Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTERE ANTROPOSOFICĂ A OMULUI ŞI MEDICINĂ

GA 319


ARTA VINDECĂRII DIN PUNCTUL DE VEDERE AL ŞTIINŢEI SPIRITUALE

CONFERINŢA A ZECEA

Londra, 28 august 1924

Pentru început, permiteţi-mi să-mi exprim recunoştinţa cordială faţă de Doamna şi Domnul Dr. Larkins. Datorită lor pot să expun în această seară, la fel ca anul trecut, unele din ideile mele despre medicină, despre fiinţa umană bolnavă în raport cu omul sănătos şi despre procedeele terapeutice care pot decurge din concepţia antroposofică despre lume şi din cercetarea ştiinţifică rezultată din aceasta.

Iată ce voi spune pe scurt, în chip de introducere. Ceea ce antroposofia, aşa cum o înţelegem noi, adaugă diferitelor activităţi umane, printre care, de exemplu, şi medicina, nu se află deloc în contradicţie cu concepţiile ştiinţifice actuale din medicină. Dar, tocmai când ne situăm pe punctele de vedere pe care le vor adopta conferinţele mele de astăzi şi de mâine seară, neînţelegerea nu întârzie să apară. Căci acum se afirmă din capul locului că tot ceea ce nu se limitează la constatarea exactă a faptelor ar ţine de secte şi nu poate fi luat în serios de către ştiinţe. Astfel, aş vrea să subliniez de la început că punctele de vedere antroposofice pe care ar trebui să se sprijine medicina recunosc pe deplin importanţa şi măreţia realizărilor medicinei moderne, pe care încearcă să le înţeleagă. Aşadar, nu poate fi vorba ca spusele mele să poată conduce la o atitudine de diletantism şi incompetenţă în raport cu instituţia medicală oficială. Singurul lucru despre care este vorba e forma pe care a luat-o în timpul ultimelor secole întregul nostru mod de a vedea lumea şi îngustimea care apare atunci când cercetarea ştiinţifică nu ţine seama decât de ceea ce constată simţurile pe baza experimentării sau a observaţiei directe şi de ceea ce rezultă prin speculaţia raţiunii umane.

Acest mod de a proceda a fost just pentru secolele care au trecut. Căci, dacă nu ar fi părăsit vechile căi bătătorite, omenirea ar fi decăzut în fantasme şi visătorie, din care ar fi rezultat supoziţii arbitrare şi construcţii haotice de ipoteze. Dar noi trebuie să ştim că, aşa cum apare el între naştere şi moarte, omul nu este o fiinţă pe care am putea-o cunoaşte în mod real cu ajutorul simţurilor şi al raţiunii. Căci, pe de o parte, el este de natură sensibilă, şi, pe de altă parte, de natură suprasensibilă.

Astfel, vorbind despre omul sănătos sau bolnav, nu putem eluda întrebarea care se iveşte, şi anume: dacă modul de a cunoaşte astăzi bolile este singurul valabil, dacă este suficient, pentru aceasta, să explorăm corpul fizic cu ajutorul organelor senzoriale şi al complementelor lor instrumentale, al experienţelor care derivă de aici şi al raţiunii. O viziune istorică veritabilă, lipsită de prejudecăţi, ne poate învăţa că, de fapt, cunoaşterea fiinţei umane are cu totul alte izvoare decât simpla observaţie prin simţuri. Este clar că omenirea a parcurs deja o lungă evoluţie, chiar şi în ceea ce priveşte viaţa spirituală.

În timpurile trecute, în urmă cu trei milenii şi, în orice caz, în epoca Greciei antice, instruirea nu se făcea aşa cum se face astăzi în şcolile moderne. În perioada tinereţii devenim studenţi în învăţământul superior, având o constituţie sufletească adultă. Suntem confruntaţi cu diferite discipline, cum sunt, de exemplu, cele care ne pregătesc pentru studiile de medicină, şi trebuie să desfăşurăm nişte raţionamente, în funcţie de gradul de evoluţie sufletească atinsă la optsprezece, nouăsprezece sau douăzeci de ani.

Nu acesta era principiul învăţământului în timpurile de odinioară. În acele timpuri, mai întâi resursele sufleteşti erau conduse spre maturizare, omul continuându-şi propria educaţie, evoluţia personală, pentru a putea cunoaşte, înainte de toate, fiinţa omului.

În acele timpuri, natura mai mult sau mai puţin primitivă a sufletului lor îi ferea pe oameni să alunece în fantasme. Astfel, ei puteau să se iniţieze în ceea ce numim Misterii şi, pe baza disciplinei spirituale respective, în toate domeniile vieţii umane.

Crearea universităţilor noastre în secolele 12, 13 şi 14 a pus capăt acestei situaţii. După aceea, învăţământul nostru a devenit doar raţionalist. Raţionalismul conduce la o logică pătrunzătoare, dar, pe de altă parte, nu mai permite să se vadă altceva decât aspectul exterior şi material al lucrurilor.

Astfel, în decursul secolelor, timpurile moderne au acumulat un capital important de fapte senzoriale. Este un fapt de necontestat. Acest capital este atât de extraordinar în biologie, fiziologie, în toate disciplinele pregătitoare pentru studiile medicale, încât noi încă nu am putut clasifica toate detaliile observaţiilor. Acestea sunt foarte bogate şi se pot extrage încă din ele cunoştinţe imense. Dar, în acelaşi timp, în decursul secolelor trecute a regresat întreaga cunoaştere a omului capabilă să conducă sufletele spre perceperea, în egală măsură, a realităţilor suprasensibile. Consecinţa este că studierea practică şi concretă a sănătăţii şi bolii la om a devenit imposibilă. Pentru a dovedi aceste afirmaţii, voi atrage atenţia asupra faptului că astăzi sufletele pot ajunge să se înalţe la înţelegerea spiritului din om, cunoscând în acelaşi timp şi aspectele materiale, fizice. Este ceea ce am expus pe larg în scrierile mele, printre altele, în Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?.

Pentru observaţia spirituală, natura spirituală a omului devine o evidenţă, tot aşa cum natura fizică şi materială este indiscutabilă pentru observaţia senzorială. Dar observaţia senzorială face parte integrantă din organismul nostru corporal, fără a fi nevoie să ne preocupăm de ea, în timp ce pentru a dobândi facultatea de observare spirituală este nevoie de efort. Aceasta nu înseamnă că trebuie să recurgem la tot felul de antrenamente mistice şi nebuloase. Ne exersăm pentru observaţia spirituală dezvoltând viaţa de gândire riguroasă şi concentrându-ne asupra ei. Trebuie să transformăm metodic, printr-o educaţie a sufletului, facultăţile pe care am vrea să le avem de-a gata, şi anume persistenţa calmă în gândire, viaţa în gândire. Când ne vom pune în activitate fără încetare şi metodic sufletul, el va deveni mai puternic, mai viguros şi viziunea lui se va schimba. Pentru aceasta, trebuie să reuşim cu adevărat să practicăm, pentru o perioadă de timp, anumite experienţe sufleteşti, tot aşa cum suntem obişnuiţi să experimentăm în lumea exterioară. Sufletul trebuie să persiste cu calm într-o gândire cu subiecte simple. Nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de autosugestie, de anumite stări de conştienţă diminuată, de hipnoză, de exemplu. Acest fel de exerciţii cer să dezvoltăm încă şi mai mult ceea ce putem reţine prin gândirea obişnuită. Trebuie să rămânem lucizi, şi exerciţiul interior va conduce la fortificarea sufletului, în mod asemănător cu ceea ce se petrece în domeniul fizic când un muşchi antrenat fără încetare devine mai puternic şi mai eficient.

Prima percepţie nouă ne învaţă că fiinţa umană nu se reduce doar la corpul fizic, pe care-l studiem cu ochiul liber, cu ajutorul microscopului sau cu alte mijloace, ci ajungem să percepem că, pe lângă corpul fizic, omul este purtătorul unui corp eteric. Să nu vă şocheze termenul de “corp eteric”. Aş fi putut alege foarte bine şi un alt termen, dar trebuie să denumim cumva acest corp. Aşadar, putem considera că omul este purtătorul unui corp eteric, pe lângă corpul fizic obişnuit, constituit în aşa fel încât el poate fi studiat de anatomia şi fiziologia din zilele noastre. Corpul eteric nu trebuie confundat cu noţiunea diletantă de forţă vitală, avansată de o epocă ştiinţifică depăşită. Este vorba de o realitate perceptibilă, pe care o putem contempla cu adevărat. Dacă ar trebui să vă indic o deosebire calitativă dintre corpul eteric şi corpul fizic, iată un exemplu, unul dintre multe altele. Corpul fizic al omului este supus greutăţii, gravitaţiei. El tinde spre Pământ. Corpul eteric al omului tinde spre periferia Universului, adică în toate direcţiile. În zilele noastre, cercetarea ştiinţifică este înclinată să ţină seama, în general, doar de ceea ce are o greutate, de ceea ce poate fi cântărit. Dar organismul uman opune greutăţii nu numai absenţa greutăţii, ci şi tendinţa centrifugă în raport cu capul, tendinţă opusă gravitaţiei pământeşti. Noi nu purtăm în fiinţa noastră numai nişte forţe ale greutăţii, ale gravitaţiei, ci şi nişte forţe care tind să se îndepărteze de Pământ.

Iată primul corp suprasensibil. Aş putea enumera şi alte caracteristici, dar nu o voi face acum. În noi se află un fel de prim om, omul fizic, orientat centripet în raport cu Pământul. Avem apoi un al doilea om, orientat centrifug, care se îndepărtează de Pământ. Viaţa rezultă din echilibrul care se stabileşte între cele două forme ale fiinţei umane, corpul fizic, supus gravitaţiei pământeşti, şi corpul eteric, a doua noastră organizare, care tinde să se răspândească în toate direcţiile în Univers.

Să studiem, aşadar, această configuraţie realizată de corpul fizic şi corpul eteric. Se poate spune despre corpul eteric că el caută să se răspândească în toate direcţiile, ca şi cum ar vrea să se dilate la scara întregului Univers. Corpul fizic e supus greutăţii. El tinde către centrul Pământului. El rotunjeşte corpul eteric, lăsându-l să imite, într-un fel, Universul, dar reţinându-l în limitele sale. Putem ajunge la o viziune profundă şi reală asupra omului doar dacă ţinem seama de echilibrul dintre corpul fizic şi corpul eteric.

Să mergem mai departe! Odată dobândită temeinic noţiunea despre aceste forţe centrifuge, care caută să se îndepărteze de Pământ, noi regăsim aceste forţe în regnul vegetal. Pentru noi, doar mineralele sunt de natură fizică. În ele nu este nici o urmă de forţe centrifuge, ele nu se supun decât gravitaţiei. La plante, forma exterioară e rezultanta prezenţei a două forţe. Pe de altă parte, e clar că nu ne putem opri doar la plante, dacă vrem să studiem nişte trepte de organizare mai înalte decât planta. Aceasta îşi are corpul său eteric. La animal observăm un mod de viaţă pe care o putem califica drept viaţă înzestrată cu sensibilitate. Animalul îşi creează o lume interioară. Această constatare ne invită să ne continuăm cercetările.

Este clar că putem dezvolta în continuare conştienţa umană. Lucrăm deja în acest sens atunci când contemplăm nu numai corpul fizic al omului, ci când ajungem să vedem cum corpul fizic este învăluit în corpul eteric ca într-un nor.

Dar aceasta nu este tot ce există în om. Putem să procedăm cu sufletul nostru aşa cum facem pentru a fortifica un muşchi printr-un efort continuu. Astfel, putem fortifica sufletul, îl putem face mai viguros, pentru ca gândurile sale să aibă mai multă realitate. Putem trece atunci la un aspect mai dificil. Putem încerca să suprimăm în noi aceste gânduri pe care mai înainte le-am fortificat.

În starea normală de conştienţă, fiinţa umană adoarme atunci când îşi stinge pe rând văzul, auzul, funcţiile senzoriale, gândirea. Această experienţă este uşor de realizat. Dar, fortificând sufletul, după cum am descris mai înainte, prin antrenamentul gândirii, al vieţii de reprezentare şi afective, putem suprima, la rândul ei, şi viaţa de simţire. Căci, în primă instanţă, ajungem într-o stare în care nu dormim, ci suntem foarte treji. Antrenându-ne astfel, trebuie să avem grijă ca nu cumva să ne pierdem somnul. Dar, urmând regulile pe care le-am expus în cărţile mele, sunt luate toate măsurile de precauţie pentru a nu ne teme de anumite tulburări. Ajungem să fim foarte treji, dar fără a vedea şi fără a auzi nimic din ceea ce percepem de obicei prin simţuri. Reuşim să suprimăm amintirile obişnuite, memoria obişnuită. Abordăm lumea cu conştienţa golită, dar trează.

Percepem atunci al treilea organism al omului. Eu îl numesc corp astral. Încă o dată, să nu fiţi şocaţi de termenul folosit. Animalele au şi ele acest corp. El îi permite omului să nu aibă doar corpul eteric, cu forţele sale care caută să fugă de Pământ, ci să poată dezvolta o adevărată viaţă interioară. Aici nu există nici o legătură, nici cu adâncurile Pământului, nici cu depărtările Universului. Putem contempla corpul astral ca pe o impregnare interioară cu forţe astrale. Aceasta este cea de-a treia parte constitutivă al organizării umane. Voi vorbi îndată şi despre a patra parte constitutivă. Despre această a treia parte constitutivă aş vrea să vă spun următoarele.

Examinarea celei de-a treia părţi constitutive a organizării umane pe calea pe care am menţionat-o este extrem de instructivă din punct de vedere ştiinţific. Este vorba de o revelaţie subită care ne deschide ochii. Trebuie să mărturisim că până atunci, dacă am reflectat fără prejudecăţi la creşterea umană, nu am văzut aici decât lucruri imposibile. Vedem omul cum creşte începând din copilărie. Forţele lui vii sunt atunci active. El nu încetează să crească. Dar, în acelaşi timp, el îşi cucereşte treptat conştienţa, un fel de oglindă interioară care reflectă lumea exterioară, şi atunci el dezvoltă conştienţă. Este, aşadar, aceasta rezultatul creşterii sau al forţelor de nutriţie?

Constatăm că tocmai atunci ne este alterată conştienţa când în noi sunt preponderente forţele organice care coordonează nutriţia şi creşterea. Dacă în noi există o hipertrofie a forţelor de creştere şi dacă suntem subjugaţi, într-un fel, de ele, atunci conştienţa se resimte imediat. Avem nevoie de un izvor care nu concordă cu forţele de creştere şi de nutriţie şi care li se opune. Fiinţa umană nu încetează să crească şi să se hrănească, dar corpul astral, pe care tocmai vi l-am descris, se opune şi degradează fără încetare creşterea şi nutriţia.

 Astfel, noi avem în om procesele de construcţie, în relaţie cu Pământul, prin corpul fizic, şi în legătură cu Universul, prin corpul eteric, şi procesele de deconstrucţie permanentă, prin corpul astral. Corpul astral descompune fără încetare procesele organice, viaţa celulară şi viaţa glandulară. El deconstruieşte permanent.

Acesta este secretul organizării umane. Înţelegem acum de ce fiinţa umană este înzestrată cu suflet. Ea nu ar putea avea un suflet dacă ar creşte fără încetare, ca un vegetal. Trebuie reduse în prealabil procesele de creştere, căci ele sunt cele care refulează sufletul. Nu am putea primi sufletul dacă în creierul nostru ar fi preponderente procesele de creştere şi de construcţie şi nu procesele de deconstrucţie, de destructurare. Evoluţia exclude orice dezvoltare rectilinie. Ea trebuie undeva să se retragă, să facă loc, să deconstruiască. Acesta este secretul fiinţei umane, a oricărei fiinţe înzestrate cu suflet.

Aş vrea să expun astăzi faptele de fiziologie spirituală, de biologie spirituală, pentru a trece mâine la descrierea anumitor boli şi a proceselor de vindecare a acestora. Voi proceda, aşadar, în acest fel, permiţându-mi să trec mai departe după ce vom asculta traducerea a ceea ce a fost spus până acum.

Dacă observăm organizarea animală, avem de-a face cu trei organizări, care sunt corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. De îndată ce abordăm omul şi dacă ne continuăm antrenamentul interior al sufletului, mai întâlnim, prin contemplare spirituală, o altă parte constitutivă.

Studiind în acest fel animalul, la el nu găsim gândire, simţire şi voinţă clar distincte, ele neutralizându-se, într-un fel, reciproc. Dacă înţelegem clar lucrurile, nu putem susţine că la animal există gândire, simţire şi voinţă clar separate. La el nu poate fi vorba decât de amestecul neutru al celor trei elemente. Viaţa interioară a omului se bazează pe capacitatea de a sesiza intenţiile prin gândire calmă. El se poate chiar opri la aceste intenţii calme şi poate să le pună sau nu în practică. Animalul dă curs oricărui impuls. Fiinţa umană separă gândirea, simţirea şi voinţa. Nu putem înţelege acest lucru fără a continua dezvoltarea viziunii interioare până la cea de-a patra parte constitutivă a fiinţei umane, şi anume organizarea Eului. Astfel că distingem la om corpul fizic, corpul eteric, corpul astral, pe care le are în comun cu animalele, şi, în cele din urmă, organizarea Eului propriu-zisă.

Noi tocmai ne-am reprezentat cum corpul astral deconstruieşte procesele de creştere, cum el refulează fără încetare procesele de nutriţie, introducând în organismul uman un fel de moarte lentă. Organizarea Eului salvează, într-un fel, anumite elemente de la această deconstrucţie. Aş zice că această organizare reconstruieşte pe baza a ceea ce corpul astral a deconstruit deja, pe baza substanţelor eliminate şi pe cale de deconstrucţie ale corpului eteric şi ale corpului fizic. Acesta este secretul naturii umane.

Examinând un creier uman, vedem pornind din părţile clare, situate mai curând sub suprafaţa lui, trunchiurile nervoase ale organelor de simţ, o organizarea foarte complexă. Pentru cel care ştie să vadă, aceasta se află, în realitate, într-o stare de destructurare permanentă, deşi aceste procese sunt atât de lente încât fiziologia obişnuită nu le poate sesiza. Toate aceste fenomene contribuie la edificarea creierului, a creierului periferic, subiacent, de fapt, organizării umane, tocmai ceea ce îl distinge pe om de animal. Structura creierului central al omului este mai completă cu prelungirea nervilor senzoriali şi cu conexiunile lor. Creierul exterior, subiacent organizării obişnuite a omului, este, de fapt, un organ mai apropiat de metabolism decât părţile mai profunde din creier. Din această cauză, creierul periferic care este specific omului, şi anume creierul frontal, a fost, de fapt, salvat de organizarea Eului de la destructurarea în curs. Şi la fel este în întreg organismul uman. Organizarea Eului salvează de la destructurarea cauzată de corpul astral anumite elemente, pe baza cărora ea edifică ceea ce este subiacent acordului armonios dintre gândire, simţire şi voinţă.

Desigur, nu pot decât să schiţez aceste fapte. Dar aş vrea să remarc faptul că, în domeniul cercetării spirituale, noi procedăm cu tot atâta exactitate ca orice ştiinţă experimentală. Iar responsabilitatea pe care ne-o asumăm ne face să ne întrebăm întotdeauna dacă rezultatele contemplării noastre spirituale concordă cu rezultatele cercetării exterioare, empirice şi fizice. Cel puţin în principiu, această concordanţă este un criteriu absolut.

Ei bine, tocmai structura creierului ne atrage atenţia asupra unui fapt pe care îl descoperă contemplarea spirituală, percepţia spirituală. Este vorba de faptul că la om organizarea Eului este subiacentă celor trei părţi constitutive care sunt corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Ea este aceea care, pe baza produselor de degradare, reconstruieşte, pentru a-l reda vieţii, un fel de parazit. Suntem, aşadar, în prezenţa a patru părţi constitutive ale organizării umane. În organismul sănătos, acestea trebuie să stabilească între ele raporturi clar definite.

Referitor la acest subiect, să studiem o analogie ştiinţifică. Noi nu obţinem apă decât combinând într-un anume fel, în proporţii ponderale date, hidrogenul şi oxigenul. Nu putem face altfel. Relaţia dintre hidrogen şi oxigen se supune unei reguli datorită căreia putem produce apa.

În acest fel apare omul dacă, permite-ţi-mi să mă exprim astfel, există raportul just între corpul fizic, eteric, astral şi organizarea Eului. Nu este vorba doar de patru raporturi diferite, ci de patru ori patru relaţii. Toate sunt susceptibile de a fi perturbate. Poate predomina corpul eteric, căci viaţa se deosebeşte de moarte printr-un anume echilibru, care, totuşi, este labil. Fără raportul respectiv dintre hidrogen şi oxigen nu ar putea fi vorba de apă. În organism poate apărea un raport anormal între corpul eteric şi corpul fizic sau între corpul astral şi corpul eteric sau între organizarea Eului şi una din celelalte părţi constitutive. Toate sunt legate unele de altele prin raporturi bine definite. Dacă aceste raporturi sunt perturbate, ne aflăm în prezenţa organismului bolnav.

Relaţia pe care o putem discerne astfel nu este, totuşi, uniformă în întreaga fiinţă umană. Ea este diferită pentru fiecare organ. Să considerăm plămânul omului. În plămân, raporturile reciproce dintre corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi organizarea Eului sunt altele decât în creier sau în ficat. Iată de ce fiinţa umană prezintă o organizare atât de complexă, încât în fiecare din organele sale raportul dintre ceea ce este spiritual şi ceea ce este material este diferit.

Astăzi îmi permit să rămân la generalităţi, pentru a nu intra în detalii decât mâine. Aş mai spune acum doar atât, că un anumit organ, ficatul sau rinichiul, de exemplu, poate prezenta o astralitate puternică. Aş vrea să arăt că în organismul omului sănătos există un raport definit şi oportun între rinichi, ca organ fizic, şi corpurile eteric, astral şi organizarea Eului. De exemplu, se poate ca organizarea astrală să predomine în rinichi, ea să fie aici prea puternică. Se poate întâmpla şi contrariul. În ambele cazuri, rinichiul este bolnav.

Aceste raporturi ale corpului astral, în sensul excesului sau al insuficienţei, sunt diferite într-un alt organ. Vedeţi, prin aceasta, că, exact aşa cum în domeniul fizic anatomistul sau fiziologul studiază organismul uman în funcţie de caracteristicile sale fizice, organismul uman trebuie studiat cu exactitate şi în funcţie de viziunea în spirit, o dată ce această metodă a fost admisă şi mergem pe calea ei. Astfel, noi trebuie să studiem şi să distingem starea de sănătate şi starea de boală pentru fiecare organ. Vom dobândi astfel, încetul cu încetul, cunoaşterea completă a organismului uman. Pentru a-l cunoaşte, nu este suficient să fi studiat numai organizarea fizică. Nu îl cunoaştem cu adevărat decât cunoscând cele patru părţi constitutive despre care a fost vorba. Nu avem o viziune raţională asupra unei boli decât dacă suntem în măsură să explicăm cum, în organismul uman, una sau alta dintre cele patru părţi constitutive menţionate predomină sau este în insuficienţă, într-un loc sau în altul. Dacă avem o privire spirituală pentru faptele de acest fel, ajungem, într-adevăr, să adăugăm diagnosticului pus în funcţie de simptomele fizice şi diagnosticul spiritual. Pe tărâmul medicinei antroposofice, unde se realizează acest efort, nu se neglijează nici unul din mijloacele de care se slujeşte medicina obişnuită. Nu poate fi vorba de aşa ceva. Dimpotrivă, la acestea noi adăugăm tot ceea ce se poate obţine prin înţelegerea organizării umane în funcţie de cele patru părţi constitutive, pentru a putea aprecia starea de sănătate sau starea de boală a omului.

Este posibil să mergem şi mai departe şi să extindem contemplarea spirituală a omului asupra lui însuşi la întreaga natură. Ceea ce înseamnă a depăşi viziunea fizică asupra naturii, pentru a avea, de asemenea, şi o viziune spirituală asupra ei. Este singurul mod de a descoperi raportul dintre om şi natură şi, în cazul particular al medicinei, relaţia dintre om şi remedii.

Să luăm un exemplu. Siliciul este o substanţă foarte răspândită în organizarea pământească. El este conţinut în frumoasele cristale de cuarţ, aflate peste tot pe Pământ. Această substanţă se găseşte şi în dispersie fină în atmosferă. 28% din scoarţa terestră este constituită din siliciu şi 48% din oxigen. Aşadar, nu este mult mai puţin siliciu decât oxigen. Siliciul formează frumoasele cristale transparente sub formă de prisme hexagonale, de piramide hexagonale. Le găsim în munţii noştri, le expunem în locuinţele noastre şi le admirăm printre mineralele noastre.

Siliciul reprezintă un compus extrem de important al Pământului nostru. Dar, pentru privirea despre care am vorbit şi care ştie să discearnă şi natura spirituală a lucrurilor, tot ce se prezintă sub formă de cuarţ, de siliciu, este totodată revelaţia exterioară a unei realităţi spirituale.

Când se vorbeşte despre acest aspect, omul din zilele noastre se revoltă cu mult mai mult decât atunci când este vorba despre spiritul din om. Mai merge să vorbim despre aşa ceva în cazul omului. Dar referitor la natură, nu este tolerată ideea că în orice creatură din natură se găseşte spiritul. Omul din zilele noastre vrea să rămână numai la natura fizică. Cu toate acestea, realităţile sunt altele. Ce deosebire, pentru conştienţa care s-a antrenat să privească siliciul, cristalul de cuarţ sau acidul carbonic! Suntem obişnuiţi astăzi să ţinem seama numai de caracteristicile fizice obişnuite, conform cărora acidul carbonic este carbon şi oxigen, acidul silicic este siliciu şi oxigen, înţelegând siliciul şi oxigenul conform proprietăţile puse în evidenţă în laborator, şi observabile, de asemenea, cu ajutorul unor reacţii chimice. La fel stau lucrurile şi cu carbonul şi oxigenul.

La toate acestea se adaugă ceea ce este de ordin spiritual. În tot ceea ce ţine de siliciu, în tot ceea ce, în stare solidă, este asemenea cristalului de stâncă pe care îl găsim în munţi, în toate acestea, substanţa siliciu deschide calea pentru ceea ce este de natură spirituală. Substanţa siliciu este întotdeauna permeabilă la întreaga viaţă şi activitate de ordin spiritual din lume.

Este ciudat că acest cristal de cuarţ este un fel de loc de trecere pentru ceea ce este spiritual. Pământul este, în realitate, înconjurat de 28% siliciu. Tot ce ţine de procesul siliciu este traversat de ceea ce este de ordin spiritual, la fel cum lumina traversează un mediu transparent. Mai întâlnim cristalul de stâncă, cuarţul, şi printre pietrele opace, sub formă de topaz fumuriu. Chiar dacă lumina nu-l traversează, spiritul trece prin el.

Aşadar, avem de-a face în natură cu nişte substanţe pur şi simplu permeabile pentru ceea ce este de ordin spiritual. Ele sunt purtătoare de spirit, spiritul se află în ele. Ele se lasă pătrunse de spirit în toate direcţiile şi nu îl reţin deloc. Sunt adevărate locuri de trecere pentru spirit.

Dacă acesta este comportamentul siliciului faţă de ceea ce este de ordin spiritual, cu totul altfel stau lucrurile în privinţa acidului carbonic. În orice substanţă fizică există substanţă spirituală. Acidul carbonic are particularitatea de a individualiza în el ceea ce l-a pătruns ca substanţă spirituală. Acidul carbonic vrea să reţină, cu toate forţele sale, ceea ce este de natură spirituală. Substanţa spirituală însăşi alege acidul carbonic pentru a se instala în el. Când spiritul pătrunde substanţa siliciu, el vrea să meargă mai departe, el vrea să savureze puţin din ce este silicic. Ajungând la acidul carbonic, spiritul vrea să rămână în el. El se simte foarte bine, ca acasă, acolo unde a luat în stăpânire acidul carbonic.

Iată care sunt motivele. La animal, avem procesul acid carbonic în respiraţie şi în circulaţia sângelui. Acest proces este legat mai ales de corpul astral. Acesta lucrează în permanenţă în procesul acid carbonic. La animal, procesul acid carbonic este faţada exterioară, fizică, în timp ce munca interioară şi spirituală este asigurată de corpul astral. Corpul astral este elementul spiritual. Procesul acid carbonic este corespondentul său fizic şi se află la baza expiraţiei.

Organizarea Eului este elementul spiritual interior. Noi avem siliciu în păr, în oase şi în organele de simţ, siliciul se găseşte repartizat pe întreaga periferie a corpului. Peste tot acolo unde, într-un fel, omul intră în contact cu forţele lumii exterioare, se află siliciul. El este corespondentul exterior, activitatea exterioară a organizării Eului. Corpul astral este un element spiritual interior. Procesul acid carbonic este pentru acesta elementul fizic exterior. Procesul siliciu este elementul fizic exterior. Organizarea Eului este elementul interior.

Gândiţi-vă acum că, într-o anumită măsură, organizarea Eului trebuie să fie îndeajuns de puternică pentru a asimila, pentru a lua în stăpânire întreg acest proces siliciu care se află în ea. Dacă această organizare este prea slabă, procesul silicic rămâne din punct de vedere fizic în pană şi apare un proces patologic. Corpul astral trebuie să fie îndeajuns de puternic pentru a domina procesul acid carbonic. Dacă el nu poate face aceasta, acidul carbonic sau produsele sale de degradare sunt blocate şi avem atunci un început de boală.

Învăţând să cunoaştem forţa sau slăbiciunea corpului astral, ajungem să înţelegem că sediul cauzelor bolilor se află la nivel spiritual. Cunoaşterea organizării Eului ne ajută să percepem cauza tuturor bolilor care provoacă fie o degradare inadecvată a siliciului în organism, fie stări care trebuie tratate printr-un proces silicic. Despre aceasta va fi vorba mâine. Iată acum ce rezultă de aici.

În virtutea ştiinţelor fizice ale naturii, putem administra siliciul indiferent sub ce formă. Este ceea ce se face, de altfel. Medicina de astăzi se slujeşte rar de această substanţă, dar recurge, totuşi, la ea. Când o utilizează, nu ţine seama decât de ceea ce îl priveşte pe chimist, combinaţia de siliciu şi oxigen, SiO2. Este tot ce se are în vedere. În realitate, administrând siliciu, noi dăm o substanţă exterioară, materială, care nu reţine spiritul, ci îl lasă să treacă. Trebuie să ştim acest lucru. Când îi administrăm omului siliciul ca remediu, trebuie să preparăm remediul în aşa fel încât spiritul să fie bine integrat în el.

Cu privire la medicamentele care conţin acid carbonic, trebuie să ştim că în ele acţionează corpul astral.

Aşadar, este posibil să ne gândim la o terapie care nu operează numai cu ajutorul agenţilor chimici, al forţelor chimice. Administrăm remediul fiind pe deplin conştienţi că baia sau injecţia introduc în organismul uman, o dată cu substanţa organică, şi elementul spiritual corespunzător, tot aşa cum am face-o administrând o substanţă fizică într-un procentaj dat.

Putem trece, astfel, de la cunoaşterea substanţei fizice a medicamentului la acţiunea sa de natură spirituală. Aceasta era calitatea medicinei din vechime. Mai rămân tradiţiile, care se regăsesc în utilizarea încă actuală a unor medicamente importante.

Va trebui să revenim la aceste aspecte. O vom face, fără a neglija din această cauză medicina fizică, ci adăugând la cunoaşterea fizică echivalentul spiritual referitor la om şi la natură. În acest domeniu, se poate manifesta tot atâta exactitate, câtă există în domeniul ştiinţelor fizice ale naturii.

Iată aspectele prin care antroposofia nu vrea să corecteze medicina obişnuită, ci să o completeze, pentru că medicina însăşi resimte această necesitate. Vă veţi convinge de aceasta când va apărea o carte, care este, într-un fel, un prim studiu în acest domeniu. Cartea tocmai a fost dată la tipar şi ea expune primele elemente. Este vorba de nişte fapte care nu pot fi asimilate decât lent; va fi nevoie de timp până când aceste prime elemente de bază de care dispunem în prezent vor lua forma unui sistem frumos şi închegat, aşa cum îl prezintă, în toate privinţele, medicina actuală. Va trebui să parcurgem un drum şi îl vom parcurge, şi primul rezultat care a apărut în această stare de spirit, cartea despre care este vorba, rezultă din colaborarea mea cu Ita Wegman, doctor în medicină şi director al Institutului Clinic şi Terapeutic de la Goetheanum, o prietenă dragă şi colaboratoarea mea în domeniul medicinei şi în alte domenii de cercetare ale ştiinţei spirituale, şi în această cercetare în general. Ceea ce va fi expus în această carte, al cărei prim volum se află sub tipar, nu reprezintă decât un început. Vor urma alte volume, căci ceea ce menţionez aici este introducerea într-o cunoaştere spirituală vastă, în care omenirea din zilele noastre nu poate să creadă, ceea ce este foarte de înţeles. Totuşi, în domeniul medical pot fi obţinute nişte rezultate, lucru de care vă puteţi convinge datorită practicii din cadrul Institutului Clinic al Dr. Ita Wegman. Sunt convins că dacă personalităţile care se interesează, fără prejudecăţi, de această completare, de această extindere a medicinei, şi aceasta cu bunăvoinţa consacrată de obicei medicinei fizice, ele nu vor întâlni prea multe dificultăţi pentru a ajunge la înţelegerea spirituală a omului şi a artei vindecării.

Am încercat să menţionez numai principiile. Ştiu bine că nu se poate reţine mare lucru din aceste indicaţii. Totuşi, aş vrea să merg mai departe în cea de-a treia parte a acestei expuneri, după ce se va traduce ceea ce am spus până aici. Voi demonstra cum, plecând de la asemenea premise, putem să intrăm, în principiu, în cunoaşterea anumitor procese patologice şi să oferim astfel o bază pornind de la care să ajungem de la patologie la terapie.

Permiteţi-mi să mai demonstrez acum, cu ajutorul a două exemple, aplicarea practică şi spirituală a ceea ce am expus mai înainte. Iată ce vom susţine pe baza celor deja spuse. Diagnosticul spiritual, dacă mă pot exprima astfel, revelează faptul că undeva, într-o anumită parte a fiinţei umane, corpul eteric este predominant, că acţiunea lui este prea puternică. S-a întâmplat acest lucru: suntem în prezenţa faptului simplu şi evident că într-un anumit organ corpul eteric este prea activ. Corpul astral şi organizarea Eului nu sunt în măsură, primul, prin intermediul deconstrucţiei, cea de-a doua prin fortificare, să domine procesul predominant al corpului eteric într-un anumit organ. Suntem confruntaţi cu o organizare astrală devenită prea slabă, poate şi cu o organizare a Eului prea slab dirijată, şi atunci corpul eteric predomină. Într-un anume organ el conduce procesele de creştere, de nutriţie, la o asemenea stare, încât unitatea organismului uman este insuficient asigurată de coordonarea corpului astral şi a organizării Eului.

În locul în care predomină corpul eteric, organismul uman devine prea puternic expus forţelor centrifuge care se îndreaptă spre Univers. Ele sunt active în corpul eteric. Ele nu se află în echilibru cu forţele centripete din corpul fizic. Astfel, corpul astral nu poate stăpâni ceea ce tinde să se dezvolte. În acest caz, noi suntem, în acelaşi timp, în prezenţa unei predominanţe a procesului silicic şi a unei organizări a Eului care nu poate domina acest proces.

Este ceea ce vedem întotdeauna în formaţiunea tumorală. Se deschide, astfel, o nouă cale spre cunoaşterea proceselor carcinomatoase, a cancerului.

Veţi observa, desigur, că cercetarea asupra cancerului pare să înceapă întotdeauna bine. Chiar au fost obţinute nişte rezultate excelente în domeniul fizic. Totuşi, cancerul nu poate fi înţeles dacă nu se ţine seama de faptul că în această boală este vorba de predominanţa corpului eteric, fenomen care nu poate fi nici suprimat, nici deconstruit, de acţiunea corelativă a corpului astral şi a organizării Eului. De unde întrebarea: ce să facem pentru a fortifica parţial, în organul respectiv, organizarea astrală şi organizarea Eului, pentru ca predominanţa organizării eterice să fie diminuată? Aceasta este întrebarea, la început abstractă, care conduce la tratamentul cancerului despre care îmi voi permite să vorbesc mâine.

Aşadar, vedem aici cum înţelegerea corpului eteric deschide calea spre discernământul treptat într-una din bolile umane cele mai grave, pentru lupta împotriva ei, prin înţelegerea acţiunii spirituale din remedii. Este un exemplu care arată că pentru a înţelege boala în mod eficient trebuie să avem în vedere corpul eteric.

Să presupunem acum predominanţa corpului astral, să presupunem că acesta predomină aproape în întregul organism, şi că avem de-a face cu un fel de învârtoşare a corpului astral, el dezvolându-şi în exces forţele interioare şi dobândind mai multă importanţă decât i-ar reveni lui în organism. Ce se va întâmpla? Când corpul astral nu mai poate fi stăpânit de organizarea Eului, când acţiunea sa de deconstrucţie nu poate fi paralizată în mod adecvat printr-un proces revivifiant, care ar restabili echilibrul, atunci se manifestă peste tot nişte fenomene care ţin întotdeauna de o slăbiciune a organizării Eului. Căci, cu cât corpul astral este mai puternic şi predomină, cu atât organizarea Eului este mai slabă. Este ceea ce corespunde întotdeauna tuturor simptomele patologice cauzate de slăbiciunea organizării Eului şi de excesul forţelor corpului astral.

Vedem manifestarea acestui fapt în activitatea cardiacă anormală. Trebuie să căutăm un sindrom care comportă o activitate cardiacă exagerată.

Pe de altă parte, activitatea puternică a glandelor rezultă din activitatea relativ slabă a Eului în raport cu corpul astral. Astfel, anumite organe glandulare, mai mult sau mai puţin periferice, încep să dezvolte o activitate predominantă, pentru că ele nu sunt stăpânite în mod suficient de organizarea Eului. De unde rezultă, de exemplu, hipertrofia glandulară, care conduce la guşă.

Vedem, de asemenea, cum, prin învârtoşarea corpului astral, procesul siliciu, chemat, în principiu, să reacţioneze din interior, este refulat spre exterior, cum organizarea Eului nu este capabilă să fie activă în măsura în care ar trebui în organele de simţ. Observăm în acest caz ochii exoftalmici. Corpul astral împinge ochii spre exterior. Este rolul organizării Eului să stăpânească această exteriorizare a globilor oculari. Echilibrul stabil/labil dintre organizarea Eului şi corpul astral ne menţine ochii în poziţia prevăzută pentru organizarea noastră. Observăm ieşirea în afară a globilor oculari, ca şi cum ei ar fi gata să iasă din organism, pentru că organizarea Eului este prea slabă pentru a-i reţine în mod corect la locul lor. Observăm, în acelaşi timp, apariţia unei agitaţii generale, a unei hipersensibilităţi, a nervozităţii. În sfârşit, observăm predominanţa activităţii corpului astral, deoarece organizarea Eului nu poate stăpâni procesele organice însufleţite de corpul astral. Se produce ceea ce trebuie să se întâmple atunci când organizarea Eului este prea slabă şi când fiinţa umană este hărţuită şi tulburată de organizarea astrală, subordonată, totuşi, organizării Eului. Rezultă o insomnie asociată acestei exoftalmii şi o activitate anormală a glandelor. Pe scurt, înţelegem boala lui Basedow dacă înţelegem fiinţa umană.

Orientându-ne astfel, descoperim că boala lui Basedow este provocată de dezechilibrul dintre Eu şi corpul astral. Putem încerca atunci să urmăm calea corespunzătoare pentru a pune la punct terapeutica.

Vedeţi că cercetarea şi descoperirea acestor fapte se poate realiza într-un mod exact, datorită viziunii spirituale asupra omului, şi aceasta atât din punctul de vedere al patologiei, cât şi din punctul de vedere al terapiei.

Aceasta este ceea ce am vrut să spun pentru început. Mâine îmi voi permite să reiau mai în amănunt cele două exemple pe care le-am dat, pentru a arăta cum acest fel de patologie spirituală conduce, de asemenea, la o terapie spirituală. Voi porni de la aceste două tablouri clinice, carcinomul şi boala lui Basedow, pentru a arăta cum poate conduce această cale la o îmbogăţire, la o completare a terapiei, dacă a fost creată baza spirituală exactă în acest scop.

Referitor la cele două exemple, îmi voi permite mâine să insist mai mult asupra terapiei, pentru a extinde astfel viziunea terapeutică.