Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTERE ANTROPOSOFICĂ A OMULUI ŞI MEDICINĂ

GA 319


CARE ESTE CÂŞTIGUL PE CARE ÎL POATE OBŢINE ARTA VINDECĂRII
PRIN CUNOAŞTEREA CONCEPŢIILOR ŞTIINŢEI SPIRITUALE?

CONFERINŢA A ŞAPTEA

Arnheim, 17 iulie 1924

Conducerea Societăţii Antroposofice, care m-a invitat să ţin aici un ciclu de conferinţe pe teme pedagogice [ Nota 14 ], a considerat că ar fi potrivit să adăugăm la acestea câteva conferinţe publice privind raportul dintre ştiinţa spirituală şi arta vindecării. Va trebui să încep în această seară printr-un fel de conferinţă introductivă, şi să tratez abia în următoarele două conferinţe subiectul propriu-zis, şi anume considerarea roadelor pe care le aduce antroposofia în domeniul medicinei, deoarece, spre marea satisfacţie a organizatorilor, au venit mulţi auditori care sunt mai puţin familiarizaţi cu antroposofia, şi nişte conferinţe care ar trata un subiect special nu ar fi înţelese dacă nu mi-aş începe consideraţiile, înainte de a intra în problemele de medicină, printr-un fel de introducere generală în antroposofie.

Antroposofia nu vrea să fie ceea ce unii o califică destul de des, şi anume un gen de exaltare fantezistă sau un fel de sectă. Dimpotrivă, ea caută să practice o viziune despre lume foarte serioasă şi orientată tot atât de serios spre domeniul spiritual, pe cât sunt de serioase, de obicei, metodele ştiinţifice aplicate domeniului material. Ei bine, aceasta ar putea da multor contemporani impresia că orientarea spre domeniul spiritului ar avea un caracter neştiinţific, pentru că, într-adevăr, în mod general se admite că nu se pot studia în mod ştiinţific decât datele furnizate de experienţa senzorială şi, implicit, ceea ce poate deduce raţiunea umană, intelectul uman, pe baza acestei experienţe. Mulţi oameni cred că, din clipa în care se trece la planul spiritual, trebuie să ne resemnăm din punct de vedere ştiinţific. De asemenea, se spune că în domeniul problemelor spirituale nu pot să existe decât nişte păreri subiective, sentimente mistice, şi acestea constituie o problemă personală a fiecăruia. Credinţa ar urma să înlocuiască atunci cunoaşterea ştiinţifică. A demonstra că nu aşa stau lucrurile, iată, tocmai acesta este scopul acestei conferinţe introductive.

Antroposofia nu vrea, desigur, să fie o „ştiinţă” în sensul obişnuit al cuvântului, o cercetare individuală care să fie cultivată fără nici o legătură cu viaţa, practicată în vederea unei anumite profesii ştiinţifice. Ea năzuieşte spre un fel de observare a lumii care îl poate interesa pe orice om care simte în el dorul de a găsi răspuns la întrebările referitoare la sensul şi misiunea vieţii, la felul cum acţionează forţele spirituale şi materiale în existenţă şi la aplicarea acestor cunoştinţe în viaţă. Am reuşit, în mod efectiv, până acum pe tărâmul antroposofiei să ajungem în diferite domenii la nişte realizări concrete ale punctelor de vedere ale antroposofiei. Am reuşit, înainte de toate, în domeniul pedagogiei, unde am creat şcoli [ Nota 15 ], care se întemeiază pe concepţia despre care va fi vorba aici în această seară. De asemenea, oricât de paradoxal li s-ar părea acest lucru în ziua de azi multor oameni, am reuşit în multe direcţii şi în medicină. Căci antroposofia nu vrea să intre în dispută cu faptele admise astăzi de ştiinţa oficială. Ea nu vrea să cultive un diletantism banal. Antroposofia vrea ca aceia care aspiră în mod serios spre cunoaştere să respecte şi să ia în considerare ceea ce, în epoca modernă, a dus la marile cuceriri ştiinţifice, în cele mai variate domenii. Aşadar, nu poate fi vorba ca prin antroposofie să cultivăm în terapie amatorismul, ceva ce ar fi în contradicţie cu ştiinţa actuală, ci vrem să arătăm cum, prin anumite metode spirituale, suntem în stare să mai adăugăm ceva la ceea ce este deja recunoscut, însă acest lucru nu este posibil decât dacă extindem până în domeniul spiritual o cercetare serioasă.

Antroposofia vrea să atingă acest scop tinzând spre nişte modalităţi de cunoaştere care nu există în viaţa obişnuită şi nici în ştiinţa curentă. În viaţa obişnuită, ca şi în ştiinţa curentă, ne slujim de nişte cunoştinţe pe care, în dezvoltarea sa, fiinţa umană le dobândeşte pe baza dispoziţiilor şi facultăţilor sale ereditare. Este vorba de ceea ce dobândim prin educaţia şcolară de astăzi, indiferent la ce nivel, datorită căreia devenim oameni maturi în sensul obişnuit al cuvântului. Antroposofia vrea să meargă mai departe, pornind de la ceea ce eu aş numi modestie spirituală. Căci trebuie să existe, înainte de toate, această modestie spirituală, atunci când cineva vrea să dezvolte un simţ şi un interes pentru antroposofie. Iată despre ce este vorba.

Să studiem, de exemplu, dezvoltarea omului începând din prima copilărie. Vedem cum copilul intră în viaţă în aşa fel încât, în manifestările sale, şi mai ales în ceea ce poartă el în sufletul său, nu are încă nimic din ceea ce îi permite omului matur să-şi orienteze în lume gândirea şi acţiunea. Abia mai târziu, prin educaţie şi instruire, trebuie să fie scoase din sufletul copilului şi din organismul său însuşirile pe care omul nu le aduce mature la naşterea sa. Admitem cu toţii că nu putem fi, în sensul real al cuvântului, oameni care să acţioneze pentru lume, dacă la ceea ce aducem cu noi prin ereditate n-am adăuga şi ceea ce nu se poate dezvolta în om decât prin educaţie. Apoi intrăm în viaţă, unul mai curând, altul mai târziu, în funcţie de şcoala pe care am absolvit-o; stabilim un anumit raport cu existenţa, putem dezvolta o anumită conştienţă în raport cu lumea care ne înconjoară. Cel care încearcă să înţeleagă intenţiile antroposofiei s-ar putea întreba: oare ceea ce este cu putinţă la copil, şi anume ca el să se transforme după ce îşi dezvoltă facultăţile sufleteşti, oare acest lucru nu ar fi cu putinţă şi la omul ajuns la maturitate în sensul obişnuit al cuvântului? Oare astăzi, când, ieşind din şcoli, fie ele oricât de înalte, ne apropiem de lumea senzorială, de ce nu am avea în suflet şi nişte facultăţi ascunse, care să poată fi dezvoltate mai departe, în aşa fel încât, prin evoluţie, să ajungem la o cunoaştere şi la o conduită practică a vieţii care să continue, într-o oarecare măsură, ceea ce am dobândit în evoluţia care duce la conştienţa obişnuită?

Astfel că în antroposofie se întreprinde un fel de „autoevoluţie”, o autoeducaţie, pentru a se depăşi stadiul obişnuit al conştienţei. Ei bine, există trei facultăţi ale sufletului uman pe care în viaţa obişnuită le dezvoltăm într-o anumită măsură, dar care pot fi dezvoltate mai departe. Iar în cadrul culturii şi civilizaţiei actuale nu există decât antroposofia care vrea să dea acestor facultăţi impulsul necesar pentru ca ele să ajungă la o dezvoltare mai intensă. Este vorba de facultăţile gândirii, simţirii şi voinţei. Acestea sunt nişte facultăţi care pot fi transformate în aşa fel încât să devină facultăţi de cunoaştere de natură superioară.

Să luăm în considerare mai întâi gândirea. În cultura pe care o dobândim astăzi, noi ne slujim de gândire în aşa fel încât ne dăruim lumii în mod absolut pasiv. Mai mult chiar, ştiinţa cere ca în gândire să nu existe, pe cât posibil, nici o activitate interioară. Limbajul a ceea ce se află în lumea exterioară din jurul nostru trebuie să se reducă la datele senzoriale. Gândirea trebuie să se consacre, pur şi simplu, faptelor ce rezultă din observaţia senzorială. Se declară că orice depăşire a acestei pasivităţi ar duce la fantasmagorie, la reverie. Dar ceea ce intră în sfera antroposofiei nu duce la fantasmagorie, la reverie. Dimpotrivă, aici e vorba de o activitate interioară tot atât de clară cum poate fi orice operaţie de matematică sau de geometrie. Antroposofia ia ca model tocmai felul în care se studiază pe tărâmul matematicii şi al geometriei, cu deosebirea că antroposofia nu dezvoltă nişte aptitudini specializate, ca în cazul geometriei, ci nişte facultăţi umane generale, care se adresează fiecărei minţi şi inimi umane. În fond, ceea ce trebuie făcut în primul rând este ceva ce poate fi înţeles de orice om lipsit de prejudecăţi. La început, pentru un timp, este suficient să nu ne folosim facultatea, forţa de gândire, pentru a sesiza ceva exterior, ci să ne străduim ca în suflet să rămână prezent un gând, un gând pe care putem să-l stăpânim pe cât posibil, dăruindu-ne cu totul lui. Lucrul acesta îl voi descrie mai amănunţit.

Dacă procedeul vă inspiră încredere, vă veţi adresa unui om cu experienţă în acest domeniu şi-l veţi întreba: Care este pentru mine cel mai bun gând căruia să mă pot dărui? Atunci, persoana aceea vă va da un gând uşor de stăpânit, care trebuie să fie însă, pe cât posibil, cât mai nou pentru dvs., care căutaţi asemenea exerciţii. Dacă ne slujim de un gând vechi, atunci se ridică în suflet fel de fel de amintiri şi sentimente, prin urmare lucruri subiective, şi foarte uşor cădem pradă reveriei. Dacă însă ne slujim de un gând nou, care nu ne aminteşte de nimic, atunci ne putem dărui lui în aşa fel încât să facem ca forţele sufleteşti de gândire să devină din ce în ce mai puternice. În scrierile mele, mai ales în „Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?” şi în „Ştiinţa ocultă”, eu numesc meditaţie această cultivare interioară a gândirii. Cuvântul este vechi, dar astăzi îl vom reţine numai cu accepţiunea pe care i-o voi da aici.

Meditaţia constă în a ne întoarce atenţia de la orice trăire exterioară şi chiar interioară, în a nu ne gândi la nimic altceva decât la gândul pus cu totul în centrul vieţii sufleteşti. Îndreptându-ne în felul acesta toate forţele sufletului asupra unui singur gând, se petrece cu forţele sufleteşti ceva ce poate fi comparat cu exerciţiul repetat al mişcării unei mâini. Ce se întâmplă atunci? Muşchii se fortifică. Acest exerciţiu trebuie să fie practicat în mod repetat, deşi nu ar trebui să fie nevoie de mult timp, căci e vorba mai curând de a intra într-o anumită stare sufletească, de a ne concentra asupra unui gând, rezultatul se va face simţit, în funcţie de dispoziţiile individuale, după opt zile sau trei ani. Prin asemenea exerciţii repetate în mod neobosit, fie chiar numai timp de cinci minute sau un sfert de oră pe zi, ajungem să simţim ceva în interiorul nostru, ca şi cum fiinţa umană s-ar umple cu un conţinut de forţe noi. Mai înainte, simţeam forţa nervilor noştri, când gândeam, şi forţa muşchilor noştri, când apucam un obiect sau desfăşuram diverse activităţi. Am simţit aceste lucruri treptat, pe măsură ce creşteam. Tot aşa, practicând aceste exerciţii de gândire, pe care aici nu le pot menţiona decât în principiu, începem să ne simţim treptat pătrunşi de o forţă nouă când facem aceste exerciţii. Descrierea mai în amănunt a fenomenului se găseşte în cărţile menţionate adineaori. Simţim, aşadar, într-o bună zi, că nu mai putem gândi ca mai înainte asupra lucrurilor exterioare, simţim că avem în noi o forţă sufletească absolut nouă, ceva care este ca un fel de gândire mai concentrată, mult mai puternică. Simţim acum că ceea ce percepe această gândire nu cunoscusem înainte decât ca pe un fel de umbră.

Ceea ce percepem astfel este, în fond, realitatea propriei noastre vieţi. Cum cunoaştem noi oare această viaţă pământească proprie, aşa cum am trăit-o de la naştere? O cunoaştem datorită amintirii care merge în urmă până la un anumit moment al copilăriei. În amintire, reminiscenţa experienţelor trăite apare din nişte profunzimi imprecise ale sufletului. Ele sunt doar nişte umbre. Comparaţi umbrele care sunt aceste amintiri cu trăirile intense pe care le avem în viaţa cotidiană. Dar dacă ajungem la gândirea fortificată, aşa cum am descris-o, atunci încetează acest caracter de umbră al amintirilor. Ne întoarcem înapoi, în cadrul propriei noastre vieţi sufleteşti, trăind ceea ce am trăit cu zece sau cu douăzeci de ani în urmă cu aceeaşi forţă şi putere interioară cu care am trăit-o atunci. Totuşi, nu în acelaşi fel, ca şi cum am intra în contact direct cu obiectele exterioare, cu fiinţele exterioare. Din această întâlnire trăim doar un extract spiritual. Şi, oricât de paradoxal ar părea şi acest lucru, această experienţă poate fi descrisă în mod absolut clar. Dintr-o dată, ne aflăm în faţa unui imens tablou, panorama completă a vieţii noastre, începând de la naştere. Evenimentele nu apar doar în succesiunea lor cronologică, ci ele stau în faţa noastră într-un tablou unitar al vieţii. Timpul devine spaţiu. Suntem confruntaţi cu ceea ce am trăit, dar nu în sensul amintirii obişnuite, ci ne ştim mai curând în prezenţa entităţii umane mai profunde, a unui al doilea om, care se află în interiorul omului pe care îl percepem în faţa noastră în conştienţa obişnuită. Ceea ce ne face să descoperim că fiinţa umană, percepută în mod obişnuit, se construieşte din materialele pe care le ia din lumea înconjurătoare. Aceste materiale sunt eliminate în permanenţă şi sunt asimilate altele. Se poate spune cu precizie că într-un interval de şapte, opt ani, ceea ce a format în mod material corpul nostru este eliminat şi înlocuit prin ceva nou. Materia din noi este ca un curent care trece. Datorită concentrării gândirii, reuşim să cunoaştem ceea ce este durabil de-a lungul întregii noastre vieţi pământeşti, dar care, de fapt, este constituit, totuşi, din substanţe exterioare pe care organismul nostru le construieşte şi le deconstruieşte. Iată ce apare în mod simultan sub forma tabloului vieţii.

Dar mai există încă o deosebire între ceea ce vedem astfel şi amintirea obişnuită. În amintirea obişnuită, evenimentele din viaţă apar în faţa sufletului nostru aşa cum vin ele din exterior. Ne aducem aminte de ceea ce ne-a făcut cineva, ce ni s-a întâmplat cu ocazia unui anumit eveniment, pe când în tabloul care apare în faţa noastră prin gândirea mai densă ajungem să ne cunoaştem aşa cum suntem noi, ce am făcut noi unei anumite persoane. Iată ce este important. Căci, învăţând să ne cunoaştem pe noi înşine, învăţăm să ne cunoaştem în mod intens aşa cum suntem implicaţi în forţele noastre de creştere, ba chiar în forţele noastre de nutriţie, învăţăm că noi înşine suntem aceia care ne construim trupul, pentru a-l deconstrui apoi. Învăţăm, astfel, să ne cunoaştem natura interioară.

Esenţialul este atunci că, ajungând la această cunoaştere de sine, aflăm imediat ceva ce nu se poate afla prin nici o ştiinţă obişnuită şi prin nici o stare de conştienţă obişnuită. Trebuie să mărturisesc că este încă greu să spunem în zilele noastre ce obţinem în acest fel, căci aceasta sună atât de straniu faţă de ideile recunoscute în prezent în mod obişnuit. Totuşi, aşa stau lucrurile. Aceasta este experienţa spre care ne conduce gândirea fortificată. Astfel, noi putem spune că deja din şcoala primară noi învăţăm, în parte cel puţin, legile naturii pe care le studiază cu râvnă ştiinţele. Suntem mândri de acest lucru şi omenirea, în prozaismul ei, este, pe drept cuvânt, mândră de legile pe care le-a descoperit în fizică, în chimie ş.a.m.d. Vreau să subliniez în mod expres că antroposofia nu vrea să se situeze pe poziţia unui diletantism care se opune ştiinţei. Dimpotrivă, ea a recunoscut această ştiinţă mai mult decât se recunoaşte ea însăşi. Adevărul este că antroposofia ia foarte în serios ştiinţa, dar, practicând gândirea fortificată, ea ajunge să declare că legile naturii, aşa cum le cunoaştem din fizică şi chimie, nu există decât pentru lumea substanţelor Pământului nostru, dar că ele nu mai au nici o valabilitate când ieşim în Univers.

Trebuie să exprim acum o noţiune pe care, chiar la prima vedere, dacă o privim fără prejudecată, o găsim, totuşi, plauzibilă, pentru că nu e paradoxală decât în aparenţă. Să considerăm o sursă de lumină. Noi ştim că această lumină, răspândindu-se, scade treptat în intensitate. Dacă o urmărim afară, în spaţiu, ea devine tot mai slabă, astfel încât, în cele din urmă, nici nu-i mai spunem lumină, ci crepuscul, până când, în sfârşit, urmărind-o şi mai departe, nici nu mai poate fi vorba de o lumină. Aşa stau lucrurile şi cu legile naturii. Ele sunt valabile pentru Pământ, dar, cu cât ne îndepărtăm mai mult de el, cu atât mai mult îşi pierd ele valabilitatea, până când, în final, o pierd cu totul. Dar legile pe care învăţăm să le cunoaştem prin gândirea fortificată trăiesc în propria noastră viaţă şi ele ne arată că noi, ca oameni, nu ne-am născut datorită legilor fizice ale Pământului, ci datorită unor legi mai înalte de origine cosmică. Le avem în noi când intrăm în existenţa pământească. De îndată ce ne-am cucerit gândirea fortificată, învăţăm, aşadar, să recunoaştem că legile naturii nu se pot aplica decât regnului mineral. Nu putem comite eroarea pe care o comite fizica modernă, lucru lesne de înţeles, şi să spunem că legile fizice se pot întinde până la Soare şi stele. Este imposibil. Căci a voi să aplici întregului Univers legile fizice ar fi tot atât de stupid ca şi a încerca să luminezi spaţiul cosmic prin flacăra unei lumânări. Înălţându-ne de la mineral, care, aşa cum îl vedem noi ca mineral, nu există decât pe Pământ, până la fiinţele vii, nu mai putem vorbi de legile fizice valabile în domeniul Pământului, ci de nişte legi care acţionează asupra existenţei pământeşti venind din Univers. Acesta este cazul deja la plante. Numai pentru explicarea mineralului ne putem folosi de legile Pământului, şi anume de legea gravitaţiei ş.a.m.d., legi care acţionează din centru spre periferie. Dacă trecem la plantă, noi avem drept centru sfera şi legile vieţii acţionează din toate părţile Universului. Acestea sunt legile pe care le descoperim mai întâi în interiorul nostru şi despre care aflăm că, prin ele, noi suntem cei care ne construim pe noi înşine între naştere şi moarte. În afară de forţele care acţionează din centrul Pământului spre periferie, învăţăm să cunoaştem şi forţele care acţionează, din toate părţile, în sens invers, şi care sunt active în regnul vegetal. Contemplăm atunci planta care răsare din pământ şi ne spunem că această plantă conţine nişte substanţe minerale. În prezent, chimia a ajuns foarte departe în cunoaşterea interacţiunii acestor substanţe. Toate acestea sunt juste, bune şi frumoase, se va merge încă şi mai departe şi acestea vor fi tot bune şi frumoase. Dar, dacă vrem să explicăm planta, trebuie să explicăm creşterea ei şi ceea ce nu se mai poate produce datorită forţelor care urcă din Pământ, ci numai datorită acelor forţe care acţionează din Univers. Ceea ce ne conduce la necesitatea de a ne înălţa în cunoaştere de la concepţia despre Pământ la concepţia despre Univers. Prin perspectiva cosmică, omul se poate cunoaşte pe sine însuşi.

Putem ajunge şi mai departe, dacă transformăm şi simţirea. În viaţa obişnuită, simţirea este ceva personal, ea nu este un izvor real de cunoaştere. Dar ceea ce nu e trăit decât în mod subiectiv prin simţire, poate fi transformat într-un izvor obiectiv de cunoaştere. Şi iată cum:

În meditaţie, noi ne concentrăm asupra unui gând foarte precis. Ajungem la gândirea fortificată şi prin ea percepem ceva din ceea ce acţionează de la perferia Universului spre centrul Pământului, aşadar, în sens invers faţă de legile obişnuite ale naturii, care acţionează din centrul Pământului în toate direcţiile. Dacă am ajuns la nivelul gândirii fortificate şi dacă am ajuns ca viaţa proprie şi viaţa plantelor să stea în faţa noastră ca într-un tablou grandios, atunci putem merge mai departe. Vom putea găsi mijlocul de a stinge din nou gândirea fortificată, datorită căreia am perceput ceva. Cel care ştie cât de greu este în viaţa obişnuită să stingem anumite gânduri care ne stăpânesc, va înţelege că pentru a realiza acest lucru este nevoie de anumite exerciţii speciale. Putem ajunge nu numai la stingerea unui gând, ci la stingerea întregului tablou al amintirii şi totodată al propriei vieţi, dacă ne întoarcem atenţia de la el. Atunci rezultă ceva care ne face să observăm clar coborârea mai adâncă în suflet, până în acele zone care de obicei nu sunt accesibile decât simţirii. În viaţa obişnuită, după ce impresiile auditive, vizuale etc., dispar, de cele mai multe ori omul adoarme. Dacă am dezvoltat gândirea fortificată, atunci nu adormim când stingem orice gând, chiar şi pe cele fortificate. Atunci intrăm într-o stare pe care nu o putem descrie altfel decât ca pe o stare de veghe fără conţinut al conştienţei. Suntem în stare de veghe, având conştienţa golită. Ştiinţa spirituală a descoperit că această stare poate exista, poate fi dezvoltată în om în mod sistematic, metodic. E o stare prin care omul are conştienţa goală, fiind, totuşi, treaz şi lucid. În mod obişnuit, când ajungem la conştienţa golită, noi adormim. Desigur, conştienţa este goală între adormire şi trezire, dar atunci noi dormim. Aceasta este a doua stare de conştienţă pe care trebuie să o atingem, aceea a conştienţei golite în stare de veghe.

Dar conştienţa nu rămâne mult timp goală. Ea se umple. Şi, aşa cum, prin percepţia vizuală, conştienţa obişnuită se umple de culori, iar prin ceea ce percep urechile, de sunete, tot astfel în această conştienţă golită îşi face intrarea o lume spirituală care se află de jur împrejurul nostru, la fel ca lumea fizică obişnuită. Numai conştienţa golită descoperă această lume spirituală, acea lume spirituală care nu se află nici aici, pe Pământ, nici în spaţiul cosmic, în Univers, ci în afara spaţiului şi a timpului, şi care, totuşi, constituie entitatea noastră umană cea mai profundă. Înainte, prin gândirea fortificată, am putut privi întreaga noastră viaţă pământească ca pe o unitate. Acum, datorită conştienţei al cărei vid se umple, percepem lumea pe care am traversat-o într-o viaţă sufletesc-spirituală înainte de a coborî într-o existenţă pământească. Acum învăţăm să ne cunoaştem ca fiinţă care a existat în mod spiritual înainte de concepţie şi naştere, care a trăit într-o viaţă prepământească, aşadar, anterioară existenţei pământeşti. Ajungem să ne cunoaştem în calitate de fiinţă spiritual-sufletească, primind ca moştenire de la părinţi corpul pe care îl purtăm şi care se schimbă din şapte în şapte ani, în timp ce, în ceea ce priveşte esenţialul, fiinţa noastră provine dintr-o existenţă prepământească. Lucrul acesta nu poate fi cunoscut pe baza unor teorii sau fantasmagorii. Pentru aceasta trebuie să ne dezvoltăm, cu modestie intelectuală, facultăţile corespunzătoare.

Iată cum învăţăm să cunoaştem natura interioară a omului, natura sa spiritual-sufletească specifică. O întâlnim când coborâm în regiunea sentimentelor, însă nu doar pe cale afectivă, ci şi prin cunoaştere. Dar trebuie să observăm mai întâi că efortul de a dobândi cunoaşterea este legat de profunde experienţe intime, pe care le pot descrie în felul următor. Dacă unul din membrele organismului dvs. este legat, sau dacă cineva vă leagă unul de altul fie şi numai două degete, acest lucru vă este neplăcut, poate chiar dureros. Atunci vă aflaţi în stare să faceţi o experienţă spiritual-sufletească din care trupul este exclus. Acum nu mai dispuneţi de întreaga fiinţă fizică, pentru că trăiţi într-o stare de conştienţă golită. Trecerea prin această stare este însoţită de durere. Pentru a pătrunde în ceea ce este fiinţa noastră sufletesc-spirituală cea mai profundă, trebuie să trecem prin experienţa durerii şi a frustrării. Mulţi se înspăimântă de acest lucru. Dar altfel nu este deloc posibil să înţelegem adevărata natură a fiinţei umane. Dacă, în felul acesta, învăţăm să cunoaştem natura intimă a fiinţei umane, putem merge şi mai departe. Pentru aceasta, trebuie să dezvoltăm o forţă de cunoaştere, care în viaţa obişnuită nu este considerată ca atare; trebuie să ştim că iubirea devine forţă de cunoaştere, atunci când ne dăruim fără patimă fenomenelor din lume. Dacă dezvoltăm tot mai mult această iubire şi ajungem să ne transpunem cu adevărat în situaţia descrisă, în care putem privi lumea în starea de independenţă faţă de trup, atunci învăţăm să ne percepem complet ca fiinţă spirituală într-o lume spirituală. Atunci ştim ce este fiinţa umană ca spirit. Ştim atunci şi ce înseamnă moartea, căci murind omul îşi depune corpul fizic. Această formă de cunoaştere, pe care am descris-o acum ca fiind a treia şi pe care o atingem prin aprofundarea iubirii, ne învaţă să ne cunoaştem în afara trupului. Această cunoaştere ne face să simţim că ne separăm de trupul nostru. Din această clipă, ştim ce înseamnă în viaţa pământească lepădarea corpului fizic şi trecerea prin poarta morţii. Învăţăm să cunoaştem moartea, dar şi viaţa din lumea spiritual-sufletească de dincolo de moarte. Acum cunoaştem entitatea spiritual-sufletească a omului, aşa cum va fi ea după moarte. După cum mai înainte am cunoscut-o aşa cum este ea în lumea spirituală înainte de a coborî în existenţa pământească, începem acum să cunoaştem continuarea vieţii după moarte a entităţii spiritual-sufleteşti a omului.

Ceea ce se petrece atunci arată foarte clar cât de incompletă este conştienţa modernă. Speranţa şi credinţa îi fac pe oameni să vorbească de nemurire. Dar nemurirea nu e decât jumătate de veşnicie, pornind de la clipa prezentă şi pentru întreaga veşnicie. Pe nişte trepte mai vechi de cunoaştere, oamenii adăugau la nemurire cealaltă jumătate de veşnicie, şi anume nenaşterea. Căci, tot aşa cum fiinţa umană este nemuritoare, la fel, ea există înainte de a se naşte. Ea intră prin naştere în lumea fizică, venind din lumea spirituală, tot aşa cum, prin moarte, se întoarce în lumea spirituală. În felul acesta învăţăm să cunoaştem natura veritabilă, spirituală, a omului care trece prin naştere şi moarte. Şi numai atunci putem spune că am ajuns să cunoaştem omul întreg.

Ceea ce am descris astăzi pe scurt, doar în principiu, formează conţinutul unei literaturi deja destul de bogate, care şi-a luat cu adevărat ca model responsabilitatea în materie de cunoaştere a ştiinţelor exacte din zilele nostre. Ne însuşim astfel o ştiinţă spirituală care vrea, într-adevăr, să fie la înălţimea ştiinţei obişnuite.

Ceea ce ne mai învaţă şi altceva, şi anume că viaţa este formată din doi curenţi. Astăzi, toată lumea vorbeşte de evoluţie la modul general, se spune că un copil este mic, apoi se dezvoltă, devine mai mare. Viaţa nu încetează să prolifereze, ca forţe şi creştere. Se spune, astfel, că fiinţe vii inferioare au evoluat spre fiinţe superioare. Peste tot se răspândeşte o viaţă de creştere şi încolţire, care devine tot mai complexă. Toate acestea sunt juste. Dar ‒ şi acest lucru ajungem să-l cunoaştem ‒ acest curent se confruntă cu un altul, care există şi el în orice fiinţă sensibilă. Este curentul care deconstruieşte. Noi avem în interiorul nostru viaţa care construieşte şi, în acelaşi timp, viaţa care deconstruieşte. Prin felul de cunoaştere descris mai sus, învăţăm să înţelegem că nu se poate spune numai că viaţa noastră se ridică până la creier şi până la sistemul nostru nervos, în care realitatea materială devine purtătorul vieţii sufleteşti. Nu aşa stau lucrurile. Viaţa înmugureşte şi încolţeşte, dar în această viaţă se inserează în permanenţă un proces de descompunere. În noi, viaţa se descompune în permanenţă. Viaţa de creştere face în permanenţă loc deconstrucţiei. De fapt, noi murim câte puţin în fiecare clipă, în fiecare clipă se descompune ceva în noi. Dar, în acelaşi timp, noi reconstruim fără încetare. Când în noi are loc o deconstrucţie materială, realitatea sufletesc-spirituală îşi găseşte locul pe unde să intre şi să fie activă în noi. Iată-ne acum în faţa gravei erori a materialismului. Acesta crede că viaţa înmugureşte, încolţeşte, se dezvoltă în om până la crearea nervilor şi că, aşa cum din sânge se construiesc muşchii, tot aşa se construiesc şi nervii. Este exact, dar nu suficient, pentru a putea lua naştere gândirea şi simţirea. Realitatea sufletesc-spirituală nu se poate insera în nervi, dacă ei nu se descompun. Ea intră ca într-un fel de orificii, ca să spunem aşa, care se formează aici. Pentru ca realitatea sufletesc-spirituală să se poată manifesta în noi, pentru a o putea trăi noi înşine, trebuie să deconstruim mai întâi suportul material.

Marele moment din evoluţia ştiinţelor oficiale ale naturii va fi acela când ele vor descoperi că la evoluţie trebuie să adăugăm şi fenomenul opus evoluţiei, care vine, totuşi, în prelungirea acestei evoluţii, când ele nu vor cunoaşte doar forţa constructivă, ci şi forţa deconstructivă, şi când alături de evoluţie vor vedea şi involuţia. Atunci se va înţelege cum realitatea spirituală ia în stăpânire suportul material, în animal şi om, la acesta din urmă în vederea dezvoltării conştienţei individuale. Pentru a lua în stăpânire suportul material, realitatea spirituală nu poate doar să i se alăture, pur şi simplu. Ea nu-l poate lua în stăpânire decât prin faptul că acest suport material se deconstruieşte, căci datorită acestui proces antagonist spiritul se poate manifesta. Astfel, spiritul ne pătrunde peste tot acolo unde involuţia predomină asupra evoluţiei.

Atunci învăţăm să privim fiinţa umană aşa cum se prezintă ea în faţa noastră, ca purtătoare a unui antagonism polar. Peste tot, în fiecare organ, procesele constructive trebuie să fie însoţite de procese deconstructive. Fiecare organ pe care îl examinăm, inima sau plămânul, de exemplu, îl vedem într-un flux permanent, care se compune, în acelaşi timp, din procese constructive şi procese deconstruire. Nu exprimăm oare ceva ciudat când spunem: Aici curge Rhinul! Ce este oare Rhinul? Când spunem că Rhinul curge, noi nu vorbim de albia Rhinului, ci de apa curgătoare pe care o privim. Dar în fiecare clipă această apă curgătoare este alta. Rhinul există de secole, de milenii, dar ce avem în faţa noastră în fiecare clipă? Avem în faţa noastră ceea ce, în fiecare clipă, este valul schimbător al curentului. Tot astfel, tot ceea ce există în noi se află în valul schimbător al curentului şi suportul spiritului se află în construcţie şi deconstrucţie. Astfel, fiecare viaţă umană normală se desfăşoară printr-o stare de echilibru între un curent constructiv şi unul deconstructiv. Omul realizează prin aceasta echilibrul capacităţii sale sufleteşti-spirituale. Dar această stare de echilibru poate fi perturbată atunci când, de exemplu, un anumit organ care dezvoltă în mod normal forţele constructive, dezvoltă prea puţin forţele deconstructive, astfel încât creşterea lui să devină prea exuberantă. Sau, invers, când un anumit organ dezvoltă în mod normal forţele deconstructive şi prea puţin pe cele constructive, atunci organul degenerează, se usucă şi de la fiziologie ajungem la patologie.

Numai sesizând în mod clar natura acestei stări de echilibru putem vedea, de asemenea, cum poate fi tulburată această stare de echilibru printr-o hipertrofie a construcţiei sau a deconstrucţiei. Cunoscând aceste lucruri, ne putem îndrepta privirea şi asupra lumii din jur, pentru a găsi aici, eventual, mijloacele prin care putem echilibra procesele de construcţie sau pe cele de deconstrucţie. Dacă, de exemplu, avem un organ al omului în care se află o activitate deconstructivă prea intensă, ochiul ager al cunoscătorului ştiinţei spirituale, privind plantele din natură, vede, de exemplu, cum într-o anumită plantă domină deconstrucţia. Dar există şi anumite specii vegetale la care predomină nişte forţe de construcţie care corespund exact cu cele din organele umane. Şi iată ce putem găsi, dacă ne însuşim punctul de vedere general pe care l-am expus. În organul rinichiului se află forţe constructive. Să presupunem că ele ar fi prea slabe şi sunt înăbuşite de forţele deconstructive. Îndreptându-ne privirea, afară, în natură, asupra plantelor, vom găsi în planta numită coada-calului, Equisetum arvense, nişte forţe constructive care corespund în mod exact forţelor constructive pe care le găsim în rinichi. Dacă pregătim din Equisetum arvense un remediu pe care îl introducem apoi în mod corect în circulaţie, în procesul nutritiv, în aşa fel încât să ajungă la locul unde trebuie să acţioneze, atunci prin acest remediu consolidăm forţele constructive ale rinichiului, devenite prea slabe. La fel stau lucrurile cu fiecare organ. O dată ce am înţeles acest lucru, avem mijlocul, datorită forţelor pe care le găsim în natură, de a restabili echilibrul dintre forţele constructive şi cele deconstructive. Dacă, dimpotrivă, într-un anumit organ, să zicem, tot în rinichi, există forţe constructive prea intense şi forţe deconstructive prea slabe, atunci trebuie să consolidăm forţele deconstructive. În acest caz, trebuie să recurgem la nişte plante inferioare, cum ar fi ferigile, care fortifică forţele deconstructive.

Astfel, depăşim simpla tatonare şi experimentare, prin care încercăm să vedem care substanţă sau care preparat poate să ajute. Înţelegem organismul uman în profunzime şi cunoaştem condiţiile de echilibru din organele sale. Discernem în natură forţele de construcţie şi forţele de deconstrucţie. De aici rezultă o artă a vindecării în cadrul căreia toate faptele sunt bine cunoscute, în cadrul căreia aplicăm un remediu nu numai pentru că statistica a stabilit că în atâtea şi atâtea cazuri a avut un efect salutar. Este vorba, mai curând, de cunoaşterea omului şi a naturii, care ne arată cu exactitate, în fiecare caz în parte, cum să transformăm procesul natural dintr-un produs al naturii într-un factor terapeutic. Şi aceasta în legătură cu forţele constructive şi cele deconstructive ale organului uman.

Nu am spus că medicina modernă nu a făcut nişte progrese imense. Antroposofia recunoaşte pe deplin aceste progrese din domeniul medicinei, ca şi din alte domenii. Noi nu lucrăm excluzând medicina modernă, ci dimpotrivă, respectând-o pe deplin. Dar dacă examinăm ceea ce a rezultat din ea în ultimul timp ca remedii eficace, constatăm că s-a ajuns la acestea printr-o lentă experimentare. Antroposofia oferă o cunoaştere transparentă a viziunii despre om la care medicina a reuşit deja să ajungă. Dar antroposofia oferă, totodată, o serie de remedii noi, care au devenit posibile datorită cunoaşterii intime a naturii şi a omului pe care ea o cultivă.

Voi arăta mai departe ce pot dobândi diversele domenii ale artei vindecării datorită unei cunoaşteri spirituale adevărate. Căci, dacă învăţăm să privim omul ca fiinţă spirituală, cuprinzând în înţelegerea noastră viaţa spirituală alături de viaţa materială, depăşim modalitatea veche de cunoaştere, asemănătoare visului, care este reflectată în mituri, şi ajungem să stabilim o legătură exactă şi foarte raţională între cunoaştere şi arta vindecării. Învăţăm să vindecăm pornind de la o artă care îşi are izvorul într-o viziune reală şi artistică despre lume. După strălucitele cuceriri ale ştiinţei din zilele noastre, revenim la ceea ce exista în vechime, însă cu totul altfel decât cei vechi, la care cunoaşterea era un fel de vis. Este vorba de a şti cum să aplicăm forţele naturii şi forţele spiritului la omul bolnav şi la cel sănătos, la omul sănătos, în şcoală şi pedagogia socială, la omul bolnav, în terapie. În vechime, în apropierea lăcaşurilor de Misterii existau lăcaşuri de vindecare. În zilele noastre se consideră, pe bună dreptate, că era naiv ceea ce se făcea atunci. Totuşi, există un sâmbure sănătos în aceste lucruri, şi anume ideea că ceea ce constituie cunoaşterea lumii aşa-numite naturale trebuie să se prelungească în cunoaşterea lumii anormale. Oare nu este ciudat să spunem, pe de o parte, că omul se naşte, pornind de la natură, sănătos, iar, pe de altă parte, să ne explicăm tot prin legile naturii ce este omul bolnav? Căci fiecare boală se poate explica prin legile naturii. Oare este vorba aici de o contradicţie cu natura? Vom vedea că nu există nici o contradicţie când omul se îmbolnăveşte. Dar cunoaşterea trebuie să se extindă de la ceea ce e fizic şi normal la ceea ce e patologic. Astfel, cunoaşterea nu are valoare pentru viaţă decât dacă alături de lăcaşul în care se cultivă viaţa normală se găseşte şi lăcaşul în care se învaţă despre boală.

Fireşte, în acest domeniu, antroposofia este abia la începuturi, dar ea se îndreaptă spre nişte ţeluri pe care bunul simţ lipsit de prejudecăţi le poate admite ca fiind juste. Goetheanum-ul, care din nefericire a fost distrus de flăcări, dar pe care sperăm să-l reconstruim în curând, trebuia să fie un centru consacrat cunoaşterii care să poată răspunde dorinţei oamenilor de a înţelege înseşi sursele vieţii lor. Aş spune că am ajuns în mod absolut firesc să adăugăm acestui Goetheanum şi un centru de vindecare, desigur, încă modest, totuşi, conform cu o adevărată cunoaştere a omului. Este vorba de Institutul Clinic şi Terapeutic din Arlesheim, care a luat fiinţă prin strădania Doamnei Doctor Ita Wegman, precum şi de Institutul Domnului Doctor Zeylmans von Emmichoven din La Haye. În felul acesta, la Dornach a putut fi situat din nou alături de un centru consacrat cunoaşterii lumii spirituale şi un centru terapeutic. Dacă în tot ceea ce ţine de cunoaşterea lumii spirituale este nevoie, înainte de toate, de curaj, tot de curaj este nevoie şi în arta de a vindeca. Acest curaj trăieşte în Institutul Clinic şi Terapeutic din Arlesheim, care este legat de Goetheanum, curajul de a vindeca, de a folosi pentru binele omenirii ceea ce rezultă din cunoaşterea şi stăpânirea forţelor de vindecare din omul întreg. De aceea a fost posibil, deşi la scară modestă, ca un loc de acest fel, consacrat Misteriilor, în sensul modern al cuvântului, în care micile detalii ale vieţii sunt privite cu tot atâta atenţie ca şi marile probleme ale existenţei, să poată avea alături un centru consacrat terapiei, în care căutăm să aprofundăm în mod spiritual şi arta vindecării, mai ales după cele ce s-au întâmplat într-un mod atât de profund anul trecut de Crăciun la Dornach. Acest impuls vrem să-l cultivăm în continuare [ Nota 16 ].

Acesta este raportul real dintre antroposofie şi medicină, care există deja. Este ceea ce se practică în domeniul medicinei prin munca plină de abnegaţie depusă de iubita mea colaboratoare, Doamna Doctor Ita Wegman, care, de la început şi de zeci de ani deja, s-a angajat atât de firesc în antroposofie, încât o anumită orientare a artei vindecării devenea evidentă.

În această situare a centrului de cunoaştere alături de centrul terapeutic găsim o imagine exterioară a legăturii interioare care trebuie să existe între cunoaşterea antroposofică şi arta vindecării. Şi aceasta, pe baza unei stări de spirit în care viziunea asupra artei vindecării trebuie să ia naştere prin contemplarea stării de boală a omului, astfel încât acestea să nu fie despărţite, ci procesul diagnostic să se continue în procesul terapeutic. Astfel, antroposofia năzuieşte ca atunci când se pune un diagnostic, discernând ce se petrece în omul bolnav, să se ţină seama de procesul deconstructiv şi de cel constructiv. Recunoaştem, de exemplu, în procesele deconstructive un fenomen din natură. Ştim atunci unde găsim forţele de deconstrucţie. Şi, utilizând anumite remedii, putem face ca forţele de deconstrucţie să se opună unui proces de construcţie din om. Discernem, astfel, ceea ce se petrece în omul bolnav, dar, examinând starea patologică, vedem, totodată, şi cum acţionează remediul.

Scopul următoarelor două conferinţe va fi acela de a expune câştigul pe care poate să-l obţină arta modernă a vindecării prin aprofundarea ştiinţei spirituale, în contextul situării exterioare a Clinicii alături de Goetheanum. Astăzi am vrut numai să descriu natura cunoaşterii spirituale. Am vrut să arăt cum din această cunoaştere spirituală rezultă o impregnare interioară a omului, pentru ca el să nu se apropie de forţele naturii şi ale spiritului doar în mod teoretic, ci în aşa fel încât să ajungă să cunoască modalităţile de a interveni asupra vieţii sănătoase şi patologice pe baza cunoaşterii spirituale aprofundate. O dată cu progresul civilizaţiei, viaţa devine din ce în ce mai complicată. Deja în prezent, oamenii simt dorinţa ascunsă de a şti cum să facă faţă acestei complexităţi crescânde. Antroposofia vrea să ţină seama, înainte de toate, de această dorinţă. Vom vedea că, în faţa atâtor distrugeri din viaţa actuală, ea doreşte să colaboreze în mod sincer pentru progres, pentru trezire şi prosperitate în sânul civilizaţiei, dar nu prin fraze goale, ci prin acţiune în domeniul practic al vieţii. Ea vrea ca pretutindeni unde trebuie să fie făcut un efort de cunoaştere, acesta să fie realizat în aşa fel încât cunoaşterea să se reverse în viaţă şi în fiecare ocazie ea vrea să ajungă la nişte cunoştinţe care să fie de ajutor.