Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

COLABORAREA DINTRE MEDICI ŞI PĂSTORII SUFLETEŞTI
CURS DE MEDICINĂ PASTORALĂ

GA 318


CONFERINŢA A ZECEA

Dornach, 17 septembire 1924

Dragii mei prieteni! Ceea ce se uită mereu, în epoca noastră actuală, când e vorba de acţiunea şi voinţa de a acţiona pe baza lumii spirituale, este faptul că în orice activitate spirituală gândurile pe care omul le are şi sentimentele sale pot fi active şi creatoare. Ceea ce stă la baza acestui lucru a fost complet dat uitării în epoca gândirii materialiste şi, în fond, omenirea actuală nu este deloc conştientă de acest fapt. De aceea, tocmai în acest domeniu se face un fel de abuz, un abuz care astăzi, în cadrul civilizaţiei actuale a omenirii, domneşte chiar într-o măsură destul de mare. Veţi fi ştiind că de la tot felul de autorităţi sau altele de acest fel, cum se vor fi numind, emană tot felul de indicaţii despre felul cum poate fi dezvoltată forţa gândirii, cum pot fi fortificate gândurile. Am spus: prin aceasta sunt răspândiţi peste tot germenii a ceea ce mai demult era numit în cadrul vieţii spirituale, şi se mai numeşte şi astăzi, “magie neagră”. Tocmai unor asemenea lucruri, care sunt cauze de boală sufletească şi trupească, totodată, trebuie să le acorde atenţie atât medicul, cât şi preotul, el trebuie să fie atent la influenţa lor care pătrunde în cultură, în evoluţia civilizaţiei. Căci, dacă eşti atent tocmai la asemenea lucruri, realizezi ceea ce este important atât pentru profilaxie, cât şi pentru o mai bună cunoaştere a bolii şi a fenomenelor de boală ale vieţii sufleteşti umane. Prin asemenea indicaţii, se caută să i se imprime omului o forţă care, de altfel, nu există în el, şi se recurge adeseori la lucrurile cele mai impure. Există astăzi deja tot felul de indicaţii în această direcţie, despre felul cum agenţii comerciali pot ajunge să facă afaceri, şi altele asemenea. În acest domeniu, astăzi se elaborează extraordinar de multe lucruri abuzive.

Dar oare ce se află la baza acestui fenomen? Aceste lucruri se vor înrăutăţi în mod necesar, dacă nu va câştiga teren în această direcţie o cunoaştere reală tocmai în domeniul medicinei şi în domeniul teologiei. Căci gândirea oamenilor din epoca modernă, şi anume gândirea ştiinţifică, s-a dezvoltat imens sub influenţa materialismului. Chiar dacă astăzi mulţi îşi exprimă satisfacţia în legătură cu faptul că materialismul se află deja în declin în ştiinţă, în legătură cu faptul că pretutindeni se încearcă lucruri care depăşesc materialismul, ei bine, dragii mei prieteni, tocmai asupra celui care vede lucrurile în adâncul lor, acest lucru face o impresie mult mai neplăcută. Aceşti savanţi care vor să depăşească în manieră actuală materialismul, precum şi acei teologi care vor să biruie materialismul în manieră actuală, aceştia sunt, de fapt, în ochii celui care vede în adâncul lucrurilor, mult mai periculoşi decât materialiştii rigizi, care, treptat, prin absurditatea propriei cauze, fac cauza imposibilă. Dar aceşti propovăduitori flecari ai spiritualismului, ai idealismului, şi ai altor lucruri de acest fel, nu fac decât să arunce praf în ochii oamenilor şi în propriii lor ochi.

Căci ce se face, să spunem, în maniera lui Driesch [ Nota 11 ] sau în alt fel, pentru a se putea susţine ceva în legătură cu viaţa materiei? Sunt folosite exact aceleaşi gânduri pe care oamenii le-au folosit secole de-a rândul pentru a gândi numai aspectele materiale, care nici nu au vreo altă posibilitate de a gândi altceva decât aspectele materiale, exact aceleaşi gânduri sunt folosite pentru a se gândi ceva pretins spiritual. Aceste gânduri nu pot face absolut deloc aşa ceva! Acest lucru e posibil numai dacă pătrunzi în domeniul adevăratei ştiinţe spirituale. De aceea ies la iveală asemenea lucruri bizare, care astăzi nici nu sunt observate. Un oarecare Driesch, care este foarte apreciat în mod oficial în lumea exterioară, dar în realitate îngrozitor de diletant, spune, de exemplu, că ar trebui să presupunem existenţa unor aşa-numiţi “psihoizi”. Ei da, dragii mei prieteni, dacă vreţi să atribuiţi unui lucru oarecare o asemănare, lucrul trebuie să existe undeva. Dar nu puteţi vorbi de nişte fiinţe asemănătoare maimuţelor, dacă nu există maimuţe. Nu puteţi vorbi niciodată de psihoizi, dacă nu recunoaşteţi existenţa unui suflet în om! Palavre de acest fel trec astăzi drept ştiinţă veritabilă, care chiar tinde spre mai bine. Noi trebuie să vedem dincolo de aparenţa unor asemenea lucruri. Sunt apoi cei care se situează în sânul mişcării antroposofice cu o anumită cultură ştiinţifică, având ceva valoare pentru evoluţia civilizaţiei dacă nu se lasă orbiţi de lumina rătăcitoare care licăreşte, ci dacă privesc în mod exact la ceea ce este cu adevărat necesar şi util faţă cu materialismul.

De aceea trebuie, desigur, să întrebăm: Cum e posibil că din actuala pasivitate a gândirii să răsară din nou ceva activ, ceva creator? Cum trebuie să acţioneze preoţimea şi medicii, în aşa fel încât în lucrările călăuzite din spirit, care vor să fie călăuzite din spirit, ale oamenilor, să se reverse ceva creator? Căci gândurile, mai ales cele care se dezvoltă în contact cu procesele materiale, lasă elementul creator afară, în materie, ele înseşi rămân absolut pasive. Acesta este specificul lumii actuale de gândire, aşa cum este ea aplicată pretutindeni în ştiinţă, faptul că este absolut pasivă, inertă, inactivă. Faptul că în gânduri nu există absolut nimic creator are legătură cu educaţia noastră cu totul cufundată în ştiinţa pasivă de astăzi. Omul este format, educat, în aşa fel încât să nu ajungă cumva la vreun gând creator, căci există imediat teama că dacă ar ajunge la un gând creator, el n-ar constata realitatea obiectivă, ci ar adăuga ceva de la el. Acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le sesizăm. Ei bine, dar cum se poate ajunge la gânduri creatoare? La gânduri creatoare se poate ajunge numai dacă dezvoltăm cu adevărat o cunoaştere a omului; căci omul nu poate fi cunoscut fără o activitate creatoare, fiindcă el, potrivit cu esenţa lui, e ceva creator. Dacă vrem să cunoaştem, trebuie să creăm din nou lucrul respectiv. Cu gândirea pozitivă putem cunoaşte astăzi numai periferia omului, fiinţa lui interioară trebuie să o lăsăm în pace. Trebuie să sesizăm în mod real poziţia omului în sânul întregii lumi. De aceea, astăzi noi vrem să aducem în faţa sufletelor noastre, aş spune, un fel de ţel care se află la capătul unei vaste perspective, dar care poate face ca gândurile să devină creatoare şi care cuprinde cu adevărat în sine taina de a face ca gândurile să devină creatoare, acest lucru vrem să-l aducem în faţa sufletelor noastre şi să reluăm în consideraţiile noastre unele lucruri pe care le ştiţi deja din conferinţele antroposofice generale.

Să ne imaginăm, dragii mei prieteni, în mod absolut schematic Universul, care, în devenirea lui, se mişcă, ei bine, sub forma unei circumferinţe (planşa 11). Ne este îngăduit să ni-l imaginăm astfel în mod schematic, pentru că Universul în devenire reprezintă în timp un fel de repetare ritmică, fireşte, în linie ascendentă, în linie descendentă, în privinţa unor fenomene, dar pretutindeni găsim în Univers un fel de ritm zi-noapte, alte ritmuri, ritmuri mai mari, care se desfăşoară între o eră glaciară şi alta, şi aşa mai departe. Dacă ne oprim, în primă instanţă, la acel ritm care pentru percepţia umană este cel cu intervalele cele mai mari, ajungem la aşa-numitul an platonic, care a jucat întotdeauna, în vremurile când felul de a considera lumea era mai bun decât astăzi, un rol deosebit de important în cadrul acestor concepţii şi în felul cum privea omul lumea.

Planşa 11
plansa 11

[măreşte imaginea]

Acest an platonic, ajungem la el prin faptul că observăm punctul răsăritului Soarelui în dimineaţa zilei când începe primăvara, la 21 martie. Atunci Soarele răsare într-un anumit punct al cerului. Putem vedea acest punct pe Cercul zodiacal, căci acest punct se notează de-a lungul tuturor epocilor, fiindcă el se schimbă cu câte puţin în fiecare an. Dacă anul trecut am observat punctul vernal în mod exact pe locul său de pe cer, potrivit cu poziţia celorlalte stele, aşadar, în anul 1923, şi l-am observat iarăşi în anul 1924, punctul unde răsare Soarele anul acesta nu e în acelaşi loc, ci mutat în direcţia pe care o putem trasa unind printr-o linie constelaţia Taurului cu constelaţia Peştilor. Punctul vernal se deplasează în această direcţie a Cercului zodiacal. Astfel că în fiecare an el se deplasează cu încă puţin. Acest lucru atrage atenţia asupra faptului că în întreaga configuraţie a lumii stelare are loc cu fiecare an o deplasare, care poate fi înregistrată în acest fel. Dacă examinăm acum cum se prezintă suma acestor deplasări – puteţi vedea când are loc o deplasare –, punctul e într-un an aici, în anul următor acolo şi aşa mai departe. O dată deplasarea ajunge până aici, o dată până aici, până când revine în acelaşi punct. Adică, după o anumită perioadă de timp, punctul vernal trebuie să se afle pe cer în acelaşi loc. A avut loc, aşadar, o parcurgere a întregii traiectorii a Soarelui în raport cu punctul răsăritului. Dacă facem calculul, aflăm că aceasta se întâmplă în medie mereu la câte 25.920 de ani o dată. Am sesizat astfel un ritm care conţine cel mai mare interval pe care omul îl poate percepe, în primă instanţă: anul cosmic platonic, care durează aproximativ 25.920 ani de-ai noştri.

Aşadar, privim afară, în depărtările cosmice, şi ne izbim, aş spune, cu gândurile noastre, de ceva, un lucru de care cifrele pe care le dezvoltăm ricoşează. Ne izbim cu gândirea noastră de un fel de zid. Gândirea noastră nu poate trece, în primă instanţă, de acest zid. Atunci trebuie să vină clarvederea, care poate trece dincolo. Dar, în primă instanţă, gândirea nu trece dincolo. Orice evoluţie se desfăşoară în cadrul a ceea ce cuprind aceşti 25.920 de ani, şi noi putem reprezenta foarte bine, dacă vrem, această întindere, care, fireşte, nu e delimitată de spaţiu, ci de spaţiu-timp, o putem reprezenta ca pe un fel de perete al unui uter cosmic. Ni-l reprezentăm, aşadar, ca pe ceva care ne înconjoară drept cel mai vast spaţiu cosmic (planşa 11, roşu-galben). Să trecem acum de la acest ritm care ne înconjoară în cel mai vast spaţiu cosmic, drept ritmul care posedă în sine cele mai mari intervale pe care le avem, spre ceea ce ne apare la om, în primă instanţă, ca un interval mai mic, respiraţia.

Vedeţi dvs., noi trebuie să luăm din nou nişte cifre aproximative, dacă luăm o respiraţie: optsprezece respiraţii pe minut, şi socotim câte respiraţii sunt într-o zi, obţinem la om 25.920 respiraţii pe zi.

Acelaşi ritm pe care l-am văzut afară, cu intervalele mari, îl avem în om, în microcosmos, cu intervalele cele mai mici. Aşadar, omul trăieşte într-un Univers pe care îl copiază în privinţa ritmului, care este însuşi ritmul universal. Numai pentru om, nu pentru animal, căci tocmai în aceste cunoştinţe mai subtile vedem cu adevărat deosebirea dintre om şi animal. În ceea ce-l priveşte pe om, densitatea, natura corpului să fizic poate fi cunoscută numai dacă o punem în relaţie cu anul cosmic platonic. 25.920 de ani, în aceasta îşi are rădăcinile natura corpului nostru fizic. Citiţi în cartea mea “Ştiinţa ocultă în rezumat” ce perioade mari de timp, determinate la început de altceva decât de timp-spaţiu, a fost nevoie să fie acumulate de-a lungul metamorfozei Soare, Lună, Pământ, ce lucruri a fost nevoie să fie acumulate, nu în mod numeric-cantitativ, pentru a înţelege corpul fizic uman, aşa cum este el astăzi, pe baza elementelor lui componente.

Dacă trecem apoi în mijloc, acolo unde avem cele 25.920 respiraţii (planşa 11), care îl situează pe om, ca să spunem aşa, în centrul uterului cosmic, ajungem la Eu. Căci în aceste respiraţii, împreună cu ceea ce am spus despre respiraţia care merge spre omul de sus şi devine mai subtilă transformându-se în aşa-numita viaţă spirituală, în respiraţie avem expresia vieţii umane individuale pe Pământ. Aici avem, aşadar, Eul. Aşa cum trebuie să sesizăm legătura corpului nostru fizic cu marile perioade de timp, cu anul cosmic platonic, tot astfel trebuie să sesizăm legătura dintre Eul nostru, pe care îl putem simţi în fiecare neregularitate a respiraţiei, cu ritmul nostru respirator.

Vedeţi dvs., între aceste două lucruri se manifestă viaţa omului pe Pământ, viaţa omului se manifestă între respiraţie şi anul cosmic. Prin respiraţie se reglementează tot ceea ce este important pentru Eu. Viaţa corpului nostru fizic se manifestă în acele procese colosale care sunt reglementate prin ritmul de 25.920 de ani. Legităţile din corpul fizic au legătură cu marele ritm al anului platonic, aşa cum activitatea Eului are legătură cu ritmul respiraţiei. Între acestea e situată viaţa umană, care, iarăşi, e închisă pentru noi între corpul fizic, corpul eteric – corpul astral şi Eu. Putem spune, dintr-un anumit punct de vedere, că viaţa omului pe Pământ este situată între corpul fizic, corpul eteric – corpul astral şi Eu şi, dintr-un alt punct de vedere, putem spune, privind viaţa umană din perspectiva divin-spirituală, că ea este situată între respiraţia unei zile şi anul cosmic platonic. Prin aceasta, respiraţia unei zile constituie un întreg. Prin aceasta, respiraţia unei zile se află în strânsă legătură cu ceea ce e viaţa umană.

Ei bine, să studiem din această perspectivă cosmică ce se află între respiraţia umană, aşadar, între urzirea şi fiinţarea Eului, şi procesul unui an cosmic platonic, adică viaţa şi procesele de afară, din Macrocosmos. Vedeţi dvs., cu ceea ce vrea să acţioneze în organismul nostru respirator lucrurile stau în aşa fel încât cu respiraţia de douăzeci şi patru de ore a zilei, cu ceea ce se află aici, între această respiraţie şi ritmul global al respiraţiei, noi întâlnim de fiecare dată acel ritm care există ca ritm zi-noapte şi care are legătură fiinţa Soarelui, cu felul în care se află el în relaţie cu Pământul. În răsăritul şi apusul zilnic al Soarelui, în trecerea Soarelui peste bolta cerească, în întunecarea Soarelui din cauza Pământului, în acest circuit zilnic al Soarelui avem aspectul căruia îi ieşim în întâmpinare cu ritmul nostru respirator.

Dar prin aceasta ajungem la zi, la ziua de douăzeci şi patru de ore, ajungem la ziua umană de douăzeci şi patru de ore. Şi acum să calculăm mai departe, cum ne transpunem noi, pornind de la respiraţie, în lume. Să calculăm cum ne transpunem în ceea ce întâlnim în ciclul zilnic al Macrocosmosului, aşa cum suntem noi situaţi, în primă instanţă, în sânul lui. Vedeţi dvs., aici putem calcula: Avem o zi, luăm anul de 360 de zile, dacă vreţi – lucrurile pot fi luate aproximativ –, atunci avem 360 de zile. Acum calculăm durata aproximativă a vieţii umane de 72 de ani, vârsta patriarhală presupusă, şi obţinem 25.920 de zile. Avem o viaţă umană care şi ea constituie un întreg în 72 de ani, care reprezintă un ritm, prin care se transpune în lume, care e acelaşi ritm cu ritmul anului solar platonic.

Noi ne transpunem cu ritmul nostru respirator în întreaga noastră viaţă umană, în aşa fel încât o reglăm după ritmul de 25.920. Ajungem la ceea ce e situat în această viaţă umană aşa cum e situată respiraţia în cadrul zilei. Ei bine, ce e situat în sânul celor 72 de ani, al celor 25.920 de zile, la fel cum e situată respiraţia, inspiraţia şi expiraţia unui suflu respirator? Ce e situat astfel? Avem, în primul rând, inspiraţie şi expiraţie. Prima fază a ritmului. Avem, în al doilea rând: în timpul zilei noi ne transpunem în viaţă, trăim în viaţă, de asemenea, ceva de 25.920 de ori. Ce anume? Somnul şi veghea. Ajungem la al doilea aspect: somnul şi veghea. Aceasta, starea alternativă dintre somn şi veghe se repetă în cursul vieţii umane de 25.920 de ori, la fel ca şi inspiraţia şi expiraţia de 25.920 de ori în cursul unei zile, în cursul unui circuit solar de o zi. Dar ia gândiţi-vă, ce sunt atunci adormirea şi trezirea, adormire – trezire, adormire – trezire? De fiecare dată când adormim, noi nu expirăm numai acid carbonic, ci expirăm, de asemenea, ca oameni fizici, corpul astral şi Eul. La trezire le inspirăm din nou. Aceasta este o respiraţie mai lungă, care durează douăzeci şi patru de ore, o zi. Este un al doilea fel de respiraţie, care se mişcă în acelaşi ritm. Avem, aşadar, respiraţia cea mai mică, constând în inspiraţia şi expiraţia obişnuită. Avem respiraţia mai mare, prin care omul se integrează deja în lume, care se manifestă în ritmul dintre somn şi veghe.

Să mergem mai departe. Să încercăm să vedem cum se situează o asemenea viaţă umană în medie de 72 de ani în sânul anului cosmic platonic. Să calculăm aceşti 72 de ani ca şi cum ar aparţine şi ei unui an, unui an întreg, care constă din zile care sunt o viaţă umană. Să calculăm, aşadar, un mare an cosmic, ale cărui zile individuale sunt o viaţă umană şi să calculăm şi acest an cosmic având 360 de zile, adică 360 de vieţi umane; obţinem: 72 x 360 vieţi umane = 25.920 de ani, exact anul platonic.

Dar ce facem noi când încheim acest an platonic? Intrăm în existenţă şi murim. Ce facem murind? Murind, noi expirăm mai mult decât corpul nostru astral şi Eul, în ceea ce priveşte organizarea noastră pământească. Expirăm şi corpul eteric, expulzându-l afară, în Univers. Am descris adeseori cum corpul eteric este expirat afară, în Cosmos, cum se răspândeşte în Cosmos. Când revenim, inspirăm din nou un corp eteric. Aceasta este o respiraţie uriaşă. O inspiraţie-expiraţie eterică. Dimineaţa, noi inspirăm astralul. Cu fiecare respiraţie, noi inspirăm oxigen, dar cu fiecare moarte pământească expirăm eterul, şi cu fiecare viaţă pământească inspirăm eterul.

Avem, aşadar, al treilea lucru: viaţa şi moartea. Dacă înţelegem viaţa în sensul că numim viaţă, viaţa pe Pământ, iar moarte, viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, ajungem la anul cosmic platonic, adăugând celei mai mici respiraţii la început respiraţia mai mare, iar apoi respiraţiei mai mari, respiraţia cea mai mare.

Planşa 12
  1. Inspiraţie şi expiraţie – respiraţia cea mai mică
  2. Somn şi veghe – respiraţia mai mare
  3. Viaţă şi moarte – respiraţia cea mai mare
plansa 12


[măreşte imaginea]

Şi aşa stăm, în primă instanţă, aş spune, în lumea stelelor. Pe de o parte, ne sprijinim spre interior pe respiraţia noastră, pe de altă parte, ne sprijinim spre exterior pe anul cosmic platonic. Între acestea se desfăşoară viaţa noastră umană, dar în această viaţă umană însăşi se revelează din nou acelaşi ritm.

Ei bine, dar ce avem în acest spaţiu dintre anul cosmic platonic şi respiraţia noastră? Să încercăm, asemeni un pictor care a făcut fondul tabloului ca să picteze pe el, să încercăm, după ce am făcut şi noi fondul prin ceea ce am aflat astfel, pe baza ritmului, din punct de vedere numeric, să pictăm pe acest fond. Aflăm că atât cu anul platonic, cât şi cu ritmurile de timp mai mici, dar în mod absolut clar cu ritmul anual, în lumea exterioară are loc o permanentă alternanţă pe care noi o percepem, şi pe care o percepem cel mai uşor dacă o studiem, în primă instanţă, în calităţile de cald şi rece. Nu e nevoie decât să ne gândim la faptul că iarna e rece, vara e cald, şi ceea ce în fundal se prezintă sub formă de cifre se prezintă din punct de vedere calitativ drept căldură şi frig, iar omul stă cu viaţa lui în sânul acestei alternanţe dintre căldură şi frig. Da, vedeţi dvs., afară poate exista alternanţa în timp dintre căldură şi frig, ea chiar există şi, pentru aşa-numita natură, dacă alternează între căldură şi frig, această alternanţă în timp este cât se poate de benefică. Omul nu are voie să facă acest lucru. El trebuie să-şi păstreze în sine o căldură normală, un frig normal – în funcţie de felul în care privim lucrurile. Aşadar, el trebuie să dezvolte nişte forţe interioare prin care îşi face rezerve din căldura verii pentru iarnă şi din frigul iernii pentru vară. El trebuie să echilibreze în interior, să echilibreze, efectiv, în interior, să fie în permanenţă atât de activ în organizarea umană, încât ea să creeze echilibrul între căldură şi frig, în raport cu ceea ce se desfăşoară afară, în natură.

Există în organismul uman nişte acţiuni pe care nici nu le observăm. Din punct de vedere interior, el duce vara în iarnă, iarna în vară. Când e vară, noi purtăm în interior ceea ce a trăit organismul nostru în timpul iernii. De la punctul vernal şi până la Sânziene, noi ducem cu noi iarna, apoi se stabileşte echilibrul. Când trecem spre toamnă, începem să purtăm în noi mai departe vara, o ducem până la Crăciun, până la 21 decembrie, apoi iarăşi se stabileşte echilibrul. Astfel că purtăm în noi, creând în permanenţă echilibrul, această alternanţă dintre căldură şi frig. Dar ce facem noi prin aceasta?

Vedeţi dvs., dacă cercetăm ce facem cu aceasta, ajungem la un rezultat extraordinar de interesant. Dacă îl concepem pe om în acest fel (vezi desenul), ajungem să cunoaştem, chiar şi la o privire superficială, că tot ceea ce se manifestă drept frig în interiorul omului prezintă tendinţa de a merge spre omul neuro-senzorial. Astfel că astăzi putem dovedi: tot ceea ce acţionează drept frig, tot ceea ce ţine de iarnă, ia parte la formaţiunea capului uman, la organizarea neuro-senzorială. Tot ceea ce ţine de vară, tot ceea ce conţine căldură, ia parte la sistemul metabolismului şi al membrelor din om. Dacă ne îndreptăm privirea spre omul metabolismului şi al membrelor, observăm că noi purtăm, propriu-zis, în organizarea noastră tot ceea ce ţine de vară. Dacă ne îndreptăm privirea spre funcţiunile neuro-senzoriale, observăm că noi purtăm, propriu-zis, în acestea tot ceea ce primim din Univers drept elemente hibernale. Astfel, cu capul nostru noi trăim cu toţii iarna, cu organismul metabolismului şi al membrelor trăim cu toţii vara, şi prin organismul ritmic creăm în interior echilibrul; creăm încoace şi încolo căldură şi frig, căldură şi frig între sistemul metabolic şi sistemul capului şi ajungem la ceea ce reglementează restul. Căldura materiei este o consecinţă a proceselor calorice, iar răceala substanţelor e o consecinţă a proceselor de frig. Găsim un joc al ritmului cosmic în organizarea umană. Ajungem să ne spunem: Iarna din Macrocosmos e factorul creator din organizarea capului uman, respectiv din organizarea neuro-senzorială. Vara din Macrocosmos e factorul creator din sistemul metabolismului şi al membrelor.

Planşa 12
desen

Dacă privim astfel în intimitatea organizării umane, avem iarăşi un punct de reper pentru acea medicină iniţiatică despre care am spus că îşi face intrarea în lume prin cartea [ Nota 12 ] pe care doamna doctor Wegman a elaborat-o împreună cu mine. Avem un început a ceea ce trebuie să câştige tot mai mult teren în ştiinţă.

Dacă ne căţărăm acum sus pe stânci, acolo unde cresc plantele de iarnă, unde solul e astfel alcătuit încât pe el cresc plantele de iarnă, ajungem la ceea ce în lumea exterioară are legătură cu organizarea capului uman. Să presupunem că suntem acum un culegător de plante medicinale în lume şi vrem să avem grijă ca acele forţe spirituale care apar în cazul unei boli cu originea în organizarea neuro-senzorială să fie vindecate cu ajutorul spiritului din lumea exterioară, atunci ne căţărăm sus, pe munţii înalţi, adunăm acolo minerale şi plante, pe care le vom aduce ca remedii pentru bolile care afectează capul. Noi procedăm pe baza gândirii noastre creatoare. Acest fapt dă avânt picioarelor noastre să mergem spre acele lucruri de pe Pământ în care trebuie să găsim cele corespunzătoare. Gândurile juste, care îşi au originea în Cosmos, trebuie să înaripeze activitatea umană până la nivelul cel mai concret. Acest lucru se şi întâmplă în mod inconştient, prin faptul că un om care lucrează într-un birou, are şi el gânduri, cel puţin uneori, mânat de instinct, să facă tot felul de călătorii. Numai că nu ştim în ce context se manifestă acest lucru. Nici nu e chiar atât de important. El devine important abia când îl privim în cadrul observaţiei de medic sau de preot. Dar o studiere exactă a lumii ne dă şi ea aripi pentru ceea ce avem de făcut în particular.

Şi iarăşi, dacă observăm nişte boli în sistemul metabolismului şi al membrelor, mergem mai mult spre elementul pământesc-vegetal şi spre elementul pământesc-mineral, privim spre ceea ce sedimentează, nu spre ceea ce creşte în felul cristalelor în sus, şi obţinem remediul mineral şi vegetal. Şi studierea proceselor din Macrocosmos în corelaţie cu ceea ce se petrece în om ne duce cu adevărat de la patologie la terapie.

Vedeţi dvs., aceste lucruri trebuie văzute din nou în mod clar. Vremurile vechi au cunoscut bine asemenea corelaţii. Hippocrate este, propriu-zis, deja un întârziat în raport cu vechea medicină. Dar dacă citiţi ceva din presupusele sale scrieri, care sunt redactate, totuşi, cel puţin în spiritul său, veţi simţi peste tot această concepţie. Peste tot avem acolo ceva care are legătură, în particular, în concret, cu această vastă perspectivă de ansamblu pe care o putem avea pe baza unei asemenea concepţii. Vin apoi vremurile mai recente, când asemenea lucruri n-au mai existat pentru percepţia umană, când oamenii au alunecat tot mai mult şi mai mult în simpla gândire intelectuală abstractă şi în observaţia exterioară a naturii, care a dus apoi la simplul experiment. Trebuie să fie regăsit drumul spre ceea ce a fost cândva contemplarea legăturii dintre om şi lume.

Astfel ne ducem noi existenţa ca oameni pe Pământ, trăind între Eul nostru şi corpul nostru fizic, între respiraţie şi anul cosmic, anul cosmic platonic – între acestea trăim noi şi prin respiraţia noastră ne învecinăm cu ziua. Cu ce ne învecinăm prin corpul nostru fizic? Cu anul platonic? – Aici ne învecinăm, la limita extremă, cu înlănţuirile şi conexiunile referitoare la schimbările climatice din cadrul marilor procese ale naturii, ne transformăm în cadrul acestor mari procese ale naturii forma, forma umană, astfel că iau naştere rase succesive, şi aşa mai departe. Dar ne învecinăm şi cu ceea ce se întâmplă într-o alternanţă calitativă mai scurtă, ne învecinăm cu ceea ce ne aduc anii care se succed unul după altul, cu ceea ce ne aduc zilele, într-un cuvânt, ne dezvoltăm ca oameni între aceste două limite extreme, dar ne emancipăm la mijloc, pentru că şi în Macrocosmos la mijloc intervine un element ciudat.

Te poţi cufunda, într-adevăr, în uimire, dacă laşi să acţioneze asupra ta acest ritm ordonat aproximativ conform intervalui de 25.920 de ani. Ne cufundăm în uimire observând ceea ce are loc între Univers şi om. Şi dacă ne cufundăm cu totul în uimire, atunci întreaga lume, inclusiv omul, ne apare absolut după măsură, număr şi greutate. Totul este, aş spune, minunat ordonat, numai că acesta este, totuşi, calcul uman. Dar de aceea trebuie să adăugăm, în locurile decisive, dacă le distanţăm întru câtva – deşi e valabil, deşi ne situăm în cadrul menţionat –, trebuie să adăugăm mereu, în locurile decisive, ciudatul cuvânt “aproximativ”. Nu se potriveşte întotdeauna la modul absolut. Aici există raţionalitate, ea este prezentă, există, trăieşte, acţionează: tot ceea ce v-am descris există. Ei bine, în Univers intervine ceva, ceva absolut iraţional, care face ca, oricât ne-am cufunda, oricât ne-am contopi în el plini de admiraţie – chiar ca iniţiaţi, dacă vreţi –, dacă facem un drum de câteva ore, ne luăm, totuşi, o umbrelă, chiar dacă suntem iniţiaţi. Luăm o umbrelă, pentru că acum se întâmplă ceva care are un caracter iraţional, prin care în realitate se manifestă ceea ce nu se revelează, totuşi, întotdeauna în cifre, astfel încât e nevoie de ani bisecţi, luni bisecte, e nevoie de tot felul de lucruri. Pentru determinarea timpului a fost nevoie întotdeauna de asemenea lucruri. Ceea ce oferă astronomia perfecţionată, astronomia aprofundată şi devenită astrologie şi astrosofie – căci ne-o putem imagina perfecţionată astfel –, ceea ce ne oferă aceasta este distrus din nou pentru viaţa imediată de meteorologie, care nu reuşeşte să-şi cucerească rangul de ştiinţă raţională, care este pătrunsă întru câtva de clarvedere, care va fi tot mai mult pătrunsă de o clarvedere mai vastă, dar care o ia pe o cu totul altă cale, care trăieşte în ceea ce rămâne de la celelalte. Şi, chiar dacă luăm astronomia actuală, aceasta trăieşte, în realitate, în nume, ea este, în realitate, o ştiinţă care dă nume stelelor, altceva nimic. De aceea şi înţelegerea “Serenissimului” s-a oprit când a fost vorba de botezarea stelelor. El a vizitat observatorul astronomic al ţării sale, i s-au arătat diferite lucruri, stele îndepărtate prin telescop, şi apoi el a spus, după ce a văzut toate acestea: Toate acestea le înţeleg. Dar cum ştiţi dvs. numele acestei stele care se află aşa departe în spaţiu, asta nu o înţeleg. Vedeţi dvs., există, bineînţeles, punctul de vedere pe care îl adoptaţi dvs. acum, că râdeţi de Serinissim. Dar există şi un alt punct de vedere, să râdem şi de astronom. Eu aş râde mai mult de astronom, fiindcă în mersul lumii există ceva foarte curios.

Dacă faceţi cercetări în legătură cu vechile denumiri de Saturn şi aşa mai departe, trebuie să vă aduceţi puţin aminte, ca să înţelegeţi ceva, de cursul nostru de limbă [ Nota 13 ], la care participă majoritatea dintre dvs., trebuie să vă aduceţi aminte că vechile nume au fost date potrivit cu senzaţia pe care o aveau astrologii şi astrosofii cu privire la anumite stele şi care se asocia cu anumite sunete ale vorbirii. La toate vechile denumiri de stele putem spune: ele sunt date de către Dumnezeu, sunt date din spirit. Stelele erau întrebate cum se numesc, pentru că oamenii percepeau sunetul stelei respective şi îi dădeau întotdeauna numele potrivit cu acesta. Ei, şi acum mergeţi până la o anumită limită în evoluţia astrosofiei, astrologiei. Ei trebuiau să ia numele de sus, din cer. Dacă ajungeţi în timpurile moderne, când au fost făcute marile descoperiri cu micii spiriduşi ai stelelor, de exemplu, ei bine, aici toate se rostogolesc de-a valma. Una se numeşte Andromeda, cealaltă are un alt nume grecesc, aici toate se rostogolesc de-a valma într-un mod arbitrar. Nu ne putem imagina că Neptun sau Uranus şi-au primit numele lor la fel ca Saturn. Toate acestea sunt element arbitrar uman, şi Serenissimul a făcut o singură greşeală, aceea de a crede că astronomii au procedat în continuare la fel ca vechii astrosofi. Dar ei nu au procedat aşa. Aici avem doar mărginirea umană, în timp ce cunoaşterea astrosofilor din vremurile vechi, a astrologilor din vremurile vechi, a luat naştere din relaţiile oamenilor cu zeii. Dar, tocmai dacă ne înălţăm astăzi din nou de la astronomie la astrologie, trăind prin aceasta ca într-un Macrocosmos, care are pretutindeni Ratio, ajungem până la Sophia. Atunci aflăm, pe de altă parte, că în sânul acestor Ratio şi Sophia, în lucrurile care nu se epuizează prin calcul, că în aceasta trăieşte meteoronomia, meteorologia şi meteorosofia, pe care nu le putem întreba, propriu-zis, decât de propria lor voinţă liberă. Aceasta este o altă doamnă. În mod exterior, în viaţa fizică obişnuită, o numim capricioasă. Dar elementul meteorologic este destul de capricios, de la ploaia zilei până sus, la comete. Dar, înălţându-ne tot mai mult de la meteorologie la meteorosofie şi alimatizându-ne tot mai mult în sfera acesteia, ajungem şi la însuşiri mai bune ale acestei regine a lumii, la acele însuşiri care nu îşi au originea doar în capriciu, în afectul cosmic, aş spune, care vin din cordialitatea interioară a acestei doamne. Dar nu merge altfel, dragii mei prieteni, decât să opunem calculului, gândirii, tuturor aspectelor care pot fi urmărite pe cale raţională, să le opunem şi cunoştinţa directă cu fiinţele lumii, să le cunoaştem aşa cum sunt ele. Atunci ele se arată, ele sunt prezente, la început sunt cam inaccesibile, nu sunt prea expansive. Cu calculul mergem tot mai departe şi mai departe, fireşte, dar de fiinţa propriu-zisă a lumii ne îndepărtăm mereu. Ajungem numai în sânul unor fapte rămase în urmă.

Dacă ajungem de la calculul grosier obişnuit la calculul ritmic, aşa cum era astrologia pentru armonia sferelor, ajungem de la calculul ritmic la contemplarea organizării cosmice în nişte figuri, numere, care se găsesc în astrosofie. Dar ajungem în direcţia cealaltă, aş spune, astfel încât fiinţele care guvernează lumea se dovedesc a fi cam rezervate. Ele nu sunt imediat prezente. La început ne arată numai un fel de fotografie-akasha, despre care nu ştim însă de unde ne este trimisă. Avem atunci lumea, dar avem peste tot numai fotografii imprimate în eterul cosmic. Dar nu ştim de unde vin.

Atunci apare inspiraţia. Atunci fiinţa începe să se vestească pe sine însăşi prin imagine. Mergem, pentru început, de la Nomia numai până la Logia. Abia când răzbatem cu totul până la intuiţie, inspiraţiei îi urmează fiinţa însăşi, ajungem la Sophia. Dar aceasta e o cale de evoluţie personală, care îl solicită pe omul întreg, care trebuie să facă mai întâi cunoştinţă cu o asemenea doamnă care se ascunde în dosul meteorologiei, în vânt şi vreme, în Lună şi Soare, în măsura în care acestea acţionează asupra elementelor. Aici trebuie să se angajeze nu numai capul, ca în cazul Logiei, ci omul întreg.

Ei bine, de aici puteţi vedea că se poate, în această privinţă, să ajungem şi pe un drum greşit, căci şi în antroposofie, dacă ajungeţi de la antroponomie, care astăzi este, de fapt, singura ştiinţă dominantă, la antropologie, puteţi ajunge la antroposofie cu capul. În acest caz, o aveţi în mod exclusiv pe Ratio, dar Ratio nu trăieşte. Ea doar înregistrează urmele vieţii, unde nu e esenţial să iei seama la amănunte. Dar viaţa se manifestă tocmai în amănunte, în iraţional. Atunci trebuie să conduceţi în jos ceea ce sesizat capul în omul întreg, şi să vă înălţaţi apoi cu omul întreg de la Nomia la Logia, la Sophia.

Aceasta e ceea ce trebuie să simţim dacă vrem ca teologia, pe de o parte, medicina, pe de altă parte, să devină vii prin ceea ce le poate face cu adevărat vii pe amândouă, medicina pastorală. Aceasta e ceea ce ne propunem să încheiem mâine, prin câteva consideraţii speciale. Dar principalul este acesta, ca la prima încercare de pătrundere în medicina pastorală să facem în primul rând cunoştinţă cu acele căi pe care trebuie să le urmeze în cunoaşterea lumii medicina pastorală.