Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ASTRONOMIA ŞI ŞTIINŢELE NATURII

GA 323


CONFERINŢA a III-a

Stuttgart, 3 ianuarie 1921

V-am atras atenţia, pe de-o parte, cât de problematic este să cuprinzi fenomenele cereşti numai din punctele de vedere pur matematice şi geometrice. Că acest lucru este problematic se poate recunoaşte pe cele mai diverse căi încă din ziua de azi [ Nota 27 ]. În viitor doar spiritele cele mai retrograde vor putea să vadă într-o concepţie despre lume precum cea copernicano-galileană expresia unei realităţi. Dimpotrivă, se înmulţesc tot mai mult vocile care consideră practică şi utilă, pentru calcule desigur, cuprinderea fenomenelor cereşti din punctele de vedere amintite, dar care accentuează că totul nu este decât un mod particular de a vedea lucrurile, care ar putea fi şi altfel. Există şi astăzi personalităţi, precum Ernst Mach, care declară: În principiu putem la fel de bine susţine sistemul cosmic copernican, ca şi pe cel ptolemeic. Am putea imagina şi un al treilea. Aici am avea de-a face doar cu un mod practic de a cuprinde lucrurile care pot fi observate. Faţă de toată această lume ar trebui să avem un mod liber de a vedea lucrurile. Vedeţi deci că de fapt astăzi, în cercurile cele mai largi, se recunoaşte destul de des problematica din hărţile astronomice, prezentate până nu de mult ca nişte reproduceri ale realităţii. În comparaţie cu aceasta, ieşirea din problematica şi din incertitudinea care ne apar aici nu poate fi găsită decât prin consideraţii de genul celor schiţate de noi ieri, la început; prin consideraţii care nu îl scot pe om din înlănţuirea cosmică, ci îl plasează în această înlănţuire, astfel ca în procesele care au loc să vedem chiar în interiorul omului legătura acestora cu fenomenele solare, cu fenomenele lunare, cu fenomenele terestre; iar apoi, pornind de aici, deci de la ceea ce se petrece în om, să găsim drumul spre ceea ce se întâmplă afară, în cosmos, acesta reprezentând – sub un anumit raport – cauza unor astfel de procese interioare care au loc în om.

Bineînţeles că acest drum nu poate fi parcurs decât de pe poziţiile ştiinţei spiritului. Şi veţi vedea că atunci când vrem să corelăm astronomia cu domeniile cele mai variate ale vieţii vom găsi, chiar prin astronomie, cum suntem împinşi de fapt spre cercetarea spiritual-ştiinţifică. Gândiţi-vă că ceea ce este vizibil din fenomenele accesibile simţurilor noastre, chiar simţurilor înarmate cu aparatură şi instrumente, îşi face simţită oarecum prezenţa, ca expresie a acestor fenomene cereşti, chiar în afara omului. Omul reţine întru câtva cu simţurile sale ceea ce vine spre el şi-şi reprezintă aceasta, prin intermediul propriei conştienţe, în concepţia sa despre lume. Dar aceste impulsuri, care se îndreaptă din toate părţile spre noi, fără îndoială nu se opresc la poarta simţurilor noastre. Iar ceea ce se întâmplă fără ca omul să reţină şi să conştientizeze prin simţurile sale, ceea ce trăieşte în ceea ce ne inundă din toate părţile ca acţiuni ale spaţiului ceresc, trebuie căutat în organismul nostru, care într-un fel va trebui să reproducă totul, desigur în procese inconştiente, subconştiente, care trebuie întâi aduse în conştienţă, dar într-un mod ceva mai complicat.

Să continuăm acum într-o anumită direcţie ceea ce am început ieri. Ceea ce cercetează geologul sau mineralogul este doar o abstracţiune a lumii noastre pământeşti, pentru că, putem spune, ceea ce descrie despre Pământ geologul sau mineralogul nu există câtuşi de puţin. Ceea ce descrie el este abstras dintr-o realitate mult mai vastă şi mai cuprinzătoare. Pe cât este de adevărat că Pământul nostru constă din minerale şi pe cât este de adevărat că el s-a dezvoltat în interiorul sferei minerale [ Nota 28 ], deci pe cât este de adevărat că în el există forţe care scot mineralele din el, tot atât de adevărat este că Pământului îi aparţine şi tot ceea ce trăieşte în plante, în animale, ceea ce viază în omul fizic. Vom ajunge să considerăm Pământul în ansamblul său numai atunci când nu vom da la o parte în mod simplist ceea ce trăieşte în plante, animale şi oameni, văzând doar o abstractiune, aceea a „Pământului mineral“, ci îl vom privi în aşa fel încât să conştientizăm Pământul în totalitatea sa. Aceasta înseamnă, în consecinţă, că lui îi aparţin toate fiinţele şi fiinţialităţile ce sunt emanate din el.

Din ceea ce aparţine acestui Pământ integral luaţi mai întâi regnul vegetal. Să-l aducem mai aproape pentru a putea să trecem apoi spre ceea ce ne întâmpină la om. În timp ce regnul mineral duce, numai până la un anumit grad, e drept, o existenţă interioară unilateral-pământească, să zicem aşa, nu are faţă de cosmosul din afara lui o altă relaţie decât aceea care se exprimă prin transformarea, iarna, a apei în gheaţă, şi altele de felul acesta, regnul vegetal se găseşte într-o relaţie mult mai intimă cu ambianţa Pământului, cu tot ceea ce răzbate pe Pământ din spaţiul cosmic. Prin intermediul regnului vegetal existenţa Pământului se deschide într-un fel cosmosului. În regiunile unde într-un anumit anotimp are loc o interacţiune deosebit de puternică între Pământ şi Soare, viaţa vegetală irumpe în plante. Ele înfloresc tocmai atunci când apare o interacţiune între Pământ şi cosmos. Trebuie să acordăm o atenţie specială unor astfel de lucruri, care ne introduc în domeniul astronomic nu doar în mod cantitativ, ci şi calitativ. Trebuie să dobândim reprezentări asupra acestor lucruri, tot aşa cum astronomul din ziua de azi dobândeşte reprezentări despre raporturile unghiulare, paralaxe şi aşa mai dreparte. Trebuie, de pildă, să spunem: Pătura vegetală a unei regiuni de pe Pământ este un fel de organ senzorial pentru ceea ce ni se revelează din spaţiul cosmic. Dacă are loc o interacţiune deosebită între o parte a suprafeţei Pământului şi cosmos, este ca şi cum omul ar deschide ochii în afară atunci când simţul lui a avut o senzaţie. Şi în cazul celălalt, când interacţiunea dintre Pământ şi cosmos este mai puţin intensă, când vegetaţia se retrage, închiderea în sine a ei este ca şi închiderea ochiului faţă de cosmos. Când spunem că prin vegetaţie un teritoriu îşi deschide primăvara şi vara ochii faţă de cosmos, iar toamna şi iarna şi-i închide, este mai mult decât o simplă comparaţie. Şi pentru că prin deschiderea şi închiderea ochilor te înţelegi, într-un anumit fel, cu lumea exterioară, tot aşa în deschiderea şi închiderea ochilor tereştri prin vegetaţie trebuie căutat un fel de informaţii despre cosmos.

Să privim totul din nou ceva mai exact. Să observăm deosebirea care există între vegetaţia unui teritoriu de pe Pământ când este expus, să zicem, celei mai vii interacţiuni cu viaţa solară şi apoi să ne îndreptăm atenţia asupra vegetaţiei când acest teritoriu nu este expus vieţii solare. Iarna, desigur, nu întrerupe viaţa vegetativă a Pământului. Este cât se poate de natural ca viaţa vegetativă să continue şi în timpul iernii. Ea se manifestă însă în alt mod decât atunci când este expusă acţiunii puternice a razelor solare, deci a cosmosului, să zicem. Sub acţiunea vieţii solare, această viaţă vegetativă se năpusteşte în formă. Frunza se dezvoltă, devine mai complicată, floarea se dezvoltă şi ea. Când survine ceea ce s-ar putea numi închiderea ochilor faţă de cosmos, atunci viata vegetativă se interiorizeză, se retrage în sâmbure. Ea se sustrage lumii exterioare, nu năvăleşte în formă; aş spune că se contractă într-un punct, se centrează. Aici avem o polaritate pe care am putea-o considera legitate. Am putea să spunem următorul lucru: Interacţiunea dintre viaţa pământească şi cea solară se caracterizează, pentru vegetaţie, prin aceea că sub influenţa Soarelui ea se năpusteşte în formă, iar sub influenţa vieţii pământeşti se retrage într-un punct, devine sâmbure. Vedeţi deci: aici avem ceva care se extinde – ceva care se centrează. Raporturile spaţiale le deducem direct din calitativ. Trebuie să deprindem acest mecanism când construim anumite idei, dacă vrem să ajungem la concepte fecunde în acest domeniu.

Iar acum să trecem de la viaţa vegetală la om. Desigur, este normal ca ceea ce se manifestă la plantă să se manifeste şi la om. Dar cum se întâmplă acest lucru? Ceea ce percepem exterior pentru viaţa vegetală, ceea ce vedem atunci când privim aspectul calitativ, putem percepe chiar şi la om în principiu, însă doar în prima parte a vârstei copilăriei. Să urmărim acum şi la om, aşa cum am făcut pentru plantă, interacţiunea dintre viaţa solară şi cea terestră în anii copilăriei. Copilul se deschide deja prin simţurile sale impresiilor venite din lumea exterioară. Aceasta este în esenţă o deschidere faţă de viaţa solară. Nu este nevoie decât să vă puneţi puţin lucrurile în ordine şi veţi vedea că ceea ce îşi face drum spre simţurile noastre este legat în principal de ceea ce este provocat în lumea terestră de către cea cosmică.

Puteţi reflecta la cazul special al luminii şi la faptul că atunci când lumina şi întunericul se succed în alternanţa zi-noapte ochii primesc ziua impresii, iar noaptea nu primesc. Puteţi aplica însă această observaţie şi pentru alte percepţii, chiar dacă este mai dificil. Puteţi spune următorul lucru: Aici avem un efect al raportului reciproc dintre solar şi pământesc, care la om se manifestă sub formă sufletească. Omul, prin ceea ce apare aici datorită alternanţei din timpul zilei, răspunde în primul rând prin acţiuni sufleteşti. Într-o anumită măsură, ceea ce trimite Soarele pe Pământ se manifestă mai întâi în sufletescul omului.

Dacă urmărim însă creşterea copilului până la schimbarea dentiţiei, respectiv până spre al şaptelea an de viaţă, şi dacă intrăm în detalii, vom afla că de fapt în fiecare an, în special în primii ani de dezvoltare a copilului, se poate observa clar – cu cât copilul creşte mai mare este mai puţin clar – că schimbarea anotimpurilor are importanţă atât pentru apariţia şi ofilirea vegetaţiei cât şi pentru creşterea omului. Dacă vrem să ne reprezentăm schematic cum se întâmplă aceasta, dacă, de exemplu, studiem cu grijă, dar şi raţional evoluţia creierului uman de la an la an în primii ani după naştere, vom afla, desenând schematic, următorul lucru: Avem, să zicem, cutia craniană, cu creierul în interior (vezi fig. 1). El se transformă, iar felul cum se transformă se poate urmări prin ceea ce se întâmplă aici în cursul schimbării anotimpurilor. Ceea ce acţionează constructiv, formator asupra capului uman, ceea ce acţionează oarecum din exterior, fizic-trupesc asupra capului uman, vom găsi că este într-o strânsă legătură cu forţele care pulsează alternativ dinspre Pământ şi dinspre Soare în cursul unui an.

fig.1

În ce priveşte cursul zilei, observăm că ceea ce intră în noi prin simţuri devine independent faţă de procesul de creştere, acţionează sufletese-spiritual în om. Vedem cum ceea ce se întâmplă cu omul în cursul zilei datorită Soarelui are oarecum o influenţă interioară, care se emancipează de ce există în exterior şi devine sufletesc-spirituală – este vorba de ceea ce învaţă copilul, de ceea ce îşi însuşeşte prin observaţie, deci de ceea ce se petrece cu sufletesc-spiritualul său; vedem după aceea cum creierul se dezvoltă, se perfecţionează, se structurează, creşte în cu totul alt tempo, dintr-o cu totul altă latură. Este cealaltă acţiune, acţiunea Soarelui în cursul anului. Nu dorim deloc să discutăm deocamdată despre modificările care se petrec între Pământ şi Soare afară, în spaţiul cosmic, ci să observăm chiar la om acele manifestări legate de anumite modificări ale vieţii pământesc-solare. Luăm în considerare ziua şi vedem viaţa sufletesc-spirituală a omului legată de mersul Soarelui; luăm în considerare schimbarea anotimpurilor [ Nota 29 ] şi vedem procesul de creştere, fizic-trupescul omului, în legătură cu mersul Soarelui. Vom spune: Schimbările care se petrec între Pământ şi Soare în 24 de ore au anumite efecte asupra sufletesc-spiritualului omului; ceea ce se petrece între Pământ şi Soare în decursul unui an are anumite influenţe în fizic-trupescul lui. Va trebui să facem legătura între aceste influenţe şi alte influenţe, pentru ca de aici să ne ridicăm la o imagine a lumii care de data aceasta să nu ne mai inducă în eroare, întrucât ea ne informează despre nişte procese care acum sunt procese reale din noi înşine, care nu mai depind de cine ştie ce impresii senzoriale iluzorii sau ceva de genul acesta.

Vedeţi că trebuie să ne apropiem doar treptat de ceea ce ne poate oferi un fundament sigur pentru o concepţie astronomică despre lume. Nu putem porni însă decât de la ceea ce ne apare la omul însuşi. Astfel că putem să spunem următorul lucru: Ziua reprezintă, pentru legătura omului cu universul, ceva ce se exprimă sufletesc-spiritual; anul, pentru legătura omului cu universul, reprezintă ceva ce se manifestă fizic-trupesc în fenomenele de creştere şi aşa mai departe.

Să analizăm acum un alt complex de fapte. Chiar ieri am atras atenţia asupra lui. În legătură cu procesul de procreare la om trebuie să dobândim anumite reprezentări, care de asemenea se referă la viaţa cosmică. Am arătat ieri că lucrul acesta se vede mai ales la organismul femeiesc, unde funcţiunile lunare legate de viaţa sexuală sunt o copie a fazelor lunare, chiar dacă în ceea ce priveşte ritmicitatea ele nu se suprapun cu acestea în timp. Procesul se rupe într-o anumită măsură de cosmos, însă ca desfăşurare mai imită încă procesele Lunii. Avem aici o trimitere la procese interne din organismul uman, pe care nu le vom putea studia decât dacă vom lua în considerare – mi-aş permite să spun – fenomene mai banale, de zi cu zi, care ne pot face să înţelegem aceste fenomene aflate la distanţă mai mare de noi. Iar aici vreau să vă semnalez că în viaţa noastră sufletească există ceva care reproduce în mic procesele la care am făcut aluzie. Noi avem o anumită trăire exterioară, în care ne implicăm cu simţurile, cu raţiunea, poate chiar cu sentimentul nostru şi aşa mai departe. Noi rămânem cu o amintire a acestei trăiri. Această amintire, această reminiscenţă face ca imaginea acestei vieţuiri să poată apărea din nou. Iar cel care acum observă lucrurile nu din perspectiva unor teorii fanteziste, ci dintr-un punct de vedere sănătos, dar care ia în considerare aspectul intensităţii, va trebui să-şi spună că în tot ceea ce apare ca amintire în noi este implicată organizarea fizic-corporală. Sigur că procesul de amintire în sine este unul sufletesc, dar noi avem nevoie de opunerea fizic-trupescului pentru ca el să se realizeze. În fenomenele care se desfăşoară în amintire există o conlucrare cu procesele corporale, pe care ştiinţa exterioară din ziua de azi nu le cercetează suficient. Dacă comparăm acum cele ce se întâmplă în organismul femeiesc cu perioadă de repetare lunară – fără discuţie că şi în organismul bărbătesc, doar că acolo ceva mai retras, astfel că ceea ce în mod obişnuit nu se întâmplă exterior se observă mai bine în organismul eteric –, dacă comparăm deci acestea cu ceea ce vieţuim de obicei atunci când ne amintim ceva, vom observa desigur o deosebire, dar dacă conştientizăm procesul şi îl privim cu nişte ochi sufleteşti sănătoşi, nu vom putea spune decât că procesul amintirii, acest fapt care apare în mod sufletesc în organismul fizic, este asemănător cu funcţiunile lunare ale organismului femeiesc, doar că la o scară mai mică, retras mai mult în sufletesc şi mai puţin imprimat în trupesc. Iar mai departe aveţi posibilitatea să spuneţi: Pe măsură ce omul se individualizează faţă de cosmos, el îşi dezvoltă facultatea amintirii. În măsura în care omul mai este integrat cosmosului, în măsura în care el dezvoltă mai mult funcţiunile sale subconştiente, se formează ceva ca o împreună-vieţuire cu cosmosul, deci ceva care este în legătură cu procesele lunare, care rămâne ca o vieţuire, ce apare mai târziu în procesele de plăsmuire internă ca o amintire, care a fost împinsă cumva cu forţa în trup, devenind ceva organic.

Nu putem să ne reprezentăm aceste lucruri în alt mod decât procedând de la simplu la complex, la compus. Aşa cum o amintire nu trebuie neapărat să coincidă cu o nouă vieţuire în lumea exterioară, la fel ceea ce apare ulterior legic în organismul femeiesc, ca amintire a unei legături cosmice mai vechi a organizării omeneşti cu fazele lunare, nu trebuie să coincidă în timp cu aceste faze ale Lunii, dar în fond vieţuirea de odinioară, care revine acum, este la fel de profund legată de fazele lunare. Vedeţi că în organismul omenesc găsim, mai mult dinspre latura spiritual-sufletească [ Nota 30 ], ceva ce se comportă ca efecte, însă acum nişte efecte dispuse în timp, ce provin de la Lună. Procesul de care este vorba aici cuprinde aproximativ 28 de zile.

Aveţi în vedere acum următorul fapt: când luăm în considerare acţiunea din timpul zilei a Soarelui avem în primul rând ceva interior, spiritual-sufletesc; dacă luăm în considerare acţiunea Soarelui pe parcursul unui an, atunci avem un raport exterior de creştere, ce ţine de fizic-trupesc, de procesul de creştere. Deci pentru viaţa solară putem spune:

1. Spiritual-sufletesc: zi
2. Fizic-trupesc: an.

Şi ajungem acum la influenţele lunare, la viaţa lunară. Ceea ce tocmai v-am zugrăvit a fi prima impresie legată de aceasta este de natură spiritual-sufletească, numai că este imprimată foarte adânc în corp. Într-un sens mai subtil, într-adevăr nu există nici o deosebire din punct de vedere fiziologic între ceea ce se petrece în corp la apariţia unei amintiri legată de o anumită vieţuire şi ceea ce se petrece în corpul femeii în perioada de ciclu lunar, legat de ceea ce organismul femeiesc a vieţuit odinioară împreună cu fazele Lunii. Deosebirea este că una dintre acestea este o vieţuire spiritual-sufletească mai puternică, mai intensă, imprimată mai puternic în interiorul corpului. Deci, pentru viaţa lunară avem:

1. Spiritual-sufletesc: acţiune pe durată de 28 de zile.

Să căutăm acum fenomenele corespunzătoare din punct de vedere fizic-trupesc. Ce ar trebui să se arate în acest caz? Puteţi să deduceţi şi singuri. Vom avea fenomene fizic-trupeşti cu durata de acţiune de 28 de ani. Aşa cum mai sus o zi corespunde unui an, tot aşa, în al doilea rând, trebuie să avem 28 de ani.

2. Fizic-trupesc: acţiune pe durată de 28 de ani.

Amintiţi-vă doar că 28 de ani este perioada de timp până la deplina noastră maturizare interioară. De fapt abia acum încetează perioada ascendentă de creştere. Aşa cum Soarele acţionează exterior pe durata unui an pentru a produce din afară asupra noastră ceea ce din punct de vedere spiritual-sufletesc, interior, corespunde acţiunii pe durata unei zile, tot aşa ceva anume din cosmos lucrează exterior cu o perioadă de 28 de ani, pentru a ne organiza complet din afară, după modelul în care este organizată interior, din punct de vedere spiritual-sufletesc, natura umană feminină în cursul unui ciclu de aproximativ 28 de zile – numai că în cazul naturii feminine acest lucru se observă mai bine decât la bărbat, unde ciclul corespunzător este retras mai mult în eteric. Astfel, puteţi spune următorul lucru: Raportul dintre viaţa solară diurnă şi viaţa solară anuală, în ceea ce îl priveşte pe om – respectiv capul omului –, este asemănător cu raportul dintre ciclul lunar de 28 de zile şi ciclul lunar de 28 de ani aplicat la om în ansamblu.

Puteţi vedea de aici că noi plasăm just omul, în întregul cosmos, că noi încetăm să vorbim despre Soare şi Lună ca şi cum am trăi aici, pe Pământ, izolaţi şi doar ochii sau telescoapele noastre ar vedea afară Soarele şi Luna. Noi vorbim despre Soare şi Lună ca despre ceva care este strâns legat de viaţa noastră, iar legătura în sine o percepem şi în timp, prin configuraţia specifică a vieţii noastre. Atât timp cât nu vom aşeza din nou omul în contextul a ceea ce făptuiesc Soarele şi Luna nu vom avea o bază solidă pentru nişte concepţii astronomice adevărate [ Nota 31 ]. Vedeţi, aşadar, că o ştiinţă astronomică nouă trebuie clădită spiritual-ştiinţific. Ea trebuie extrasă dintr-o cunoaştere mai intimă a omului însuşi. Nu vom putea găsi un sens la cele spuse de astronomia exterioară decât dacă vom fi în stare să ne extragem din interiorul omului premisele, pentru ca apoi, cu aceste premise, să urmărim ceea ce spune în mod schematic astronomia exterioară. Prin aceasta vom putea corecta şi ceva în esenţa acestei astronomii exterioare.

Dar ce rezultă, în fond, din toate acestea? Rezultă faptul că efectiv în aceste procese se exprimă, indiferent ce se află în spatele lor, o viaţă universală. Orice s-ar afla în spatele lor – mai târziu vom mai vorbi despre aceasta –, mişcarea de rotaţie zilnică a Pământului, mişcarea anuală de revoluţie a acestuia, pe care aici le-am caracterizat în raport cu spiritual-sufletescul pentru viaţa solară de zi şi în raport cu fizic-trupescul pentru viaţa solară a omului, sau acele mişcări ale Lunii pe care le înregistrează astronomia de astăzi, sau orice altceva, întregul nu-l putem urmări indicând doar imaginea bine cunoscută din şcoală, ci încercând să concepem acest întreg ca o viaţă continuă, perpetuă, o viaţă universală, unde nu putem aşeza simplist schemă lângă schemă.

Să abordăm acum problema de la un alt capăt, şi anume din acela care ni se oferă în concepţia astronomică a unei personalităţi care mai păstra încă mult din concepţiile mai vechi. Nu ne vom întoarce câtuşi de puţin la reprezentările de odinioară. Intenţionăm în special să lucrăm pornind de la reprezentări noi. Această personalitate însă mai păstra încă destul de mult din vechile reprezentări, care conţineau în ele elementul calitativ. Mă refer la Kepler. Astronomia din epoca de astăzi a devenit din ce în ce mai mult cantitativă, şi dacă considerăm cumva astrofizica o introducere a elementului calitativ în astronomie, înseamnă că ne facem iluzii. Şi în acest caz se face o evaluare cantitativă. Dar în străfundurile lui Kepler se mai păstra încă ceva din conştienţa unei vieţi universale. În el mai era încă o conştienţă a faptului [ Nota 32 ] că în ceea ce apare observaţiei astronomice obişnuite se ascunde în cele din urmă ceva asemănător gesturilor unei vieţi care se exteriorizează.

Nu-i aşa, dacă avem în faţă un om şi observăm cum îşi mişcă un braţ sau o mână, nu ne apucăm să calculăm mecanismul, ci considerăm mişcarea ca manifestarea exterioară a unui proces spiritual-sufletesc interior. Ceea ce se poate vedea în mod obişnuit doar spaţial-matematic, îl vom concepe ca o exteriorizare prin gesturi, prin mişcări. Cu cât ne întoarcem mai mult în urmă şi analizăm concepţiile astronomice ale oamenilor de atunci, cu atât mai mult vedem că a existat o conştienţă a faptului că imaginile pe care ei şi le făceau despre mersul Soarelui sau despre mersul stelelor nu erau doar nişte reprezentări, plastice, pasive, ci gesturi. Putem să sesizăm cât se poate de clar în vremurile anterioare acest sentiment al gestualului, care se ascunde îndărătul mişcărilor corpurilor cosmice. Vedeţi dumneavoastră, dacă mâna mea se deplasează prin aer, n-am să mă apuc să calculez acum traiectoria ei, ci în această traiectorie voi vedea o expresie sufletească a ceva anume. Tot aşa, observatorul de odinioară vedea în traiectoria Lunii o expresie sufletească a ceva. În toate mişcările corpurilor cereşti el vedea expresii sufleteşti a ceva. Cam în felul acesta îşi reprezenta el aceste lucruri – nu-i aşa, dacă aş putea să ţin undeva un ecran, astfel încât să nu se poată vedea decât mâna mea, atunci mâna mea n-ar face decât o mişcare inexplicabilă, întrucât eu mă aflu în spatele ecranului, nu pot fi văzut, ci doar mâna mea se vede. Înainte vreme oamenii îşi imaginau că mişcarea Lunii pe care ei o vedeau era doar o expresie exterioară a unui mădular, iar îndărătul lui se afla ceea ce acţionează de fapt. De aceea, în timpurile mai de demult nici nu se vorbea despre un corp ceresc separat, despre planete, ci despre sfere, despre acele lucruri ce aparţineau de asemenea corpurilor cereşti – sferele. Se deosebeau astfel sfera lunară, sfera mercuriană, sfera venusiană, sfera solară, sfera marţiană, sfera jupiteriană, sfera saturniană, şi a opta sferă, care era cerul stelelor fixe. Se deosebeau aceste opt sfere, iar în ele oamenii vedeau ceea ce se înfăţişează prin gesturi exterioare, faptul că o anumită sferă gesticulează, atunci când o vedem luminând, acum aici, acum dincolo. Realul, de exemplu, era sfera lunară, iar Luna nu era o fiinţă separată, ci doar gestul acesteia. Acolo unde ea apare, sfera face un anumit gest. Menţionez acest lucru doar pentru a vă atrage atenţia asupra caracterului viu al acestei concepţii.

Dar Kepler era unul care mai păstra în întreaga sa conştienţă ceva din această viaţă universală din spaţiu, şi numai aceasta, desigur, i-a dat posibilitatea să stabilească legile sale celebre. Aceste trei legi renumite ale lui Kepler nu sunt pentru astronomia de astăzi decât ceva cantitativ, ceva care este judecat exclusiv după modelul concepţiilor spaţio-temporale. Nu tot aşa era pentru cineva de factura lui Kepler, care încă elabora totul dinăuntrul unei astfel de vieţi imaginative. Să amintim aici aceste trei legi ale lui Kepler. Ele sună în felul următor:

Legea întâi: Planetele se rotesc în jurul corpului lor central după elipse, iar în unul din focarele acestor elipse se află corpul central.

Legea a doua: Razele vectoare ale unei planete descriu sectoare egale, suprafeţe egale, în intervale de timp egale.

Legea a treia: Raportul pătratelor perioadelor de revoluţie a două planete este egal cu raportul cuburilor semiaxelor mari ale elipselor.

După cum am mai spus, pentru modul de a privi pur cantitativ din ziua de azi acestea nu sunt decât tot nişte cantităţi. Pentru o persoană precum Kepler, chiar şi în simpla pronunţare a elipticului, sau atunci când se gândea la această curbă, era ceva ce trăia mai viu decât în cazul cercului. Atunci când ceva se mişcă după o elipsă, aceasta este ceva mai plină de viaţă decât dacă se mişcă după un cerc, deoarece pentru ca raza să se modifice continuu trebuie să intervină nişte impulsuri interioare. Când ceva se mişcă după un cerc, acesta nu trebuie să mai facă nimic pentru a-şi modifica raza. Ca să poţi să variezi în permanenţă raza vectoare, trebuie să foloseşti o viaţă interioară mai intensă. Deci chiar prin simpla pronunţare a legii: „Planetele se rotesc în jurul corpului lor central după elipse, iar corpul central nu se găseşte în centru, ci într-un focar al elipsei“ se recunoştea că ai de-a face cu ceva mai viu decât dacă mişcarea s-ar fi făcut după un cerc.

Iar în continuare: „Razele vectoare descriu sectoare egale în intervale de timp egale“. Aici avem o trecere de la linie la suprafaţă. Vă rog să aveţi în vedere acest aspect! Când întâi ni se descrie elipsa ne situăm la nivelul liniei, al curbei. Atunci când ni se arată drumul pe care îl face raza vectoare suntem conduşi spre suprafaţă. Pentru deplasarea planetei ni se dezvăluie o relaţie mult mai vastă. Dacă planeta se rostogoleşte întruna, dacă pot spune aşa, ea nu exprimă astfel doar ceva existent în ea, ci trage într-un fel după sine trena sa. Toată suprafaţa pe care o descrie raza vectoare aparţine spiritual de ea. Şi în continuare, dacă vrem să arătăm ce se întâmplă cu planeta, trebuie scos în evidenţă caracterul acestei suprafeţe, respectiv că ea are aceeaşi arie pentru intervale de timp egale.

Şi abia legea a treia, care îşi extinde sfera la viaţă, aşa cum se desfăşoară ea în cadrul diferitelor planete, scoate în evidenţă o structură foarte complicată: „Raportul pătratelor perioadelor de revoluţie este egal cu raportul cuburilor semiaxelor mari“ – al distanţelor medii faţă de corpul central. Vedeţi dumneavoastră, această lege conţine foarte mult, dacă mai putem să gândim adânc aşa cum a făcut-o Kepler. Newton a ucis apoi tot ce era viu în această lege. El a reuşit aceasta într-un mod extraordinar de simplu. Luaţi legea a treia a lui Kepler. Ea se poate aşterne pe hârtie în felul următor:

,      sau altfel scris [ Nota 33 ] :     

Şi scrieţi-o acum într-o formă puţin schimbată. Scrieţi-o astfel:


O putem exprima desigur şi inversat.

Ce avem în partea stângă a ecuaţiei din ultima proporţie? Nimic altceva decât expresia unei jumătăţi a legii lui Newton, iar în cealaltă parte jumătatea cealaltă, forţele din legea lui Newton. Nu trebuie decât să scrieţi legea lui Kepler în alt fel şi să exprimaţi ceea ce rezultă de aici, pentru ca să trageţi concluzia că „raportul forţelor de atracţie este invers proporţional cu raportul pătratelor distanţelor“. În felul acesta aveţi în întregime legea gravitaţiei a lui Newton, dedusă din legea lui Kepler [ Nota 34 ], şi anume: Raportul forţelor gravitaţionale, al forţelor de atracţie dintre planete sau dintre corpurile cereşti este invers proporţional cu raportul pătratelor distanţelor dintre ele. Aceasta nu este nimic altceva decât omorârea legii a treia a lui Kepler. În principiu, este exact acelaşi lucru.

Consideraţi acum lucrurile într-un mod viu. Nu vă aşezaţi înainte produsul mort „forţă de atracţie“: „Forţele de atracţie scad proporţional cu pătratul distanţelor“, ci ceea ce este intrinsec viu în forma kepleriană. Acolo aveţi timpii la pătrat. Completaţi partea caput mortuum [ Nota 35 ] a forţelor de atracţie newtoniene, care este tratată pur exterior, cu pătratul timpului şi dintr-odată noţiunea forţei de atracţie, care pentru Newton nu este efectiv decât un cadavru de reprezentare, se umple cu viaţă interioară; căci tot ceea ce are de-a face cu timpul este viaţă interioară. Dar dumneavoastră nu vă veţi întâlni niciodată cu timpul la puterea întâi. Timpul apare aici la pătrat! Va trebui să mai revenim asupra acestui lucru [ Nota 36 ], asupra a ceea ce înseamnă să vorbeşti de timp la pătrat. Dar acum încercaţi să realizaţi că dacă vorbiţi de timp la pătrat vorbiţi de ceva interior. Căci şi pentru om timpul este de fapt derularea vieţii sufleteşti. Acum se pune realmente problema ca prin intermediul acestei noţiuni moarte, a forţei de atracţie newtoniene, să întrezărim ceea ce izbucneşte dintr-odată în centru şi introduce timpul, în felul acesta aducând înăuntru viaţă interioară.

Acum însă să privim problema dintr-un alt punct de vedere. Observaţi că, în sens keplerian, prima formulă se referă şi ea tot la Pământ. Ca urmare, nu numai Pământul descrie o elipsă, ci şi dumneavoastră, în timp ce vă aflaţi pe Pământ, descrieţi elipsa odată cu el. Iar ceea ce se petrece exterior există în dumneavoastră ca proces interior. Va trebui să recunoaşteţi faptul că acest lucru, pe care spuneam că îl mai ştia Kepler, această naştere vie a elipsei din cerc; corespunde unui proces interior din chiar lăuntrul dumneavoastră. Iar în timp ce vă deplasaţi pe o curbă, astfel încât raza vectoare descrie sectoare egale în intervale de timp egale, dumneavoastră înşivă vă raportaţi permanent la corpul central, intraţi în relaţie cu Soarele propriu. Dumneavoastră parcurgeţi pe această curbă o distanţă în timp, astfel încât vă aflaţi în permanenţă în relaţie cu Soarele. Dacă mă pot exprima antropomorf [ Nota 37 ], atunci trebuie să spun în felul următor: Trebuie să băgaţi de seamă în permanenţă să nu o luaţi înainte sau să aveţi o mişcare de alunecare, astfel încât raza dumneavoastră vectoare să nu mai poată descrie o suprafaţă suficient de mare. Punctul exterior, care se mişcă pe elipsă, trebuie să se găsească mereu în raport just faţă de Soare. Aici (legea întâi), mişcarea pe care o executaţi dumneavoastră înşivă este caracterizată absolut liniar în spaţiu. În cea de-a doua lege este caracterizat raportul dumneavoastră faţă de Soare. Şi dacă trecem la legea a treia avem, sub forma unei trăiri interioare, raportul existent cu celelalte planete şi relaţia dumneavoastră cu aceste planete. În cea de-a treia lege a lui Kepler este exprimată această relaţie vie. În concluzie, nu trebuie să căutăm doar în interiorul omului procesele care ne conduc din nou la cosmos, ci putem face acest lucru şi dacă interiorizăm elementul cantitativ exterior – numai să interpretăm corect ceea ce simbolizează matematic procesele cosmice – deoarece aici chiar omul trăieşte matematica, el însuşi se situează în centrul acestei matematici vii.

Mâine vom vorbi în continuare despre aceasta.