Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTERE ANTROPOSOFICĂ A OMULUI ŞI MEDICINĂ

GA 319


CONFERINŢA A TREIA

Londra, 3 septembrie 1923

Mi s-a spus că aţi dori o justificare mai extinsă a teoriilor expuse ieri. Ei bine, eu am īntotdeauna sentimentul că īndoielile şi opoziţia interioară care apar astăzi, din motive de īnţeles, īmpotriva acestei modalităţi de abordare, se intensifică şi mai mult atunci cānd e vorba de justificări spirituale. Īn ceea ce priveşte medicina, eu am speranţa că eficacitatea remediilor īi va determina pe oameni să cunoască substratul şi ne vor ierta bazele teoretice. Astfel că, pe acest tărām, fără o solicitare expresă, eu sunt oarecum rezervat īn materie de teorie. Căci imediat, deşi la fel de exactă ca matematica, teoria poate părea şi mai fantezistă decāt ceea ce se poate spune despre utilizarea medicamentelor. Dar, pentru că aşa se doreşte, voi vorbi despre justificarea teoretică nu la sfārşit, cum aveam de gānd, ci voi face o scurtă demonstraţie de la īnceput.

Trebuie să se ştie că progresul demn admiraţie al ştiinţelor naturii a realizat o muncă imensă de cunoaştere a lumii exterioare, fizic-sensibile. Dar tocmai această cunoaştere a lumii fizic-sensibile a īmpiedicat īnţelegerea naturii integrale a omului.

Ceea ce pot sesiza ştiinţele de astăzi prin legile naturii, pe calea observaţiei sau a experimentării, nu depăşeşte aproape deloc, cānd e vorba de om, cunoaşterea organizării senzoriale, inserţia organelor de simţ īn om ca aparate fizice şi ceea ce este mecanic īn mişcare. Pentru restul, legile naturii sunt din ce īn ce mai puţin valabile, pe măsură ce pătrundem cu adevărat īn natura omului. Totuşi, trebuie să mă limitez şi nu voi putea vorbi despre aceste lucruri decāt īn aforisme.

Dar se ştie bine că fiinţa umană nu este alcătuită din materie fizică şi minerală decāt īn proporţie de 10% şi că īn cea mai mare parte el este un fel de coloană lichidă.

Īn acesta acţionează impulsurile date, de exemplu, de procesul respirator, dar şi de alte procese ale organizării umane, procese pe care īn natură nu le găsim decāt īn aer liber. Şi, īn fine, la acestea se adaugă procesele calorice. Legile naturii nu i se aplică omului decāt īn privinţa a ceea ce se găseşte īn el drept substanţe minerale, fizice, cu contururi precise, ale naturii exterioare. Cu ajutorul acestor legi se crede astăzi că se cunoaşte omul īntreg. Fapt ciudat, aceste legi ale naturii nu ne ajută să cunoaştem decāt o parte din organizarea senzorială, şi anume o parte din organizarea cefalică, deoarece organizarea senzorială se află īn principal īn cap. Organizarea cefalică a omului este, īntr-adevăr, cea care seamănă cel mai mult cu lumea fizică şi constituţia acesteia.

Sistemul nervos al omului provine, īn parte, din organizarea cefalică. Ei bine, astăzi se crede că īntregul sistem nervos este legat de facultăţile umane pe care le calificăm drept spirituale. Consultaţi un manual de psihologie nuanţat puţin de fiziologie şi veţi vedea că psihologia nu tratează, īn fond, decāt lumea de gānduri, raportul dintre aceasta şi creier, sistemul nervos. Lumea de sentimente şi de voinţă este adăugată numai, ca un lucru mai puţin important, şi se crede că simţirea şi voinţa depind la fel de mult de sistemul nervos ca şi ansamblul reprezentărilor. Ei bine, nu aşa stau lucrurile.

Pentru a reveni la omul tripartit, aşa cum l-am caracterizat ieri, trebuie să spunem că la om doar facultatea de reprezentare depinde de sistemul nervos. Īn ceea ce priveşte viaţa afectivă, raportul este doar indirect, īn schimb, ea este legată direct de sistemul ritmic.

Iată unul din punctele īn care ştiinţele naturii de astăzi, cu toate cuceririle demne de admiraţie din alte domenii, īşi barează īn mod absolut posibilitatea de a trece de la organizarea fizică a omului la organizarea lui spirituală.

Īntr-adevăr, este o realitate faptul că īntreaga viaţă afectivă intervine direct īn organizarea ritmică, pe care, īn linii mari, am caracterizat-o ieri. Sistemul nervos nu poate să slujească decāt drept mediator, pentru ca noi să avem reprezentări şi gānduri despre sentimentele noastre. Astfel, impulsurile afective intervin direct īn respiraţie şi circulaţie. Nervii nu sunt decāt organe de transmisie pentru reprezentarea pe care o avem despre sentimente. Tot aşa cum lumea afectivă a omului intervine īn sistemul ritmic, voinţa intervine direct īn sistemul metabolismului şi al membrelor. Şi ceea ce avem īn nervi, sau prin intermediul lor, nu este decāt reprezentarea a ceea ce a fost voit.

Desigur, puteţi spune că acest lucru nu l-ar interesa aproape deloc pe medic, că ar fi vorba de o teorie antropologică de care medicul s-ar putea lipsi. Dar vom vedea că nu aşa stau lucrurile de īndată ce vom lua īn considerare consecinţa ce rezultă pentru gāndirea medicală modernă din prejudecata care crede că sistemul nervos este destinat īntregii vieţi sufleteşti.

Se cunoaşte deosebirea care se face astăzi īntre nervi calificaţi drept senzitivi, care ar merge de la periferie spre organele de simţ, pentru a transmite percepţiile senzoriale, şi aşa-zişii nervi motori, care ar trebui să fie legaţi de voinţă.

Īn realitate, există, desigur, nervi care au suferit nişte metamorfoze anatomice şi fiziologice, dar nu există decāt un singur fel de nervi. Orice nerv este un agent fizic de transmitere a reprezentărilor. Iar nervii pe care īi numim astăzi nervi motori nu sunt altceva, conform funcţiei lor, decāt nişte nervi sensibili. Īn timp ce nervul senzitiv merge spre organele senzoriale pentru a percepe lumea exterioară, aşa-zisul nerv motor, care nu este altceva decāt un nerv senzitiv intern, merge spre interior şi transmite, de exemplu, percepţiile pe care le avem atunci cānd ne punem īn mişcare un membru sau cānd trebuie să efectuăm anumite mişcări interioare inconştiente. Nervul nu face decāt să transmită nişte percepţii exterioare sau interioare. Nu există două tipuri de nervi, motori şi senzitivi. Puţin contează atunci terminologia pe care o folosim pentru a-i denumi; nu există decāt un singur tip de nervi, cu cāteva metamorfoze anatomice şi fiziologice.

Sunt de īnţeles obiecţiile care pot apărea cu privire la acest mod de a vedea lucrurile. Le-am prevăzut şi le-am examinat pe toate cu minuţiozitate, pentru că de mai bine de treizeci şi cinci de ani lucrez la dezvoltarea acestei concepţii. Cānd sunt interpretate fără prejudecăţi, toate aspectele care ţin de funcţionarea sau deficienţa sistemului nervos, tabesul, de exemplu, se integrează īn sistemul teoretic pe care l-am expus adineaori. Pe cānd, dacă studiaţi interpretările actuale, cele despre tabes, de exemplu, veţi observa peste tot nişte lacune. Pentru a nu vă pierde īn lucrările meticuloase ale ştiinţei moderne cu privire la acest subiect, trebuie să ştiţi că nu există decāt un singur fel de nervi şi că afectivitatea, ansamblul sentimentelor, nu se află decāt īntr-un raport indirect cu sistemul nervos. Lumea de sentimente intervine īn mod direct īn respiraţie şi circulaţie, īn sistemul ritmic īn general. Acţiunea voinţei este direct de natură metabolică. Această voinţă, inconştientă īn noi, se află la baza ansamblului proceselor metabolice şi se transformă īn voinţă conştientă, subiacentă mişcărilor exterioare, conştiente.

Īn viziunea despre fiinţa umană pe care mi-am putut-o cuceri īn urmă cu mai bine de treizeci de ani, acest aspect a constituit primul rezultat. El m-a răscolit. Nu am īndrăznit să īl exprim pānă īn 1917 [ Nota 3 ]. Este, desigur, destul uşor să enunţi un oarecare rezultat ştiinţific, dacă acesta nu este prea neobişnuit. Īn schimb, nu este atāt de uşor să vii īmpotriva părerii atāt de bine fondate īn aparenţă, conform căreia există două tipuri de nervi şi să enunţi că există un singur tip de nervi, chiar dacă acest lucru este adevărat. Doar după ce am văzut că mă pot sprijini pe faptul că nici un element ştiinţific actual nu ar contrazice noţiunea unui singur tip de nervi, abia atunci am īndrăznit, īn 1917, să exprim concepţia la care am muncit de-a lungul a treizeci de ani.

Şi iată īncă o consecinţă a acestui mod de a vedea lucrurile. Reflectaţi la faptul că impulsurile afective intervin īn mod direct asupra sistemului ritmic, că impulsurile volitive intervin īn mod direct asupra sistemului metabolismului şi al membrelor. Veţi avea atunci īn sistemul volitiv al omului şi īn sistemul afectiv, care i se adaugă şi pe care nu īl putem sesiza decāt īntr-un mod spiritual, considerānd sentimentele drept entităţi spirituale, veţi avea aici, de exemplu, motorul circulaţiei. Veţi realiza astfel o extindere īn īnţelegere, care nu e foarte uşor de realizat.

Fiziologia modernă care se află la baza conceptelor medicale consideră că inima este adevăratul motor al circulaţiei. Se consideră că inima emite impulsuri care fac să circule sāngele īn īntregul organism. Dar adevărul e tocmai contrariul. Mişcarea sāngelui īn organism este indusă de natura spirituală a omului, care, din organizarea volitivă intervine direct īn metabolism şi care, prin impulsurile afective, intervine direct īn circulaţie şi respiraţie, aşadar, īn sistemul ritmic. Toată această mişcare interioară, toată această activitate ritmică, provin direct din omul spiritual. Inima şi activitatea ei nu sunt cauza circulaţiei. Mai curānd activitatea ei rezultă din circulaţie, din mişcarea umorală. Prin mişcările ei, inima nu face decāt să exprime modul īn care este ea stimulată de mişcarea ce emană, īn fond, din omul spiritual.

Iată două noţiuni care trebuie să intre treptat, ca fundamentale, īn fiziologie, baza medicinei: conceptul de unitate a nervilor şi de apartenenţă a īntregii vieţi nervoase la viaţa de reprezentare şi, pe de altă parte, originea direct spirituală a mişcării elementelor lichide şi gazoase din om, făcānd din mişcările inimii consecinţa şi nu cauza mişcărilor ritmice din om.

Īmi amintesc şi acum patimile violente pe care le-am declanşat cānd am expus această teorie despre inimă unui medic suedez, īntr-un vagon de tren īntre Trälleborg şi Stockholm. Omul s-a īnverşunat teribil īn părerile sale pătimaşe. Aşa că īmi imaginez foarte bine cum apar astăzi aceste date modului comun īn care sunt oamenii obişnuiţi să gāndească. Totuşi, acesta este singurul mod de a deschide uşa prin care să trecem de la omul fizic la omul spiritual. Căci, de īndată ce consideraţi că există două feluri de nervi, unii merg de la percepţia senzorială spre centru, ca organizare fizică a organelor de simţ, ei merg spre centru. Nervul motor porneşte din centru. El transmite tot pe cale materială ceea ce se va manifesta ca voinţă. Prin aceasta nu ieşiţi din ceea ce este material. Considerānd două tipuri de nervi, care, de fapt, nu există ‒ căci nu există decāt un singur tip de nervi ‒, vă opriţi īn faţa uşii care se deschide către natura spirituală a omului. Iată ce face ştiinţa, a cărei contribuţie este, totuşi, grandioasă īn ceea ce priveşte omul exterior. Dar ea a ajuns să īnlocuiască realitatea printr-o teorie care este invenţie pură, şi anume cea a existenţei a două tipuri de nervi, īn timp ce, de fapt, nervii motori sunt tot nervi senzitivi, dar care servesc la perceperea mişcărilor interne. Pe de altă parte, ea face din inimă un fel de pompă, un aparat fizic, care, printr-un fel de automatism, ar provoca circulaţia ritmică din om. Văzānd īn automatul fizic, care ar fi inima, singura origine a mişcărilor ritmice ale omului, ea ocultează raportul sistemului ritmic şi al sistemului metabolic cu natura spirituală a omului.

Astfel, prin teoria celor două tipuri de nervi şi prin teoria despre inimă s-a īnchis uşa care ar permite să se treacă la omul spiritual, la natura spirituală a fiinţei umane. Această teorie nu permite inimii să fie ceea ce este, ci o reduce la un motor fizic al circulaţiei sangvine, īn timp ce mişcările ei nu exprimă, de fapt, decāt mişcările sāngelui care provin de la omul spiritual.

Consecinţele care decurg de aici sunt dintre cele mai importante. Dar, ţinānd seama de modul īn care este integrată omului organizarea nervoasă, veţi putea stabili un raport corect īntre această organizare şi, de exemplu, organizarea sistemului digestiv. Acesta din urmă face parte din sistemul metabolismului şi al membrelor, faţă de care sistemul nervos reprezintă polul antagonist.

Să examinăm acum ce este fiinţa umană īn raport cu unul sau altul din aceste sisteme. Să vedem sistemul metabolic: īn el are loc absorbţia unor materii exterioare. Esenţialul īn activitatea sistemului digestiv este ceea ce rezultă din introducerea īn corp a unor substanţe exterioare. Acţiunea organismului uman este determinată de necesitatea de a transforma un corp străin care a fost ingerat. Iată procesul care este important īn digestie şi acest proces se opreşte la un anumit nivel. Īn momentul īn care acest proces, care constă īn biruirea forţelor de origine exterioară, se opreşte, intervine impulsul de eliminare. Īn raport cu sistemul metabolic, acest fenomen este o eliminare directă spre exterior. Trebuie să īnţelegem sistemul metabolismului şi al membrelor ca fiind supus unor impulsuri din organismul uman īnrudite cu voinţa care intervine direct īn metabolism. Aceste impulsuri īnrudite cu voinţa sunt folosite, pānă la un anumit punct, pentru ca organismul să biruie constituţia substanţei conformă cu natura ei exterioară. Īn acest moment are loc eliminarea, pe toate căile, spre exterior.

Dar partea din activitatea digestivă care este condusă prin īntregul proces organic pentru a ajunge la organizarea cefalică, unde este localizat sistemul nervos ‒ deşi īn mod predominant, dar nu exclusiv ‒ nu se opreşte īn acel punct atins īn organismul uman de sistemul metabolismului şi al membrelor. Ceea ce este digestie pentru organizarea cefalică merge mai departe, eliminarea nu se face spre exterior, ci spre interior. Care este rezultatul acestei eliminări interne? Este sistemul nervos. Īn organismul uman, acesta este sistemul care īşi datorează conţinutul său substanţial unei eliminări interne. Eliminarea nu se mai realizează spre exteriorul organismului. Pānă la un anumit punct, ea rămāne īn organism şi suferă influenţa forţelor modelatoare ale primei entităţi invizibile a omului, prima entitate suprasensibilă, pe care o numim corp eteric sau corp al vieţii. Ea este supusă forţelor plastice, forţelor plăsmuitoare ale corpului eteric sau al vieţii.

Aşadar, trebuie să facem distincţie īntre corpul fizic al omului şi această primă entitate suprasensibilă, corpul eteric sau corpul vieţii, care este un corp imaterial şi numai dinamic. Acţiuni dinamice de acest fel există pretutindeni īn lume, dar ele sunt de o natură specială īn om.

Corpul forţelor plăsmuitoare conţine forţele modelante care cizelează, pornind de la produsele respective de eliminare, structurile minunate ale creierului şi ale sistemului nervos.

Dragi auditori, vă rog să examinaţi fără prejudecată tot ce se poate spune din punctul de vedere al histologiei, al embriologiei şi al evoluţiei, cu privire la descrierea unei celule embrionare sau a unei celule nervoase, de exemplu, şi nu veţi găsi o concordanţă cu nici o altă bază teoretică decāt cu aceea pe care v-am expus-o aici.

Astfel, aş spune, oamenii pot fi sceptici, din scrupul, faţă de cercetarea, bazată pe ştiinţa spirituală, la care mă refer aici. Aceasta declară că se poate ajunge la o anumită clarvedere, la cercetarea exactă a ceea ce este suprasensibil. Am descris īn cartea mea Cum dobāndim cunoştinţe despre lumile superioare? [ Nota 10 ] modul de a cerceta cu exactitate domeniul suprasensibil. Tocmai aceste cercetări din domeniul suprasensibil sunt cele care permit observarea a ceea ce se sustrage legilor fizice ale naturii. Putem observa atunci ceea ce, īn esenţă, este un fel de activitate artistică īn natură, şi anume forţele modelante active mai ales īn organismul cefalic, unde ele dau formă entităţilor materiale, care īn altă parte sunt eliminate, prin impulsurile de eliminare.

Rezultă, īn mod ciudat, că noi trebuie să considerăm sistemul nervos drept sumă a proceselor de deconstrucţie şi să admitem că funcţia sistemului nostru nervos constă īn faptul că ea nu este constituită decāt din procese de deconstrucţie, căci ea este o eliminare continuată dincolo de un anumit punct şi modelată apoi īn materie.

De aici provine deosebirea radicală dintre un organ care aparţine organizării neuro-senzoriale şi un organ al organizării digestive. Organul organizării neuro-senzoriale a mers mai departe īn evoluţie. El se află īntr-o evoluţie descendentă. Organul care face parte din organizarea metabolismului şi a membrelor nu este īncă decāt īn evoluţie ascendentă. El evoluează pānă īntr-un anumit punct, de la care īncepe apoi eliminarea.

Iată faptele care ne arată situaţia organelor īntr-o stare de sănătate deplină. Aceste aspecte sunt, totodată, fundamentale pentru cunoaşterea comportamentului organelor īn caz de boală. Ele sunt, īn sfārşit, baza de la care putem porni pentru a descoperi īn realitate medicamentele corespunzătoare procesului patologic. Pentru a vă face să īnţelegeţi acest lucru, să luăm un exemplu.

Īn creierul nostru, adică īn īntreg sistemul nervos, are loc procesul care face ca materia să evolueze pānă la un anumit punct, apoi o deconstruieşte şi dă formă produselor de deconstrucţie, oarecum sărăcite. Acest proces de deconstrucţie, şi nu cel de construcţie, procesul de dezasimilaţie, şi nu cel de asimilaţie, se află la baza vieţii noastre de reprezentare. Īn fond, la baza reprezentărilor noastre se află un fel de moarte īn miniatură; īn sistemul nostru nervos traversăm, īn orice moment al vieţii, o moarte, anulată, totuşi, fără īncetare de procesele constructive. Am putea spune că īn momentul morţii se concentrează dintr-o dată tot ceea ce are loc prin procesul permanent de deconstrucţie al sistemului nervos de-a lungul īntregii vieţi pămānteşti a omului.

Cānd putem studia aceste procese, avānd de-a face, pānă la un anumit punct, cu funcţionarea unor forţe materiale, apoi cu o deconstrucţie, ne īntrebăm: oare prin ce mijloc gāndim noi, de fapt, īn calitate de fiinţe umane? Prin ce suntem noi fiinţe de natură spirituală? Să fie vorba de aceleaşi forţe care, prin dezvoltarea embrionară, ne fac să intrăm īn viaţă? Absolut deloc! Pentru ca noi să putem fi oameni, sistemul nostru fizic nu trebuie să se dezvolte īn linie dreaptă, ci, pornind de la un anumit punct, el trebuie să suporte o dezvoltare vie, trebuie să se producă o involuţie. Prin această involuţie, şi nu prin evoluţie, se realizează condiţiile pentru ceea ce sunt activităţile noastre spirituale.

Reflectaţi la consecinţele unui asemenea mod de a vedea lucrurile. Se crede că un proces cum este cel al sistemului nervos este ascendent şi progresiv, la fel cum este cel de creştere sau cel nutritiv, şi acesta s-ar afla la baza gāndirii şi reprezentării. Dar acest lucru este imposibil. La baza reprezentării se află un proces de deconstrucţie. Mai īntāi materia trebuie să fie distrusă şi produsele de deconstrucţie modelate, pentru a putea oferi suportul pentru ceea ce este spiritual īn noi, pentru gāndire. Pentru ca să putem gāndi, noi trebuie să distrugem mai īntāi baza noastră materială, să deschidem nişte breşe īn creier. Facultatea de gāndire nu se bazează, aşadar, pe forţele organice de creştere. Pentru ca īn organizarea noastră să poată intra spiritul, aceasta trebuie să suporte īn prealabil un proces de deconstrucţie, de distrugere, un proces de moarte parţială.

Dacă discerneţi lucid īn această problemă, veţi ajunge să vă spuneţi: aici este un drum. A plouat, pămāntul este moale, pe aici trec maşinile şi eu văd urmele lăsate de ele. Dar imaginaţi-vă că o fiinţă care vine de pe Marte nu ar vedea decāt urmele, ea ar examina urmele şi ar intra īn pămānt, pentru a declara apoi că sub pămānt, īn interiorul Pămāntului, există nişte forţe care au produs aceste urme de jos īn sus. Nu ne vom putea supăra pe această fiinţă pentru că ea caută pe sol originea acestor urme, deşi originea lor, de fapt, nu se găseşte acolo, maşinile fiind cele care, trecānd, au lăsat urmele.

Īn ansamblu, aşa stau lucrurile şi cu creierul nostru. Dvs. credeţi că este vorba de un proces organizator care s-a exercitat din interior spre exterior, dar iată că brazdele cerebrale au fost săpate de viaţa sufletesc-spirituală. Observăm, astfel, că, īn ceea ce priveşte sistemul nervos, corpul nu ne slujeşte decāt ca punct de sprijin, ca punct de rezistenţă, de unde să se exercite activitatea spirituală. Tot aşa cum puteţi vedea urma pe care merge şi vine maşina ‒ şi de aici puteţi trage tot felul de concluzii cu privire la ceea ce a făcut maşina -, īn acelaşi fel puteţi explica gāndirea pornind de la creier. Tocmai aceasta este ciudata iluzie a materialismului, care nu vrea cu nici un preţ să admită că gāndirea se explică fără existenţa creierului. Dar īntreaga gāndire, precum şi viaţa de reprezentare, poate fi explicată ca pornind de la creier numai datorită faptului că viaţa spirituală a imprimat acolo aceste facultăţi.

Dacă observaţi acest proces, care este un fenomen de deconstrucţie, şi vă īndreptaţi apoi atenţia spre marele proces cosmic, veţi găsi aici aceleaşi fenomene. Īntr-adevăr, veţi regăsi procesul care se desfăşoară astăzi īn om şi nu rămāne aici decāt īn status nascendi, dacă mă pot exprima astfel. Procesul care se desfăşoară prin deconstrucţia procesului material şi care se află la baza sistemului nervos, acest proces, care aici este reţinut īn status nascendi, īl aveţi la scară cosmică, īn sānul naturii exterioare, pretutindeni acolo unde apare siliciul. Aşadar, dvs. preparaţi īntr-un mod adecvat siliciul, care reprezintă afară, īn Cosmos, acelaşi proces. Dar īn natură acest proces merge mai departe īnainte de a se opri, īn timp ce īn capul uman el este suspendat īn status nascendi. Aşadar, dvs. utilizaţi īntr-un mod adecvat siliciul pentru a face din el un medicament şi īl administraţi īn mod corespunzător. Atunci, prin acest remediu, dvs. despovăraţi un organism care e slăbit, īntr-un fel, īn corpul său eteric, incapabil să-şi asume procesul respectiv. Ei bine, siliciul prezintă particularitatea că prin el putem despovăra omul de o funcţie pe care, din cauza slăbiciunii organice, a incapacităţii forţelor de organizare internă, el nu o poate īndeplini. Pentru aceasta, trebuie să supunem siliciul, şi alte substanţe pe care le adăugăm, unui tratament special, atunci cānd vrem să-l facem să acţioneze īn cadrul organizării umane asupra capului.

Aveţi acum o idee justă despre ce se petrece īn capul uman. Dar trebuie să vedeţi capul īn legătură cu impulsurile spirituale. Observaţi ce se īntāmplă īn Cosmos īn formarea silicică. Veţi descoperi atunci că aveţi fixat īn siliciu, īn Silicea, ceva ce puteţi introduce pe cale organică īn om pentru a-l despovăra de o funcţie pe care el nu o poate realiza fără ajutorul acestuia. Īn acelaşi timp, pentru a-l face să reacţioneze, dvs. faceţi apel la organizarea cea mai internă a omului, pentru ca să-şi poată asuma din nou, ea īnsăşi, funcţia de care a fost despovărată pentru un timp.

Vedem astfel, prin contemplare spirituală, care este funcţia exercitată de siliciu īn organismul uman, atunci cānd acesta nu poate exercita el īnsuşi această funcţie. Aceasta este o noţiune fundamentală care rezultă din viziunea raţională asupra organizării umane, pānă īn raporturile sale cu natura exterioară. Atunci, nu ne rămāne decāt să ne īntrebăm: Ce proces lipseşte īntr-o anumită parte a organismului uman şi ce ar trebui să se petreacă acolo?

Dacă ştim din natură unde īşi are sediul tocmai procesul care lipseşte īntr-un anumit loc din organismul uman, patologia devine atunci bază directă a terapiei. Răspunzānd corect la fiecare īntrebare pusă de patologie, dăm īn acelaşi timp răspunsul terapeutic.

Avem aici mijlocul de a prevedea modul de preparare a medicamentului. Cunoaşterea raporturilor permite să prevedem cum va acţiona medicamentul. Dacă acesta se dovedeşte eficace, practica va fi mijlocul de verificare şi nu un mijloc pur empiric.

Observaţi cum se procedează pretutindeni īn ştiinţele exterioare. Dacă suntem īn stare să prevedem teoretic ce trebuie să se producă, nu ţinem seama de numărul de cazuri care confirmă teoria, ci considerăm teoria verificată mai ales atunci cānd condiţiile prealabile au fost corect definite şi dacă previziunile s-au īmplinit. Iar īn ceea ce priveşte practica, acest gen de verificare este deosebit de important, căci īn acest domeniu practica nu īncetează să arate dacă previziunile au fost sau nu juste. Astfel, conducānd cunoaşterea umană de la simpla natură spre natura spirituală, trebuie să īnvăţăm să prevedem īn materie de terapeutică procesele pe care le observăm īn patologie, tot aşa cum īn laborator sau prin demonstraţii fizice prevedem un proces al naturii exterioare. Am dat dovadă de discernămānt dacă procesul se produce aşa cum am prevăzut. Īn modul acesta, noi extindem aplicarea metodelor cu care suntem obişnuiţi īn fizică, pe cānd īn ştiinţele biologice, mai ales īn ceea ce priveşte aplicaţiile lor, metoda nu este decāt empirică. Aşadar, nu avem nevoie de mai puţină ştiinţă, ci de mai multă, pentru a stabili un raport cu adevărat raţional, cu adevărat lucid, īntre patologie şi terapie.

Este deja destul de tārziu. Va trebui să rezum īntr-o ultimă parte ceea ce poate clarifica din punctul de vedere al terapiei cele expuse.

Dacă luăm īn considerare organizarea neuro-senzorială, concentrată şi localizată īn principal īn capul uman, vom găsi, conform celor spuse, că ea oferă, īn esenţă, baza vieţii de gāndire şi reprezentare. Dar ce putem numi noi viaţă de gāndire umană? Este vorba aici de conţinuturile pe care forţa de gāndire le face să intre īn conştienţă şi de percepţiile care īl fac pe om să spună, īntr-un mod absolut instinctiv şi spontan, că gāndirea nu este, de fapt, o realitate. Aşa cum o simte omul, gāndirea este fără forţă. La urma urmei, gāndirea a cărei experienţă o facem nu există decāt sub formă de imagine.

Īn schimb, această viaţă de gāndire prezintă un alt aspect, īn mod esenţial diferit. Putem să ni-l reprezentăm īntr-un mod simplu. Este suficient să ne amintim că acest fenomen nu se manifestă aproape deloc la copilul foarte mic sub formă de conştienţă. Ceea ce există īn mod absolut clar la copilul foarte mic este forţa cu adevărat dinamică şi modelantă a vieţii de gāndire. Pe de o parte, avem viaţa de gāndire care se manifestă īn conştienţa obişnuită sub formă de reprezentări, gānduri şi concepte. Pe de altă parte, avem forţa care merge oarecum īn sens invers, identică īnsă cu forţa modelantă pe care am menţionat-o. Astfel īncāt, privind viaţa de reprezentare īn legătură cu īntregul organism uman, trebuie să spunem că, īn fond, ceea ce percepem noi din experienţa directă a vieţii de gāndire nu este decāt un miraj īn comparaţie cu obiectul real. Realitatea vieţii de gāndire o constituie forţele plastice, orientate spre interior.

Ei bine, noi observăm că activitatea acestor forţe plastice orientate spre interior se consumă, īn principal, īn modelarea creierului copilului, care nu dispune īncă de o viaţă conştientă de gāndire. Munca de elaborare a organului care va oferi el īnsuşi baza pentru viaţa de reprezentare este cea mai intensă la om īn timpul copilăriei.

Noi īndrăznim să vorbim de o căldură latentă, de o căldură care se manifestă, de o căldură manifestată. Ştim că anumite procese pot elibera căldura rămasă combinată şi care se poate degaja dintr-o materie care a reţinut-o, care o conţinea īn stare latentă. Dar īncă nu īndrăznim să declarăm, īn acelaşi mod, că la copil viaţa de reprezentare conştientă provine din viaţa de reprezentare inconştientă şi că aceasta din urmă acţionează la maximum pentru a modela materialele eliminate, pentru a realiza īn acest fel sistemul nervos. Forţa modelantă respectivă acţionează pe parcursul īntregii vieţi, ea īşi are momentul său cel mai intens īn timpul copilăriei. Şi iată că am dobāndit o viziune asupra primului element suprasensibil al omului.

Sunt suprasensibile gāndurile, de fapt, doar imagini pe care le trăim, dar sunt suprasensibile şi forţele care formează organul gāndirii, forţele care lucrează la formarea sistemului nervos.

Am putea spune că aici nu este vorba de altceva decāt de fenomenul din partea omului suprasensibil care este cea mai apropiată de procesul fizic. Este vorba despre ceea ce se prezintă, īntr-un fel, ca element intermediar, īntre corpul fizic şi viaţa sufletească. Totodată, dacă examinăm sistemul ritmic, legat direct, după cum am spus, de viaţa afectivă a fiinţei umane, vedem că īn acest sistem este activ un element superior. Īn sistemul ritmic nu vedem doar acţiunea unui element eteric şi plastic, ci un element eteric şi plastic pătruns de suflet. Īn fond, ritmul constă chiar īn acest ciudat angrenaj, pe de o parte, al procesului metabolismului şi al membrelor, īn care evoluţia procesului material este condusă pānă la un anumit punct, procesul material tinzānd spre eliminare exterioară, pe cānd eliminarea prin procesul nervos este īn īntregime interioară.

Să ne reprezentăm īntregul proces pānă la un anumit punct, īn care apare eliminarea. El este condus, īntr-un fel, ca un proces metabolic care este imediat reprimat. Astfel, acest īntreg proces alternează fără īncetare īntre un proces metabolic şi un proces nervos deconstructiv. Aici aveţi tipul fundamental al acestui proces ritmic, care se află la baza tuturor proceselor ritmice. El este legat de o activitate a omului suprasensibil, spiritual, care porneşte de la procesul eteric pătruns de suflet sau, altfel spus, de la viaţa eterică impregnată de suflet.

Dacă luăm īn considerare respiraţia, circulaţia sāngelui, orice fenomen care se desfăşoară īn domeniul proceselor ritmice, observăm, īn comparaţie cu procesul pur eteric, acţiunea mai elevată, mai īnaltă, a unui proces eteric pătruns de suflet. Procesele ritmice, la rāndul lor, pot fi puse īn legătură cu fenomenele cosmice.

Observăm că procesul metabolic depăşeşte graniţele acolo unde el nu ar trebui să o facă, astfel īncāt devine un proces deplasat īntr-un organ inadecvat. Această afirmaţie poate părea, desigur, puţin fantezistă, dar este vorba de un fapt real. Boala care se prezintă sub diferitele forme ale febrei tifoide se declară atunci cānd, īn cadrul sistemului metabolic propriu-zis, metabolismul depăşeşte punctul īn care el ar trebui să opereze eliminarea, aşa cum am arătat deja, şi astfel el devine un proces nervos deplasat. Trebuie să spunem, aşadar, că maladiile tifice sunt procese nervoase care apar īn cadrul procesului metabolic, deşi, fireşte, nu este vorba decāt de un proces şi nu de formarea veritabilă a unui sistem nervos. Ei bine, să vedem cum putem stăpāni un asemenea proces.

Să ne īndreptăm īncă o dată privirea spre lumea exterioară şi Cosmosul ne propune această substanţă ciudată, pe care Universul o conţine sub formă de proces fixat īn minereul de antimoniu. Īn fond, mineralele, minereurile, sunt procese cu desăvārşire fixate.

Antimoniul este un mineral curios, un minereu ciudat. El tinde īntotdeauna să cristalizeze, creānd nişte cristale ca nişte spini, filiforme. Prin aspectul său, el aminteşte de o plantă mineralizată sau de un muşchi reţinut īn stadiu mineral. El prezintă şi alte proprietăţi. Dacă īl supunem unui anumit proces electrolitic şi plasăm produsul acestei operaţii la catod, este suficient cel mai mic contact cu un ac metalic pentru a provoca un adevărat fenomen de explozie īn miniatură.

Apoi, dacă, īn anumite condiţii, supunem acest antimoniu combustiei şi dacă, apoi, captăm fumul pe o suprafaţă specială, obţinem admirabila oglindă de antimoniu, un depozit de minereu care a trecut printr-un proces special de combustie, formānd fumul şi depunāndu-l. Prin acest proces la care putem supune antimoniul, obţinem, īntr-un fel, prelungirea procesului pe care īl īntālnim fixat īn natură.

Prepararea oglinzii de antimoniu [ Nota 4 ] reprezintă o operaţie foarte importantă īn laboratorul nostru farmaceutic. Prin realizarea ei, ne apropiem de forţele a căror acţiune regresivă se exercită asupra unor procese, cum sunt cele care, īn cadrul sistemului metabolic, conduc pānă la procese generatoare de nervi. Forţele pe care le voi numi antimonizante retrimit la locul lor procesul respectiv care depăşeşte limitele īn cadrul sistemului metabolic. Cu ajutorul antimoniului preparat sub formă de oglindă are loc o refacere a procesului ritmic, prin refularea procesului organic care a mers prea departe.

Astfel, utilizānd īn cunoştinţă de cauză forţa antimonizantă, putem distruge, īntr-un fel, procesul deplasat, generator de nervi. Reţindu-l, īl trimitem la locul său. Īnţelegem procesul tific propriu-zis observānd natura şi descoperind acolo procesul care restabileşte procesul metabolic şi obţinem astfel procesul terapeutic adecvat.

Realizānd transparenţa proceselor patologice din natură, suntem īn măsură să găsim fie procesele favorizante, fie procesele inhibante, şi să ajungem astfel, īntr-un mod absolut raţional, la medicamente.

Īntr-adevăr, ne punem mari speranţe īn reuşita cercetărilor īn vederea obţinerii unui remediu anticanceros. Am obţinut deja nişte rezultate satisfăcătoare, dar punerea la punct definitivă a remediului este īncă īn curs de realizare.

Dacă putem spune că procesul metabolic poate ajunge să-şi depăşească misiunea, tinzānd să devină un proces nervos, să realizeze o formaţiune nervoasă care nu se află la locul ei, trebuie să menţionăm şi o altă eventualitate. Se poate manifesta nu doar tendinţa de a forma nervi la locul nepotrivit, ci şi o tendinţă care, īn mod normal, nu suscită nişte procese active decāt īn organele de simţ. Prin această tendinţă, metabolismul este condus dincolo de punctul īn care se poate manifesta el formānd nişte nervi. El este īmpins pānă acolo īncāt are tendinţa de a forma un organ senzorial situat īn organismul uman īntr-un loc nepotrivit. Aceasta este tendinţa care duce la apariţia cancerului.

Cu toate că oamenii sunt sceptici īn această privinţă, ei vor sfārşi prin a vedea, din ce īn ce mai clar, tocmai urmānd linia histologică de cercetare, că atunci cānd există tendinţa de a se forma, īntr-un loc inadecvat, un organ senzorial, apare condiţia care stă la baza cancerului. Desigur, această afirmaţie este foarte aproximativă şi sumară, dar este vorba, totuşi, de un proces care nu ar trebui să acţioneze decāt īn formarea unui organ senzorial.

Ei bine, acum se pune problema de a şti cum să refulăm acest proces pānă la punctul īn care procesul metabolic ar trebui, de fapt, să ajungă la capăt şi să elimine, nu să facă depuneri.

Mijlocul care se propune este utilizarea sucului diferitelor varietăţi de Viscum, dar nu aşa cum se procedează cānd nu se cunosc lucrurile. Trebuie să discernem cu adevărat procesul subiacent, care constă īn faptul că vāscul este un parazit care se formează ici şi colo, pe un arbore sau altul. Fenomenul subiacent este, astfel, foarte complicat.

Să studiem procesul care, īn mare, se află la baza lignificării, prin care planta erbacee obişnuită, care nu are īncă ţesut fibros, va deveni copac. Dacă putem observa īntr-un mod just devenirea copacului pornind de la plantă, sesizăm aici un proces cosmic remarcabil. Īn cazul unei plante erbacee obişnuite, nelignificate, care nu devine copac, avem de-a face cu solul. Rădăcina se confundă intim cu solul, ea mai face īncă parte din el, căci are loc un schimb permanent de substanţe la acest nivel. Apoi, această iarbă va creşte, dānd frunze şi flori. Va trece īn domeniul influenţelor atmosferice ş.a.m.d.

Ei bine, pentru a īnţelege un fapt pus īn evidenţă printr-un fel de geologie biologică, noi privim astăzi natura anorganică a solului ca pe ceva absolut īn sine. Dar tot ce este mineral īn sol este, de fapt, rezultatul unei eliminări. Dacă procedăm ca geologia de astăzi, nu vom ajunge să cunoaştem modul de formare a Pămāntului, pentru că luăm īn considerare din el doar baza minerală. Cānd ne reprezentăm astăzi geologia ca sistem īncheiat, este ca şi cum ne-am reprezenta scheletul uman, declarānd că acesta poate exista prin el īnsuşi. Scheletul uman nu are existenţă decāt pentru că a fost eliminat. El nu poate exista decāt mineralizat şi nu poate exista prin sine īnsuşi. Nu putem concepe un schelet care există prin sine īnsuşi, el nu poate fi văzut decāt īn raport cu omul īntreg.

La fel, nu putem concepe datele geologiei decāt prin raportare la viaţa organică a Pămāntului pătruns de spirit. Īn formaţiunile geologice nu avem nimic primordial, ci avem īn faţa noastră un produs de eliminare. Īntr-adevăr, formarea cărbunelui nu este decāt procesul de mineralizare cel mai simplu, cel mai elementar. Pe de altă parte, şisturile şi toate formaţiunile cristaline nu sunt altceva decāt nişte produse de eliminare rezultate prin mineralizarea care s-a produs pornind de la o stare organică, la īnceput nediferenţiată şi de natură spirituală.

Este dificil să aperi astăzi aceste fapte, din moment ce obiecţiile sunt, īntr-un fel, evidente. Este de la sine īnţeles că ele există şi sunt uşor de găsit. Īntr-adevăr, este foarte uşor īn prezent să calculezi aproximativ şi fără să fii sigur că ai făcut un calcul just cu cāte milioane sau sute de milioane de ani trebuie să te īntorci īn trecut pentru a ajunge la originea uneia sau alteia dintre formaţiunile biologice. Această metodă, exactă īn aparenţă, este ca şi cum eu aş observa, de exemplu, o mică modificare a inimii mele de-a lungul unei luni; eu aş calcula apoi valoarea modificării pe o perioadă de trei ani. Este absolut acelaşi lucru. Apoi aş putea calcula şi cāt de mare va fi această modificare peste trei secole sau cum a fost inima acum trei sute de ani, chiar dacă eu īnsumi nu existam pe atunci. Calculul este absolut just, concluzia este perfect logică, dar aceasta nu corespunde, nu este conformă cu realitatea. Tot aşa este şi cu calculele geologiei, logice şi impecabile, dar īn afara realităţii. Căci peste milioane de ani Pămāntul nu va mai exista, la fel cum nu va mai exista propria mea formă fizică aşa cum am calculat-o pentru trei secole īn urmă. Calculul geologilor este just, dar Pămāntul nu exista acum trei milioane de ani.

Astfel că trebuie să ne situăm pe nişte puncte de vedere mai īnalte. Pentru acestea, tot ce este mineral este o depunere. Cānd plantele ies din pămānt, solul reţine ceea ce e mineral. Dacă īn locul plantei erbacee se dezvoltă un copac, această formaţiune, prin lignificarea sa, reprezintă un proces regresiv, un atavism care revine la un stadiu anterior al Pămāntului. Vedem, aşadar, că formarea copacului este un atavism care aminteşte de un stadiu anterior al Pămāntului, tot aşa cum avem şi alte organe atavice.

Cum vāscul creşte pe un copac, avem aici o plantă care creşte pe un teren care nu vine direct din sol, ci este un produs tardiv, un produs de disociere, de eliminare. Astfel, avem īn Viscum o plantă care se dezvoltă īntr-o structură terestră corespunzătoare unui stadiu mai vechi al Pămāntului. Pe de altă parte, continuānd firul gāndirii, trebuie să găsim că doar la sfārşitul evoluţiei sale omul şi-a integrat tendinţa de a forma nişte organe de simţ. Urmărind procesul de formare a vāscului, găsim că el corespunde unei perioade foarte vechi a Pămāntului.

Cānd introducem acest proces īn organismul uman, mai ales prin injectare directă īn procesul circulator, vom situa fiinţa umană īntr-un stadiu mai vechi al existenţei sale pămānteşti, al evoluţiei sale, şi ne opunem astfel acestor procese tardive.

Desigur, este clar că acestea nu sunt decāt nişte construcţii abstracte de gānduri sau, cel mult, construcţii obţinute prin clarvedere. Sunt nişte puncte de vedere, dar lipseşte tabloul complet.

Dacă introducem īn mod direct īn om ceea ce este activ īn procesul vāscului, transformarea acestui principiu este prea puternică, aşa cum am spus ieri cu privire la alte subiecte. Astfel, noi īncercăm să tratăm ceea ce este activ īn procesul de formare a vāscului printr-o maşină foarte complicată, care dezvoltă, la o viteză enormă, o forţă centrifugă şi radială. Construirea acestei maşini nu este uşoară. Astfel, noi transformăm ceea ce este activ īn procesul vāscului īntr-o cu totul altă stare a materiei. Această transformare ne permite să utilizăm forţa plăsmuitoare a vāscului īntr-un mod mai concentrat decāt se manifestă ea astăzi īn procesul vāscului, care este īn declin.

Vom īncerca astfel neīncetat să avansăm īn realizarea acestui remediu anticanceros, care a atins deja un anumit grad de perfecţiune şi a dat anumite rezultate. Dar el nu īşi va arăta complet eficacitatea decāt atunci cānd procedeul de laborator legat de aparatul de centrifugat deja realizat nu va fi pus definitiv la punct. Astfel, vom şti tot mai bine cum să stăpānim maladia canceroasă.

Este deja prea tārziu ca să-mi pot permite să discut īn detaliu ceea ce o să vă spun, totuşi, īn principiu, şi anume că, īn mod analog, noi īncercăm să stăpānim procesul tuberculos şi alte diferite procese organice. Am menţionat deja că noi utilizăm remediile īn diferite moduri, fie prin introducere directă īn sistemul metabolic, fie prin injectare īn sistemul circulator, unde acţiunea lor este diferită, sau chiar adăugāndu-le īn apa de baie, de exemplu, acţionānd astfel, prin aplicaţie externă, mai ales asupra procesului senzorial.

Am mai recurs, de exemplu, la ceea ce numim euritmie curativă, prin care punem bolnavul să execute nişte mişcări care īşi au originea īn organismul īnsuşi. Cānd privim fără prejudecăţi māna umană, nu am spune că ea pare să fi fost creată pentru a rămāne īn repaus. Forma māinii nu este decāt o mişcare īngheţată. Māna aparţine mişcării. La fel, fiecare din membrele umane este făcut pentru a se mişca. Executarea prin euritmie a unor mişcări speciale, corespunzătoare proprietăţilor formei, permite obţinerea unui eventual efect terapeutic asupra acestor virtuţi. Euritmia aceasta este legată de euritmia artistică. O reprezentaţie de euritmie artistică va avea loc māine la Academia Regală de Artă Dramatică. Această euritmie a primit o formă absolut fiziologică īn euritmia curativă. Ea face parte din ansamblul de măsuri de tratament extern pe care īl practicăm la Institutul Clinic şi Terapeutic din Arlesheim.

Astfel că noi īncercăm īn acest Institut, aflat, aşa cum am spus ieri, sub excelenta conducere a Doamnei Doctor Ita Wegman, aici de faţă, să utilizăm, īn vederea unei terapii raţionale, ceea ce se poate şti despre natura spirituală a omului şi ceea ce ştiinţele naturii de astăzi ştiu despre omul fizic.

Īn acest scop trebuia, desigur, să creăm, alături de Institutului Clinic şi Terapeutic din Arlesheim, Laboratorul Clinic şi Farmacologic, unde putem realiza medicamente īntr-o formă care decurge dintr-o cunoaştere reală a fiinţei umane.

Am īncercat să explic cāt am putut mai bine, sub formă de aforisme, că nu este vorba de a ne opune medicinei actuale, ci de a o conduce pānă īn zonele organismului uman unde intervine spiritul, şi aceasta cu aceeaşi rigoare ştiinţifică pe care o manifestă medicina actuală. De asemenea, am īncercat să arăt cum trebuie să procedăm pentru ca īn gāndirea medicală generală să pătrundă ideea neregularităţilor rezultate din intervenţia inadecvată a spiritului īn organism, ideea că modul patologic reprezintă intervenţia inadecvată a elementului spiritual inconştient. Este, īntr-adevăr, necesar ca gāndirea medicală să ajungă, īncetul cu īncetul, să nu mai considere omul ca fiinţă pur fizică, să nu mai vadă īn fiziologia lui doar nişte procese fizice. Ea trebuie să admită că procesele pur fizice nu există decāt īntr-o mică parte din om, īn timp ce īn partea cea mai importantă a organismului uman, īn organismul uman īnsuşi, trebuie să vadă intervenţia directă a naturii spirituale pe care omul o are din lumea spirituală, tot aşa cum el īşi primeşte partea sa materială din lumea fizică, sub formă de hrană, de exemplu. Nu vom putea studia patologia omului bolnav, īn totalitatea sa, fără a ţine seama de totalitatea sa fiziologică. Doar observarea integrală a omului bolnav va conduce la o terapie veritabilă, indisolubil legată de patologie, o terapie conformă cu relaţia omului faţă de mediul său cosmic, care ajunge să găsească medicamentele īn acest mediu cosmic nu prin experimentare empirică, ci printr-o viziune generală şi printr-un discernămānt just privind raportul omului cu Universul. De aici, rezultă o terapie care nu este separată printr-un abis de patologie, ci care face corp comun cu ea.

Aceasta este dorinţa pe care un număr mare de medici au adus-o īn mişcarea antroposofică şi pe care trebuie să le-o satisfacem, prin curentul medical care a luat naştere īn sānul mişcării de ştiinţă spirituală.

Să sperăm că expunerea mea sub formă de aforisme nu a fost prea lipsită de precizie. Cānd trebuie să expui un subiect īntr-un timp scurt, īncerci să faci să reiasă cel puţin principiile generale, uneori īn detrimentul detaliului. Sper că am putut oferi auditorilor noştri cāteva linii generale demne de interes.