul unde una nu mai e revelaţia de vindecare a celeilalte, ci amândouă merg în direcţii diferite. Căci, atâta timp cât bolnavul vorbeşte despre procesele din organismul său intern, atâta vreme visele lui sunt în legătură cu forţele vindecătoare ale lumii exterioare, care corespund diferitelor organe bolnave. Dar cum omul, din cauza bolii materialismului, nu îşi mai descrie din interior organele bolnave, ci străpunge organismul în cealaltă direcţie şi vrea să descrie lumea exterioară, aşa cum se întâmplă în cadrul materialismului, atunci acţionează contrariul viselor, falsul spiritism, dar nu ca mijloc de vindecare, ci dimpotrivă, ca factor şi mai puternic de boală.

Şi astfel, noi vedem în zilele noastre, dacă privim întreaga medicină, care se raportează la om, şi o comparăm cu ceea ce pe bună dreptate poate fi comparat cu ea: patologia culturii, terapia culturii, dacă privim aceste aspecte, constatăm că spiritismul, de exemplu, nu constituie deloc un remediu, ci corespunde, faţă de materialism, descrierii somnambulice a organelor interne. Dacă un proces – lucrurile stau exact aşa – care ar trebui să cuprindă, propriu-zis, interiorul omului, îşi schimbă, la om, sensul şi o ia spre lumea exterioară – putem observa asemenea procese patologice în cazul erupţiilor, când situaţia corespunde în mod exact celor spuse de mine –, atunci, pentru contemplare, însuşi procesul observat în interior apare spre exterior nu ca un proces sănătos, ci ca deviere maladivă. De aceea, medicul ar trebui să ştie, de fapt, că materialismul e erupţia stării de boală, şi aşa ar trebui să fie privit materialismul din punct de vedere medical.

Atunci, pe baza unei asemenea viziuni medicale, se iveşte, fără îndoială, puntea de legătură spre viziunea sacerdotală, care priveşte din cealaltă direcţie, spre viziunea sacerdotală care priveşte în intimitatea fenomenelor sufleteşti maladive ale omului, pe care el şi le formează pe baza nevoilor sale, pe baza vieţii sale afective. Acesta e şi cazul spiritismului. Şi ajungem atunci să ne dăm seama că viaţa maladivă vrea să se insereze, în cel mai larg sens al cuvântului, în Univers, că tot ceea ce e bolnav în concepţia despre lume prin însăşi natura acestei concepţii, în măsura în care se întemeiază pe voinţă, aşadar, în măsura în care se manifestă, propriu-zis, prin faptă, că aceasta îşi transmite influenţele în mod necesar asupra interiorului omului, îmbolnăvindu-l cu adevărat.

Ei bine, în epoca actuală de evoluţie a omenirii lumea nu va putea vedea ceea ce în vremurile vechi se vedea clar datorită unor predispoziţii diferite ale naturii umane, şi anume faptul că ceea ce există ca direcţie greşită a voinţei, ca falsă concepţie despre lume, ca falsă concepţie despre viaţă, care, în sens vechi, erau desemnate drept “păcat”, lumea nu va vedea în mod nemijlocit cum acestea trec în procesul de îmbolnăvire a organismului, pentru că acest lucru nici nu se întâmplă în mod nemijlocit. Noi acordăm atenţie acestui aspect numai în cazuri rarisime, numai în cazurile care se manifestă ca trepte intermediare între bolile care trebuie înţelese propriu-zis ca boli şi păcat. Acestea, la rândul lor, trec în nişte stări care doar se învecinează cu boala. Dar păcatul şi boala propriu-zisă sunt atât de distanţate una de alta în actuala epocă de evoluţie, încât sunt despărţite între ele de două încarnări. În epocile mai vechi de evoluţie a omenirii, păcatul şi boala puteau sta în legătură, drept cauză şi efect, uneori în aceeaşi încarnare, ceea ce de-acuma, în procesul evoluţiei mai avansat al omenirii, e despărţit prin încarnări: păcatul şi boala. Păcat într-una din încarnări, boală în cealaltă.

Aici începe domeniul preotului. Aşadar, preotul nu mai are voie să spună, dacă păstrează numai tradiţiile vremurilor vechi, că păcatul e cauza bolii. Dar dacă el ajunge la concepţia despre vieţile pământeşti repetate, atunci poate vorbi despre acest lucru, căci atunci el vorbeşte iarăşi din adevăr. De aceea, multe din lucrurile pe care preoţimea le spune astăzi afară, în lume, în legătură cu aceste probleme nu mai e adevărat, pentru că nu mai corespunde faptelor. Aceste învăţături îşi au originea în vremuri vechi, şi astăzi nu mai există voinţa de a remodela aceste învăţături potrivit cu cerinţele epocii noastre. Noi trebuie să ne transpunem în toate acestea, şi atunci va fi posibil să facem rodnice aceste expuneri de medicină pastorală în amândouă direcţiile.

Mă gândesc acum, pentru că, într-adevăr, pare de dorit ca prietenii să se poată organiza, mă gândesc acum să mai prezint mâine şi poimâine două conferinţe de medicină pastorală.