|
Iubiţii mei prieteni! Astăzi aş dori să fac o introducere cu privire
la cele ce vreau să dezvolt aici în zilele care urmează. Aş dori
să fac aceasta şi pentru ca dumneavoastră să fiţi avizaţi de la bun
început despre intenţia acestor dezbateri. Sarcina mea în
aceste zile nu va fi aceea de a trata un domeniu anume, strict
determinat, ci de a oferi câteva puncte de vedere noi, cu un scop
absolut precis sub raport ştiinţific. Aş dori să vă atrag atenţia
în ceea ce priveşte denumirea acestui aşa-zis „curs de
astronomie“. El nu va fi aşa ceva, ci urmează să trateze un aspect care
mie mi se pare deosebit de important să fie abordat în această
epocă. De aceea am indicat ca titlu: Astronomia
şi ştiinţele naturii. Astăzi aş vrea să explic în special
ce înţeleg eu, de fapt, prin acest titlu.
Aşa cum stau lucrurile, într-un timp relativ scurt ceva
trebuie să se schimbe în cadrul aşa-numitei vieţi ştiinţifice,
dacă vrem să nu se ajungă la o decădere totală. Va trebui în
special ca un număr de ştiinţe, reunite acum sub diferite denumiri şi
prezentate astfel de şcolile noastre obişnuite, să fie scoase din
contextul în care se găsesc şi separate după alte criterii,
astfel încât să aibă loc oarecum o regrupare majoră a
domeniilor noastre ştiinţifice. Aceasta pentru că gruparea pe care o
avem în prezent nu este nicidecum în măsură să ducă la o
concepţie despre lume conformă cu realitatea. Pe de altă parte, viaţa
noastră actuală este atât de strâns legată de această
împărţire încât înseşi catedrele universitare
lucrează după această împărţire tradiţională. Cel mult se mai
face în plus o defalcare a domeniilor ştiinţifice deja existente
pe domenii de specialitate, pentru aceasta căutându-se
specialişti, cum sunt numiţi ei acum. Dar în toată această viaţă
ştiinţifică va trebui să intervină o schimbare, în sensul
apariţiei unor categorii complet noi, în cadrul cărora aspectele
separate, care se tratează astăzi să zicem în zoologie sau, de ce
nu, în fiziologie sau în teoria cunoaşterii, să se găsească
reunite într-un domeniu ştiinţific nou. În acelaşi timp,
domeniile ştiinţifice vechi, care lucrează mult cu abstracţiuni, vor
trebui să dispară. Va trebui să se facă regrupări ştiinţifice cu totul
noi. La început se vor întâmpina greutăţi, fiindcă
astăzi oamenii sunt şi ei ordonaţi pe categorii ştiinţifice
prestabilite şi doar foarte greu vor găsi o punte spre ceea ce le este
necesar ca să realizeze o regrupare a materialului ştiinţific în
conformitate cu realitatea.
Dacă ar fi să mă exprim schematic, aş spune: avem astăzi o astronomie, avem o fizică, avem o chimie, avem o filosofie, avem o biologie – de acord –, avem o matematică ş.a.m.d. În cadrul lor s-au creat domenii de specialitate aparte, mai mult pentru ca specialiştii să nu aibă probleme prea mari în a se orienta şi să nu aibă prea mult de lucru când este vorba de a stăpâni toată literatura de specialitate, care se amplifică la nesfârşit. Se va pune însă problema să se creeze domenii noi, care să cuprindă cu totul altceva, un domeniu care să înglobeze probabil ceva din astronomie, ceva din biologie şi aşa mai departe. Pentru aceasta va fi neapărat necesar să facem o reorganizare a întregii noastre vieţi ştiinţifice. Tocmai de aceea, ceea ce noi numim ştiinţă a spiritului – şi care vrea să fie ceva universal – trebuie să acţioneze în această direcţie. Sarcina ei principală trebuie să fie de a acţiona în această direcţie, întrucât cu vechile delimitări pur şi simplu nu se mai poate progresa. Universităţile noastre sunt astăzi complet înstrăinate de viaţă. Ele pregătesc matematicieni, fiziologi, formează filosofi, însă toţi aceştia nu au nici o legătură specială cu lumea. Toţi aceştia nu ştiu altceva decât să lucreze în domeniile lor înguste. Ei ne fac lumea noastră tot mai abstractă, tot mai neconformă cu realitatea. Iar în aceste conferinţe aş dori să mă refer tocmai la necesitatea timpului. Aş vrea să vă arăt cât de imposibil va fi ca vechile delimitări să se menţină cât mai mult timp. De aceea aş vrea să arăt cum domeniile cele mai diverse, care astăzi nu se interesează de astronomie, au legături cu o cunoaştere spaţial-universală; astfel, anumite cunoştinţe astronomice vor trebui să devină prezente şi în alte domenii, pentru ca în felul acesta să învăţăm să le stăpânim în conformitate cu realitatea.
În aceste conferinţe vom încerca, aşadar, să construim punţi între diferite domenii ştiinţifice şi domeniul astronomiei, aspectul astronomic apărând în fiecare domeniu ştiinţific în modul corespunzător.
Pentru a nu fi rău înţeles, aş dori de la
bun început să
mai fac o observaţie metodică. Maniera de prezentare obişnuită astăzi
în ştiinţă va trebui să sufere o anumită schimbare, din cauză că
ea a luat naştere propriu-zis din structura noastră ştiinţifică, pe
care astăzi trebuie să o depăşim. În prezent, când se
menţionează nişte fapte mai puţin cunoscute omului, pentru că el nu
poate ajunge la ele cu ajutorul ştiinţelor actuale, frecvent se
obişnuieşte să se spună: Acest lucru se afirmă, dar nu se demonstrează.
– Este vorba într-adevăr de faptul că astăzi, în
activitatea ştiinţifică, pur şi simplu eşti obligat să spui ceva ce
trebuie verificat ulterior pornind mai întâi de la concept
şi apoi să aduci tot mai multe fapte care să probeze cele spuse; deci
nu poţi să presupui, să zicem, chiar de la începutul unei
examinări că totul pare ca şi cum nimeni nu s-ar putea lega de tine ca
să-ţi spună: Nimic nu-i dovedit. Dovada, verificarea se fac în
timp, însă unele chestiuni trebuie prezentate mai
întâi conceptual, pur şi simplu pentru ca să creăm
noţiunea, să creăm ideea respectivă. Şi de aceea am rugămintea să luaţi
aceste conferinţe ca un întreg, adică, pentru tot ceea ce
în primele ore vi s-ar părea pus doar la întâmplare
acolo, să căutaţi dovezile clare după aceea, în ultimele ore.
Abia atunci se vor verifica unele chestiuni, prezentate mai
întâi în general, sub formă de idei şi noţiuni.
Ceea ce noi numim astăzi astronomie, inclusiv
domeniul astrofizicii,
este în fond o creaţie recentă. Înainte de Copernic şi
Galilei se gândea cu totul altfel asupra chestiunilor astronomice
decât se gândeşte astăzi. În prezent, este chiar
deosebit de greu să se arate modul diferit în care se
gândea, din punct de vedere astronomic, încă în
secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, deoarece acesta este absolut străin
omului de astăzi. Noi trăim mai mult în reprezentările de pe
vremea lui Galilei, Kepler, Copernic [ Nota 1 ] –
dintr-o anumită latură acest lucru este foarte îndreptăţit –, iar
acestea sunt reprezentări care tratează în fond, sub o formă
matematic-mecanică, fenomenele largi ale spaţiului cosmic, în
măsura în care ele intră în atenţia astronomiei. Despre
aceste fenomene gândim într-un mod matematico-mecanic.
Când se analizează aceste fenomene se pleacă de la ceea ce am
câştigat dintr-o ştiinţă abstractă, cum ar fi matematica sau
mecanica. Se calculează cu distanţe, cu mişcări şi cu forţe, dar modul
calitativ de a privi, care se mai păstra încă destul de bine
în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, astfel încât
în stele se deosebeau individualităţi – se deosebea o
individualitate a lui Jupiter, o individualitate a lui Saturn –, acest
mod a dispărut complet pentru omenirea actuală. Nu vreau să încep
prin a critica aceste lucruri, ci vreau doar să arăt că modurile
matematic şi mecanic de a trata lucrurile au devenit exclusive pentru
ceea ce noi numim domeniul astronomiei. Chiar atunci când astăzi
primim cunoştinţe sub formă popularizată despre cerul înstelat,
fără să pricepem matematică sau mecanică, aceasta se
întâmplă – chiar dacă într-un mod simplist – conform
unor noţiuni spaţio-temporale, deci conform unor reprezentări
matematico-mecanice. Chiar aceia dintre contemporanii noştri care
consideră că pot aprecia foarte competent aceste chestiuni, nu au nici
cea mai mică îndoială că numai aşa ar trebui privit cerul, că
orice altceva nu poate fi decât diletantism.
Dacă ne întrebăm acum cum a ajuns să se impună acest mod de a privi cerul în decursul evoluţiei civilizariei noastre, vom primi în mod obligatoriu un alt răspuns, de la cei care consideră modul de gândire ştiinţific actual a fi ceva absolut, decât l-am putea da noi. Cel care consideră evoluţia ştiinţifică actuală absolut valabilă va spune: Fără îndoială, înainte oamenii nu deţineau încă reprezentări care să fi fost formate în mod strict ştiinţific; acestea au fost dobândite cu greu, iar tot acest mod matematico-mecanic de a privi fenomenele cereşti, la care s-a răzbit anevoie, este cât se poate de obiectiv, corespunde realităţii. – Cu alte cuvinte se va spune: Înainte, oamenii au introdus în fenomenele cosmice ceva subiectiv; în prezent omenirea a ajuns în sfârşit, după mari eforturi, în posesia unei concepţii strict ştiinţifice, care corespunde într-adevăr realităţii.
Noi nu putem da acest răspuns, ci trebuie să adoptăm punctul de vedere prin care omenirea a evoluat pe parcursul existenţei sale, reuşind să introducă în conştienţă diferite forţe interioare. Noi trebuie să spunem: pentru felul de a privi fenomenele cereşti, la vechii babilonieni, egipteni, poate chiar la indieni, era hotărâtor un anumit gen de dezvoltare a forţelor sufleteşti. – Aceste forţe sufleteşti ale omenirii trebuiau dezvoltate pe atunci cu aceeaşi necesitate interioară cu care un copil trebuie să dezvolte anumite forţe sufleteşti între 10 şi 15 ani, în timp ce în altă etapă el trebuie să dezvolte alte forţe de viaţă. În mod corespunzător, în alte etape omenirea va face alte investigaţii [ Nota 2 ]. – După aceea a apărut sistemul cosmic a1 lui Ptolemeu. Acesta a rezultat din alte forţe sufleteşti. Apoi sistemul cosmic actual al lui Copernic a apărut la rândul lui din alte forţe sufleteşti. Acestea s-au dezvoltat nu pentru că noi, ca omenire, am avut norocul să răzbim acum până la obiectivitate, în timp ce toţi ceilalţi dinaintea noastră nu erau decât nişte copii, ci pentru că omenirea, începând cu secolul al XV-lea, are nevoie tocmai de dezvoltarea aptitudinilor matematico-mecanice, care înainte nu existau. Ea are nevoie să-şi însuşească aceste facultăţi matematico-mecanice şi de aceea astăzi vede fenomenele cereşti ca imagine a acestor facultăţi matematico-mecanice. Cândva ea va vedea din nou altfel, atunci când, pentru propria sa dezvoltare şi pentru binele său propriu, va scoate la suprafaţă din adâncurile sufletului alte forţe. Depinde deci de omenire ce formă va lua concepţia despre lume, deci nu de faptul că ne permitem să privim cu superioritate spre timpurile de demult în care oamenii erau copilăroşi, iar acum vedem că am ajuns în sfârşit la acea obiectivitate care va rămâne o dată pentru totdeauna.
Ceea ce a ajuns o necesitate stringentă pentru omenirea de astăzi şi
a influenţat şi necesitatea ştiinţifică este faptul că pe de o parte se
tinde să avem reprezentări cât mai uşor de înţeles –
acestea sunt cele matematice –, iar pe de altă parte se tinde să
dobândim reprezentări prin care să te poţi dărui cât mai
intens posibil unei constrângeri interioare. Omul modern devine
imediat nesigur şi nervos dacă nu resimte o astfel de
constrângere interioară puternică, ca în cazul judecăţii
care stă la baza teoremei lui Pitagora, dacă trebuie să decidă el
însuşi, şi nu figura care a fost desenată, dacă trebuie el
însuşi să dezvolte o activitate sufletească. Atunci omul modern
devine imediat nesigur şi nervos şi nu acceptă aşa ceva. El va spune că
aceasta nu este ştiinţă exactă, că aici intervine subiectivitatea. Omul
modern este de fapt îngrozitor de pasiv. El şi-ar dori să fie
condus peste tot de către înlănţuirile foarte obiective ale
elementelor logicii ca un copil de hăţurile de mers. Pentru aceasta
este suficientă matematica, cel puţin în majoritatea cazurilor,
iar acolo unde ea nu mai este suficientă, acolo unde omul a intervenit
recent cu logica sa – da, acolo se procedează tot după regulie
acesteia! El crede încă a fi exact, dar sfârşeşte în
cele mai incredibile reprezentări. Deci, prin matematică şi mecanică
omul se crede mânat de hamul noţiunilor ce se leagă singure
între ele. Aici el simte pământul sub picioare, iar
în clipa în care a ieşit de pe acest făgaş nu mai vrea să
continue. Această inteligibilitate, pe de o parte, şi această
constrângere exterioară, pe de altă parte, sunt ceva de care
omenirea modernă are nevoie pentru salvarea ei. De fapt, din asta a
creat ea ştiinţa modernă a astronomiei în forma actuală
deosebită, de imagine asupra lumii. Nu spun nimic acum despre
adevărurile particulare, ci în primul rând despre
întreg ca imagine asupra lumii.
Şi acum toate acestea au intrat în conştiinţa omenirii, s-a
ajuns chiar ca tot ceea ce nu poate fi tratat în această manieră
să fie considerat mai mult sau mai puţin neştiinţific. De unde şi
expresia lui Kant [ Nota
3 ], care spune: Fiecare domeniu ştiinţific conţine
atâta ştiinţă pură câtă matematică se găseşte în el.
Cu alte cuvinte, ar trebui să introducem algebra sau geometria în
toate ştiinţele. Dar acest lucru este sortit eşecului prin faptul că
cele mai simple noţiuni matematice sunt, la rândul lor, străine
acelora care studiază, de exemplu, medicina. Cu aceştia nu mai poţi
vorbi astăzi nici măcar despre noţiuni matematice simple, dat fiind
structurarea noastră ştiinţifică. Astfel că s-a ajuns pe de-o parte ca
ceea ce se cheamă cunoaştere astronomică să fie prezentat ca un ideal.
Du Bois-Reymond [ Nota
4 ] a formulat aceasta în discursul său privitor la
limitele cunoaşterii naturii, spunând: în natură noi
înţelegem şi ne satisfacem nevoia de cauzalitate doar prin ceea
ce devine cunoaştere astronomică. – Deci, fenomenele cereşti le
cuprindem în minte schiţând tabloul ceresc cu stelele
respective şi calculând materialul care ne-a fost dat. Putem
indica exact: aici se află o stea, ea exercită o forţă de atracţie
asupra altor stele. Începem să calculăm, fiecare lucru pe care
îl includem în calcul îl avem în faţa noastră
conceptual. Asta este ceea ce am introdus în primul rând
în astronomie. Acum să privim, de exemplu, molecula. Dacă este o
moleculă complicată, avem în ea tot felul de atomi, care exercită
unul asupra celuilalt o forţă de atracţie şi care se mişcă unul
în jurul celuilalt. Avem un mic univers, iar noi privim această
moleculă după modelul pe care l-am imaginat când a fost vorba de
stelele de pe cer. Numim aceasta „cunoaştere astronomică“. Considerăm
atomii nişte corpuri cosmice mici, molecula ca pe un mic sistem cosmic
şi suntem satisfăcuţi dacă acest lucru ne-a reuşit. Există însă o
mare deosebire: atunci când privim cerul stelelor, ne sunt date
toate amănuntele. Cel mult ne putem întreba dacă am cuprins totul
în mod corect, dacă ceva nu este totuşi altfel decât a
indicat de exemplu Newton [ Nota 5 ]. Despre toate acestea
ţesem o pânză matematico-mecanică. Ea este de fapt ceva adăugat,
dar care satisface nevoile omenirii moderne sub raport ştiinţific.
În universul de aiomi-molecule introducem apoi sistemul născocit
de noi iniţial, iar peste asta gândim moleculele şi atomii. Ne
imaginăm în plus ceva, care de altminteri ne este dat. Dar
când spunem: Acestea, despre care gândim că sunt
particulele cele mai mici, ce se mişcă aşa şi aşa, sunt fenomenul
obiectiv din lumină, sunet, căldură şi aşa mai departe – prin aceasta
noi ne satisfacem aşa-numita nevoie de cauzalitate. Introducem
cunoştinţe astronomice în toate fenomenele lumii şi în
felul acesta ne satisfacem nevoia noastră de cauzalitate. Du
Bois-Reymond chiar a exprimat aceasta în mod sec: acolo unde
acest lucru nu este posibil, nu avem sub nici o formă o explicaţie
ştiintifică.
Faptului la care ne referim aici ar trebui să-i corespundă ceva ce
s-ar întâmpla de exemplu în cazul unei terapii
raţionale, o terapie în care, dacă vrem să înţelegem
acţiunea unui medicament, să putem să urmărim în substanţa acelui
medicament atomii, aşa cum urmărim în mod curent Luna, Soarele,
planetele şi stelele fixe. Toate acestea ar trebui să poată deveni mici
sisteme cosmice. Ar trebui să putem spune din calcul cum acţionează o
substanţă. În orice caz, nu cu mult timp în urmă faptul
acesta a şi fost pentru unii un ideal. Acum astfel de idealuri au fost
abandonate. Ele au eşuat nu numai în ce priveşte astfel de
domenii izolate cum ar fi terapia raţională, ci şi în ce priveşte
unele domenii mult mai familiare, tocmai pentru că ştiinţele din ziua
de azi sunt împărţite aşa cum sunt. Medicinistul din ziua de azi
este astfel format de şcoală încât el nu-şi poate
însuşi decât extrem de puţină matematică pură. Deci cu el
vom putea vorbi probabil despre necesitatea cunoştinţelor de
astronomie, dar nu vom avea nici un succes dacă este vorba de a
încorpora reprezentările matematice în domeniul său. Ca
urmare, tot ce există în afară de matematică, mecanică şi
astronomie ar trebui desemnat astăzi – în sensul strict al
cuvântului – ca neştiinţific. Bineînţeles, acest lucru nu
se face. Aceste alte ştiinţe sunt numite şi ele exacte, dar asta nu
este decât o inconsecvenţă. Caracteristic însă pentru
prezent este că s-a putut instaura pretenţia de a înţelege totul
după modelul astronomic.
Aş vrea să vă dau un exemplu plastic despre cât de greu este să vorbeşti astăzi cu adevărat serios cu oamenii despre anumite lucruri. Cunoaşteţi desigur că problema referitoare la forma oaselor craniene la om a jucat un mare rol în biologia modernă. Am vorbit deseori despre această chestiune chiar în contextul conferinţelor noastre antroposofice. Cu privire la forma oaselor craniene la om Goethe şi Oken au făcut anticipări grandioase în această chestiune; apoi şcoala lui Gegenbaur [ Nota 6 ] a efectuat cercetări clasice despre aceasta, dar până în prezent nu există în general ceva care să satisfacă necesitatea noastră de cunoaştere profundă în această direcţie. Se discută în contradictoriu dacă Goethe a avut mai multă sau mai puţină dreptate atunci când a spus că oasele craniene ar fi vertebre transformate, oase ale coloanei vertebrale, dar nici astăzi nu se poate ajunge la o părere hotărâtoare în această chestiune, şi aceasta dintr-un motiv foarte precis, deoarece acolo unde se discută despre aceste lucruri ele nu pot fi înţelese. Iar acolo unde ar putea fi înţelese nu se discută despre aceste lucruri, fiindcă nu interesează. Vedeţi dumneavoastră, astăzi este aproape o imposibilitate să se găsească un colectiv de oameni în care să se adune la un loc un medic modern veritabil, un matematician modern veritabil – adică unul care să stăpânească matematica superioară – şi încă un om care să le priceapă pe amândouă relativ bine; aceşti trei oameni nu s-ar putea înţelege în ziua de azi. Acela dintre ei care s-ar găsi la mijloc, care ar pricepe puţin din ambele domenii, ar putea discuta la nevoie cu matematicianul sau cu medicul. Matematicianul însă şi medicul nu s-ar putea înţelege în problemele importante, deoarece ceea ce are de spus medicul într-o problemă nu-l interesează pe matematician, iar ceea ce are de spus matematicianul – sau ar avea de spus în general dacă ar veni vorba – nu pricepe medicul, fiindcă el nu îndeplineşte condiţiile necesare înţelegerii matematice. Acesta este primul lucru care se observă în cazul problemei pe care tocmai am pomenit-o. Astăzi, omul îşi face următoarea reprezentare: dacă oasele craniene sunt vertebre transformate, atunci pe linia aceasta ar trebui să ne putem imagina o metamorfoză spaţială oarecare care să ducă de la o vertebră la osul cranian. A extinde acum această reprezentare şi la oasele tubulare sau lungi, acest lucru nu mai reuşeşte absolut deloc, din motivele arătate. Matematicianul, în urma studiilor sale matematice, îşi va putea face astăzi o reprezentare despre ce înseamnă să întorc o mănuşă pe dos, atunci când răsucesc interiorul ei în exterior. Trebuie să te gândeşti la o metodă matematică de transformare, astfel ca ceea ce înainte era îndreptat spre exterior să se întoarcă spre interior, iar ceea ce era interior să devină exterior. Schematic eu aş reprezenta aceasta ca în figura 1: o formă oarecare este iniţial albă înspre exterior şi roşie spre interior. Cu această figură procedăm ca la întoarcerea pe dos a mănuşii, astfel că acum avem roşu în afară şi interiorul devine căptuşit cu alb (fig. 2).
Dar să mergem mai departe. Să ne reprezentăm că ceea ce avem aici
este înzestrat cu forţe interioare, că deci aceasta nu se lasă
aşa uşor întoarsă pe dos precum o mănuşă, care întoarsă pe
dos arată tot precum o mănuşă, ci să presupunem că figura aceasta pe
care o întoarcem pe dos apare în exterior cu altă
distribuţie de forţe decât la interior. În acest caz vom
vieţui faptul că, prin simpla întoarcere pe dos, rezultă o cu
totul altă formă. Atunci forma, înainte de a o întoarce,
arată ca cea din figura 1. După ce am întors-o intervin alte
forţe la partea roşie şi alte forţe la cea albă, urmarea fiind probabil
o figură de forma celei din figura 3. Există posibilitatea ca printr-o
simplă întoarcere pe dos să ia naştere această formă. Atâta
timp cât roşul era îndreptat spre interior nu-şi putea
desfăşura forţa sa. Acum, când forma este întoarsă spre
exterior, şi-o poate dezvolta altfel. La fel şi albul. El îşi
poate desfăşura forţa sa abia când este întors spre
interior.
Este bineînţeles posibil să ne imaginăm că o chestiune de
felul acesta se pretează a fi tratată cu mijloace matematice. Astăzi
însă eşti foarte predispus ca ceea ce ai obţinut astfel noţional
să transpui în domeniul realităţii. Iar în momentul
când înveţi să transpui aceasta în domeniul
realităţii ajungi să vezi în oasele noastre lungi, adică în
osul braţului, osul coapsei sau osul gambei şi în oasele
antebraţului o formaţiune care, întoarsă pe dos, devine osul
cranian! Să caracterizăm prin roşu ceea ce există în interior
până la măduvă şi cu alb ceea ce este în exterior (fig. 4).
Aceasta prezintă spre interior acea structură, acele raporturi de forţe
pe care le putem cerceta, iar spre exterior ceea ce vedem atunci
când dăm jos muşchiul de pe osul lung. Dacă vă imaginaţi acest os
lung întors pe dos după acelaşi principiu pe care vi l-am arătat,
şi dacă consideraţi realizată noua sa distribuţie de forţe, puteţi
foarte bine să obţineţi forma din figura 5.
Acum el are spre interior albul, iar spre exterior ceea ce am desenat cu roşu. Aşa se prezintă în realitate raportul unui os cranian faţă de un os lung. La mijloc, între acestea, se află osul propriu-zis al şirei spinării sau vertebra coloanei vertebrale. Ca să reuşiţi să obţineţi osul cranian trebuie să întoarceţi pe dos un os lung, corespunzător forţelor care acţionează în el, aşa cum se întoarce pe dos o mănuşă. Metamorfozarea osului tubular în os cranian se poate înţelege doar dacă vă imaginaţi această întoarcere pe dos. Veţi sesiza întreaga semnificaţie a acestui lucru dacă vă reprezentaţi că ceea ce este îndreptat spre în afară la osul lung apare la osul cranian îndreptat spre interior, că osul cranian se orientează spre o lume care se găseşte în interiorul cutiei craniene. Acolo este o lume. Spre ea se orientează osul cranian, aşa cum osul lung se orientează spre în afară, spre lumea exterioară. În cadrul sistemului osos se poate exemplifica aceasta deosebit de uşor. Dar şi întregul organism uman este orientat în acest mod: o organizare-cap, orientată spre interior, şi o organizare-membre, orientată spre exterior. Între cele două, ca un fel de sistem de echilibrare, se găseşte acea organizare care serveşte ritmului.
Luaţi astăzi în mână o lucrare care tratează teoria funcţiilor sau geometria neeuclidiană şi uitaţi-vă câte afirmaţii – dintre cele mai diverse – nu se fac pentru a se încerca o desprindere de modul de reprezentare geometric tridimensional obişnuit, pentru a lărgi cadrul a ceea ce se cheamă geometrie euclidiană, şi veţi vedea câtă muncă şi câtă agerime a minţii se cheltuiesc. Dar să spunem că aţi ajuns un mare cap matematic, care cunoaşte bine teoria funcţiilor, care înţelege de asemenea tot ceea ce poate fi înţeles cu privire la geometria neeuclidiană. Aş dori acum să pun însă întrebarea – iertaţi-mă dacă chestiunea îmbracă un aspect simplist, sună puţin a desconsiderare, însă ţin să o pun vizavi de multe lucruri care înclină în această direcţie şi aş ruga pe cei de faţă, în special pe matematicienii versaţi, să chibzuiască dacă lucrurile nu stau aşa –, să mă întreb: La ce-mi foloseşte tot ce s-a născocit aici din punct de vedere pur matematic? Pe nimeni nu-l interesează câtuşi de puţin domeniul în care acestea pot afla o aplicaţie reală. Dacă tot ce s-a născocit în privinţa geometriei neeuclidiene s-ar aplica la modul cum este construit organismul uman, atunci ne-am plasa în realitate şi am aplica la realitate ceva foarte important, nu ne-am lansa în speculaţii iluzorii. Dacă matematicianul ar fi pregătit în aşa fel încât să-l intereseze şi realitatea, să-l intereseze, de exemplu, cum arată inima, astfel încât să-şi facă o reprezentare despre cum ar putea, prin operaţii matematice, să întoarcă pe dos organul inimii şi să vadă cum ar arăta în felul acesta întreaga făptură a omului, dacă ar căpăta o îndrumare despre cum ar putea matematiza în felul acesta, atunci această matematizare s-ar situa în realitate. Atunci nu ar mai fi posibil să avem, de o parte, matematicianul experimentat pe care nu îl interesează celelalte lucruri învăţate de medic şi, de cealaltă parte, medicul care nu pricepe nimic din cum metamorfozează matematicianul formele, însă la modul pur abstract.
Aceasta este ceea ce trebuie să depăşim noi. Dacă nu vom depăşi această situaţie, atunci ştiinţele noastre se vor împotmoli. Ele se fracţionează din ce în ce mai mult. Oamenii nu se mai înţeleg unul pe celălalt. Cum să se transpună oare ştiinţa în cercetările social-ştiinţifice, aşa cum pretinde tot ceea ce vă voi arăta în aceste conferinţe? Dar această ştiinţă, care ar putea să se transpună într-o ştiinţă socială, nu există.
Deci există, pe de o parte, astronomia, care înclină din ce în ce mai mult către un mod de reprezentare matematic şi care a devenit mare în forma ei actuală tocmai prin faptul că este o ştiinţă matematico-mecanică. Dar există şi un alt pol faţă de această astronomie, care în condiţiile ştiinţei de astăzi nu poate fi deloc studiat, conform realităţii sale, fără această astronomie. Este însă imposibil să clădeşti o punte între astronomie şi cestălalt pol al ştiinţelor noastre. Acest alt pol este de fapt embriologia [ Nota 7 ]. Şi doar atunci se studiază cu adevărat realitatea, dacă se studiază pe de o parte cerul stelelor iar pe de altă parte dezvoltarea embrionului uman. Dar care este modul în care se studiază astăzi embrionul uman? Se spune: Embrionul uman ia naştere din conlucrarea a două celule – celulele sexuale –; a celulei bărbăteşti şi a celei femeieşti. Aceste celule se dezvoltă în restul organismului în aşa fel încât ating, până în momentul conlucrării lor, un anumit grad de autonomie; după aceea prezintă o anume antiteză, una dintre celule determină în cealaltă celulă alte posibilităţi de dezvoltare decât le avea înainte. Aceasta se referă la germenele feminin. Exact din acest punct începe să studieze citologia. Se pune întrebarea: Ce este celula? – Ştiţi desigur că, începând cu prima treime a secolului al XIX-lea [ Nota 8 ], biologia se edifică de fapt pe baza citologiei. Se spune: o astfel de celulă este alcătuită dintr-o sferă de substanţă, mai mare sau mai mică, alcătuită din compuşi proteici. Ea conţine în sine un nucleu, care prezintă o structură puţin diferită şi – de jur împrejur – o membrană necesară pentru separare. Prin urmare, ea este cărămida pentru tot ceea ce ia naştere ca fiinţă organică. Astfel de celule sunt desigur şi celulele sexuale, având numai, ca celule bărbăteşti sau femeieşti, o altă formă. Şi din celule de felul acestora se clădeşte orice organism mai complicat.
Bine, dar ce se are în vedere atunci când se spune: din
celule de felul acesta se clădeşte un organism. Se are în vedere
următorul fapt: substanţa care există în mod obişnuit în
restul naturii este înglobată în aceste celule şi ea nu mai
acţionează acum ca în natură, nemijlocit. Dacă, de exemplu,
aceste celule conţin oxigen, azot sau carbon, atunci acest carbon nu
acţionează în afară asupra unei substanţe oarecare aşa cum o face
de obicei, ci această acţiune nemijlocită este refuzată. El a fost
asimilat în organismul celulei şi nu poate acţiona decât
aşa cum poate acţiona în celulă, el nu acţionează nemijlocit ci
acţionează celula, iar ea se slujeşte de însuşirile lui
particulare, încorporându-l în ea într-o
anumită cantitate. Ceea ce există, de exemplu, în om ca metal, ca
fier, acţionează doar indirect, prin intermediul celulei. Celula este
cărămida, este piatra de construcţie. Aşadar, atunci când se
studiază organismul uman se merge înapoi la celulă, iar dacă se
ia mai întâi doar masa de bază a celulei, fără nucleu şi
fără membrană, se pot vedea în ea două părţi distincte. Există o
parte foarte fluidă, transparentă şi există o parte care formează un
fel de schelet. Dacă am vrea să reprezentăm schematic o celulă, ea se
prezintă în aşa fel încât putem spune că avem
scheletul celulei şi apoi acest schelet, cufundat oarecum în acea
substanţă, care nu are aceeaşi formă ca şi scheletul însuşi (fig.
6). Deci celula ar trebui să ne-o imaginăm alcătuită dintr-o masă care
rămâne foarte fluidă, care nu primeşte o formă anume, şi din
scheletul care primeşte forma, care este alcătuit în cele mai
diverse forme. Aceasta este ceea ce se studiază acum.
Reuşim mai mult sau mai puţin să facem asta, să studiem celula, pentru că anumite părţi din ea se colorează, altele nu se colorează. Se obţine astfel, cu roşu-carmin sau galben-şofran sau ceva asemănător pentru coloratul celulelor, un aspect al celulei care să poată fi vizualizat, astfel încât să ne putem face anumite reprezentări şi despre structura ei internă. Şi se studiază asta. Se studiază cum se schimbă această structură internă în timp ce – de exemplu – celula germinativă feminină este fecundată. Se urmăresc stadiile succesive de modificare ale structurii interne a celulei, cum se divide aceasta, cum se articulează celulele rezultate, luând naştere o formă complicată. Asta este ceea ce se studiază. Nimănui nu-i vine în minte să se întrebe: Dar oare toată această viaţă celulară cu ce se leagă? Ce este de fapt aici? – Nimănui nu-i trece prin minte să întrebe aşa ceva.
Ce există aici în celulă putem exprima, la început ceva mai abstract, în felul următor: Am o celulă. O luăm mai întâi sub forma ei cea mai des întâlnită, forma sferică. Această formă sferică este condiţionată în acelaşi timp de către substanţa foarte fluidă. Această formă sferică include în ea forma scheletului. Dar forma sferică, ce este ea? Masa foarte fluidă este deocamdată lăsată absolut liberă, ea va urma deci impulsurile care vin din jurul ei. Ce va face ea? Desigur – va imita cosmosul! Ea are formă sferică deoarece reproduce cosmosul, pe care şi noi ni-l reprezentăm mai întâi în mod ideal ca pe o bilă, o sferă, deoarece reproduce în mic cosmosul întreg. Fiecare celulă în forma ei sferică nu este altceva decât o copie a întregului cosmos. Iar scheletul din ea, fiecare linie figurată aici, este dependentă de raporturile structurale din întregul cosmos. – Dacă aş vrea să mă exprim mai abstract, aş spune: consideraţi că aveţi sfera universului, în delimitarea lui ideală (fig. 7). În ea să zicem că avem o planetă a şi încă o planetă a1. Ele acţionează în aşa fel încât impulsurile cu care acţionează una asupra celeilalte se găsesc pe linia a – a1. Să zicem că în m se formează o celulă; bineînţeles, am desenat-o schematic. Conţinutul ei reproduce sfera. În cadrul scheletului ei (fig. 8) [ Nota 9 ], ea are ceva solid, care depinde de efectul planetei a asupra planetei a1. Consideraţi că în b şi b1 ar fi o altă constelaţie de planete, care acţionează în felul acesta una asupra celeilalte. În c avem, să zicem, încă o planetă care nu are în opoziţie nici o altă planetă. Ea frânge tot acest aranjament, care probabil altfel ar sta în unghi drept. Imaginea se formează puţin altfel. În structura scheletului aveţi o copie a tuturor raporturilor existente în sistemul planetar, în special în sistemul stelar. Puteţi trece concret la alcătuirea celulei – explicaţia acestei structuri concrete o veţi avea doar dacă vedeţi în celulă o imagine a întregului cosmos.
Luaţi acum ovulul femeiesc şi reprezentaţi-vă că el a realizat un oarecare echilibru interior al forţelor cosmice. Aceste forţe au luat forma scheletului, iar în forma scheletului au ajuns într-un fel, cu ajutorul organismului femeiesc, în repaus. Acum se întâmplă că acţionează celula sexuală bărbătească. Ea nu a realizat în sine [ Nota 10 ] acel repaus al macrocosmosului, ci acţionează în sensul unei forţe speciale oarecare. Să spunem că celula sexuală bărbătească actionează chiar în sensul acestei linii de forţă [ Nota 11 ] asupra ovulului femeiesc, care ovul se găseşte în stare de repaus. Se produce apoi, prin această acţiune specială, o întrerupere a condiţiilor de repaus. Celula, care este o reflectare a întregului macrocosmos, este silită din nou să se expună, cu întreaga ei structură microcosmică, alternanţei de forţe. Întâi tot macrocosmosul a ajuns în repaus în ovulul femeiesc. Datorită celulei sexuale bărbăteşti, celula sexuală femeiească este smulsă din acest repaus, este atrasă din nou într-un câmp de acţiune special, este pusă din nou în mişcare, scoasă din starea de repaus. Ea s-a retras în forma liniştită, devenind o copie a cosmosului, dar această copie este atrasă în starea de mişcare prin intermediul forţelor bărbăteşti, care sunt nişte imitaţii de mişcare. Forţele de natură femeiască, care sunt copii ale structurii cosmice şi care au ajuns în starea de repaus, sunt scoase din starea de echilibru.
Aţi ajuns să aveţi reprezentări privind forma şi structura celei mai mici formaţiuni vii, a organismului celular, din punct de vedere al astronomiei. Şi de fapt nu veţi putea studia embriologia fără astronomie, căci ceea ce vă arată embriologia este doar celălalt pol a ceea ce vă arată astronomia. Va trebui să urmărim pe de o parte cerul stelelor, cum se prezintă stadiile lui succesive, iar apoi va trebui să urmărim cum se dezvoltă o celulă sexuală fecundată. Ambele merg împreună, deoarece una nu este decât copia celeilalte. Dacă nu înţelegeţi nimic din astronomie, nu veţi pricepe niciodată forţele care acţionează în embrion, iar dacă nu înţelegeţi nimic din embriologie, nu veţi pricepe niciodată sensul acelor acţiuni care stau la baza astronomicului. Căci aceste acţiuni se revelează în mic în procesele care au loc în embrion.
Ne putem imagina o ştiinţă care pe de o parte face calcule, care descrie fenomene astronomice, iar pe de altă parte descrie tot ceea ce corespunde acestora în domeniul embriologiei ca fiind cealaltă latură.
Examinaţi situaţia actuală din ştiinţe. Veţi afla că embriologia se studiază ca embriologie. Dacă pretindeţi unui embriolog din ziua de azi să studieze astronomia pentru a înţelege fenomenele propriului lui domeniu, faptul va fi considerat o nebunie. Şi totuşi aşa trebuie. Acest lucru face necesară o completă regrupare a ştiinţelor. Nu vei putea deveni embriolog dacă nu ai studiat astronomia. Nu vor putea fi instruiţi oameni care să îşi îndrepte ochii şi telescoapele doar spre stele, căci a studia stelele în felul acesta nu mai are nici un sens mai departe, dacă nu se ştie că universul mic este realmente plăsmuirea universului mare.
Toate acestea însă, care sunt extrem de corecte, s-au transformat în cadrul ştiinţei în pure abstracţiuni. Imaginaţi-vă că există o realitate pentru care putem spune: În citologie şi în special în embriologie trebuie să tindem spre o cunoaştere astronomică. Dacă Du Bois-Reymond ar fi spus: Va trebui şi în cazul citologiei să aplicăm cât mai corect astronomia, atunci el ar fi rămas în realitate. El a propus însă ceva care nu corespunde nici unei realităţi, ceva care este o născocire: molecula, atomii din ea ar trebui studiaţi astronomic. Deci ar trebui să revenim iarăşi la matematizarea din astronomie, care pentru lumea stelară este ceva suprapus, adăugat. Vedeţi aşadar, de o parte avem realitatea: mişcarea, efectul de forţă al stelei şi dezvoltarea embriologică, în care trăieşte doar ceea ce trăieşte în lumea stelelor. Aici avem realitatea. Ea ar trebui căutată aici; de cealaltă parte avem abstracţiunea. Aici matematicianul şi inginerul mecanic calculează deplasări şi efecte ale forţelor corpurilor cereşti şi inventează structura moleculară, asupra căreia el îşi aplică cunoştinţele astronomice. Aici el s-a îndepărtat de viaţă, aici el trăieşte în mijlocul unor abstracţiuni pure.
Acestea sunt lucrurile, pe care ar trebui să le privim totuşi în aşa fel, încât să ne amintim cum am putea reînnoi, acum în deplină conştienţă, ceea ce într-un anume sens a existat realmente în timpurile mai vechi. Dacă mergem înapoi la Misteriile egiptene, vom găsi observaţii astronomice, aşa cum se făceau ele pe vremea aceea. Din aceste observaţii însă nu se calcula doar când va fi din nou o eclipsă de Soare şi o eclipsă de Lună, ci şi ce urmează să se întâmple în dezvoltarea socială. În ceea ce se spunea oamenilor că ar trebui să facă sau ce urmează să survină în dezvoltarea socială exista o orientare determinată de cele observate pe cer. Deci sociologia şi astronomia erau tratate ca un tot. Trebuie să învăţăm şi noi iarăşi, chiar dacă acum în alt mod decât egiptenii, să legăm evenimentele care se întâmplă în viaţa socială de fenomenele universului cel mare. Nu vom înţelege absolut deloc ce s-a petrecut la mijlocul secolului al XV-lea, dacă nu putem face legătura cu fenomenele din univers, cu apariţiile din vremea aceea. Dacă cineva vorbeşte despre transformările din lumea civilizată de la mijlocul secolului al XV-lea fără să ia în considerare cele de mai sus, vorbeşte precum un orb despre culoare. Ştiinţa spiritului este deja un început al acestui lucru. Nu vom putea să reunim însă domeniul complicat al sociologiei, al ştiinţelor sociale cu domeniul cercetării naturii dacă n-o vom face pe o cale ocolită, reunind mai întâi astronomia cu embriologia, racordând realităţile din embriologie la fenomenele astronomice.
Aceasta este ceea ce am vrut să prezint ca introducere astăzi şi care va trebui continuat mâine.
