Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ASTRONOMIA ŞI ŞTIINŢELE NATURII

GA 323


CONFERINŢA a II-a

Stuttgart, 2 ianuarie 1921

Am prezentat ieri, într-o anumită legătură, două ramuri ale ştiinţei, care după concepţia noastră actuală sunt foarte îndepărtate, cel puţin aparent, una de alta. Am vrut să arăt, de fapt, că ştiinţa astronomiei trebuie să ne ofere nişte cunoştinţe care să poată fi utilizate într-o cu totul altă ramură ştiinţifică, unde modul acesta de abordare, care ia în considerare realităţi astronomice, este exclus cu desăvârşire; cu alte cuvinte, am arătat că astronomia trebuie să fie legată cu embriologia; că fenomenele de dezvoltare ale celulei, în special ale celulei sexuale, nu pot fi înţelese fără a apela la realităţi din astronomie, aparent atât de îndepărtate de embriologie.

Am arătat că în cadrul vieţii noastre ştiinţifice va trebui să survină o adevărată regrupare, deoarece astăzi ne aflăm în situaţia în care omul, care parcurge un anumit proces de instruire, se trezeşte pur şi simplu intrat în sfera categoriilor strict delimitate ale ştiinţelor actuale, iar după aceea nu are posibilitatea ca cele explicate în cadrul domeniilor delimitate rigid ale ştiinţelor actuale să le aplice la domenii care, din punct de vedere al obiectului studiat, sunt apropiate [ Nota 12 ] , dar de care nu ia cunoştinţă decât din acele puncte de vedere din care ele nu îşi dezvăluie întreaga lor înfăţişare. Dacă pur şi simplu este adevărat, aşa cum se va arăta pe parcursul acestor conferinţe, că nu putem înţelege stadiile succesive ale dezvoltării embrionare ale omului dacă nu înţelegem imaginea lor polară – fenomenele cereşti, dacă acest lucru este adevărat – şi chiar se va arăta că este adevărat – atunci nu vom putea profesa embriologia fără să practicăm astronomia. Pe de altă parte, nu vom putea practica astronomia fără a deschide anumite perspective spre realităţile embriologice. Studiind astronomia vom studia de fapt ceva care îşi arată cea mai importantă acţiune a sa în dezvoltarea embrionului uman. Şi cum să ne lămurim asupra rostului şi justeţei realităţilor astronomice, dacă nu facem în nici un fel legătura dintre ele şi celelalte realităţi, în care tocmai îşi arată acest rost şi această justeţe.

Vedeţi cât de necesar este să ajungem astăzi la o concepţie raţională despre lume în tot acest haos în care ne aflăm, mai ales în viaţa ştiinţifică. Dacă însă nu luăm decât aspectele cele mai comune, de zi cu zi, va fi extraordinar de greu ca cineva să conceapă, fie şi numai sub formă foarte generală la început, ceea ce am caracterizat eu ieri. Căci însuşi mersul istoriei a adus cu sine un mod matematico-mecanic de a înţelege realităţile astronomice, iar în ceea ce priveşte realităţile embriologice un fel de a le înregistra care face complet abstracţie de orice este matematică şi mecanică, sau dacă se face o legătură oarecare cu elementul matematico-mecanic atunci ea se realizează într-un mod pur exterior, fără a lua în considerare unde îşi are originea acel ceva ce s-ar putea exprima şi sub formă matematico-mecanică în dezvoltarea embriologică.

Să mai indicăm acum o maximă, pe care Goethe [ Nota 13 ] a enunţat-o dintr-un anumit simţământ, simţământ al cunoaşterii l-aş numi eu, care în fond face trimitere la ceva deosebit de important. Referitor la aceasta puteţi citi Maxime în proză a lui Goethe şi comentariile pe care le-am adăugat la ediţia apărută în „Deutsche National Literatur“, unde vorbesc pe larg despre acel pasaj. Goethe spune acolo că fenomenele naturii sunt privite atât de rupt de om, încât se tinde din ce în ce mai mult ca atunci când se tratează fenomenele naturii să nu se mai ia în considerare absolut deloc omul. El însă, dimpotrivă, era de părere că fenomenele naturii îşi arată adevărata lor importanţă abia atunci când sunt privite, fără excepţie, în legătură cu omul, cu întreaga organizare omenească. Prin aceasta Goethe a făcut trimitere la un mod de cercetare care astăzi este în mare parte dezavuat. A fi obiectiv astăzi înseamnă să cercetezi natura făcând complet abstracţie de om. Se vede aceasta cât se poate de clar la unele ramuri ale ştiinţei, cum ar fi de exemplu astronomia. Aici deja s-a ajuns să nu se mai ţină deloc seama de om. Ba dimpotrivă, suntem mândri că realităţile aşa-zis obiective au scos la iveală faptul că omul nu este decât un fel de fir de praf pe Pământul redus la o planetă care se deplasează în spaţiu, mai întâi în jurul Soarelui şi apoi odată cu Soarele sau altcumva; că nu este nevoie să se ţină seama de acest fir de praf care se plimbă aici pe Pământ; că nu trebuie să se ţină seama decât de ceea ce este extraomenesc, mai ales atunci când avem în faţă fenomenele cereşti mari. Întrebarea este dacă în felul acesta se pot într-adevăr obţine rezultate reale.

Aş dori să mai atrag încă o dată atenţia asupra felului cum va trebui să decurgă analiza chiar în cadrul acestor conferinţe: ceea ce veţi considera a fi dovezi va rezulta abia pe parcursul conferinţelor. Astăzi va trebui să folosim puţin gândirea conceptuală, pentru a defini mai întâi anumite noţiuni. Va trebui mai întâi să construim anumite noţiuni, după care să trecem la verificarea lor.

De unde am putea dobândi, de fapt, ceva real în privinţa fenomenelor cereşti? Această întrebare trebuie să ne preocupe în primul rând. Putem dobândi ceva despre fenomenele cereşti prin simpla folosire a matematicii aplicată acestora? Dacă nu ne situăm pe o poziţie de superioritate – cum că iată „ce grozav de departe am ajuns“ [ Nota 14 ] noi astăzi şi tot ce s-a făcut mai înainte era ceva copilăresc – evoluţia gândirii omeneşti ne poate dezvălui deja că punctele de vedere pot suferi mutaţii.

Plecând de la anumite puncte de vedere ajungem să avem o mare veneraţie pentru ceea ce au făcut de exemplu vechii caldeeni pentru observarea cerului. Vechii caldeeni aveau observaţii [ Nota 15 ] deosebit de exacte asupra legăturii existente între sistemul de cronometrare omenesc şi fenomenele cereşti. Ei aveau o ştiinţă calendaristică extraordinar de importantă, iar multe dintre cele care ni se par a fi evident apanajul ştiinţei actuale conduc de fapt la origine până la caldeeni. Şi cu toate acestea caldeenii se mulţumeau cu reprezentarea matematică că Pământul ar fi un disc plat, deasupra căruia se arcuieşte semisfera bolţii cereşti, pe care sunt prinse stelele fixe, faţă de care se mişcă planetele – printre planete ei considerau şi Soarele. Calculele pe care le-au efectuat ei au avut la bază acest tablou – lucru pe care bineînţeles ştiinţa actuală îl poate cataloga ca o eroare fundamentală, ca ceva copilăresc. Şi cu toate acestea calculele lor erau în mare măsură corecte.

Ştiinţa, sau mai bine spus direcţia pe care a luat-o ştiinţa a progresat. Putem arăta că a existat o etapă în care se credea că Pământul ar fi de fapt fix, că Venus şi Mercur se mişcă în jurul Soarelui, deci că Soarele indică oarecum centrul de rotaţie pentru mişcarea lui Venus şi Mercur, că celelalte planete – Marte, Jupiter, Saturn – se deplasează tot în jurul Pământului şi nu în jurul Soarelui şi că cerul stelelor fixe se roteşte, de asemenea, în jurul Pământului.

Vedem apoi cum s-a progresat spre o concepţie care face ca şi Marte, Jupiter şi Saturn să se rotească în jurul Soarelui, Pământul rămânând fix iar Soarele, împreună cu planetele care se rotesc în jurul lui, continuând să se mişte în jurul Pământului, tot aşa precum şi cerul cu stele. În mare, aceasta era şi concepţia lui Tycho Brahe [ Nota 16 ] pe timpul când contemporanul acestuia, Copernic, a impus apoi cealaltă concepţie, că Soarele ar trebui considerat fix, că Pământul se numără şi el printre celelalte planete şi se roteşte împreună cu ele în jurul Soarelui. Pe vremea lui Copernic s-au ciocnit puternic între ele [ Nota 17 ] o concepţie, care exista şi în vremea Egiptului antic, care susţine că Pământul este fix, că celelalte planete se mişcă în jurul Soarelui, concepţie pe care şi Tycho Brahe încă o susţinea, şi concepţia lui Copernic, care a rupt-o radical cu considerarea centrului de coordonate în centrul Pământului, mutând pur şi simplu centrul de coordonate în centrul Soarelui. Căci, în fond, toată schimbarea pe care a făcut-o Copernic nu a constat în altceva decât că a mutat centrul de coordonate din centrul Pământului în centrul Soarelui.

În ce a constat de fapt întrebarea pe care şi-a pus-o Copernic? Aceasta era: Cum s-ar putea reduce această mişcare planetară – care apare aşa complicată, căci aşa apare ea văzută de pe Pământ – la nişte traiectorii mai simple? Dacă privim planetele de pe Pământ, în analizarea traiectoriilor lor trebuie să pornim de la tot felul de linii în formă de buclă, de genul celor din figura 1.

fig.1

Dacă avem în vedere deci centrul de coordonate în centrul Pământului, este necesar să considerăm pentru planete nişte traiectorii extraordinar de complicate. Copernic şi-a spus cam în felul următor: Mut, deocamdată cu titlu experimental, centrul întregului sistem de coordonate în centrul Soarelui şi traiectoriile complicate ale planetelor se vor reduce la nişte traiectorii circulare simple sau, cum s-a spus mai târziu, la nişte traiectorii în formă de elipsă. Totul nu era decât un demers de construire a unui sistem cosmic, care să poată înfăţişa traiectoriile planetare sub forma unor curbe cât mai simple. Astăzi vedem că există o situaţie foarte ciudată. Acest sistem copernican, dacă îl utilizăm ca sistem pur matematic, permite desigur aplicarea calculelor la realitate la fel de bine ca oricare altul anterior. Putem calcula eclipsele de Lună şi de Soare cu vechiul sistem caldeean, egiptean, tychonian, copernican. Putem deci prevedea procesele exterioare de pe cer, care sunt bazate pe mecanică, pe matematică. Orice sistem este la fel de potrivit în acest scop ca oricare altul dintre ele. Ceea ce diferă este doar faptul că prin intermediul sistemului copernican ne putem face reprezentările cele mai simple. Există însă o ciudăţenie, şi anume aceea că în astronomia practică nu se operează de fapt cu sistemul copernican. În mod surprinzător, pentru a afla de exemplu datele necesare ştiinţei calendaristice se apelează la sistemul tychonian! Astăzi de fapt situaţia este următoarea: se calculează cu ajutorul sistemului tychonian şi este valabil sistemul copernican. Chiar de aici se poate vedea cât de puţin riguros principial, de fapt cât de puţin esenţial este ceea ce se ia în considerare [ Nota 18 ] în cadrul acestor descrieri care merg pe linie pur matematică şi pun la bază forţe mecanice.

Mai există acum şi altceva foarte curios, la care astăzi, pentru început, aş face doar aluzie şi în felul acesta putem să ne punem de acord în privinţa ţelului conferinţelor noastre. Curiozitatea constă în aceea că, după aprecierile sale, Copernic pune la baza sistemului cosmic trei principii. Primul principiu este acela că Pământul se roteşte în jurul propriei lui axe nord-sud în 24 de ore. Al doilea principiu, pe care Copernic îl aşază la baza imaginii cereşti, este acela că Pământul se roteşte în jurul Soarelui, că deci există o mişcare de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui, că aceasta se face prin rotirea într-un anumit mod a Pământului. Această rotire nu se face însă în jurul axei nord-sud a Pământului, care indică mereu Polul Nord, ci în jurul axei eclipticii, care formează cu axa propriu-zisă a Pământului un unghi. Deci Pământul face oarecum o rotaţie în jurul axei nord-sud pe durata unei zile de 24 de ore, la care se mai adaugă încă o rotaţie, rotaţia anuală, în timpul căreia face aproximativ 365 astfel de rotaţii zilnice – prin aceasta indicându-se rotaţia în jurul Soarelui. Fiindcă, nu-i aşa, dacă el se roteşte mereu în felul acesta şi apoi se mai roteşte o dată în jurul Soarelui, este la fel cum se roteşte Luna în jurul Pământului, care îndreaptă spre noi aceeaşi faţă. La fel face şi Pământul când se roteşte în jurul Soarelui, numai că el nu face această rotaţie în jurul axei faţă de care se roteşte pe durata unei zile. El se roteşte deci în jurul altei axe în această zi de un an, care se suprapune peste zilele de numai 24 de ore.

Al treilea principiu pe care îl pune în evidenţă Copernic este acela că Pământul nu execută numai aceste rotaţii, în jurul axei nord-sud şi în jurul axei eclipticii, ci execută şi o a treia rotaţie, care se prezintă ca o mişcare retrogradă a axei nord-sud în jurul axei eclipticii însăşi. Prin aceasta, rotaţia în jurul axei eclipticii se anulează într-un anume sens. Prin aceasta axa Pământului indică mereu Polul Nord (Steaua Polară). În timp ce prin rotaţia în jurul Soarelui ea ar trebui să descrie un cerc, respectiv o elipsă în jurul polului eclipticii, prin rotaţia proprie, care este în sens opus, ea indică mereu Polul Nord: de fiecare dată când Pământul merge un pic mai departe, axa lui se roteşte înapoi. Copernic a presupus acest al treilea principiu, şi anume că această orientare spre Polul Nord se face prin faptul că axa Pământului însăşi, datorită unei rotaţii în sine, a unui fel de înclinaţii, anulează continuu cealaltă rotaţie. Deci această rotaţie, anulându-se continuu, nu are nici o însemnătate pe parcursul anului.

În astronomia mai nouă, care a clădit pe baza celor descrise de Copernic, a intervenit ceva bizar [ Nota 19 ], şi anume faptul că se admit primele două principii, iar al treilea este ignorat; peste această ignorare a celui de al treilea principiu se trece, aş zice, fără nici un fel de ezitare, spunându-se că stelele sunt atât de departe, încât chiar dacă axa Pământului ar rămâne continuu paralelă cu ea însăşi ea tot spre acelaşi punct va arăta mereu. Se spune deci: Axa nord-sud a Pământului rămâne prin această rotaţie în jurul Soarelui mereu paralelă cu ea însăşi. Copernic nu a presupus aşa ceva, ci a presupus o rotaţie permanentă a axei Pământului. Nu ne situăm deci pe poziţia sistemului copernican, ci – fiindcă i-a fost cuiva mai comod – s-au luat primele două legi de bază ale lui Copernic, a treia s-a lăsat deoparte [ Nota 20 ], în speranţa deşartă că axa Pământului nu ar trebui să se deplaseze pentru ca să arate mereu spre acelaşi punct, că punctul ar fi atât de departe încât, chiar dacă axa se deplasează, ea totuşi arată spre acelaşi punct. Fiecare poate să-şi dea seama că aceasta nu este decât o amăgire. Aşa se face că astăzi avem un sistem copernican care de fapt omite un element extrem de important.

Istoria dezvoltării astronomiei moderne este prezentată în aşa fel încât nimeni nu observă că se omite un lucru important. Doar aşa este posibil să prezinţi istoria atât de frumos, ca atunci când spui: Aici se află Soarele, Pământul se roteşte în jurul lui după o elipsă, în unul dintre focarele ei stă Soarele (fig. 2).

fig.2

Şi apoi, desigur, nu s-a mai putut rămâne la punctul de vedere copernican iniţial, după care Soarele ar fi fix. Se atribuie Soarelui o mişcare, dar se rămâne pe poziţia că Soarele avansează cu întreaga elipsă, că ia naştere ceva, elipse noi, una după alta (fig. 3). Fiind nevoiţi să introducă o mişcare a Soarelui, se adaugă pur şi simplu ceva nou la ceea ce există deja, obţinând de asemenea o descriere matematică, foarte comodă ce-i drept, dar punându-se foarte puţin problema realului, a posibilităţilor de situare în realitate. Vom vedea că după această metodă nu poţi determina modul cum se mişcă Pământul decât după stele, după poziţia aparentă a stelelor, şi că are o mare importanţă dacă se admite sau nu o mişcare, pe care trebuie să o presupunem în mod necesar, respectiv înclinaţia axei Pământului care anulează continuu rotaţia anuală. Căci prin compunerea mişcărilor individuale se obţin totuşi mişcări rezultante. Dacă o omitem pe una dintre ele, deja întreg ansamblul nu mai este corect. De aceea întreaga teorie după care Pământul se roteşte în jurul Soarelui după o elipsă poate fi pusă sub semnul întrebării.

fig.3

Din acest fapt puteţi vedea uşor că în aparent cea mai sigură dintre ştiinţe – pentru că este şi cea mai matematică –, respectiv în astronomie, există astăzi întrebări arzătoare, care rezultă în primul rând pe cale istorică. Şi de aici ia naştere întrebarea: Da, dar atunci prin ce anume vieţuim această nesiguranţă faţă de ceea ce este propriu-zis ştiinţa astronomiei? Iar aici trebuie să continuăm să ne întrebăm, trebuie să îndreptăm întrebarea într-o altă direcţie: Printr-o abordare pur matematică ajungem oare să dobândim o siguranţă reală? Gândiţi-vă totuşi că atunci când analizaţi matematic ceva analiza este sustrasă oricărui contact cu realitatea exterioară. Elementul matematic este ceva care urcă din interiorul nostru [ Nota 21 ]. Se sustrage contactului cu oricare realitate exterioară. De aceea, din capul locului trebuie înţeles faptul că atunci când ne apropiem de realitatea exterioară cu un fel de a privi care se sustrage oricărei realităţi uneori nu avem practic cum să ajungem decât la ceva relativ.

Vreau să fac anticipat câteva consideraţii. Să revenim acum la realitate. Se poate întâmpla ca atunci când analizăm ceva din punct de vedere pur matematic şi această considerare matematică nu o saturăm destul de mult cu realitate în analiza noastră să nu răzbată la suprafaţă suficient de energic realitatea, încât să ne putem apropia în mod just de fenomenele lumii exterioare. Aceasta ne impune atunci să aducem eventual mai aproape de om fenomenele cereşti, să nu le considerăm a fi complet separate de om. Atunci când spuneam că ceea ce se întâmplă afară, pe cerul înstelat, trebuie văzut prin amprenta pe care o lasă în realităţile embrionare, este doar un caz particular al acestei apropieri a fenomenelor cereşti de om. Dar să privim mai întâi chestiunea mai superficial. Să vedem dacă nu găsim poate o altă cale decât cea care urmăreşte doar aspectul matematic în tratarea fenomenelor ceresti.

Putem să aducem efectiv mai aproape de om fenomenele cereşti, în ceea ce priveşte legătura lor cu viaţa pământească, în primul rând din punct de vedere calitativ. Astăzi nu ne vom sfii să luăm ca punct de pornire nişte consideraţii aparent elementare, deoarece tocmai aceste consideraţii elementare sunt excluse din cele ce se iau astăzi ca bază în astronomie. Să ne întrebăm doar: Cum se prezintă oare lucrurile ce intervin şi în cercetarea astronomică atunci când examinăm viaţa omului pe Pământ? Aici putem privi fenomenele exterioare, care se petrec în jurul omului, din trei puncte de vedere diferite. Putem să le privim din punctul de vedere pe care eu l-aş numi al vieţii solare, al vieţii Soarelui, al vieţii lunare şi al vieţii terestre, telurice.

Să privim mai întâi în sens strict popular, pur şi simplu elementar, cum se desfăşoară aceste trei aspecte în jurul omului şi în om. Astfel, ni se arată foarte clar că pe Pământ ceva se află într-o strânsă dependenţă de viaţa solară; de viaţa Soarelui, în cadrul căreia vom căuta apoi şi acea parte de mişcare sau repaus ş.a.m.d. care este Soare. Dar la început vom face abstracţie de aspectul cantitativ şi ne vom ocupa de aspectul calitativ; vom încerca să desluşim în ce mod depinde, de exemplu, vegetaţia unei regiuni de pe Pământ de viaţa solară. În ceea ce priveşte vegetaţia, nu avem decât să evocăm în faţa ochilor ceva ce este unanim cunoscut, diferenţa dintre stările de vegetaţie din primăvară, vară, toamnă şi iarnă, şi atunci vom putea spune: În vegetaţia însăşi vedem de fapt amprenta vieţii solare. Pământul se deschide pe întinsul unei anumite zone, unui ceva aflat în afara lui, în spaţiul cosmic, iar această deschidere ni se arată în dezvoltarea vieţii vegetative. Când el se închide din nou faţă de viaţa solară, vegetaţia dă înapoi.

Între teluricul pur şi solar vom găsi însă o anumită interacţiune. Să ne referim la deosebirea care apare chiar în cadrul vieţii solare, atunci când viaţa telurică devine alta. Trebuie să adunăm faptele elementare. Veţi vedea după aceea cum ne conduce aceasta mai departe. Să luăm de exemplu Egiptul şi Peru, două regiuni aflate în zona tropicală, Egiptul o depresiune joasă şi Peru un platou înalt. Comparaţi acum vegetaţia şi veţi vedea cum intervine teluricul, deci depărtarea faţă de centrul Pământului, în viaţa solară. Nu trebuie deci decât să urmăriţi aspectul vegetaţiei de pe Pământ, să nu consideraţi Pământul doar ca pe ceva mineral, ci să observaţi în plus şi vegetaţia în raport cu Pământul; în tabloul pe care îl prezintă vegetaţia veţi avea atunci un punct de referinţă al raporturilor pământescului cu cerescul. Cel mai clar însă vom obţine acest tablou dacă ne îndreptăm atenţia asupra factorului uman.

Aici, pe Pământ, avem în primul rând două aspecte opuse: cel polar şi cel tropical. Efectul acestei opoziţii se arată clar în viaţa omenească. După cum ştiţi, viaţa polară provoacă în om o anumită stare spiritual-apatică. Contrastul brusc dintre iarna lungă şi vara la fel de lungă, care au aproape semnificaţia de zi şi noapte, provoacă în om o anumită apatie, astfel încât putem spune că omul trăieşte aici într-un mediu natural care îl face apatic. În regiunea tropicală omul trăieşte de asemenea într-un mediu natural care îl face apatic. La baza apatiei regiunilor polare stă însă o vegetaţie exterioară sărăcăcioasă, care, în mod curios, chiar acolo unde se dezvoltă este firavă şi sărăcăcioasă. La baza apatiei de la tropice a omului stă o vegetaţie bogată, luxuriantă. Din tot acest aspect al mediului putem spune următoarele: Apatia care îl cuprinde pe om în regiunile polare este alta decât aceea care îl cuprinde în regiunile tropicale. În ambele regiuni el devine apatic, dar apatia rezultă oarecum din motive diferite. În zona temperată există o egalizare. Aici facultăţile umane se dezvoltă, aş putea spune, într-un anumit echilibru.

Nimeni nu se îndoieşte acum că aceasta are întru câtva de-a face cu viaţa solară. Dar cum arată această legătură cu viaţa solară? Dacă mergem în profunzimea lucrurilor – cum am mai spus, aş vrea mai întâi să expun unele lucruri într-un mod conceptual, pentru a putea în felul acesta să ajungem la noţiuni – găsim că viaţa polară acţionează asupra omului în aşa fel încât iniţial viaţa solară se dezvoltă aici foarte puternic. Pământul se sustrage aici influenţei vieţii solare, nu lasă ca acţiunile Soarelui să urce în sus, în vegetaţie. Expus propriu-zis vieţii solare este omul – nu trebuie să căutaţi viaţa Soarelui doar în căldură –, şi că aşa se întâmplă o confirmă aspectul vegetaţiei.

Deci în zona polară avem o preponderenţă a influenţei solare. Ce fel de viaţă predomină în zona tropicală? Acolo predomină viaţa telurică, a Pământului. Ea irumpe în vegetaţie, care este luxuriantă, bogată. Aceasta îi răpeşte de asemenea omului echilibrul facultăţilor sale, însă dinspre o altă direcţie în nord faţă de sud. În regiunile polare lumina Soarelui reprimă dezvoltarea interioară a omului; în regiunile tropicale, ceea ce izbucneşte din Pământ înăbuşe facultăţile sale interioare. Şi putem vedea un anumit contrast, acela care se arată în predominarea vieţii solare în jurul polilor şi a vieţii telurice în regiunile tropicale, în apropierea Ecuatorului.

Dacă privim omul evocând în minte forma lui, vom putea spune: În cadrul vieţii din zona polară, acea parte din conformaţia sa exterioară care reproduce forma de sferă a cosmosului – capul – este expusă mai mult spaţiului extrapământesc. În zona tropicală sistemul metabolic şi sistemul-membre sunt expuse mai mult vieţii terestre. Ajungem astfel să vedem că există o relaţie specială între capul omului şi viaţa extrapământească şi între sistemul metabolic membre şi viaţa terestră. Vedem deci că omul este astfel situat în univers încât cu partea cap, cu organizarea lui neurosenzorială se raportează mai mult la spaţiul extraterestru, cu organizarea metabolică mai mult la viaţa terestră, iar în zona temperată va trebui să găsim un fel de echilibrare permanentă între sistemul cap şi sistemul metabolic. În zona temperată va trebui să înţelegem formându-se în special sistemul ritmic al omului.

Vedeţi acum că există o anumită legătură între această tripartiţie a omului – sistem neurosenzorial, sistem ritmic,–sistem metabolic – şi lumea exterioară. Vedeţi că sistemul cap este subordonat mai mult mediului înconjurător, că sistemul ritmic este un echilibru între mediul înconjurător şi lumea terestră, iar sistemul metabolic este subordonat lumii terestre.

Mai urmează să includem acum şi celălalt aspect, cel care ne prezintă viaţa solară într-o altă relaţie faţă de om. Legătura dintre viaţa omului şi viaţa solară nu o putem raporta în cele din urmă decât la ceea ce se întâmplă în decursul anului între viaţa terestră şi viaţa extraterestră. Dar în definitiv şi pe parcursul zilei avem de-a face cu un fel de repetare, sau cu ceva asemănător a ceea ce se întâmplă în decursul anului. Cursul anului este determinat de raportul Soarelui faţă de Pământ, cursul zilei este şi el determinat la fel. Dacă privim lucrurile din punct de vedere matematico-astronomic, vom pomeni, când vorbim de cursul zilei, despre mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale, iar când vorbim de cursul anului, despre mişcarea de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui. Dar atunci ne limităm dintru început la realităţi foarte simple. Nu avem în nici un caz dreptul să spunem că pornim de la ceva care într-adevăr ar fi un teren solid pentru a privi lucrurile, care să ne ofere date suficiente. Să examinăm acum cursul anului prin prisma a tot ceea ce am văzut până acum. Nu vreau să spun deocamdată: rotaţie a Pământului în jurul Soarelui, ci: cursul anului, modificările care au loc în cursul anului sunt în legătură cu tripartiţia omului, şi dacă acest curs al anului, datorită condiţiilor terestre, se structurează în mod diferit la tropice, în zona temperată, la poli, de aici se vede că acest curs al anului are de-a face cu toată această alcătuire a omului, cu raportul celor trei mădulare ale omului tripartit. Dacă putem lua în considerare acest lucru, atunci vom obţine o bază mai largă şi probabil vom putea ajunge la cu totul altceva decât dacă măsurăm pur şi simplu unghiul pe care îl face o direcţie a telescopului cu o altă direcţie. Se pune problema să câştigăm principii mai largi, ca să putem judeca faptele.

Iar atunci când vorbim de cursul zilei, vorbim – în sensul astronomiei – despre rotaţia Pământului în jurul axei sale. Aici însă ne apare, pentru început desigur, ceva diferit. Se observă o independenţă foarte mare a omului de acest curs al zilei. Dependenţa omenirii de cursul anului, respectiv de ceea ce este legat de cursul anului, organizarea structurii omeneşti în diferitele regiuni de pe Pământ, acest lucru ne arată o dependenţă foarte mare a omului de viaţa solară, de modificările care apar pe Pământ ca urmare a vieţii solare. Cursul zilei ne arată mai puţin acest lucru. Fără îndoială putem spune: Şi în ceea ce priveşte cursul zilei se manifestă poate ceva interesant, dar aceasta este relativ puţin important în contextul întregii vieţi a omului.

Negreşit, există o mare deosebire dacă stăm să analizăm fiecare personalitate umană în parte. Goethe, care din punct de vedere strict omenesc poate fi considerat un tip de om normal, un tip de fiinţă normală, se simţea cel mai productiv în munca lui dimineaţa, Schiller mai mult noaptea. Asta arată că acest curs al zilei are totuşi o anumită influenţă asupra unor lucruri mai delicate din nautra umană. Iar cine are un simţ pentru astfel de lucruri va putea chiar confirma că a întâlnit mulţi oameni în viaţă care i-au mărturisit că gândurile cu adevărat importante pe care le-au avut au fost concepute în amurg, cumva deci la o oră temperată a cursului zilei, nu la miezul zilei, nu la miezul nopţii, ci la o oră moderată din cursul zilei. Un lucru este sigur, şi anume acela că omul este într-un fel independent de mişcarea Soarelui în timpul zilei. Vom mai reveni asupra importanţei acestei independenţe şi vom arăta [ Nota 22 ] în ce constă totuşi o anume dependenţă.

Un al doilea element este viaţa lunară, viaţa care este legată de Lună. Se poate întâmpla ca enorm de multe lucruri care s-au spus în cursul evoluţiei omenirii legat de acest subiect astăzi să se dovedească a fi doar nişte fantasmagorii. Vedem însă că într-un anume fel viaţa terestră ca atare are fără îndoială de-a face, prin fenomenele de flux şi reflux, cu mişcarea Lunii. Şi nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în cele din urmă la femeie anumite funcţii coincid cu fazele Lunii, dacă nu în ce priveşte simultaneitatea, cel puţin ca durată şi ca mod de desfăşurare a lor, că deci ceva esenţial pentru dezvoltarea omului în ceea ce priveşte durata de timp [ Nota 23 ] se arată a fi în legătură cu fazele Lunii. Şi putem spune: Acest proces al funcţiilor femeieşti s-a sustras cursului general al naturii, dar a rămas totuşi o copie fidelă a lor. El are aceeaşi durată de timp.

De asemenea, nu trebuie neglijat nici faptul că viaţa de fantezie a omului are într-adevăr extraordinar de mult de-a face cu fazele Lunii – numai că, dacă sunt respinse din capul locului astfel de lucruri, nu se pot face observaţii corespunzătoare, exacte. Iar cine ar tine un calendar al creşterii si descreşterii vieţii sale de fantezie ar putea observa cât de mult are de-a face aceasta cu mersul fazelor Lunii. Acest lucru însă, faptul că viaţa lunară are influenţă asupra unor organe subordonate ei, trebuie studiat chiar pe fenomenul de somnambulism. Iar aici se pot studia fenomene interesante, care în viaţa normală a omului sunt ocultate, dar care există totuşi în adâncurile naturii umane şi care în ansamblul lor arată că viaţa lunară este în legătură cu sistemul ritmic al omului, în aceeaşi măsură în care viaţa solară este legată de sistemul său neurosenzorial.

Acum aveţi deja o încrucişare. Am văzut că viaţa solară se dezvoltă pe Pământ în aşa fel încât în zona temperată acţionează asupra sistemului ritmic. Interferând cu această acţiune, viaţa lunară apare ca influenţând direct sistemul ritmic.

Iar dacă privim viaţa terestră propriu-zisă, nu trebuie să pierdem din vedere că influenţa teluricului asupra omului se produce de fapt într-o zonă care de obicei nu este observată, dar influenţa asupra acestei zone se produce fără doar şi poate. Vă rog să vă îndreptaţi puţin atenţia asupra unui fenomen cum ar fi de exemplu dorul de casă. Putem minimaliza dorul de casă. Sigur că îl putem explica prin aşa-numitele obişnuinţe sufleteşti şi altele de genul acesta. Dar vă rog să luaţi în considerare faptul că este foarte posibil ca în urma aşa-numitului dor de casă să apară fenomene fiziologice. Dorul de casă îl poate face pe om să zacă în pat bolnav [ Nota 24 ]. El se poate manifesta prin fenomene astmatice. Iar dacă se studiază complexul fenomenelor dorului de casă şi al consecinţelor lui, respectiv chiar fenomenele astmatice şi epuizarea fizică generală, un fel de tuberculoză, sau oftică cum se spune popular, ajungem de asemenea să înţelegem că în cele din urmă dorul de casă, ca sentiment general, se bazează pe o schimbare a metabolismului, pe o modificare a sistemului metabolic; că acest dor de casă nu este decât reflexul în conştienţă al modificărilor metabolismului şi că aceste modificări provin exclusiv de la schimbarea care se petrece în noi atunci când ne mutăm dintr-un loc, cu influenţele lui telurice, care vin de jos, în alt loc, cu alte influenţe telurice ce vin de jos. Vă rog să analizaţi aceasta împreună cu alte lucruri, care unora, din păcate însă, nu le inspiră de obicei nici o reflecţie ştiinţifică.

Goethe, am mai spus-o, se simţea deosebit de stimulat să compună poezii, să-şi aştearnă pe hârtie producţiile sale, dimineaţa. Dacă însă avea nevoie de un stimulent, îl lua pe acela care, potrivit naturii sale, acţionează cel mai puţin direct asupra metabolismului, dar îl excită din direcţia sistemului ritmic, acest stimulent fiind vinul. Goethe se stimula cu vin. Sub acest aspect el era în special un om solar, adică lăsa să acţioneze asupra sa influenţele vieţii solare. La Schiller sau la Byron se întâmpla invers. Schiller compunea cel mai bine poezii după ce Soarele apunea, deci atunci când viaţa solară era mai puţin activă, iar el folosea ca stimulent ceva care acţiona puternic asupra metabolismului – punci cald – care are alt efect decât cel pe care îl avea vinul asupra lui Goethe. Punciul are o acţiune asupra întregului sistem metabolic. Pământul acţionează asupra omului prin metabolism. Astfel, putem spune că Schiller a fost în esenţă un om teluric. Oamenii telurici acţionează de asemenea mai mult prin elementul emoţional, volitiv, oamenii solari mai mult prin linişte, prin contemplaţie. Goethe a şi devenit pentru oamenii care nu agreau solarul, ci numai teluricul – ce ţintuieşte de Pământ –, „magul bătrân şi rece“, aşa cum era numit la Weimar, „magul bătrân şi rece cu guşuliţă“ [ Nota 25 ]. Este numele care i se dădea lui Goethe la Weimar în secolul al XIX-lea.

Aş dori să vă mai atrag atenţia şi asupra altui lucru. Reflectaţi puţin, după ce am observat această situare a omului în contextul cosmic, la următorul aspect: Pământ, Soare, Lună – Soarele acţionând mai mult asupra sistemului neurosenzorial, Luna acţionând mai mult asupra sistemului ritmic; Pământul, prin faptul că îi dă omului substanţele sale pentru hrană, deci activează substanţele direct în el, acţionează asupra sistemului metabolic, acţionează teluric. În om putem găsi puncte de reper pentru explicaţia a ceea ce este extraomenesc, a cerescului, pe un fundament mai temeinic decât simpla reglare a unghiului lunetei sau ceva asemănător. Astfel de puncte de reper le găsim în special atunci când examinăm natura existentă în exteriorul omului, dar o facem astfel încât să vedem în ea mai mult decât o simplă înregistrare a faptelor una după alta. Analizaţi metamorfoza la insecte. În cursul anului există în mod cert ceva care oglindeşte viaţa solară, exterioară. Vreau să spun că pentru a urmări în om elementul solar, lunar şi teluric trebuie să întreprindem cercetarea mai mult spre interior. În metamorfozele care apar în viaţa insectelor, noi vedem cursul anului exprimându-se direct în formele succesive pe care le ia insecta. Astfel, putem spune că probabil nu trebuie să procedăm doar cantitativ, ci trebuie să vedem şi aspectul calitativ care ni se revelează în astfel de fenomene. De ce să întrebăm mereu doar cum se vede în obiectiv un fenomen oarecare din cosmos. De ce să nu întrebăm cum reacţionează nu obiectivul lunetei, ci insecta? Cum reacţionează natura umană? Cum ar putea acestea să dea în vileag ceva despre mersul fenomenelor cereşti? Iar în cele din urmă ar trebui să ne întrebăm: Nu ni se oferă aici nişte baze mai largi, încât să nu ni se întâmple ca în teorie, când, vrând să explicăm din punct de vedere filosofic imaginea despre lume, suntem copernicani, iar când facem calcule calendaristice sau de alt gen luăm de bună imaginea tychoniană despre lume, lucru pe care astronomia îl mai practică şi astăzi; sau să fim chiar copernicani, însă să lăsăm pur şi simplu deoparte ceea ce este mai important la Copernic, respectiv a treia teoremă fundamentală a sa? Nu am putea oare, lucrând pe o bază mai largă, să ne ridicăm şi în acest domeniu de la cantitativ la calitativ, învingând nesiguranţele care fac ca problemele fundamentale ale astronomiei să fie în prezent dintre cele mai arzătoare?

Ieri am încercat să arăt întâi legătura fenomenelor cereşti cu fenomenele embrionare, iar astăzi legătura lor cu omul deja dezvoltat. Aici aveţi o indicaţie pentru o reordonare a vieţii ştiinţifice, aşa cum este de dorit a fi făcută. Dar luaţi ceea ce de asemenea am menţionat în cursul analizei de astăzi. V-am făcut atenţi asupra legăturilor sistemului metabolic omenesc cu viaţa terestră. Am stabilit că în om facultatea de percepţie se datorează sistemului neurosenzorial, care este oarecum în legătură cu viaţa solară, în special cu viaţa cerească; avem sistemul ritmic, care este legat de ceea ce există între cer şi Pământ; avem sistemul metabolic, care este legat de Pământul însuşi, aşa încât dacă ne-am uita la omul metabolic propriu-zis probabil că am putea să ne apropiem prin el de fiinţialitatea teluricului. Ce facem noi astăzi când vrem să ne apropiem de teluric? Ne comportăm precum geologii [ Nota 26 ]. Cercetăm lucrurile dinspre partea lor exterioară. Ele au însă şi o latură interioară. Nu arată ele oare această latură, în adevărata ei înfăţişare, abia atunci când trec prin om?

Astăzi a devenit un ideal să analizezi raportul dintre substanţe rupt de om şi să te rezumi la a examina acţiunea reciprocă a substanţelor în laboratorul chimic, prin diverse manipulări, pentru ca să ajungi îndărătul fiinţei substanţelor. Dacă însă ar fi adevărat că substanţele îşi dezvăluie esenţa lor abia în natura umană, ar trebui să practicăm chimia în aşa fel încât să ne apropiem de natura umană. Ar trebui să construim o legătură între chimia existentă şi procesele chimice care au loc în om, aşa cum vedem că există o legătură între astronomie şi embriologie, între astronomie şi structura de ansamblu a omului, acea natură tripartită a lui. Vedeţi dumneavoastră, lucrurile se întrepătrund reciproc. Noi ne situăm în viaţa reală abia atunci când privim aceste lucruri în interacţiunea lor.

Pe de altă parte însă, întrucât Pământul se găseşte în spaţiul cosmic, va trebui să vedem din nou legătura dintre ceea ce este teluric şi fenomenele astronomice. Acum avem o legătură între astronomie şi substanţele de pe Pământ, o legătură între Pământ şi metabolismul uman şi mai avem o influenţă directă a fenomenelor solare, cereşti, asupra omului însuşi. Este ca şi cum am avea o întâlnire în om a ceva ce vine din cer, atât direct cât şi pe o cale ocolită, prin intermediul substanţelor Pământului. Substanţele Pământului acţionează asupra metabolismului uman. Asupra omului ca atare mai acţionează direct influenţele care vin din cer. În om se întâlnesc deci influenţele directe, pe care le datorăm vieţii solare, cu acele influenţe care îl străbat indirect, prin intermediul Pământului, deci care au suferit o modificare prin intermediul Pământului. Astfel putem spune următoarele: Interiorul omului îl putem explica şi din punct de vedere fizic-anatomic drept o conlucrare a influenţelor directe extrapământeşti cu acele acţiuni extrapământeşti care au suferit influenţele Pământului înainte să aflueze în om, unde se întrepătrund (fig. 4).

fig.4

Vedeţi că atunci când analizăm omul în totalitatea sa ni se asociază întregul cosmos, iar pentru a ajunge să analizăm omul este necesar să ţinem seama de această asociere. Ce a făcut, prin urmare, specializarea din cadrul ştiinţei? Ea ne-a abătut de la realitate. Ne-a introdus în domenii pur abstracte. Şi am arătat în ce postură se găseşte astronomia: deşi trece drept ştiinţă sigură, susţine, atunci când face calcule calendaristice, altceva decât în teorie; ea este copernicană, dar omite ceea ce este mai important la Copernic; vedem deci că pretutindeni intervine o nesiguranţă şi iese la iveală faptul că aici nu este conţinut lucrul care ar trebui să ne preocupe: plăsmuirea omului din întregul cosmos.