|
Mi s-a spus că aţi dori o justificare mai extinsă a teoriilor expuse ieri. Ei bine, eu am întotdeauna sentimentul că îndoielile şi opoziţia interioară care apar astăzi, din motive de înţeles, împotriva acestei modalităţi de abordare, se intensifică şi mai mult atunci când e vorba de justificări spirituale. În ceea ce priveşte medicina, eu am speranţa că eficacitatea remediilor îi va determina pe oameni să cunoască substratul şi ne vor ierta bazele teoretice. Astfel că, pe acest tărâm, fără o solicitare expresă, eu sunt oarecum rezervat în materie de teorie. Căci imediat, deşi la fel de exactă ca matematica, teoria poate părea şi mai fantezistă decât ceea ce se poate spune despre utilizarea medicamentelor. Dar, pentru că aşa se doreşte, voi vorbi despre justificarea teoretică nu la sfârşit, cum aveam de gând, ci voi face o scurtă demonstraţie de la început.
Trebuie să se ştie că progresul demn admiraţie al ştiinţelor naturii a realizat o muncă imensă de cunoaştere a lumii exterioare, fizic-sensibile. Dar tocmai această cunoaştere a lumii fizic-sensibile a împiedicat înţelegerea naturii integrale a omului.
Ceea ce pot sesiza ştiinţele de astăzi prin legile naturii, pe calea observaţiei sau a experimentării, nu depăşeşte aproape deloc, când e vorba de om, cunoaşterea organizării senzoriale, inserţia organelor de simţ în om ca aparate fizice şi ceea ce este mecanic în mişcare. Pentru restul, legile naturii sunt din ce în ce mai puţin valabile, pe măsură ce pătrundem cu adevărat în natura omului. Totuşi, trebuie să mă limitez şi nu voi putea vorbi despre aceste lucruri decât în aforisme.
Dar se ştie bine că fiinţa umană nu este alcătuită din materie fizică şi minerală decât în proporţie de 10% şi că în cea mai mare parte el este un fel de coloană lichidă.
În acesta acţionează impulsurile date, de exemplu, de procesul respirator, dar şi de alte procese ale organizării umane, procese pe care în natură nu le găsim decât în aer liber. Şi, în fine, la acestea se adaugă procesele calorice. Legile naturii nu i se aplică omului decât în privinţa a ceea ce se găseşte în el drept substanţe minerale, fizice, cu contururi precise, ale naturii exterioare. Cu ajutorul acestor legi se crede astăzi că se cunoaşte omul întreg. Fapt ciudat, aceste legi ale naturii nu ne ajută să cunoaştem decât o parte din organizarea senzorială, şi anume o parte din organizarea cefalică, deoarece organizarea senzorială se află în principal în cap. Organizarea cefalică a omului este, într-adevăr, cea care seamănă cel mai mult cu lumea fizică şi constituţia acesteia.
Sistemul nervos al omului provine, în parte, din organizarea cefalică. Ei bine, astăzi se crede că întregul sistem nervos este legat de facultăţile umane pe care le calificăm drept spirituale. Consultaţi un manual de psihologie nuanţat puţin de fiziologie şi veţi vedea că psihologia nu tratează, în fond, decât lumea de gânduri, raportul dintre aceasta şi creier, sistemul nervos. Lumea de sentimente şi de voinţă este adăugată numai, ca un lucru mai puţin important, şi se crede că simţirea şi voinţa depind la fel de mult de sistemul nervos ca şi ansamblul reprezentărilor. Ei bine, nu aşa stau lucrurile.
Pentru a reveni la omul tripartit, aşa cum l-am caracterizat ieri, trebuie să spunem că la om doar facultatea de reprezentare depinde de sistemul nervos. În ceea ce priveşte viaţa afectivă, raportul este doar indirect, în schimb, ea este legată direct de sistemul ritmic.
Iată unul din punctele în care ştiinţele naturii de astăzi, cu toate cuceririle demne de admiraţie din alte domenii, îşi barează în mod absolut posibilitatea de a trece de la organizarea fizică a omului la organizarea lui spirituală.
Într-adevăr, este o realitate faptul că întreaga viaţă afectivă intervine direct în organizarea ritmică, pe care, în linii mari, am caracterizat-o ieri. Sistemul nervos nu poate să slujească decât drept mediator, pentru ca noi să avem reprezentări şi gânduri despre sentimentele noastre. Astfel, impulsurile afective intervin direct în respiraţie şi circulaţie. Nervii nu sunt decât organe de transmisie pentru reprezentarea pe care o avem despre sentimente. Tot aşa cum lumea afectivă a omului intervine în sistemul ritmic, voinţa intervine direct în sistemul metabolismului şi al membrelor. Şi ceea ce avem în nervi, sau prin intermediul lor, nu este decât reprezentarea a ceea ce a fost voit.
Desigur, puteţi spune că acest lucru nu l-ar interesa aproape deloc pe medic, că ar fi vorba de o teorie antropologică de care medicul s-ar putea lipsi. Dar vom vedea că nu aşa stau lucrurile de îndată ce vom lua în considerare consecinţa ce rezultă pentru gândirea medicală modernă din prejudecata care crede că sistemul nervos este destinat întregii vieţi sufleteşti.
Se cunoaşte deosebirea care se face astăzi între nervi calificaţi drept senzitivi, care ar merge de la periferie spre organele de simţ, pentru a transmite percepţiile senzoriale, şi aşa-zişii nervi motori, care ar trebui să fie legaţi de voinţă.
În realitate, există, desigur, nervi care au suferit nişte metamorfoze anatomice şi fiziologice, dar nu există decât un singur fel de nervi. Orice nerv este un agent fizic de transmitere a reprezentărilor. Iar nervii pe care îi numim astăzi nervi motori nu sunt altceva, conform funcţiei lor, decât nişte nervi sensibili. În timp ce nervul senzitiv merge spre organele senzoriale pentru a percepe lumea exterioară, aşa-zisul nerv motor, care nu este altceva decât un nerv senzitiv intern, merge spre interior şi transmite, de exemplu, percepţiile pe care le avem atunci când ne punem în mişcare un membru sau când trebuie să efectuăm anumite mişcări interioare inconştiente. Nervul nu face decât să transmită nişte percepţii exterioare sau interioare. Nu există două tipuri de nervi, motori şi senzitivi. Puţin contează atunci terminologia pe care o folosim pentru a-i denumi; nu există decât un singur tip de nervi, cu câteva metamorfoze anatomice şi fiziologice.
Sunt de înţeles obiecţiile care pot apărea cu privire la acest mod de a vedea lucrurile. Le-am prevăzut şi le-am examinat pe toate cu minuţiozitate, pentru că de mai bine de treizeci şi cinci de ani lucrez la dezvoltarea acestei concepţii. Când sunt interpretate fără prejudecăţi, toate aspectele care ţin de funcţionarea sau deficienţa sistemului nervos, tabesul, de exemplu, se integrează în sistemul teoretic pe care l-am expus adineaori. Pe când, dacă studiaţi interpretările actuale, cele despre tabes, de exemplu, veţi observa peste tot nişte lacune. Pentru a nu vă pierde în lucrările meticuloase ale ştiinţei moderne cu privire la acest subiect, trebuie să ştiţi că nu există decât un singur fel de nervi şi că afectivitatea, ansamblul sentimentelor, nu se află decât într-un raport indirect cu sistemul nervos. Lumea de sentimente intervine în mod direct în respiraţie şi circulaţie, în sistemul ritmic în general. Acţiunea voinţei este direct de natură metabolică. Această voinţă, inconştientă în noi, se află la baza ansamblului proceselor metabolice şi se transformă în voinţă conştientă, subiacentă mişcărilor exterioare, conştiente.
În viziunea despre fiinţa umană pe care mi-am putut-o cuceri în urmă cu mai bine de treizeci de ani, acest aspect a constituit primul rezultat. El m-a răscolit. Nu am îndrăznit să îl exprim până în 1917 [ Nota 3 ]. Este, desigur, destul uşor să enunţi un oarecare rezultat ştiinţific, dacă acesta nu este prea neobişnuit. În schimb, nu este atât de uşor să vii împotriva părerii atât de bine fondate în aparenţă, conform căreia există două tipuri de nervi şi să enunţi că există un singur tip de nervi, chiar dacă acest lucru este adevărat. Doar după ce am văzut că mă pot sprijini pe faptul că nici un element ştiinţific actual nu ar contrazice noţiunea unui singur tip de nervi, abia atunci am îndrăznit, în 1917, să exprim concepţia la care am muncit de-a lungul a treizeci de ani.
Şi iată încă o consecinţă a acestui mod de a vedea lucrurile. Reflectaţi la faptul că impulsurile afective intervin în mod direct asupra sistemului ritmic, că impulsurile volitive intervin în mod direct asupra sistemului metabolismului şi al membrelor. Veţi avea atunci în sistemul volitiv al omului şi în sistemul afectiv, care i se adaugă şi pe care nu îl putem sesiza decât într-un mod spiritual, considerând sentimentele drept entităţi spirituale, veţi avea aici, de exemplu, motorul circulaţiei. Veţi realiza astfel o extindere în înţelegere, care nu e foarte uşor de realizat.
Fiziologia modernă care se află la baza conceptelor medicale consideră că inima este adevăratul motor al circulaţiei. Se consideră că inima emite impulsuri care fac să circule sângele în întregul organism. Dar adevărul e tocmai contrariul. Mişcarea sângelui în organism este indusă de natura spirituală a omului, care, din organizarea volitivă intervine direct în metabolism şi care, prin impulsurile afective, intervine direct în circulaţie şi respiraţie, aşadar, în sistemul ritmic. Toată această mişcare interioară, toată această activitate ritmică, provin direct din omul spiritual. Inima şi activitatea ei nu sunt cauza circulaţiei. Mai curând activitatea ei rezultă din circulaţie, din mişcarea umorală. Prin mişcările ei, inima nu face decât să exprime modul în care este ea stimulată de mişcarea ce emană, în fond, din omul spiritual.
Iată două noţiuni care trebuie să intre treptat, ca fundamentale, în fiziologie, baza medicinei: conceptul de unitate a nervilor şi de apartenenţă a întregii vieţi nervoase la viaţa de reprezentare şi, pe de altă parte, originea direct spirituală a mişcării elementelor lichide şi gazoase din om, făcând din mişcările inimii consecinţa şi nu cauza mişcărilor ritmice din om.
Îmi amintesc şi acum patimile violente pe care le-am declanşat când am expus această teorie despre inimă unui medic suedez, într-un vagon de tren între Trälleborg şi Stockholm. Omul s-a înverşunat teribil în părerile sale pătimaşe. Aşa că îmi imaginez foarte bine cum apar astăzi aceste date modului comun în care sunt oamenii obişnuiţi să gândească. Totuşi, acesta este singurul mod de a deschide uşa prin care să trecem de la omul fizic la omul spiritual. Căci, de îndată ce consideraţi că există două feluri de nervi, unii merg de la percepţia senzorială spre centru, ca organizare fizică a organelor de simţ, ei merg spre centru. Nervul motor porneşte din centru. El transmite tot pe cale materială ceea ce se va manifesta ca voinţă. Prin aceasta nu ieşiţi din ceea ce este material. Considerând două tipuri de nervi, care, de fapt, nu există ‒ căci nu există decât un singur tip de nervi ‒, vă opriţi în faţa uşii care se deschide către natura spirituală a omului. Iată ce face ştiinţa, a cărei contribuţie este, totuşi, grandioasă în ceea ce priveşte omul exterior. Dar ea a ajuns să înlocuiască realitatea printr-o teorie care este invenţie pură, şi anume cea a existenţei a două tipuri de nervi, în timp ce, de fapt, nervii motori sunt tot nervi senzitivi, dar care servesc la perceperea mişcărilor interne. Pe de altă parte, ea face din inimă un fel de pompă, un aparat fizic, care, printr-un fel de automatism, ar provoca circulaţia ritmică din om. Văzând în automatul fizic, care ar fi inima, singura origine a mişcărilor ritmice ale omului, ea ocultează raportul sistemului ritmic şi al sistemului metabolic cu natura spirituală a omului.
Astfel, prin teoria celor două tipuri de nervi şi prin teoria despre
inimă s-a închis uşa care ar permite să se treacă la omul
spiritual, la natura spirituală a fiinţei umane. Această teorie nu
permite inimii să fie ceea ce este, ci o reduce la un motor fizic al
circulaţiei sangvine, în timp ce mişcările ei nu exprimă, de
fapt, decât mişcările sângelui care provin de la omul
spiritual.
Consecinţele care decurg de aici sunt dintre cele mai importante. Dar, ţinând seama de modul în care este integrată omului organizarea nervoasă, veţi putea stabili un raport corect între această organizare şi, de exemplu, organizarea sistemului digestiv. Acesta din urmă face parte din sistemul metabolismului şi al membrelor, faţă de care sistemul nervos reprezintă polul antagonist.
Să examinăm acum ce este fiinţa umană în raport cu unul sau altul din aceste sisteme. Să vedem sistemul metabolic: în el are loc absorbţia unor materii exterioare. Esenţialul în activitatea sistemului digestiv este ceea ce rezultă din introducerea în corp a unor substanţe exterioare. Acţiunea organismului uman este determinată de necesitatea de a transforma un corp străin care a fost ingerat. Iată procesul care este important în digestie şi acest proces se opreşte la un anumit nivel. În momentul în care acest proces, care constă în biruirea forţelor de origine exterioară, se opreşte, intervine impulsul de eliminare. În raport cu sistemul metabolic, acest fenomen este o eliminare directă spre exterior. Trebuie să înţelegem sistemul metabolismului şi al membrelor ca fiind supus unor impulsuri din organismul uman înrudite cu voinţa care intervine direct în metabolism. Aceste impulsuri înrudite cu voinţa sunt folosite, până la un anumit punct, pentru ca organismul să biruie constituţia substanţei conformă cu natura ei exterioară. În acest moment are loc eliminarea, pe toate căile, spre exterior.
Dar partea din activitatea digestivă care este condusă prin întregul proces organic pentru a ajunge la organizarea cefalică, unde este localizat sistemul nervos ‒ deşi în mod predominant, dar nu exclusiv ‒ nu se opreşte în acel punct atins în organismul uman de sistemul metabolismului şi al membrelor. Ceea ce este digestie pentru organizarea cefalică merge mai departe, eliminarea nu se face spre exterior, ci spre interior. Care este rezultatul acestei eliminări interne? Este sistemul nervos. În organismul uman, acesta este sistemul care îşi datorează conţinutul său substanţial unei eliminări interne. Eliminarea nu se mai realizează spre exteriorul organismului. Până la un anumit punct, ea rămâne în organism şi suferă influenţa forţelor modelatoare ale primei entităţi invizibile a omului, prima entitate suprasensibilă, pe care o numim corp eteric sau corp al vieţii. Ea este supusă forţelor plastice, forţelor plăsmuitoare ale corpului eteric sau al vieţii.
Aşadar, trebuie să facem distincţie între corpul fizic al omului şi această primă entitate suprasensibilă, corpul eteric sau corpul vieţii, care este un corp imaterial şi numai dinamic. Acţiuni dinamice de acest fel există pretutindeni în lume, dar ele sunt de o natură specială în om.
Corpul forţelor plăsmuitoare conţine forţele modelante care cizelează, pornind de la produsele respective de eliminare, structurile minunate ale creierului şi ale sistemului nervos.
Dragi auditori, vă rog să examinaţi fără prejudecată tot ce se poate spune din punctul de vedere al histologiei, al embriologiei şi al evoluţiei, cu privire la descrierea unei celule embrionare sau a unei celule nervoase, de exemplu, şi nu veţi găsi o concordanţă cu nici o altă bază teoretică decât cu aceea pe care v-am expus-o aici.
Astfel, aş spune, oamenii pot fi sceptici, din scrupul, faţă de cercetarea, bazată pe ştiinţa spirituală, la care mă refer aici. Aceasta declară că se poate ajunge la o anumită clarvedere, la cercetarea exactă a ceea ce este suprasensibil. Am descris în cartea mea “Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?” modul de a cerceta cu exactitate domeniul suprasensibil. Tocmai aceste cercetări din domeniul suprasensibil sunt cele care permit observarea a ceea ce se sustrage legilor fizice ale naturii. Putem observa atunci ceea ce, în esenţă, este un fel de activitate artistică în natură, şi anume forţele modelante active mai ales în organismul cefalic, unde ele dau formă entităţilor materiale, care în altă parte sunt eliminate, prin impulsurile de eliminare.
Rezultă, în mod ciudat, că noi trebuie să considerăm sistemul nervos drept sumă a proceselor de deconstrucţie şi să admitem că funcţia sistemului nostru nervos constă în faptul că ea nu este constituită decât din procese de deconstrucţie, căci ea este o eliminare continuată dincolo de un anumit punct şi modelată apoi în materie.
De aici provine deosebirea radicală dintre un organ care aparţine organizării neuro-senzoriale şi un organ al organizării digestive. Organul organizării neuro-senzoriale a mers mai departe în evoluţie. El se află într-o evoluţie descendentă. Organul care face parte din organizarea metabolismului şi a membrelor nu este încă decât în evoluţie ascendentă. El evoluează până într-un anumit punct, de la care începe apoi eliminarea.
Iată faptele care ne arată situaţia organelor într-o stare de sănătate deplină. Aceste aspecte sunt, totodată, fundamentale pentru cunoaşterea comportamentului organelor în caz de boală. Ele sunt, în sfârşit, baza de la care putem porni pentru a descoperi în realitate medicamentele corespunzătoare procesului patologic. Pentru a vă face să înţelegeţi acest lucru, să luăm un exemplu.
În creierul nostru, adică în întreg sistemul nervos, are loc procesul care face ca materia să evolueze până la un anumit punct, apoi o deconstruieşte şi dă formă produselor de deconstrucţie, oarecum sărăcite. Acest proces de deconstrucţie, şi nu cel de construcţie, procesul de dezasimilaţie, şi nu cel de asimilaţie, se află la baza vieţii noastre de reprezentare. În fond, la baza reprezentărilor noastre se află un fel de moarte în miniatură; în sistemul nostru nervos traversăm, în orice moment al vieţii, o moarte, anulată, totuşi, fără încetare de procesele constructive. Am putea spune că în momentul morţii se concentrează dintr-o dată tot ceea ce are loc prin procesul permanent de deconstrucţie al sistemului nervos de-a lungul întregii vieţi pământeşti a omului.
Când putem studia aceste procese, având de-a face, până la un anumit punct, cu funcţionarea unor forţe materiale, apoi cu o deconstrucţie, ne întrebăm: oare prin ce mijloc gândim noi, de fapt, în calitate de fiinţe umane? Prin ce suntem noi fiinţe de natură spirituală? Să fie vorba de aceleaşi forţe care, prin dezvoltarea embrionară, ne fac să intrăm în viaţă? Absolut deloc! Pentru ca noi să putem fi oameni, sistemul nostru fizic nu trebuie să se dezvolte în linie dreaptă, ci, pornind de la un anumit punct, el trebuie să suporte o dezvoltare vie, trebuie să se producă o involuţie. Prin această involuţie, şi nu prin evoluţie, se realizează condiţiile pentru ceea ce sunt activităţile noastre spirituale.
Reflectaţi la consecinţele unui asemenea mod de a vedea lucrurile. Se crede că un proces cum este cel al sistemului nervos este ascendent şi progresiv, la fel cum este cel de creştere sau cel nutritiv, şi acesta s-ar afla la baza gândirii şi reprezentării. Dar acest lucru este imposibil. La baza reprezentării se află un proces de deconstrucţie. Mai întâi materia trebuie să fie distrusă şi produsele de deconstrucţie modelate, pentru a putea oferi suportul pentru ceea ce este spiritual în noi, pentru gândire. Pentru ca să putem gândi, noi trebuie să distrugem mai întâi baza noastră materială, să deschidem nişte breşe în creier. Facultatea de gândire nu se bazează, aşadar, pe forţele organice de creştere. Pentru ca în organizarea noastră să poată intra spiritul, aceasta trebuie să suporte în prealabil un proces de deconstrucţie, de distrugere, un proces de moarte parţială.
Dacă discerneţi lucid în această problemă, veţi ajunge să vă spuneţi: aici este un drum. A plouat, pământul este moale, pe aici trec maşinile şi eu văd urmele lăsate de ele. Dar imaginaţi-vă că o fiinţă care vine de pe Marte nu ar vedea decât urmele, ea ar examina urmele şi ar intra în pământ, pentru a declara apoi că sub pământ, în interiorul Pământului, există nişte forţe care au produs aceste urme de jos în sus. Nu ne vom putea supăra pe această fiinţă pentru că ea caută pe sol originea acestor urme, deşi originea lor, de fapt, nu se găseşte acolo, maşinile fiind cele care, trecând, au lăsat urmele.
În ansamblu, aşa stau lucrurile şi cu creierul nostru. Dvs. credeţi că este vorba de un proces organizator care s-a exercitat din interior spre exterior, dar iată că brazdele cerebrale au fost săpate de viaţa sufletesc-spirituală. Observăm, astfel, că, în ceea ce priveşte sistemul nervos, corpul nu ne slujeşte decât ca punct de sprijin, ca punct de rezistenţă, de unde să se exercite activitatea spirituală. Tot aşa cum puteţi vedea urma pe care merge şi vine maşina ‒ şi de aici puteţi trage tot felul de concluzii cu privire la ceea ce a făcut maşina -, în acelaşi fel puteţi explica gândirea pornind de la creier. Tocmai aceasta este ciudata iluzie a materialismului, care nu vrea cu nici un preţ să admită că gândirea se explică fără existenţa creierului. Dar întreaga gândire, precum şi viaţa de reprezentare, poate fi explicată ca pornind de la creier numai datorită faptului că viaţa spirituală a imprimat acolo aceste facultăţi.
Dacă observaţi acest proces, care este un fenomen de deconstrucţie, şi vă îndreptaţi apoi atenţia spre marele proces cosmic, veţi găsi aici aceleaşi fenomene. Într-adevăr, veţi regăsi procesul care se desfăşoară astăzi în om şi nu rămâne aici decât în status nascendi, dacă mă pot exprima astfel. Procesul care se desfăşoară prin deconstrucţia procesului material şi care se află la baza sistemului nervos, acest proces, care aici este reţinut în status nascendi, îl aveţi la scară cosmică, în sânul naturii exterioare, pretutindeni acolo unde apare siliciul. Aşadar, dvs. preparaţi într-un mod adecvat siliciul, care reprezintă afară, în Cosmos, acelaşi proces. Dar în natură acest proces merge mai departe înainte de a se opri, în timp ce în capul uman el este suspendat în status nascendi. Aşadar, dvs. utilizaţi într-un mod adecvat siliciul pentru a face din el un medicament şi îl administraţi în mod corespunzător. Atunci, prin acest remediu, dvs. despovăraţi un organism care e slăbit, într-un fel, în corpul său eteric, incapabil să-şi asume procesul respectiv. Ei bine, siliciul prezintă particularitatea că prin el putem despovăra omul de o funcţie pe care, din cauza slăbiciunii organice, a incapacităţii forţelor de organizare internă, el nu o poate îndeplini. Pentru aceasta, trebuie să supunem siliciul, şi alte substanţe pe care le adăugăm, unui tratament special, atunci când vrem să-l facem să acţioneze în cadrul organizării umane asupra capului.
Aveţi acum o idee justă despre ce se petrece în capul uman. Dar trebuie să vedeţi capul în legătură cu impulsurile spirituale. Observaţi ce se întâmplă în Cosmos în formarea silicică. Veţi descoperi atunci că aveţi fixat în siliciu, în Silicea, ceva ce puteţi introduce pe cale organică în om pentru a-l despovăra de o funcţie pe care el nu o poate realiza fără ajutorul acestuia. În acelaşi timp, pentru a-l face să reacţioneze, dvs. faceţi apel la organizarea cea mai internă a omului, pentru ca să-şi poată asuma din nou, ea însăşi, funcţia de care a fost despovărată pentru un timp.
Vedem astfel, prin contemplare spirituală, care este funcţia exercitată de siliciu în organismul uman, atunci când acesta nu poate exercita el însuşi această funcţie. Aceasta este o noţiune fundamentală care rezultă din viziunea raţională asupra organizării umane, până în raporturile sale cu natura exterioară. Atunci, nu ne rămâne decât să ne întrebăm: Ce proces lipseşte într-o anumită parte a organismului uman şi ce ar trebui să se petreacă acolo?
Dacă ştim din natură unde îşi are sediul tocmai procesul care lipseşte într-un anumit loc din organismul uman, patologia devine atunci bază directă a terapiei. Răspunzând corect la fiecare întrebare pusă de patologie, dăm în acelaşi timp răspunsul terapeutic.
Avem aici mijlocul de a prevedea modul de preparare a medicamentului. Cunoaşterea raporturilor permite să prevedem cum va acţiona medicamentul. Dacă acesta se dovedeşte eficace, practica va fi mijlocul de verificare şi nu un mijloc pur empiric.
Observaţi cum se procedează pretutindeni în ştiinţele
exterioare. Dacă suntem în stare să prevedem teoretic ce trebuie
să se producă, nu ţinem seama de numărul de cazuri care confirmă
teoria, ci considerăm teoria verificată mai ales atunci când
condiţiile prealabile au fost corect definite şi dacă previziunile s-au
împlinit. Iar în ceea ce priveşte practica, acest gen de
verificare este deosebit de important, căci în acest domeniu
practica nu încetează să arate dacă previziunile au fost sau nu
juste. Astfel, conducând cunoaşterea umană de la simpla natură
spre natura spirituală, trebuie să învăţăm să prevedem în
materie de terapeutică procesele pe care le observăm în
patologie, tot aşa cum în laborator sau prin demonstraţii fizice
prevedem un proces al naturii exterioare. Am dat dovadă de
discernământ dacă procesul se produce aşa cum am prevăzut.
În modul acesta, noi extindem aplicarea metodelor cu care suntem
obişnuiţi în fizică, pe când în ştiinţele biologice,
mai ales în ceea ce priveşte aplicaţiile lor, metoda nu este
decât empirică. Aşadar, nu avem nevoie de mai puţină ştiinţă, ci
de mai multă, pentru a stabili un raport cu adevărat raţional, cu
adevărat lucid, între patologie şi terapie.
Este deja destul de târziu. Va trebui să rezum într-o ultimă parte ceea ce poate clarifica din punctul de vedere al terapiei cele expuse.
Dacă luăm în considerare organizarea neuro-senzorială, concentrată şi localizată în principal în capul uman, vom găsi, conform celor spuse, că ea oferă, în esenţă, baza vieţii de gândire şi reprezentare. Dar ce putem numi noi viaţă de gândire umană? Este vorba aici de conţinuturile pe care forţa de gândire le face să intre în conştienţă şi de percepţiile care îl fac pe om să spună, într-un mod absolut instinctiv şi spontan, că gândirea nu este, de fapt, o realitate. Aşa cum o simte omul, gândirea este fără forţă. La urma urmei, gândirea a cărei experienţă o facem nu există decât sub formă de imagine.
În schimb, această viaţă de gândire prezintă un alt aspect, în mod esenţial diferit. Putem să ni-l reprezentăm într-un mod simplu. Este suficient să ne amintim că acest fenomen nu se manifestă aproape deloc la copilul foarte mic sub formă de conştienţă. Ceea ce există în mod absolut clar la copilul foarte mic este forţa cu adevărat dinamică şi modelantă a vieţii de gândire. Pe de o parte, avem viaţa de gândire care se manifestă în conştienţa obişnuită sub formă de reprezentări, gânduri şi concepte. Pe de altă parte, avem forţa care merge oarecum în sens invers, identică însă cu forţa modelantă pe care am menţionat-o. Astfel încât, privind viaţa de reprezentare în legătură cu întregul organism uman, trebuie să spunem că, în fond, ceea ce percepem noi din experienţa directă a vieţii de gândire nu este decât un miraj în comparaţie cu obiectul real. Realitatea vieţii de gândire o constituie forţele plastice, orientate spre interior.
Ei bine, noi observăm că activitatea acestor forţe plastice orientate spre interior se consumă, în principal, în modelarea creierului copilului, care nu dispune încă de o viaţă conştientă de gândire. Munca de elaborare a organului care va oferi el însuşi baza pentru viaţa de reprezentare este cea mai intensă la om în timpul copilăriei.
Noi îndrăznim să vorbim de o căldură latentă, de o căldură care se manifestă, de o căldură manifestată. Ştim că anumite procese pot elibera căldura rămasă combinată şi care se poate degaja dintr-o materie care a reţinut-o, care o conţinea în stare latentă. Dar încă nu îndrăznim să declarăm, în acelaşi mod, că la copil viaţa de reprezentare conştientă provine din viaţa de reprezentare inconştientă şi că aceasta din urmă acţionează la maximum pentru a modela materialele eliminate, pentru a realiza în acest fel sistemul nervos. Forţa modelantă respectivă acţionează pe parcursul întregii vieţi, ea îşi are momentul său cel mai intens în timpul copilăriei. Şi iată că am dobândit o viziune asupra primului element suprasensibil al omului.
Sunt suprasensibile gândurile, de fapt, doar imagini pe care le trăim, dar sunt suprasensibile şi forţele care formează organul gândirii, forţele care lucrează la formarea sistemului nervos.
Am putea spune că aici nu este vorba de altceva decât de fenomenul din partea omului suprasensibil care este cea mai apropiată de procesul fizic. Este vorba despre ceea ce se prezintă, într-un fel, ca element intermediar, între corpul fizic şi viaţa sufletească. Totodată, dacă examinăm sistemul ritmic, legat direct, după cum am spus, de viaţa afectivă a fiinţei umane, vedem că în acest sistem este activ un element superior. În sistemul ritmic nu vedem doar acţiunea unui element eteric şi plastic, ci un element eteric şi plastic pătruns de suflet. În fond, ritmul constă chiar în acest ciudat angrenaj, pe de o parte, al procesului metabolismului şi al membrelor, în care evoluţia procesului material este condusă până la un anumit punct, procesul material tinzând spre eliminare exterioară, pe când eliminarea prin procesul nervos este în întregime interioară.
Să ne reprezentăm întregul proces până la un anumit punct, în care apare eliminarea. El este condus, într-un fel, ca un proces metabolic care este imediat reprimat. Astfel, acest întreg proces alternează fără încetare între un proces metabolic şi un proces nervos deconstructiv. Aici aveţi tipul fundamental al acestui proces ritmic, care se află la baza tuturor proceselor ritmice. El este legat de o activitate a omului suprasensibil, spiritual, care porneşte de la procesul eteric pătruns de suflet sau, altfel spus, de la viaţa eterică impregnată de suflet.
Dacă luăm în considerare respiraţia, circulaţia sângelui, orice fenomen care se desfăşoară în domeniul proceselor ritmice, observăm, în comparaţie cu procesul pur eteric, acţiunea mai elevată, mai înaltă, a unui proces eteric pătruns de suflet. Procesele ritmice, la rândul lor, pot fi puse în legătură cu fenomenele cosmice.
Observăm că procesul metabolic depăşeşte graniţele acolo unde el nu ar trebui să o facă, astfel încât devine un proces deplasat într-un organ inadecvat. Această afirmaţie poate părea, desigur, puţin fantezistă, dar este vorba de un fapt real. Boala care se prezintă sub diferitele forme ale febrei tifoide se declară atunci când, în cadrul sistemului metabolic propriu-zis, metabolismul depăşeşte punctul în care el ar trebui să opereze eliminarea, aşa cum am arătat deja, şi astfel el devine un proces nervos deplasat. Trebuie să spunem, aşadar, că maladiile tifice sunt procese nervoase care apar în cadrul procesului metabolic, deşi, fireşte, nu este vorba decât de un proces şi nu de formarea veritabilă a unui sistem nervos. Ei bine, să vedem cum putem stăpâni un asemenea proces.
Să ne îndreptăm încă o dată privirea spre lumea exterioară şi Cosmosul ne propune această substanţă ciudată, pe care Universul o conţine sub formă de proces fixat în minereul de antimoniu. În fond, mineralele, minereurile, sunt procese cu desăvârşire fixate.
Antimoniul este un mineral curios, un minereu ciudat. El tinde întotdeauna să cristalizeze, creând nişte cristale ca nişte spini, filiforme. Prin aspectul său, el aminteşte de o plantă mineralizată sau de un muşchi reţinut în stadiu mineral. El prezintă şi alte proprietăţi. Dacă îl supunem unui anumit proces electrolitic şi plasăm produsul acestei operaţii la catod, este suficient cel mai mic contact cu un ac metalic pentru a provoca un adevărat fenomen de explozie în miniatură.
Apoi, dacă, în anumite condiţii, supunem acest antimoniu combustiei şi dacă, apoi, captăm fumul pe o suprafaţă specială, obţinem admirabila oglindă de antimoniu, un depozit de minereu care a trecut printr-un proces special de combustie, formând fumul şi depunându-l. Prin acest proces la care putem supune antimoniul, obţinem, într-un fel, prelungirea procesului pe care îl întâlnim fixat în natură.
Prepararea oglinzii de antimoniu [ Nota 4 ] reprezintă o operaţie foarte importantă în laboratorul nostru farmaceutic. Prin realizarea ei, ne apropiem de forţele a căror acţiune regresivă se exercită asupra unor procese, cum sunt cele care, în cadrul sistemului metabolic, conduc până la procese generatoare de nervi. Forţele pe care le voi numi antimonizante retrimit la locul lor procesul respectiv care depăşeşte limitele în cadrul sistemului metabolic. Cu ajutorul antimoniului preparat sub formă de oglindă are loc o refacere a procesului ritmic, prin refularea procesului organic care a mers prea departe.
Astfel, utilizând în cunoştinţă de cauză forţa antimonizantă, putem distruge, într-un fel, procesul deplasat, generator de nervi. Reţindu-l, îl trimitem la locul său. Înţelegem procesul tific propriu-zis observând natura şi descoperind acolo procesul care restabileşte procesul metabolic şi obţinem astfel procesul terapeutic adecvat.
Realizând transparenţa proceselor patologice din natură, suntem în măsură să găsim fie procesele favorizante, fie procesele inhibante, şi să ajungem astfel, într-un mod absolut raţional, la medicamente.
Într-adevăr, ne punem mari speranţe în reuşita cercetărilor în vederea obţinerii unui remediu anticanceros. Am obţinut deja nişte rezultate satisfăcătoare, dar punerea la punct definitivă a remediului este încă în curs de realizare.
Dacă putem spune că procesul metabolic poate ajunge să-şi depăşească misiunea, tinzând să devină un proces nervos, să realizeze o formaţiune nervoasă care nu se află la locul ei, trebuie să menţionăm şi o altă eventualitate. Se poate manifesta nu doar tendinţa de a forma nervi la locul nepotrivit, ci şi o tendinţă care, în mod normal, nu suscită nişte procese active decât în organele de simţ. Prin această tendinţă, metabolismul este condus dincolo de punctul în care se poate manifesta el formând nişte nervi. El este împins până acolo încât are tendinţa de a forma un organ senzorial situat în organismul uman într-un loc nepotrivit. Aceasta este tendinţa care duce la apariţia cancerului.
Cu toate că oamenii sunt sceptici în această privinţă, ei vor sfârşi prin a vedea, din ce în ce mai clar, tocmai urmând linia histologică de cercetare, că atunci când există tendinţa de a se forma, într-un loc inadecvat, un organ senzorial, apare condiţia care stă la baza cancerului. Desigur, această afirmaţie este foarte aproximativă şi sumară, dar este vorba, totuşi, de un proces care nu ar trebui să acţioneze decât în formarea unui organ senzorial.
Ei bine, acum se pune problema de a şti cum să refulăm acest proces până la punctul în care procesul metabolic ar trebui, de fapt, să ajungă la capăt şi să elimine, nu să facă depuneri.
Mijlocul care se propune este utilizarea sucului diferitelor varietăţi de Viscum, dar nu aşa cum se procedează când nu se cunosc lucrurile. Trebuie să discernem cu adevărat procesul subiacent, care constă în faptul că vâscul este un parazit care se formează ici şi colo, pe un arbore sau altul. Fenomenul subiacent este, astfel, foarte complicat.
Să studiem procesul care, în mare, se află la baza lignificării, prin care planta erbacee obişnuită, care nu are încă ţesut fibros, va deveni copac. Dacă putem observa într-un mod just devenirea copacului pornind de la plantă, sesizăm aici un proces cosmic remarcabil. În cazul unei plante erbacee obişnuite, nelignificate, care nu devine copac, avem de-a face cu solul. Rădăcina se confundă intim cu solul, ea mai face încă parte din el, căci are loc un schimb permanent de substanţe la acest nivel. Apoi, această iarbă va creşte, dând frunze şi flori. Va trece în domeniul influenţelor atmosferice ş.a.m.d.
Ei bine, pentru a înţelege un fapt pus în evidenţă printr-un fel de geologie biologică, noi privim astăzi natura anorganică a solului ca pe ceva absolut în sine. Dar tot ce este mineral în sol este, de fapt, rezultatul unei eliminări. Dacă procedăm ca geologia de astăzi, nu vom ajunge să cunoaştem modul de formare a Pământului, pentru că luăm în considerare din el doar baza minerală. Când ne reprezentăm astăzi geologia ca sistem încheiat, este ca şi cum ne-am reprezenta scheletul uman, declarând că acesta poate exista prin el însuşi. Scheletul uman nu are existenţă decât pentru că a fost eliminat. El nu poate exista decât mineralizat şi nu poate exista prin sine însuşi. Nu putem concepe un schelet care există prin sine însuşi, el nu poate fi văzut decât în raport cu omul întreg.
La fel, nu putem concepe datele geologiei decât prin raportare la viaţa organică a Pământului pătruns de spirit. În formaţiunile geologice nu avem nimic primordial, ci avem în faţa noastră un produs de eliminare. Într-adevăr, formarea cărbunelui nu este decât procesul de mineralizare cel mai simplu, cel mai elementar. Pe de altă parte, şisturile şi toate formaţiunile cristaline nu sunt altceva decât nişte produse de eliminare rezultate prin mineralizarea care s-a produs pornind de la o stare organică, la început nediferenţiată şi de natură spirituală.
Este dificil să aperi astăzi aceste fapte, din moment ce obiecţiile sunt, într-un fel, evidente. Este de la sine înţeles că ele există şi sunt uşor de găsit. Într-adevăr, este foarte uşor în prezent să calculezi aproximativ şi fără să fii sigur că ai făcut un calcul just cu câte milioane sau sute de milioane de ani trebuie să te întorci în trecut pentru a ajunge la originea uneia sau alteia dintre formaţiunile biologice. Această metodă, exactă în aparenţă, este ca şi cum eu aş observa, de exemplu, o mică modificare a inimii mele de-a lungul unei luni; eu aş calcula apoi valoarea modificării pe o perioadă de trei ani. Este absolut acelaşi lucru. Apoi aş putea calcula şi cât de mare va fi această modificare peste trei secole sau cum a fost inima acum trei sute de ani, chiar dacă eu însumi nu existam pe atunci. Calculul este absolut just, concluzia este perfect logică, dar aceasta nu corespunde, nu este conformă cu realitatea. Tot aşa este şi cu calculele geologiei, logice şi impecabile, dar în afara realităţii. Căci peste milioane de ani Pământul nu va mai exista, la fel cum nu va mai exista propria mea formă fizică aşa cum am calculat-o pentru trei secole în urmă. Calculul geologilor este just, dar Pământul nu exista acum trei milioane de ani.
Astfel că trebuie să ne situăm pe nişte puncte de vedere mai înalte. Pentru acestea, tot ce este mineral este o depunere. Când plantele ies din pământ, solul reţine ceea ce e mineral. Dacă în locul plantei erbacee se dezvoltă un copac, această formaţiune, prin lignificarea sa, reprezintă un proces regresiv, un atavism care revine la un stadiu anterior al Pământului. Vedem, aşadar, că formarea copacului este un atavism care aminteşte de un stadiu anterior al Pământului, tot aşa cum avem şi alte organe atavice.
Cum vâscul creşte pe un copac, avem aici o plantă care creşte pe un teren care nu vine direct din sol, ci este un produs tardiv, un produs de disociere, de eliminare. Astfel, avem în Viscum o plantă care se dezvoltă într-o structură terestră corespunzătoare unui stadiu mai vechi al Pământului. Pe de altă parte, continuând firul gândirii, trebuie să găsim că doar la sfârşitul evoluţiei sale omul şi-a integrat tendinţa de a forma nişte organe de simţ. Urmărind procesul de formare a vâscului, găsim că el corespunde unei perioade foarte vechi a Pământului.
Când introducem acest proces în organismul uman, mai ales prin injectare directă în procesul circulator, vom situa fiinţa umană într-un stadiu mai vechi al existenţei sale pământeşti, al evoluţiei sale, şi ne opunem astfel acestor procese tardive.
Desigur, este clar că acestea nu sunt decât nişte construcţii abstracte de gânduri sau, cel mult, construcţii obţinute prin clarvedere. Sunt nişte puncte de vedere, dar lipseşte tabloul complet.
Dacă introducem în mod direct în om ceea ce este activ în procesul vâscului, transformarea acestui principiu este prea puternică, aşa cum am spus ieri cu privire la alte subiecte. Astfel, noi încercăm să tratăm ceea ce este activ în procesul de formare a vâscului printr-o maşină foarte complicată, care dezvoltă, la o viteză enormă, o forţă centrifugă şi radială. Construirea acestei maşini nu este uşoară. Astfel, noi transformăm ceea ce este activ în procesul vâscului într-o cu totul altă stare a materiei. Această transformare ne permite să utilizăm forţa plăsmuitoare a vâscului într-un mod mai concentrat decât se manifestă ea astăzi în procesul vâscului, care este în declin.
Vom încerca astfel neîncetat să avansăm în realizarea acestui remediu anticanceros, care a atins deja un anumit grad de perfecţiune şi a dat anumite rezultate. Dar el nu îşi va arăta complet eficacitatea decât atunci când procedeul de laborator legat de aparatul de centrifugat deja realizat nu va fi pus definitiv la punct. Astfel, vom şti tot mai bine cum să stăpânim maladia canceroasă.
Este deja prea târziu ca să-mi pot permite să discut în detaliu ceea ce o să vă spun, totuşi, în principiu, şi anume că, în mod analog, noi încercăm să stăpânim procesul tuberculos şi alte diferite procese organice. Am menţionat deja că noi utilizăm remediile în diferite moduri, fie prin introducere directă în sistemul metabolic, fie prin injectare în sistemul circulator, unde acţiunea lor este diferită, sau chiar adăugându-le în apa de baie, de exemplu, acţionând astfel, prin aplicaţie externă, mai ales asupra procesului senzorial.
Am mai recurs, de exemplu, la ceea ce numim euritmie curativă, prin care punem bolnavul să execute nişte mişcări care îşi au originea în organismul însuşi. Când privim fără prejudecăţi mâna umană, nu am spune că ea pare să fi fost creată pentru a rămâne în repaus. Forma mâinii nu este decât o mişcare îngheţată. Mâna aparţine mişcării. La fel, fiecare din membrele umane este făcut pentru a se mişca. Executarea prin euritmie a unor mişcări speciale, corespunzătoare proprietăţilor formei, permite obţinerea unui eventual efect terapeutic asupra acestor virtuţi. Euritmia aceasta este legată de euritmia artistică. O reprezentaţie de euritmie artistică va avea loc mâine la Academia Regală de Artă Dramatică. Această euritmie a primit o formă absolut fiziologică în euritmia curativă. Ea face parte din ansamblul de măsuri de tratament extern pe care îl practicăm la Institutul Clinic şi Terapeutic din Arlesheim.
Astfel că noi încercăm în acest Institut, aflat, aşa cum am spus ieri, sub excelenta conducere a Doamnei Doctor Ita Wegman, aici de faţă, să utilizăm, în vederea unei terapii raţionale, ceea ce se poate şti despre natura spirituală a omului şi ceea ce ştiinţele naturii de astăzi ştiu despre omul fizic.
În acest scop trebuia, desigur, să creăm, alături de Institutului Clinic şi Terapeutic din Arlesheim, Laboratorul Clinic şi Farmacologic, unde putem realiza medicamente într-o formă care decurge dintr-o cunoaştere reală a fiinţei umane.
Am încercat să explic cât am putut mai bine, sub formă de aforisme, că nu este vorba de a ne opune medicinei actuale, ci de a o conduce până în zonele organismului uman unde intervine spiritul, şi aceasta cu aceeaşi rigoare ştiinţifică pe care o manifestă medicina actuală. De asemenea, am încercat să arăt cum trebuie să procedăm pentru ca în gândirea medicală generală să pătrundă ideea neregularităţilor rezultate din intervenţia inadecvată a spiritului în organism, ideea că modul patologic reprezintă intervenţia inadecvată a elementului spiritual inconştient. Este, într-adevăr, necesar ca gândirea medicală să ajungă, încetul cu încetul, să nu mai considere omul ca fiinţă pur fizică, să nu mai vadă în fiziologia lui doar nişte procese fizice. Ea trebuie să admită că procesele pur fizice nu există decât într-o mică parte din om, în timp ce în partea cea mai importantă a organismului uman, în organismul uman însuşi, trebuie să vadă intervenţia directă a naturii spirituale pe care omul o are din lumea spirituală, tot aşa cum el îşi primeşte partea sa materială din lumea fizică, sub formă de hrană, de exemplu. Nu vom putea studia patologia omului bolnav, în totalitatea sa, fără a ţine seama de totalitatea sa fiziologică. Doar observarea integrală a omului bolnav va conduce la o terapie veritabilă, indisolubil legată de patologie, o terapie conformă cu relaţia omului faţă de mediul său cosmic, care ajunge să găsească medicamentele în acest mediu cosmic nu prin experimentare empirică, ci printr-o viziune generală şi printr-un discernământ just privind raportul omului cu Universul. De aici, rezultă o terapie care nu este separată printr-un abis de patologie, ci care face corp comun cu ea.
Aceasta este dorinţa pe care un număr mare de medici au adus-o în mişcarea antroposofică şi pe care trebuie să le-o satisfacem, prin curentul medical care a luat naştere în sânul mişcării de ştiinţă spirituală.
Să sperăm că expunerea mea sub formă de aforisme nu a fost prea lipsită de precizie. Când trebuie să expui un subiect într-un timp scurt, încerci să faci să reiasă cel puţin principiile generale, uneori în detrimentul detaliului. Sper că am putut oferi auditorilor noştri câteva linii generale demne de interes.
