Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTERE ANTROPOSOFICĂ A OMULUI ŞI MEDICINĂ

GA 319


CONFERINŢA A PATRA

Viena, 2 octombrie 1923

Domeniul despre care voi vorbi în această seară este foarte vast şi pentru a-l aborda trebuie să dispunem de nişte baze foarte detaliate. Desigur, este foarte dificil să începem de undeva… Astfel, vă rog să-mi permiteţi câteva cuvinte introductive, pentru a evidenţia poziţia antroposofiei în raport cu starea sufletească a omului de astăzi.

Secolul al 19-lea a realizat din plin ceea ce se pregătea deja, de fapt, din secolele al 15-lea şi al 16-lea pentru a se ajunge ca în evoluţie să predomine problemele de cunoaştere şi ceea ce depinde de ele în mod practic. Este vorba de observaţia condusă cu exactitate şi despre metoda experimentării şi, pe de altă parte, de intelect şi de deducţia ce rezultă prin activitatea acestuia. În prezent, cel care are o formaţie ştiinţifică în orice domeniu nu se îndoieşte nici un moment că pentru a obţine un rezultat ştiinţific trebuie să faci experimente şi să gândeşti. Nimeni nu crede nici un moment că ar putea fi altfel. Acest mod de a vedea lucrurile domneşte mai ales în cadrul disciplinelor specializate. E greu să le vorbeşti celor care s-au specializat în aceste discipline despre consecinţele pe care le-ar avea în domeniul lor cercetarea antroposofică. Desigur, ar trebui să spunem, pe de o parte, că cercetarea ştiinţifică antroposofică nu ar trebui să admită decât cuceririle metodologiei ştiinţifice. Pe de altă parte, ar trebui să remarcăm, totuşi, că în anumite domenii specializate cercetarea ştiinţifică a ajuns la nişte rezultate atât de paradoxale, încât e preferabil să fie trecute sub tăcere. Dacă vorbesc, totuşi, despre ele este pentru că sunt convins că aţi venit aici nu pentru a întâlni ceva care să vă convingă, ci ceva care, cel puţin, să poată fi luat în serios din punct de vedere ştiinţific.

Antroposofia vrea să fie cercetare ştiinţifică, fără a se încremeni, totuşi, într-o stare sufletească alimentată de experimentare exterioară şi de intelect. Ea încearcă mai curând să obţină nişte rezultate fortificând forţele sufletului uman. Avem încredere în forţele încă nedezvoltate ale copilului foarte mic, dar care vor face din el într-o zi un adult împlinit; tot aşa, pentru dobândirea culturii ştiinţifice de astăzi contăm pe posibilitatea de a merge mai departe datorită dezvoltării specifice a resurselor sufleteşti. Facultatea memoriei, facultatea amintirii, este forţa cea mai importantă.

Aceasta apare ca o forţă despre care anumiţi filosofi moderni lipsiţi de prejudecăţi spun deja că ea conduce în om spre o calitate spirituală. Ei bine, pentru a dezvolta forţele sufletului este important să ne reprezentăm un fapt care nu mai există. Facem, aşadar, să urce din adâncurile sufletului un fapt care nu se mai leagă de prezentul imediat şi a cărui natură intimă nu are o relaţie vagă, ci are o relaţie precisă cu realitatea. Ne întrebăm dacă nu e posibil să dezvoltăm mai mult ceea ce lucrează în amintire, tot aşa cum structura cerebrală se dezvoltă în timpul copilăriei, ne întrebăm dacă realizarea unor formaţiuni sufleteşti interioare, cu structura legată de trecut, de trecutul omului, nu evocă în egală măsură trecutul nepământesc, exterior trecutului uman. Problema care se pune este: cum să orientăm puterea de cunoaştere, printr-un spor de forţe interioare, în aşa fel încât, mai mult decât imaginile de amintire, mijlocul astfel obţinut să ne poată permite să ne deschidem accesul spre nişte fapte care nu intră în mod obişnuit în câmpul conştienţei umane.

Dacă pornim de la această încredere, luată ca un postulat, şi dacă practicăm exerciţiile interioare cu exactitate şi luciditate, aşa cum lucrăm în matematică, pas cu pas, adică fără să ne violentăm sufletul, putem ajunge la nişte experienţe noi. În cadrul exerciţiilor respective trebuie să procedăm în aşa fel încât să promovăm propria dezvoltare. Nu e vorba, de exemplu, de ceva matematic. Trebuie să apelăm la ajutorul unor reprezentări uşor de stăpânit, astfel încât în ele să nu se infiltreze nici un fel de reminiscenţe. Matematicienii se descurcă cel mai bine în această privinţă, pentru că sunt obişnuiţi a priori să plaseze în centrul vieţii lor interioare fapte de conştienţă uşor de stăpânit. Dacă, orientându-ne neobosit după acest principiu, fortificăm facultăţile sufleteşti care în cazul amintirii se exprimă printr-o atitudine mai mult pasivă a sufletului, devenim conştienţi de faptul că putem extrage din adâncurile sufletului o forţă sufletească potenţată rămasă intactă în sânul forţelor cu adevărat organice ale vieţii pământeşti. De unde rezultă o privire de ansamblu asupra unui tablou cronologic. Putem vorbi chiar despre nişte perspective cronologice, despre legi interne şi despre structură, prin care observăm ce este activ în noi, de-a lungul timpului, după intrarea noastră în viaţa pământească.

Această privire de ansamblu cuprinde mai întâi propria noastră persoană. Vedem cum lucrează corpul eteric în corpul fizic. Corpul eteric nu are deloc realitate corporală, el aparţine timpului. El se poate manifesta sub formă de imagini, astfel încât putem numi Imaginaţie acest nivel de cunoaştere. Ajungem la aceasta dacă, în loc să trăim numai în prezentul obişnuit, ne situăm într-un moment sau altul al trecutului, trăindu-l ca şi cum el ar fi cu adevărat prezent. Putem ajunge, astfel, să vorbim în mod real despre o perspectivă cronologică, tot aşa cum aici ne deplasăm dintr-un loc într-altul. Devenim capabili să facem drumul interior spre un moment din timp pe care l-am cunoscut deja. Rezultă, astfel, pentru primul nivel al cunoaşterii suprasensibile, această existenţă corporală mai subtilă, care se desfăşoară fără încetare în timp.

Este suficient să menţionăm pe scurt că există şi un alt nivel de evoluţie sufletească. Acesta poate fi atins dacă stingem pe cale de sugestie întregul tablou al forţelor interioare, astfel încât să nu rămână decât conştienţa golită de conţinut, egală cu zero, şi, mai mult, negativul nivelului de conştienţă actual. Din această stare de conştienţă rezultă tăcerea, calmul interior. Ele rezultă din acest nivel de conştienţă diferit. Se înţelege că în absenţa oricărei impresii exterioare calmul ar fi egal cu zero. Totuşi, calmul în care intrăm se comportă ca valoare negativă în raport cu ceea ce exista înainte. În locul Imaginaţiei, ajungem la Inspiraţie. Aceasta deschide pespectiva asupra existenţei prepământeşti a omului. Nu este vorba de o noţiune speculativă, ci de ceea ce vede privirea care se îndreaptă asupra naturii eterne a omului. Astfel, noi avansăm în studierea realităţii sufletesc-spirituale tot aşa cum studiem, de altfel, în viaţa fizică datele simţurilor fizice. Dar, în acest fel, noi ajungem să vedem omul ca fiinţă compusă. Este inutil să intrăm în discuţii sterile privind punctele de vedere moniste sau dualiste. Ar fi tot atât de absurd ca şi a afirma despre chimist că este dualist, deoarece pentru el apa se compune din oxigen şi hidrogen. Cunoaştem la om partea fizică şi partea sufletesc-spirituală. Descoperim deja în dezvoltarea embrionară acţiunea plăsmuitoare, modelantă, asupra creierului. Să luăm un exemplu: Iată nişte urme de paşi pe un sol moale. O fiinţă care nu ar fi fost niciodată pe Pământ ar ajunge, poate, să le explice prin acţiunea unor forţe. Ei bine, tot aşa cum, în exemplul dat, urmele de pe sol sunt de origine umană, urmele cerebrale au fost configurate prin influenţa naturii sufletesc-spirituale.

Astfel, noi putem recunoaşte în fiinţa umană un corp fizic şi corpul forţelor plăsmuitoare, pe care îl percepe conştienţa imaginativă, şi anume omul mai subtil din om, care, în ciuda oricărui schimb de materii fizice, rămâne o entitate omogenă durabilă în timp, o realitate coerentă, care merge în timp de la un moment la altul.

Dacă de aici intrăm în domeniile speciale, lucrurile devin, într-un fel, serioase. Corpul eteric nu are încă o existenţă sufletească. El poate ajunge cel mult până la creştere, dar nu până la sensibilitate. Intrăm în domeniul corpului astral, al sufletului propriu-zis, al organizării Eului. În decursul ultimelor trei-patru secole, evoluţia cunoaşterii a renunţat din ce în ce mai mult la ceea ce este spiritual, de ordin superior, în organizarea umană. Astfel, s-a urmărit tot mai mult să se studieze compoziţia fizică a organismului uman. Mi-e şi teamă să vorbesc despre aşa ceva, căci, ca om de ştiinţă, înţeleg că poţi fi cuprins de furie auzind asemenea lucruri.

Avem în primul rând organismul uman. Urmărim nervi centripeţi şi centrifugi pe care îi numim nervi senzitivi şi motori. Aşa se prezintă lucrurile. Pot admite pe deplin motivele pentru care este susţinută această dualitate a sistemului nervos pornind de la tabes ş.a.m.d.

Totuşi, atunci când cunoaştem elementele constitutive superioare, ajungem să înţelegem unitatea naturii sistemului nervos. Nervii senzitivi sunt constituiţi în vederea procurării de impresii senzoriale. Nervii motori nu au nimic de-a face cu voinţa, sarcina lor constă în a transmite senzaţiile periferice, procesele chimice şi fiziologice în picioare ş.a.m.d. Nervii motori sunt sensibili în legătură cu procesele interne ale organismului, în timp ce ajungi, într-adevăr, oricât de paradoxal ar părea acest lucru pentru ştiinţa de astăzi, să vezi că voinţa face parte din suflet şi să admiţi că la originea mişcării şi a impulsurilor de voinţă se află o influenţă sufletesc-spirituală directă.

Aş vrea să vă atrag atenţia asupra căii care poate conduce la aceast mod de a vedea lucrurile. Elementul sufletesc-spiritual este, pentru anatomistul modern, obiect a tot felul de ipoteze şi reprezentarea actuală cu privire la acest element sufletesc-spiritual se referă la nişte conţinuturi mai mult sau mai puţin abstracte. Ziehen [ Nota 11 ] nu vorbeşte decât despre „nuanţa afectivă” a reprezentărilor. Reprezentarea sufletului este în prezent atât de abstractă şi atât de vagă, încât nu mai poate fi înţeles impactul sufletului la nivelul fizicului.

Ne apropiem de natura spirituală de îndată ce înţelegem cum se înalţă corpul fizic, trecând prin stările fizică, lichidă şi gazoasă, până la căldură. Desigur, este imposibil să ne reprezentăm că elementul spiritual intervine în organismul uman, dacă vedem acest organism uman aşa cum îl vede ştiinţa actuală. Totuşi, dacă admitem un organism caloric, nu este atât de greu să ne reprezentăm că desfăşurarea internă a forţelor corpului eteric intervine în diferenţierile termice ale organismului uman. Într-un anumit fel, trebuie să trecem prin multe încercări pentru a ajunge să dăm viaţă cunoştinţelor de astăzi, atât de rigide. Vom găsi apoi mijlocul de a trece de la ceea ce, ca stare fizică, a devenit mai subtil, la sufletul care a devenit mai bogat în forţe. Vom putea spune că natura volitivă intervine în mod direct în procesele calorice şi de aici în organismul gazos şi, în cele din urmă, în organismul de apă. În privinţa nervilor motori şi senzitivi, realitatea este foarte diferită de ceea ce crede ştiinţa de astăzi. Realitatea constă în acţiunea spiritual-sufletească-fizică pe care nervii motori o duc înspre conştienţă.