Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTERE ANTROPOSOFICĂ A OMULUI ŞI MEDICINĂ

GA 319


LINII ORIENTATIVE PENTRU ÎNŢELEGEREA UNEI METODE TERAPEUTICE
BAZATE PE ŞTIINŢA SPIRITUALĂ ORIENTATĂ ANTROPOSOFIC

PRIMA CONFERINŢĂ

Penmaenmawr (Anglia), 28 august 1923

Răspund cu multă plăcere invitaţiei de a vorbi, cu ocazia întâlnirilor noastre de seară, despre principiile terapeutice apărute pe baza concepţiei antroposofice despre lume. Deşi este un subiect despre care este greu să vorbeşti pe scurt. Dificultatea constă în faptul că subiectul este foarte vast. O singură conferinţă, realizată, prin forţa împrejurărilor, din aforisme, cu greu poate oferi o reprezentare justă a ceea ce este important. De altfel, anumite consideraţii nu pot fi altfel decât relativ îndepărtate de lucrurile de care oamenii sunt conştienţi de obicei. Doresc, totuşi, să încerc să prezint, într-un mod cât mai accesibil, datele esenţiale ale problemei.

Dacă în sânul mişcării antroposofice există un curent medical, acest lucru nu se datorează faptului că noi, antroposofii, am vrea să ne amestecăm în toate, să ne băgăm nasul peste tot. Cu siguranţă, nu! Totuşi, deoarece mişcarea antroposofică vrea şi caută să-şi croiască drumul în lume, în întâmpinarea ei au venit nişte medici a căror căutare erau serioasă. Un număr relativ mare de medici au devenit conştienţi, mai mult sau mai puţin clar, de fragilitatea punctelor de vedere ale medicinei actuale, recunoscută oficial, şi de absenţa bazelor pentru o adevărată înţelegere a proceselor patologice şi a vindecării lor. Aceste baze îi lipsesc ştiinţei oficiale, pentru că astăzi nu sunt recunoscute ca valori ştiinţifice decât faptele care se întemeiază pe ştiinţele naturii. Acestea nu cred că pot să aibă încredere decât în ceea ce poate fi constatat în natura exterioară, prin mijloace mecanice, fizice sau chimice. Şi, pentru a se ajunge la înţelegerea omului, se aplică şi aici aceleaşi date culese din domeniul fenomenelor naturii exterioare, prin fizică şi chimie. Desigur, există în om ceva asemănător cu o concentrare microcosmică a tuturor proceselor din Univers, dar niciodată procesele exterioare, chimice şi fizice, nu se prezintă în organismul uman sub forma în care se desfăşoară ele în natura exterioară. Fiinţa umană absoarbe materiile pământeşti, dar acestea nu sunt substanţe pasive, căci ele sunt, de fapt, întotdeauna sediul unor procese naturale. Doar în aparenţă o substanţă ne apare ca şi cum ar fi inertă. În realitate, ea este plină de viaţă. Astfel, omul absoarbe în organismul său procesele vieţii, aşa cum se desfăşoară ele în natură pe cale fizică şi chimică, dar el le transformă imediat, face din ele altceva în interiorul organismului său.

Nu putem înţelege ce face organismul cu procesele naturale dacă nu ajungem la o observare reală a omului. Totuşi, ştiinţele actuale ale naturii, pentru că nu se bazează decât pe datele fizicii şi ale chimiei, exclud din domeniul lor ceea ce în om este specific uman, ceea ce se petrece esenţial uman, de exemplu, în corpul fizic al omului. Căci în corpul fizic al omului nu se petrece niciodată ceva fără a suferi influenţa proceselor etericului, astralului şi Eului. Deoarece ştiinţele naturii nu ţin seama de această activitate a Eului, a astralului, şi nici de viaţa care lucrează în eteric, ele nu realizează o abordare veritabilă a omului. De aceea, aceste ştiinţe nu pot avea asupra naturii intime a omului o privire care să permită aprecierea raţională a felului în care procesele exterioare, fizice şi chimice, se continuă în om, fie el sănătos sau bolnav.

Cum să ne formăm o părere adecvată despre acţiunea unui remediu fără a fi căutat să înţelegem ce devine în organismul uman o substanţă naturală pe care o introducem în el sau cu ajutorul căreia îl tratăm?

Ceea ce ne permite să spunem că cel mai mare progres în domeniul medicinei timpurilor moderne nu a avut loc, de fapt, decât în chirurgie. Iar aici e vorba de nişte manipulări externe, ca să nu spunem mecanice. În schimb, dacă e să-i credem pe medicii care au devenit conştienţi de toate acestea, confuzia este mare în domeniul terapiei propriu-zise. Căci nu se poate discerne raportul dintre o substanţă naturală şi acţiunea ei asupra bolii dacă, în virtutea concepţiilor ştiinţifice actuale, nu se ţine seama de natura proprie a omului.

Ei bine, antroposofia se străduieşte tocmai să cunoască natura cea mai intimă a omului, atât ca fiinţă sensibilă, cât şi ca fiinţă suprasensibilă. Astfel, noi ne putem inspira din antroposofie pentru a-l trata pe omul bolnav printr-un medicament natural de un fel sau altul.

În fond, prin simplul fapt că îşi pune întrebări cu privire la adevărata natură a bolii, medicul din zilele noastre atinge un anumit prag al cunoaşterii. Ce este boala? Iată o întrebare pe care concepţiile moderne o lasă în suspensie. Căci, care este, din punctul de vedere al ştiinţelor naturii, suma proceselor care se desfăşoară în omul pe deplin sănătos? Din cap până în picioare, acestea nu sunt decât nişte procese naturale. Care este natura proceselor care se desfăşoară în ficat, rinichi, cap, inimă şi oriunde altundeva, când omul este bolnav? Acestea sunt numai şi numai procese naturale. Procesele de sănătate, ca şi cele de boală, sunt, de asemenea, nişte procese naturale. De ce este omul sănătos într-un caz şi bolnav în celălalt caz?

Este vorba acum să nu ne pierdem în generalităţi şi în fraze nebuloase despre normalitatea proceselor de sănătate şi anomalia proceselor patologice, în absenţa unor concepte veritabile, “se-nfinţează un cuvânt” [ Nota 1 ].

De fapt, totul se petrece ca şi cum, abordând omul conform ştiinţelor actuale, savanţii ar căuta să evite cu orice preţ omul viu, pentru a se ocupa doar de cadavrul său. Ei iau o parte sau alta din organism şi îşi reprezintă care sunt aici procesele normale şi cele patologice. Puţin contează dacă ţesutul prelevat provine de la cap, ficat sau, de exemplu, de la degetul mare de la picior. Aş zice că totul este redus, în final, la celulă. Astfel că histologia a devenit ştiinţa umană cea mai evoluată. Desigur, pentru investigaţia care intră în cele mai mici părţi, lăsând la o parte raporturile dinamice, toate organele omului sunt atunci asemănătoare, aşa cum noaptea toate vacile sunt cenuşii. De aici rezultă o ştiinţă a “vacilor cenuşii” [ Nota 2 ] şi nu o ştiinţă veritabilă, care se consacră specificităţii diferitelor organe ale omului.

Doar cu câţiva ani în urmă am prezentat ceea ce trebuie să constituie bazele în acest domeniu [ Nota 3 ], după ce m-am ocupat de această problemă timp de mai bine de treizeci-treizeci şi cinci de ani. Ei bine, se crede întotdeauna că ştiinţa spirituală ajunge foarte uşor la rezultatele ei. Nu trebuie decât să arunci o privire în lumea spirituală şi să iei de acolo tot ce vrei, în timp ce munca în laboratoare sau clinici, de exemplu, este mult mai grea. Acolo trebuie să munceşti din greu, aşa se crede; în timp ce în domeniul ştiinţei spirituale este suficient să arunci o privire în lumea spirituală. Dar nu aşa stau lucrurile. Căci cercetarea conştiincioasă în domeniul ştiinţei spirituale cere mult mai multe eforturi şi, înainte de toate, mai multă responsabilitate decât manipulările din laborator, din clinică sau din observator. Astfel încât schiţa a ceea ce vă voi menţiona în calitate de principiu mi s-a prezentat în urmă cu aproximativ treizeci şi cinci de ani. Am putut-o expune doar în urmă cu câţiva ani, după ce totul a fost elaborat şi verificat, mai ales având în vedere ansamblul ştiinţelor actuale. Tocmai sub influenţa acestor principii privind organizarea părţilor omului a luat naştere în cadrul societăţii noastre antroposofice curentul terapeutic despre care v-am vorbit.

Chiar şi numai sub aspect fizic, noi trebuie să deosebim la om, pur şi simplu, trei părţi absolut distincte. Le putem denumi în diferite feluri. Cel mai bine este, totuşi, să spunem că omul posedă, drept unul dintre sistemele naturii sale fizice, sistemul neuro-senzorial, localizat în principal în cap.

Sistemul ritmic este cel de-al doilea sistem al omului. El cuprinde respiraţia şi circulaţia. Totuşi, el mai înglobează şi activitatea ritmică a digestiei, de exemplu, şi aşa mai departe. Acesta este cel de-al doilea sistem al omului.

Iar cel de-al treilea cuprinde sistemul locomotor sau al membrelor, precum şi sistemul metabolic propriu-zis. Acest raport se va clarifica dacă ne gândim că metabolismul este stimulat tocmai de mişcarea membrelor, că există întotdeauna o legătură intimă şi organică între membre şi organele metabolice. Anatomia vă va evidenţia acest fapt. Este suficient să vedeţi cum picioarele se continuă în organele metabolice şi cum braţele se prelungesc în interiorul corpului. Astfel că noi putem distinge în om trei sisteme: sistemul neuro-senzorial, localizat mai ales în cap, sistemul ritmic, localizat în principal în piept, în jurul inimii, şi sistemul metabolismului şi al membrelor, localizat în principal în membre şi în organele metabolice anexe.

Totuşi, nu trebuie să ne reprezentăm această împărţire aşa cum a făcut-o cândva un profesor, pentru a denigra cât mai mult mişcarea antroposofică. Acest om nu a încercat să înţeleagă ce înseamnă, de fapt, această împărţire, el nu a vrut decât să o denigreze, declarând că pentru antroposofi omul se compune din trei sisteme: capul, trunchiul sau pieptul şi abdomenul şi, în fine, membrele. Procedând astfel, desigur, putem ridiculiza orice.

Căci nu este vorba să limităm sistemul neuro-senzorial doar la cap. El se găseşte în principal în cap, dar de aici se extinde în întreg organismul, astfel încât organizarea cefalică a omului se răspândeşte în întregul organism. Tot astfel, sistemul ritmic se extinde în sus şi în jos. Văzut în spaţiu, omul este în întregime sistem ritmic şi sistem metabolic-membre. Când ochii sunt în mişcare, ochii sunt nişte membre. Sistemele respective nu sunt, aşadar, juxtapuse în spaţiu, ci ele sunt întreţesute unul în celălalt. Ele sunt angajate unul în altul şi, pentru a aprecia la justa ei valoare această împărţire, trebuie să ne obişnuim, într-un fel, să gândim în mod exact.

Ei bine, primul şi cel de-al treilea sistem, sistemul neuro-senzorial şi sistemul metabolismului şi al membrelor, se găsesc în opoziţie polară. Ceea ce produce unul, celălalt distruge; ceea ce distruge unul, celălalt construieşte. Ele sunt absolut antagoniste. Sistemul intermediar, sistemul ritmic, face legătura dintre acestea două. El pendulează, într-un fel, între cele două, pentru ca să se poată stabili echilibrul între deconstrucţia operată de unul dintre sisteme şi construcţia realizată de celălalt sistem. Să luăm în considerare, de exemplu, sistemul metabolic. Desigur, intensitatea activităţii sale predomină în abdomen. Totuşi, pentru a se asigura starea de sănătate, ceea ce se întâmplă în abdomenul uman trebuie să suscite în polul capului, în sistemul neuro-senzorial, o activitate de sens contrar.

Imaginaţi-vă acum că această activitate intensă, aceea a sistemului digestiv al omului, ar fi prea intensă şi s-ar extinde mai mult, până în sistemul neuro-senzorial şi, prin aceasta, activitatea care este la locul ei în sistemul metabolic ar lua în stăpânire sistemul neuro-senzorial. Aveţi atunci două procese ‒ să admitem că amândouă sunt procese naturale ‒, dar vedeţi imediat cum unul din aceste două procese naturale devine o anomalie. Procesul respectiv nu este la locul său decât în sistemul metabolic, dar el îşi croieşte, într-un fel, un drum, pentru a urca spre sistemul neuro-senzorial.

În acest fel apar diferitele forme ale unei boli, pe care medicina din zilele noastre tinde să o considere ca pe ceva neglijabil, dar pe care o mare parte din omenire nu o consideră ca atare, căci diferitele sale forme sunt cunoscute pretutindeni. Este vorba de diferitele forme ale migrenei. Pentru a înţelege migrena şi variantele ei, trebuie să înţelegem acest proces, a cărui intensitate ar trebui să se manifeste în sistemul metabolic, dar care invadează sistemul neuro-senzorial, şi astfel, metabolismul năvăleşte în nervi şi în organele de simţ, în loc să rămână la locul său.

Se poate întâmpla şi contrariul. Procesul care ar trebui să fie cel mai intens în sistemul neuro-senzorial, radical opus sistemului metabolic, poate, la rândul lui, să-l invadeze, într-un anumit fel, pe acesta din urmă. Astfel încât, în loc să fie acolo un proces subordonat, procesul neuro-senzorial se intensifică în sistemul metabolic. Ceea ce este la locul său în cap invadează abdomenul şi activitatea cefalică se manifestă în abdomen. În aceste condiţii poate apărea febra tifoidă, atât de periculoasă.

Vedem, astfel, dacă înţelegem tripartiţia umană, cum în organismul uman boala se dezvoltă pornind de la un proces normal. Niciodată nu am putea fi atinşi de febră tifoidă dacă sistemul nostru neuro-senzorial ‒ capul nostru ‒ nu ar fi organizat aşa cum este, nici nu am suferi de migrenă, dacă abdomenul nostru nu ar fi organizat aşa cum este. Activităţile respective ale capului şi ale abdomenului trebuie să rămână la locul lor; dacă ele devin invadatoare, vedem apărând nişte forme patologice de acest fel.

După exemplele celor două forme de boală descrise, deosebit de caracteristice, mai putem menţiona şi alte exemple de patologii, care apar atunci când o activitate aparţinând unui anumit sistem organic se desfăşoară într-un alt sistem organic.

Dacă ne luăm numai după anatomie, descoperim că nişte elementele infime fac parte din ţesuturi, fără a vedea, prin aceasta, acţiunea polarităţilor antagoniste. Studiind celula nervoasă, nu veţi putea face altceva decât să constataţi structura sa, opusă în mod direct structurii celulei hepatice. Dacă studiaţi organismul ţinând seama de tripartiţie, veţi observa că celula nervoasă tinde fără încetare să se descompună. Pentru a rămâne sănătoasă, celula nervoasă trebuie să fie deconstruită neîncetat, în timp ce, pentru a rămâne sănătoasă, celula hepatică trebuie să fie construită neîncetat. Aici au loc activităţi polare. Interacţiunea lor este corectă dacă fiecare activitate rămâne la locul ei, spre deosebire de ceea ce se petrece dacă ele interferează.

Sistemul ritmic se situează la mijloc şi tinde continuu să concilieze contrariile dintre activităţile polar opuse ale sistemului neuro-senzorial şi ale sistemului metabolismului şi al membrelor.

Acum aş dori să aleg un exemplu care să ne arate cum să găsim relaţia dintre un remediu luat din natură, cu forţele sale, şi forţele care, în organismul uman, conduc la vindecare şi la boală. Nu voi putea vorbi despre aceasta decât pe scurt.

Să ne îndreptăm privirea spre un anumit minereu, minereul de antimoniu. Chiar şi numai prin aspectul său exterior, antimoniul prezintă o proprietate extraordinar de interesantă. În natură, el apare sub formă de ace juxtapuse, astfel încât îl pot reprezenta schematic în felul următor. El arată ca muşchi mineral sau un lichen mineralizat.

desen

Vedem că acest mineral tinde spre o structură filiformă. Această tendinţă spre o structură filiformă se evidenţiază şi mai clar când îl supunem unui anumit proces fizico-chimic. Prin aceasta, fibrele devin şi mai fine. Sunt nişte fibre fine care se grupează în mănunchiuri. Ceea ce se petrece când supunem antimoniul unui gen de combustie este şi mai semnificativ. Obţinem un fum alb, care se poate depune pe nişte pereţi formând o peliculă strălucitoare, cu caracter de oglindă [ Nota 4 ]. Este ceea ce numim oglinda de antimoniu. Astăzi aproape că nu se mai ţine seama de aceste aspecte, dar vechea medicină le aplica pe scară largă, pe baza vechilor forţe de cunoaştere despre care v-am vorbit în conferinţele din cursul dimineţii [ Nota 5 ]. Această oglindă de antimoniu, care nu rezultă din altceva decât din procesele de combustie şi care se poate depune pe nişte pereţi, formând nişte reflexe, este o realitate extraordinar de importantă.

La aceasta se adaugă o altă proprietate. Nu vreau să mai menţionez decât acest lucru: Dacă supunem antimoniul unor procese electrolitice, dacă îl situăm la ceea ce se numeşte catodul electrolitic, este suficientă, dacă îndeplinim aceste condiţii, o intervenţie minimă, pentru a provoca o mică explozie de antimoniu. Într-un cuvânt, antimoniul are nişte proprietăţi extrem de interesante.

Administrând organismului uman nişte doze medii de antimoniu, diferitele fenomene care apar ne permit să studiem cum, într-adevăr, forţele antimoniului, a căror acţiune am descris-o mai sus, se prelungesc în organismul uman, sub diferite forme.

Nu pot expune aici nici detaliile, nici experienţele, mă voi limita la a schiţa pe scurt raporturile interioare. Procesele respective se manifestă, de exemplu, de fiecare dată când se petrece coagularea sângelui. Ele consolidează şi favorizează coagularea sângelui. Dacă, prin metodele care corespund tripartiţiei organismului uman şi care ne permit să aruncăm, încetul cu încetul, o privire asupra naturii umane şi să o cunoaştem, vom observa cum se comportă diferitele sisteme în diferitele organe, vom afla că ceea ce trăieşte în antimoniu nu trăieşte numai afară, în antimoniul mineral, ci în acesta există un raport de forţe care este prezent şi în organismul uman în starea de sănătate, dar care ia în organismul bolnav forme de genul celor pe care tocmai vi le-am descris.

Acest proces al antimoniului, despre care aş zice că este prezent în însuşi organismul uman, este un proces antagonist, opus polar altui proces. Acesta din urmă se manifestă pretutindeni acolo unde lucrează forţele plăsmuitoare, de exemplu, forţele generatoare de celule, forţele care rotunjesc celulele, forţele generatoare ale substanţei celulare din organism. Le voi numi forţe albuminizante, deoarece ele se găsesc, de exemplu, mai ales în substanţa albuminoasă. Astfel, în organismul uman avem forţele pe care le găsim afară, în natură, în antimoniu, mai ales când îl supunem combustiei pentru a obţine oglinda de antimoniu. Forţele care acţionează în natură în antimoniu, le găsim acţionând, de asemenea, în organismul uman. Dar avem aici şi forţele antagoniste, forţele albuminizante, a căror acţiune blochează şi înlătură forţele antimoniului.

Aceste două sisteme de forţe, cel al forţelor albuminizante şi cel al forţelor antimonizante, se desfăşoară în organism ca două sisteme de forţe antagoniste, din care trebuie să rezulte un echilibru. Trebuie să recunoaştem, astfel, că procesul pe care am încercat să-l descriu în principiu şi care se află la originea febrei tifoide se bazează, în esenţă, pe perturbarea echilibrului dintre aceste două sisteme de forţe.

Pentru a înţelege mai bine organismul uman, trebuie să ne referim la diferitele puncte de vedere ‒ cu excepţia punctelor de vedere medicale ‒ pe care vi le-am explicat în conferinţele din cursul dimineţii.

Am văzut că omul nu are numai un corp fizic, ci şi un corp eteric sau corp al forţelor plăsmuitoare, un corp astral şi o organizare a Eului. Iar ieri am fost în măsură să vă explic raportul intim dintre corpul fizic şi corpul forţelor plăsmuitoare, pe de o parte, şi Eu şi corpul astral, pe de altă parte, raportul dintre corpul astral şi corpul forţelor plăsmuitoare sau corpul eteric fiind mult mai slab, căci ele se separă unul de altul în fiecare noapte.

Acest raport care constă din interacţiunea forţelor corpului astral şi ale corpului eteric este total perturbat în caz de febră tifoidă. Atunci, corpul astral este slăbit, el nu poate acţiona cu o intensitate adecvată asupra corpului fizic, deoarece el acţionează pe cont propriu, provocând un dezechilibru care antrenează sistemul neuro-senzorial, supus, în principal, corpului astral, spre polul inferior. Sistemul neuro-senzorial, în loc să se transforme în organizare metabolică, se opreşte la o activitate astrală. Corpul astral acţionează pe cont propriu. Acţiunea sa asupra corpului eteric nu este corectă. De unde rezultă simptomele patologice care formează sindromul tific.

Ei bine, acţiunea care are loc în antimoniu se prezintă într-un mod care, într-un fel, reneagă natura minerală. El cristalizează sub formă de ace şi oglinda de antimoniu [ Nota 4 ] se depune sub formă de ”flori de gheaţă” pe pereţi, manifestând astfel forţa interioară de cristalizare observată în natură. Dacă tratăm într-un mod potrivit această forţă de cristalizare activă în antimoniu, dacă facem din ea, în mod adecvat, un medicament, pentru a-l administra organismului uman, astfel încât să-l susţină pentru a începe să-şi introducă din nou în mod corect corpul astral, cu forţele lui, în corpul eteric, atunci se restabileşte raportul corect dintre aceste două corpuri.

Cu ajutorul antimoniului preparat în mod corect pentru a deveni medicament, noi susţinem procesul antagonist procesului care se manifestă în febra tifoidă. În funcţie de evoluţia bolii, trebuie să adăugăm acestui remediu şi alte substanţe care se dovedesc a avea raporturi asemănătoare cu organismul. Tocmai cu acest remediu, la care se mai adaugă şi alte substanţe, putem combate boala, stimulând şi susţinând procesele din organism, pentru ca el să-şi poată desfăşura propria forţă, pe care aş numi-o antimonizantă, care va realiza ritmul corect în interacţiunea dintre corpul eteric şi corpul astral.

Aşa cum v-am arătat în legătură cu antimoniul, viziunea antroposofică ne conduce la înţelegerea raportului dintre ceea ce se petrece într-o substanţă naturală în natura exterioară şi ceea ce are loc în organism. Puteţi urmări astfel până la nivelul celulei germinale forţa albuminizantă, aşadar, plastică şi rotunjitoare, şi forţa a cărei acţiune este liniară.

Dacă ne-am cucerit o cunoaştere reală în acest domeniu şi putem arunca o privire asupra a ceea ce se petrece în organism, ajungem să vedem că cercetările microscopice privind celula germinală, desigur, demne, de altfel, de toată admiraţia, nu sunt decât diletantism. Este neplăcut să o spunem, pentru că ştim că aceasta stârneşte ura şi antipatia persoanelor în cauză. Aceste cercetări, cum puteţi citi în orice tratat de embriologie, observă din exterior celula germinală ca atare, formarea a ceea ce numim centrozomi, fără a cunoaşte antagonismul dintre forţele albuminizante, care predomină pretutindeni, şi forţele antimonizante. Forma rotundă a celulei este dată de forţa albuminizantă, iar după fecundare procesele antimonizante formează centrozomii.

Ei bine, aceasta se petrece în întregul organism. Dacă preparăm remediul după o metodă corectă şi dacă ştim, prin diagnostic, în ce direcţie trebuie susţinut organismul, atunci administrăm acestui organism forţele de care are nevoie pentru a lupta împotriva procesului patologic.

Introducerea viziunii antroposofice în medicină ne ajută să apreciem în mod cu adevărat exact raportul omului cu Macrocosmosul, cu întregul Univers. Ar mai fi multe de spus despre antimoniu, dacă aş vrea să intru în detalii ştiinţifice, dar mă limitez să menţionez aici numai esenţialul. V-am atras atenţia asupra antimoniului şi asupra proceselor pe care le conţine şi care pot rezulta din el, în funcţie de tratamentul la care îl supunem. Să ne îndreptăm acum atenţia asupra comportamentului în natură şi asupra proceselor a ceea ce este cunoscut sub formă de cuarţ, siliciu, Silice.

desen

Siliciul este unul din compuşii granitului, cu aspect transparent, cristalin şi de o consistenţă atât de dură, încât cuţitul nu-l poate tăia. Dacă tratăm această substanţă într-un mod adecvat şi o administrăm organismului în dozajul potrivit, în funcţie de diagnostic, el dobândeşte proprietatea de a susţine acţiunea care vine din sistemul neuro-senzorial şi forţele specifice cu care trebuie să fie înzestrat organismul în acest sistem. Astfel încât putem spune că, dacă administrăm omului într-un mod corect un remediu pe bază de siliciu, de cuarţ, susţinem, în fond, activitatea care ar trebui să fie aceea a organelor de simţ. În funcţie de simptomele secundare, va trebui să adăugăm şi alte substanţe, dar, în esenţă, aici este vorba de acţiunea conţinută în procesul generator de siliciu. Aşadar, susţinem acţiunea prea slabă a sistemului neuro-senzorial administrând organismului procesul respectiv generator de siliciu. Sistemul neuro-senzorial va acţiona atunci cu intensitatea convenabilă. Când acţiunea sistemului neuro-senzorial este prea slabă, acţiunea digestivă năvăleşte spre cap şi apar migrenele. Dacă susţinem activitatea senzorială, activitatea neuro-senzorială, cu un remediu preparat corect pe bază de siliciu, cuarţ, Silice, atunci sistemul neuro-senzorial al bolnavului de migrenă primeşte atâta forţă încât să poată respinge atunci procesul digestiv invadator.

Descrierea pe care o prezint este sumară, dar veţi sesiza în acest fel ceea ce este important. Important este să privim organismul uman observând nu numai constituţia celulară, ci şi forţele care sunt active în el, în acelaşi sens sau în sens ritmic sau polar, pentru a căuta în natură ceea ce, prin acţiune naturală, poate lupta împotriva unui anumit proces patologic.

Putem afla astfel cum procesul conţinut în fosfor este în natura exterioară un proces care, introdus în organismul uman, vine în ajutorul unei anumite insuficienţe. Aşa stau lucrurile, într-adevăr, dacă în privinţa anumitor forţe, întotdeauna active în el când se află în stare de sănătate, organismul uman devine incapabil să le lase să acţioneze în mod corect, dacă el este prea slab pentru a lăsa să acţioneze în el anumite forţe care sunt, de fapt, un fel de proces organic de combustie, întotdeauna asociat cu transformarea substanţelor în organismul uman. La fiecare mişcare, în tot ceea ce face omul, chiar şi în ceea ce se petrece în mod interior, se desfăşoară nişte procese organice de combustie. Ei bine, se poate întâmpla ca organismul uman să nu mai aibă forţa de a regla în mod corect aceste procese organice. Căci el trebuie să le inhibe, într-o anumită măsură, pentru ca ele să nu acţioneze prea vehement. Prin însăşi natura lor, procesele organice de combustie au întotdeauna o intensitate nemăsurată, nelimitată, şi dacă nu ar fi inhibate s-ar produce mereu, ici şi colo, o oboseală foarte mare sau s-ar ajunge chiar ca fiinţa umană în acţiune să nu se mai poată mişca. În fond, aceste procese organice de combustie au o intensitate, aş zice, nelimitată şi organismul trebuie să ştie să o frâneze în orice clipă.

Ei bine, atunci când, într-o parte a organismului sau în organismul întreg, lipsesc aceste forţe de inhibiţie şi el nu mai are puterea de a frâna corect procesele organice de combustie, atunci apare tuberculoza, sub diferitele sale forme. Slăbiciunea organică, incapacitatea de a frâna procesele de combustie, aş spune, creează terenul favorabil pentru bacili, pe care îi putem găsi atunci în organism.

Nu vreau, prin aceasta, să mă ridic împotriva teoriei microbiene. Ea este, desigur, utilă. Diversitatea manifestărilor microbiene permite, bineînţeles, tot felul de constatări, şi diagnosticul are foarte mult de câştigat de aici. Departe de mine gândul să mă ridic împotriva medicinei oficiale! Dar aceasta mai trebuie să treacă de anumite limite, iar această extindere se poate face cu ajutorul antroposofiei.

Administrând organismului fosfor, susţinem puterea de a frâna procesele organice de combustie. Totuşi, trebuie să ţinem seama de faptul că această inhibiţie poate porni din cele mai diferite sisteme organice. Dacă ea porneşte, de exemplu, din sistemul care este activ în mod special în oase, trebuie să susţinem acţiunea fosforului în organismul uman specializând-o, într-un fel, pentru oase. Facem aceasta combinând, după ce am studiat în detaliu cazul, remediul fosfor cu calciul sau o sare de calciu. Dacă e vorba de tuberculoza intestinală, vom adăuga fosforului, în dozajul corect, o combinaţie de cupru. Dacă e vorba de tuberculoza pulmonară, vom adăuga fosforului, de exemplu, fier. Totuşi, deoarece tuberculoza este o boală foarte complicată, trebuie să avem în vedere, eventual, şi alţi aditivi. Astfel, vedeţi că eficacitatea unei terapii adevărate constă în prelungirea corectă în organismul uman a proceselor chimice şi fizice din natură.

Medicina oficială porneşte adesea de la principiul că în organismul uman acţiunea antimoniului trebuie să fie aceeaşi cu acţiunea lui din natura exterioară. Dar nu aşa stau lucrurile. Trebuie să urmărim felul în care procesele exterioare îşi continuă acţiunea lor în organismul uman. Putem face acest lucru aplicând cunoştinţele antroposofice experienţelor de care este vorba aici.

Am văzut că antimoniul stabileşte ritmul dintre corpul astral şi corpul eteric sau al forţelor plăsmuitoare. La fel, forţele active în siliciu, cuarţ, Silice, stabilesc raportul just dintre Eu şi corpul astral, când acesta a fost perturbat, având un efect salutar asupra sistemului neuro-senzorial. Cât despre calcar, mai ales dacă folosim calcar de origine animală, obţinem nişte remedii care asigură echilibrul just între corpul forţelor plăsmuitoare şi corpul fizic.

Astfel, putem spune că o viziune justă asupra omului ne conduce la folosirea calcarului sau a unei substanţe asemănătoare, mai ales de origine animală, cochilii de stridie, de exemplu, pentru a restabili un raport just, dacă acesta este perturbat, ceea ce se traduce întotdeauna prin nişte procese fizice, prin nişte procese patologice. Este vorba de a restabili raportul exact dintre corpul eteric şi corpul fizic. Obţinem acest efect prin nişte remedii pe bază de calcar sau ceva asemănător.

Când avem de-a face cu o interacţiune aritmică între corpul forţelor plăsmuitoare şi corpul astral, trebuie să luăm în considerare ce se află în antimoniu şi în numeroase alte metale. Trebuie să mai avem în vedere şi ce conţin părţile mediane ale plantei, aşadar, frunzele, şi mai ales tulpina. Pe de altă parte, forţele care corespund procesului fosfor se află în principal în organele florale, pe când cele care corespund procesului siliciu se află în rădăcină. Ceea ce ne permite să stabilim o relaţie între forţele care se află în diferitele părţi ale plantei. Organul rădăcină este în mod clar înrudit cu capul, fiind corespondentul sistemului neuro-senzorial. Frunzele şi organele tulpinii au o relaţie specială cu sistemul ritmic, iar organele florale cu sistemul abdominal, cu sistemul metabolic. Astfel, pentru a veni în ajutor, printr-un mijloc simplu, sistemului digestiv şi al metabolismului, vom avea un rezultat benefic dacă vom folosi, după ce am stabilit un diagnostic just, o infuzie preparată din anumite organe florale. În acest fel acţionăm asupra organelor digestive. Dimpotrivă, pentru a obţine un remediu care să acţioneze asupra sistemului neuro-senzorial, asupra organelor capului, va trebui să extragem sărurile din rădăcină, printr-un proces de extracţie special.

Iată cum trebuie să discernem între ceea ce este, pe de o parte, natura şi, pe de altă parte, organismul uman. Înţelegem astfel raportul dintre aceste două realităţi şi găsim remediile în natură. Putem reduce astfel experimentările clinice, în care ne întrebăm cum va reacţiona un remediu sau altul, comparând apoi cazurile, dintre care numai 90% sau 70% oferă un rezultat cât de cât favorabil, cu cele în care în proporţie de 40% ne-am înşelat. Problema este tratată în mod statistic şi se consideră că un remediu este valabil sau nu în funcţie de această metodă.

Nu vă pot vorbi despre acest subiect decât pe scurt, în aforisme, pentru a vă arăta că, fără a cădea în diletantism sau în sectarism medical, putem proceda cu rigoare ştiinţifică pentru a trata bolile cu ajutorul unor remedii ce rezultă dintr-un mod de a vedea conform cu fiinţa umană.

Este important să cunoaştem atât substanţa naturală adecvată şi procesul natural din care vom face un medicament, cât şi modul specific de utilizare.

Deoarece putem acţiona separat asupra diferitelor sisteme, trebuie să cunoaştem care este metoda terapeutică indicată pentru a putea acţiona în sensul vindecării asupra sistemului neuro-senzorial, asupra sistemului ritmic sau asupra sistemului metabolismului şi al membrelor. Căci fiecare remediu poate fi folosit în trei moduri diferite. Îl putem administra pe cale orală sau digestivă, contând în acest fel pe acţiunea sa asupra metabolismului, asupra sistemului metabolic, şi pe acţiunea acestuia asupra celorlalte sisteme. De unde, remediile care se administrează tocmai pe această cale, adică prin gură, stomac ş.a.m.d.

Pe de altă parte, există nişte remedii la care modul de administrare se adresează sistemului ritmic. În această privinţă, antimoniului este foarte potrivit pentru a ne ajuta să găsim un mod de administrare adecvat. Aici e vorba de a injecta remediul, sau de metodele de injectare. Iar remediul pe care îl inoculăm în sânge sau pe care îl injectăm într-un alt mod va avea, înainte de toate, o acţiune asupra procesului ritmic din om.

Ne aşteptăm la o acţiune terapeutică asupra sistemului neuro-senzorial dacă administrăm remediul sub formă externă. Este vorba de băi sau alifii sau de aplicaţii externe, mecanice, prin masaj sau prin procedee de acest fel, când e vorba de a administra pe cale mai curând externă medicamentul sau procesul terapeutic.

Aşadar, putem proceda foarte diferit în vederea procesului terapeutic, pentru fiecare sistem. Să luăm cazul cuarţului, al Silicei. Nu este indiferent că îl preparăm pentru administrare orală sau pentru injectare. Dacă îl administrăm pe cale orală, noi vrem ca prin asimilarea sa în tubul digestiv şi prin modul în care acesta trimite forţele remediului spre sistemul neuro-senzorial, să conducem procesul cuarţ prin intermediul sistemului digestiv. Practicăm, dimpotrivă, injectarea, atunci când, pentru a acţiona mai intens asupra sistemului neuro-senzorial, introducem remediul în organismul sangvin, în ritmul respirator, pentru a vindeca trecând prin ritm.

Dacă vrem să facem să acţioneze prin tubul digestiv anumite substanţe aromatic-eterice, cum sunt cele conţinute în flori, vom prepara o infuzie, pe care o vom administra pe cale orală. Pentru a acţiona direct asupra sistemului ritmic prin sistemul neuro-senzorial, cu ajutorul unui ulei esenţial, de felul aromelor, activ asupra sistemului nervos, vom lua, de exemplu, suc obţinut din plantele respective, pentru a face o baie. Vom adăuga sucul acestor plante în apa de baie. Acţionăm astfel asupra sistemului neuro-senzorial.

Vedeţi, astfel, că efectul terapeutic depinde atât de tratamentul la care supunem diferitele substanţe, cât şi de raportul lor cu omul.

Toate aceste aspecte vor deveni transparente atunci când cunoştinţele dobândite prin antroposofie vor fi aplicate din ce în ce mai mult raportului dintre natură şi om; antroposofia va descoperi astfel care sunt remediile pe care trebuie să le utilizăm şi cum să i le administrăm omului.

În acest scop au fost create institutele noastre clinice şi terapeutice şi laboratoarele lor de către medicii care s-au unit cu mişcarea antroposofică. Şi anume, pentru a putea experimenta remediile şi modul lor de aplicare şi pentru a avea mijloacele de a produce aceste remedii. Astfel de institute clinice şi chimico-farmaceutice avem la Arlesheim, aproape de Dornach, şi la Stuttgart.

Se cuvine să menţionăm în mod deosebit Institutul Clinic şi Terapeutic [ Nota 6 ] care funcţionează sub excelenta conducere a Doamnei Doctor Ita Wegman, a cărei activitate benefică porneşte din ceea ce eu numesc curajul de a vindeca. Acest curaj este necesar pentru a practica arta vindecării. Căci, pe de o parte, trebuie să avem în vedere complexitatea proceselor naturale pe baza cărora trebuie să se obţină procesele curative şi, pe de altă parte, complexitatea extremă a proceselor normale şi patologice din om. Ne aflăm în faţa unui câmp imens, un câmp tot mai imens, chiar atunci când nu avem decât un număr limitat de pacienţi.

Institutului din Arlesheim i se alătură un Laborator Farmaceutic Internaţional [ Nota 7 ] unde se prepară remediile. Căutăm acum mijloacele şi modalităţile corecte pentru ca ele să poată fi folosite în lumea întreagă. Este o muncă serioasă, care nu are nimic de-a face cu diletantismul. Noi nu renegăm ştiinţa actuală; nu facem altceva decât să o extindem în continuare.

Când această cunoaştere se va fi maturizat şi va fi atins cercuri din ce în ce mai largi, nu ne vom mai face griji în privinţa reuşitei unei mişcări cum este cea reprezentată de Laboratorul Farmaceutic din Arlesheim. Este, totuşi, dificil, faţă în faţă cu poziţia materialistă, să reuşeşti să faci ca o teorie care se bazează, împreună cu remediile ei, pe o cunoaştere integrală a omului să fie apreciată în lume la adevărata ei valoare Ar trebui să putem conta, de fapt, pe înţelegerea tuturor celor care sunt preocupaţi de sănătatea semenilor lor.

Am atras atenţia asupra resurselor medicamentului natural şi asupra utilizării sale adecvate. Prin aceasta, nu excludem faptul că vindecarea poate fi obţinută şi pe o cale pe care eu o numesc cale sufletesc-spirituală. Este un domeniu în care putem observa rezultate deosebit de rodnice. Adevărata pedagogie ar trebui neapărat să introducă în şcoală elemente de igienă şi terapie. Explic întotdeauna aceste aspecte în conferinţele mele pedagogice, arătând acţiunea sufletesc-spirituală pe care o exercită învăţământul asupra copiilor. Această acţiune nu este întotdeauna imediată, dar ea poate avea, în cursul vieţii, efecte multiple, salutare sau patologice. Nu voi menţiona decât un singur fapt. În ceea ce priveşte memoria, învăţătorul poate acţiona într-un mod just dacă nu le cere copiilor nici prea mult, nici prea puţin. Astfel, cerând nişte eforturi prea mari de memorie la vârsta de opt, nouă, zece, unsprezece ani, înseamnă lipsă de tact pedagogic. Efortul pe care sufletul trebuie să-l facă printr-un apel excesiv la memorie, printr-un dresaj al memoriei, se repercutează mai târziu prin tot felul de boli fizice. Se poate demonstra raportul care există între diabet şi metodele greşite de predare. La fel cum şi alt mod de a perturba memoria copilului poate exercita influenţe nefaste asupra sănătăţii lui.

Din lipsă de timp, nu pot vorbi despre aceste lucruri decât în principiu. Totuşi, aceste fapte ne arată că remediile naturale nu sunt singurele care pot fi de folos în domeniul sănătăţii şi al bolii, în acest domeniu trebuie să ţinem seama în mod deosebit şi de activitatea sufletească

Şi, pornind de aici, vom găsi calea care duce la metodele prin care putem încerca să trezim, de la om la om, nişte procese benefice pentru sănătate, prin influenţe pur spirituale, pe care astăzi, din lipsă de timp, nu le pot descrie în detaliu. Totuşi, tocmai acesta este un domeniu în care uşor se poate cădea în diletantism. Se crede, de exemplu, că aşa-numitele alienări mintale pot fi vindecate în primul rând prin influenţe spirituale. Ei bine, aceste maladii se caracterizează prin faptul că bolnavul este aproape inaccesibil la nivel sufletesc-spiritual. Este o particularitate a acestor boli, şi anume că sufletul se închide faţă de influenţele exterioare. Vom constata că în aceste boli, numite în mod eronat boli mintale, este vorba întotdeauna de nişte procese patologice fizice ascunse pe undeva în organism. Înainte de a recurge la nişte procedee diletante în acest domeniu, diagnosticul ar trebui să descopere focarul patologic din fizic. Apoi se va putea acţiona benefic prin vindecare la nivelul organismului fizic.

În bolile fizice, în schimb, acţionăm benefic dacă utilizăm tot felul de influenţe sufletesc-spirituale, care sunt exercitate astăzi într-un mod foarte diletant, dar nu voi intra acum în acest subiect. Tocmai în cazul acestor boli putem ajuta mult dacă susţinem prin tot felul de modalităţi procesul exterior datorat medicamentului.

Nu pot vorbi despre aceste lucruri decât amintindu-le. Metodele bazate pe antroposofie nu exclud anumite influenţe terapeutice de natură sufletesc-spirituală, ba dimpotrivă. Institutul Clinic şi Terapeutic din Arlesheim-Dornach face dovada acestui fapt, deoarece, alături de metodele fizice de terapie, aici puteţi găsi şi cea ce se numeşte euritmia curativă.

Euritmia curativă constă în a transforma ceea ce vedem sub formă de euritmie artistică la omul aflat în mişcare în spaţiu. Elementul vocalizant din euritmie este transformat în aşa fel încât omul să execute nişte mişcări sănătoase. Susţinem astfel forţele pe care le-am numit mai înainte albuminizante, în timp ce forţele din consoane susţin adesea forţele antimonizante.

Astfel, putem crea echilibrul celor două forţe prin interacţiunea dintre euritmia vocalică şi euritmia consonantică. Dacă lucrăm în acest sens, şi dacă aceste exerciţii sunt practicate în mod corect, nu în mod diletant, ele se dovedesc a fi de mare ajutor, consolidând procesele terapeutice, mai ales în cazul afecţiunilor cronice.

La urma urmei, euritmia curativă se bazează pe faptul că mişcările pe care omul le execută cu membrele sale trezesc procesele sufletesc-spirituale. Dacă ştim care sunt mişcările ce decurg în mod direct din organismul uman în stare de sănătate, putem determina, de asemenea, care sunt mişcările cu efect curativ, când, pornind de la membre şi de la mişcările omului, provocăm o acţiune asupra proceselor organice interne.

Putem întâlni euritmia curativă în cadrul Institutului Clinic şi Terapeutic din Arlesheim. Ea ocupă aici un loc special în ansamblul proceselor terapeutice care pot fi găsite pe baza unei adevărate cunoaşteri a omului întemeiată pe antroposofie.

Expunerea unor detalii din acest domeniu ne-ar duce, desigur, prea departe. Dar, prin cele expuse, v-am prezentat principiul.

Prin faptul că am fost solicitaţi de terapeuţi, curentul terapeutic din cadrul mişcării antroposofice s-a extins în diferite direcţii. Acesta este rezultatul condiţiilor epocii actuale, cerut, aşadar, de civilizaţia contemporană. Căci, în fond, antroposofia nu a făcut decât să răspundă întrebărilor care i-au fost puse.

Astăzi nu am putut decât să vă expun nişte principii sub formă de aforisme. Dacă aş vrea fiu complet cu privire la un anumit subiect, ar trebui să fac ceea ce am refuzat să fac ieri la conferinţa de euritmie, adică să vă invit să mă ascultaţi până în momentul când trebuie să înceapă conferinţa de mâine dimineaţă. Ar însemna să vă îmbolnăvesc vorbindu-vă despre sănătatea de care trebuie să avem grijă. Astfel că voi încheia aici, trimiţându-vă la culcare, pentru a putea beneficia de un somn sănătos.