Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTERE ANTROPOSOFICĂ A OMULUI ŞI MEDICINĂ

GA 319


RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
referitoare la cea de a doua conferinţă cu tema

CUNOAŞTERE ANTROPOSOFICĂ A OMULUI ŞI MEDICINĂ
La Haye, 16 noiembrie 1923

Întrebare: Dumneavoastră vă reprezentaţi că există diferenţe de vibraţie? Cu privire la plumb…

Desigur, eu nu am nimic împotriva interpretării, într-un fel sau în altul, a proceselor respective. Cât despre practică, mi se pare că e vorba mai mult de o teorie, decât de a şti în ce constă acest proces. Astfel de teorii pot avea aceeaşi soartă ca şi teoriile despre emisia şi natura ondulatorie a luminii. Ceea ce mă interesează cel mai mult este aspectul calitativ al problemei, care se referă la faptul că toate funcţiile localizate în plumb, aşa cum se prezintă în el spaţiul fizic, toate aceste funcţii reprezintă, atât din punct de vedere exterior, cât şi din punct de vedere interior, procesele care fac ca la om creierul să fie organul adecvat pentru gândirea autonomă, faţă de percepţie, care nu este autonomă. În acest domeniu, dificultatea actuală constă în obişnuinţa noastră de a considera în mod prea schematic că procesele interne ale organismului nu sunt decât prelungirea proceselor naturale exterioare. Spunem, de exemplu, că în organismul uman acidul carbonic provine din carbon, ca urmare a absorbţiei oxigenului. Numim aceasta o combustie (un auditor: … în status nascendi). ‒ Dvs. spuneţi acum cuvântul pe care urma să-l spun puţin mai târziu! ‒ Într-adevăr, noi vorbim adesea de combustie în fiziologie şi în medicină. Dar nu este vorba de procese de combustie cum sunt cele care se desfăşoară în exterior, deoarece la om orice proces este impregnat de suflet şi spirit. Combinaţia de oxigen şi carbon este şi ea pătrunsă de suflet şi spirit. Astfel că procesul se manifestă în status nascendi şi se fixează, dar el este, de asemenea, pătruns de suflet şi spirit. Astfel, eu am reţinut procesul în status nascendi şi acesta devine atunci proces natural care se prelungeşte în exterior, dar, pornind de la status nascendi şi continuându-se în organismul uman, el devine un alt proces.

Luaţi în considerare, de exemplu, procesele pe care tocmai le-am desemnat drept un fel de procese plumb, care se desfăşoară în creierul uman. Ce sunt ele oare în organismul uman? Noi abordăm aici un capitol delicat. Putem studia aceste procese, de exemplu, în abdomenul omului. Găsim că, într-un anumit fel, substanţele absorbite se metamorfozează aici şi rezultă o excreţie. Să examinăm atunci aceste produse de excreţie. Să le comparăm, altfel decât numai prin analiza chimică, pentru că valoarea acestui procedeu este discutabilă. Este ca şi cum, pentru a cunoaşte ce este un ceas, aş vizita o mină de aur, o sticlărie şi alte locuri de fabricaţie şi aş şti atunci că pentru a face un ceas este nevoie de sticlă, aur ş.a.m.d. Desigur, toate acestea sunt foarte importante, dar, la fel cum, procedând în acest fel, eu nu mă pot lămuri cu privire la ceas, tot aşa eu nu mă pot lămuri cu privire la rolul cartofilor pentru organismul uman atunci când cunosc conţinutul lor în hidraţi de carbon ş.a.m.d. Eu aflu mai mult în această privinţă dacă ştiu care este rolul cartofului în raport cu planta însăşi, dacă înţeleg că el este, de fapt, o tulpină, un tubercul. Cunoscând nivelul său de organizare, încep să înţeleg cum pot compara aceste procese cu ceea ce se petrece în om. Acest proces diferă de acela pe care îl suscită leguminoasele. Procesul suscitat de cartof se extinde mai departe decât cel al leguminoaselor. El merge până în funcţiunile cefalice. Studiind toate acestea, ajung să recunosc în cele din urmă că în sistemul digestiv se produc nişte metamorfoze şi că produsele de excreţie nu sunt decât produse rămase la jumătatea drumului. Şi, unde sunt procesele care merg până la capăt? Sunt cele care se petrec în sistemul nervos. Procesul neuro-senzorial, procesul de percepţie, este un proces dus până la capăt. Ceea ce are loc în produsele de excreţie ale omului reprezintă un proces care nu a mers până la capăt, care s-a oprit. Conţinutul intestinal este un creier neterminat, oricât de paradoxal ar părea aceasta. Este vorba, pur şi simplu, într-un alt loc din organism, de un proces care se află la jumătatea celui care se manifestă în cap.

Descriind toate acestea, eu am evidenţiat acţiunea acestor procese în interiorul omului. Apoi mă gândesc cum să stabilesc comparaţia între procesul plumb din exterior şi procesul care are loc în creier. Apoi, pot începe să studiez, pentru o eventuală verificare, ce se petrece în plumb. Eu observ cum se oxidează, cum se topeşte, şi tot ce se întâmplă atunci. Aprofundez geologia, geografia plumbului. Observ combinaţiile lui cu alte substanţe. Obţin astfel nişte imagini care confirmă ceea ce poate observa cel care vede un fel de aură a plumbului, asemănătoare cu cea pe care o formează substanţa nervoasă din creier.

Iată cum putem vorbi despre aceste raporturi şi aceasta este ceea ce mă interesează în mod deosebit. Pe de altă parte, fiecare este liber să emită nişte ipoteze, despre eventualele diferenţe vibratorii. Acesta nu este decât aspectul fizic al problemei şi nu ceea ce este important din punct de vedere fiziologic.

Aş vrea să întreb: Cunoaşterea dumneavoastră privind procesele interne despre care ne-aţi vorbit este diferită de a noastră?

În realitate, procesele interne nu pot fi observate pe baza empirismului senzorial exterior. Ele pot fi observate, cel mult, examinând urmările asupra cadavrului, sau în alt fel, prin deducţie, pornind de la nişte procese care vin din exterior. Dar nu aici trebuie observate. Pentru a ajunge la ele, trebuie să recurgem la metodele la care am făcut aluzie ieri şi pe care le găsiţi descrise în cărţile pe care le-am menţionat. Veţi vedea că omul devine transparent pentru această cunoaştere. Puteţi spune atunci, într-adevăr, că aveţi o privire, de exemplu, asupra procesului hepatic. Deducţia rezultă, totuşi, din necesitatea de a degaja ficatul la nivel spiritual. Când văd omul întreg, eu văd amestecate tot felul de lucruri. Trebuie să eliminăm din câmpul de observaţie tot ce nu este ficat. Eu trebuie, aşadar, să încep prin a izola ficatul la nivel spiritual. Pentru anumite organe, acest lucru este mai dificil decât pentru altele. Este tocmai cazul ficatului, şi acest lucru este cu atât mai de folos, cu cât eu sunt convins că aceasta este singura metodă pentru a discerne anumite boli ale acestui organ. Acest discernământ este realizabil pentru fiecare organ.

Un auditor: Ieri am auzit vorbindu-se despre un sistem bine construit. Dar eu nu-i pot sesiza încă fundamentele. Dumneavoastră împărţiţi omul în corp fizic, corp eteric, corp astral şi încă o a patra parte. Dacă este aşa, se poate înţelege că noi avem un rinichi eteric, unul astral, precum şi un al patrulea rinichi. Şi dacă, de fapt, nu ar fi aşa? Va trebui să dovediţi mai întâi împărţirea respectivă.

La fel şi cu terapia. Nu aţi spus, de exemplu, de ce aţi ales Equisetum, în timp ce multe alte plante conţin siliciu. După câte ştiu eu, Equisetum nu are forţe terapeutice.

Astăzi aţi spus: Noi producem nişte medicamente preparate raţional. Dar acest lucru trebui să-l dovediţi! Noi nu ştim nimic despre funcţiile pe care le descrieţi.

În ansamblu, eu nu am sesizat ceea ce este esenţial. Totul este construit logic, dar lipsesc precizările.

În orice caz, este important să ştim să discernem două fapte. În primul rând, atunci când se produce un asemenea fapt şi vorbim despre el, în două ore nu putem să realizăm decât o sensibilizare cu privire la unele aspecte şi să indicăm nişte linii orientative ş.a.m.d. În al doilea rând, modul de expunere trebuie să scoată în evidenţă că noi nu suntem încă decât la început, dar hotărâţi să continuăm.

Ei bine, când se vorbeşte de dovezi, se face referire la o noţiune, la o reprezentare, care nu este neapărat ştiinţifică. Acest lucru rezultă din obişnuinţa actuală de a nu considera dovezi decât ceea ce provine din domeniile accesibile observaţiei sensibile, în sensul propriu al cuvântului. Dintr-un alt punct de vedere, în medicină nu există decât dovezi senzoriale şi fizice, sesizabile prin simţuri.

Am spus că observaţia senzorială trebuie să fie extinsă la un nivel superior şi modificată în acest fel. Ieri am menţionat că există metode şi scrieri pentru a realiza această extindere. În acest sens, pentru aşa-zisul sistem trebuie să presupunem un fapt pe care nu îl pot prezenta decât printr-o comparaţie. Aici, pe Pământ, noi spunem că dacă eu situez ceva în aer, acel ceva, fiind greu, cade pe sol şi are astfel o bază. Aşa trebuie să vorbim despre un anumit mod de gândire care se sprijină pe dovezi senzorial-empirice. Mergând mai departe, ajungem la ceea ce am trăit eu din întâmplare, când eram băiat. Cineva mi-a spus că, dacă Pământul ar pluti în aer, el ar trebui, în principiu, să cadă! La baza unei ştiinţe cum este aceea despre care am vorbit astăzi se află o viziune conformă cu viziunea asupra corpurilor cereşti şi a spaţiilor din Univers care se coordonează şi se susţin reciproc. Aici totul se coordonează şi se susţine reciproc. Ne aflăm într-un domeniu absolut diferit. Veţi avea, desigur, mai puţine baze, dacă nu consacraţi pentru a vă orienta într-un domeniu atât de complex cum este medicina decât două ore şi câteva exemple. Ne putem imagina că rezultatul nu ar fi satisfăcător decât după patru ani de studiu, în facultate, a acestui mod de gândire. Ar trebui să se pornească de la nişte studii pregătitoare în domeniul ştiinţelor naturii, cu adevărat pătrunse de spirit, să se elaboreze o fiziologie de acelaşi fel, trecând de la histologie până la patologia clinică. Atunci cunoaşterea dobândită astfel, în detaliu, va părea la fel de plauzibilă cum sunt şi faptele sistemului medical actual.

Astăzi nu pot vorbi despre aceste lucruri decât ca perspective şi ca sugestii.

Pentru început, sigur că suntem obişnuiţi să nu reţinem drept dovadă decât dovezile care ţin de simţuri şi nu se ţine seama deloc de raportul dintre lucruri. Pe de altă parte, cum vreţi dvs. să practicaţi o ştiinţă care pretinde nişte metode raţionale, matematica, de exemplu, fără a admite că o poziţie o susţine pe cealaltă? În matematică, totul se leagă. Dacă am vorbi două ore despre matematică, rezultatul ar fi, desigur, chiar inferior faţă de cel al discuţiei de astăzi, cu toate că acest domeniu nu este lipsit de perspective interesante. De îndată ce eu construiesc un pod cu ajutorul matematicii, eu vorbesc de verificări. Este ceea ce am menţionat în mod implicit astăzi, când am spus că nu confer nici o valoare unor medicamente fără a recurge la clinici în care se poate observa acţiunea lor. Când este pus diagnosticul aşa cum am explicat, când se începe terapia şi după două-trei zile vedem cum decurg lucrurile, aici avem o verificare. Cealaltă medicină nu cunoaşte nici ea altă verificare a bilanţurilor ei. Se întocmesc statistici, dar verificarea clinică este ceea ce contează.

Am vrut să arăt că din punctul de vedere al medicinei empirice nu se porneşte astăzi decât de la statistici. Este o problemă de şansă să aduci atunci nişte contribuţii noi. Putem schimba această situaţie prin cunoaşterea aprofundată a omului, în folosul unei terapii raţionale.

Când spunem astăzi că o funcţie cum este aceea a fosforului acţionează într-un fel sau altul asupra organismului uman, trebuie să ne străduim să verificăm această acţiune. Ei bine, eu am indicat care poate fi acţiunea plumbului sau a fosforului în organismul uman. Când se declară că nu poate fi vorba despre o funcţie fosfor sau o funcţie Equisetum, eu trebuie să subliniez că ceea ce este substanţă nu este decât un stadiu fixat pe moment. Căci, ce este plumbul? Putem găsi, din întâmplare, un nume pe care să i-l dăm, pentru că noi trăim la o anumită temperatură în care plumbul există în stare solidă. Lucrurile se prezintă altfel în alte situaţii din Univers, în care plumbul suferă nişte metamorfoze. Căci nicăieri noi nu avem de-a face cu ceva fixat la un anumit nivel, ci avem de-a face cu nişte procese care nu sunt fixate decât în aparenţă. Totuşi, putem arăta cum se produce fixarea.

Aţi vorbit de Equisetum. Este de la sine înţeles că şi alte plante conţin aceiaşi compuşi ca şi Equisetum. Mă pronunţ cu multă prudenţă. Am spus, în privinţa plantei Equisetum că, bineînţeles, şi alte plante au aceşti compuşi. Eu iau ca exemplu planta Equisetum pentru că ea conţine 90% siliciu, ceea ce nu se întâlneşte la alte plante. De unde, predominanţa acţiunii silicice.

Când se spune despre Equisetum că nu este, în nici un caz, o plantă medicinală înseamnă, pur şi simplu, că nu i s-a observat încă acţiunea terapeutică. Noi am observat-o adesea. Totul depinde de întinderea experienţei.

Eu înţeleg orice obiecţie şi pot să mi-o prezint eu însumi. Gândiţi-vă, totuşi, la toate obiecţiile aduse sistemului lui Copernic. Catolicismul i s-a opus până în 1827, şi numai după această dată s-a predat în şcolile catolice. În materie de civilizaţie, nu s-ar merge prea departe dacă s-ar ţine seama numai de obiecţii. Aceasta nu înseamnă că am vrut să vă înfăţişez fără modestie tot ceea ce v-am prezentat. Dar totul presupune muncă! Nu vorbim în mod uşuratic despre acţiunea entităţilor infinitezimale. Vedeţi scrierile expuse aici: noi ne-am străduit timp de ani să verificăm lucrurile în laborator. Obiecţiile dvs. au valoare, dar este evident că putem obiecta faţă de orice.

Un auditor: De îndată ce admitem o relativitate generală, nu ne referim la nişte stări.

Desigur, dar relativitatea este şi ea relativă. Într-o zi, cineva a vrut să explice auditorilor săi teoria relativităţii a lui Einstein, luând o cutie de chibrituri şi un băţ de chibrit. El a spus: acum, eu pot freca băţul de chibrit de cutia pe care o ţin nemişcată, dar pot să procedez şi invers, ţinând băţul de chibrit nemişcat şi făcând să se mişte cutia; efectul este acelaşi. Problema este relativă. Eu tare aş fi vrut să îi spun oratorului că dacă ar fixa cutia cu ajutorul unui cui, problema ar fi mai dificilă. Intrăm atunci într-o relativitate a relativităţii. Iar atunci când privim trupul uman în mişcare, descoperim că mişcarea nu este constatată pe baza unui sistem de coordonate, a unui sistem de referinţă, ci prin oboseala şi prin modificările organice. Cu aceasta facem deja un pas de la relativitate spre absolut. Aş spune că relativitatea este din nou relativă şi se apropie în mod asimptotic de absolut.

Altundeva văd eu importanţa conceptului de relativitate. De fapt, noi suntem obişnuiţi ca, plecând de la nişte premise fizice, să reducem totul la teoriile uzuale, la un loc în spaţiu şi la fluxul timpului. În acest fel scriem noi astăzi formulele din fizică. Dar acest mod de a privi lucrurile din domeniul fizicii nu ne face deloc să înaintăm. Căci nu trebuie decât să considerăm raportul spaţial al unui obiect sau fenomen a) cu un altul b) ca două proprietăţi şi ajungem la nişte idei fertile. Ajungem să considerăm că relativitatea este mai mult sau mai puţin justificată, chiar în privinţa calităţilor, dar justificată într-un mod relativ.