Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ASTRONOMIA ŞI ŞTIINŢELE NATURII

GA 323


CONFERINŢA a VI-a

Stuttgart, 6 ianuarie 1921

Din discuţiile de până acum aţi putut observa că problema care se pune este să găsim o cale prin care să explicăm fenomenele din natură, care să iasă din tiparul raţionalist-matematic. Bineînţeles, nu se pune nicidecum problema de a contesta valoarea matematicului – aceasta reiese din întregul spirit al celor discutate aici –, ci de a scoate în evidenţă faptul că aplicând reprezentările matematice la spaţiul ceresc, pe de o parte, şi la fenomenele embriologice, pe de altă parte, nu putem înainta. Trebuie deci să ne croim cumva un drum către mijloacele de cunoaştere. Prin aceste conferinţe vom încerca să dovedim chiar temeinicia anumitor mijloace de cunoaştere. Voi încerca să arăt că este just ca, ceea ce se cercetează în mod curent cu privirea, sau cu prelungirea acesteia în spaţiul ceresc, să fie cercetat pe o bază mai largă, aşa încât să facem ca omul întreg să devină un reactiv pentru ceea ce vrem să aflăm în legătură cu fenomenele cereşti. Astăzi voi încerca să arăt, sau măcar să sugerez, justeţea acestei afirmaţii, prin faptul că voi privi problema dintr-o cu totul altă latură, şi anume dintr-una care, în ceea ce priveşte tema noastră, unora li se va părea extrem de paradoxală. Însă motivele pentru care trebuie să abordez problema noastră chiar din acest unghi vi se vor dezvălui singure.

Dacă urmărim evoluţia omenirii pe Pământ rezultă ceva ce de fapt ne trimite la geneza fenomenelor cereşti. Altfel ar trebui să presupunem, şi desigur nu este cazul, că procesele extraterestre nu au nici o influenţă asupra oamenilor, respectiv asupra evoluţiei omenirii. Aceasta desigur nu o va face nimeni, cu toate că unii vor supraestima această influenţă, iar alţii o vor subestima. De aceea poate părea just chiar, cel puţin din punct de vedere metodologic, să ne punem întrebarea: Ce anume din evoluţia omenirii ne poate îndrepta pe căi care duc afară, în spaţiile cereşti? Nu vom analiza pentru început faptele spiritual-ştiinţifice, ci acele fapte pe care fiecare le poate culege empiric din istorie.

Dacă privim în decursul evoluţiei omenirii domeniul în care se dezvoltă gândurile oamenilor, capacitatea lor de cunoaştere, unde deci raportul reciproc şi relaţia omului cu cosmosul se manifestă în modul cel mai sublimat, atunci, după cum puteţi deduce şi din cartea mea Enigmele filosofiei [ Nota 67 ], sunteţi conduşi înapoi până la un punct de cotitură [ Nota 68 ], aflat propriu-zis doar cu câteva sute de ani înainte. Acest punct a fost invocat mereu de mine, ca unul din cele mai importante momente din ultima fază de evoluţie a omenirii. El se situează în secolul al XV-lea. Desigur, este doar o localizare aproximativă. Avem în vedere perioada de mijloc a Evului Mediu şi, desigur, doar un aspect din evoluţia omenirii, acela care se referă la omenirea civilizată.

Niciodată nu se apreciază suficient de exact valoarea acestei cotituri care a intervenit în dezvoltarea facultăţilor de gândire şi de cunoaştere ale omenirii din acea epocă. Într-o vreme a existat, în special la filosofi şi la cei care sunt înrudiţi cu ei în felul de a vedea lumea, o adevărată repulsie tocmai faţă de înţelegerea acelei perioade din evoluţia civilizaţiei europene care s-ar putea numi perioada scolasticii, în care au fost scoase la suprafaţa cunoaşterii omeneşti întrebări importante. Aceste întrebări, dacă le privim puţin mai cu atenţie, simţim că nu izvorăsc pur şi simplu dintr-o deducţie logică, în care ele erau înveşmântate în Evul Mediu, ci din substraturi profunde ale fiinţei omeneşti. Nu trebuie să ne amintim decât o întrebare foarte profundă pe care şi-a pus-o cunoaşterea umană, şi anume cea despre realism şi nominalism [ Nota 69 ]. Sau putem pur şi simplu să ne amintim ce a însemnat, de fapt, în evoluţia spirituală a Europei apariţia acelei dovezi privind existenţa lui Dumnezeu, aşa-numita demonstraţie ontologică a existenţei lui Dumnezeu [ Nota 70 ], în care pornindu-se de la noţiune se voia să se ajungă chiar la o dovadă, o confirmare a existenţei lui Dumnezeu. Amintiţi-vă ce semnificaţie are cu adevărat aceasta pentru întreaga evoluţie a cunoaşterii umane. Atunci, în substratul cel mai adânc al întregii fiinţe umane, s-a produs o tulburare, o frământare. Faptul se exprimă doar în conştienţa cea mai deplină, prin deductiile care se cultivă aici. În acea vreme oamenii nu erau aşa siguri dacă noţiunile, reprezentările pe care şi le formau, mai constituie şi ceva real, atunci când sunt îmbrăcate în cuvinte, sau dacă ele nu sunt decât o exprimare formală a stărilor de fapt exterioare, senzoriale. Nominaliştii văd în noţiunile generale pe care şi le formează omul o exprimare formală, care nu are nici o însemnătate pentru realitatea exterioară, şi care oferă doar o posibilitate ca oamenii să se descurce, să se orienteze în hăţişurile lumii exterioare. Realiştii, dimpotrivă – expresia avea o altă conotaţie atunci decât acum –, pretindeau a găsi în noţiunile generale ceva real, ceva real interior în care ei trăiesc, nu doar simple concepte despre lume sau nişte scheme abstracte.

În conferinţele mele, ţinute mai mult pentru publicul larg, am pomenit adesea că vechiul meu prieten Vincenz Knauer [ Nota 71 ] atrăgea atenţia asupra acestor probleme. El era – aş zice – din cap până în picioare un realist, un fel de scolastic întârziat. El nu voia desigur să fie aşa, dar aşa era, cel puţin în problemele de teoria cunoaşterii – şi de aceea în cartea sa, oricum foarte interesantă, despre Probleme de bază în evoluţia filosofiei de la Thales până la Robert Hamerling şi rezolvarea lor parţială spunea: Ei da, nominaliştii afirmă că noţiunea generală de „miel“ nu ar fi nimic altceva decât un concept născut în spiritul omenesc, iar noţiunea de „lup“ tot un concept născut în spiritul omenesc; că deci în miel şi în lup doar materia ar fi altfel structurată. Ea s-ar sintetiza o dată sub forma schemei de miel, altă dată sub forma schemei de lup. – Şi el îşi exprima părerea că ar trebui, măcar o dată, să încercăm să nu-i mai dăm unui lup altă hrană decât miel; după un anume timp materia din lup va fi cea de miel, dar el nu şi-ar abandona natura de lup! Deci această natură de lup, exprimată prin noţiunea generală de „lup“, trebuie să fie ceva real.

Deci, chiar şi numai faptul că a putut să apară problema cu privire la dovada lui Dumnezeu, numită, şi demonstraţia ontologică, este deja o mărturie că în natura omenească a avut loc o mişcare profundă. În fond, înainte de a se născoci această dovadă ontologică a lui Dumnezeu nici unui om nu i-ar fi trecut prin minte să demonstreze existenţa lui Dumnezeu, acest lucru fiind de la sine înţeles. Abia în apropierea acelui moment, în care această evidenţă nu mai trăia în oameni, a fost nevoie de o dovadă. Dacă un lucru este de la sine înţeles pentru cineva, el nu mai are nevoie să fie demonstrat. Deci oamenii au pierdut ceva ce până atunci trăia în ei ca o certitudine, şi în ei s-a cuibărit ceva ce a pus spiritul [ Nota 72 ] pe o cu totul altă traiectorie şi i-a creat cu totul alte necesităţi. Aş putea să mai citez încă multe exemple, care să vă arate – cum grano-salis, să zicem – cum tocmai pe treapta cea mai de sus a evoluţiei gândirii şi cunoaşterii umane s-a produs în această perioadă a Evului Mediu o tulburare în natura umană.   

Dacă presupunem – lucru care nu poate fi tăgăduit – că există o legătură între ceea ce se petrece în om şi fenomenele extraterestre, sau fenomenele cereşti (pentru început doar în general, aspectele mai speciale o să ne preocupe după aceea), atunci putem să ne întrebăm – pentru început doar să ne întrebăm, deoarece nu vrem să procedăm decât cu mare precauţie în discuţiile noastre: Cum se plasează în evoluţia pământească, care după aceea probabil şi ea ne va conduce de asemenea afară, acel lucru pe care l-au vieţuit oamenii atunci (la mijlocul Evului Mediu) pe Pământ? Se situează el într-un anume punct al evoluţiei omenirii? Am putea să facem o trimitere la ceva care să ne arate o localizare cât de cât concretă a acestui punct al evoluţiei omenirii? Ei da, aici putem indica ceva ce realmente a produs o falie adâncă în aceeaşi regiune, iată din nou aceeaşi regiune a Pământului unde s-a petrecut ceea ce am arătat acum că a avut loc în viaţa spirituală cea mai sublimată. Vedem că acel moment în care omenirea a fost astfel răvăşită se află exact la mijloc între două extreme de timp; între două extreme în care, cu siguranţă, în regiunea în care s-a produs această tulburare, deci în acea regiune a Europei în care a avut loc acest eveniment deosebit al civilizaţiei, nu ar fi putut avea loc o activitate deosebit de intensă a speciei umane. Dacă din punctul A din figura 1 ne depărtăm cu aceeaşi distanţă în timp într-un viitor destul de îndepărtat şi într-un trecut la fel de îndepărtat, vom găsi perioade în care, pe teritoriul unde a avut loc această răscolire din secolele al XIII-lea, XIV-lea, XV-lea, exista o anumită veştejire, o moarte a civilizaţiei. Căci acolo – înainte cu aproximativ 10 000 de ani şi înapoi tot cu 10 000 de ani – vom găsi apogeul epocilor glaciare [ Nota 73 ] din aceste regiuni, care epoci glaciare cu siguranţă nu permit să se dezvolte o evoluţie deosebită a omenirii.

fig1

Dacă privim în ansamblu evoluţia acestei regiuni a Europei în mileniul al 10-lea î.Chr., deci în perioada glaciară, avem o veştejire în cultură pe care o vom regăsi aproximativ 10 000 de ani după acest punct. La mijloc, deci între cele două veştejiri din cadrul evoluţiei omenirii, se află această tulburare. Iar cine are un simţ care-i permite să analizeze evoluţia cunoaşterii umane ştie cât de puternică continuă să fie, în fond, evoluţia filosofică de astăzi sub influenţa a ceea ce a răbufnit atunci, în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, în omenire (noi avem o repulsie de a analiza tocmai acest tărâm al dezvoltării filosofice situat în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea – oamenii încă nu au ajuns să stabilească exact acest punct), influenţă care s-a impus şi pe alte tărâmuri ale civilizaţiei umane, dar care simptomatic se arată deosebit de clar în această sferă a cunoaşterii.

Această fază de dezvoltare care ni se arată la mijlocul Evului Mediu este, după cum ştiţi, de o mare incisivitate în cadrul civilizaţiei europene. Am arătat aceasta adesea în conferinţele antroposofice [ Nota 74 ]. Ea este un punct crucial. Are loc o schimbare fundamentală a caracterului evoluţiei umane, care a început propriu-zis în secolul al VIII-lea î.Chr. şi care s-ar putea numi cea mai intensă dezvoltare a intelectualismului omenesc. Ceea ce noi perfecţionăm de atunci încoace în cultura omenirii este în special dezvoltarea conştienţei Eului. Toate erorile şi toate lucrurile înţelepte pe care noi, ca omenire în general, le-am câştigat începând din Evul Mediu încoace se bazează pe această dezvoltare a Eului, pe accentul tot mai mare pus pe dezvoltarea conştienţei Eului în om, în timp ce conştienţa greacă, precum şi cea a latinilor – o vedem atât la latinii epocii propriu-zis latine, cât şi la urmaşii acestora, popoarele romane din ziua de azi – nu au pus un accent corespunzător pe dezvoltarea Eului. Chiar în limbă, în topica frazei, ei nu folosesc pronunţia clară a Eului, ci îl includ în verb. Eul nu este atât de mult scos în evidenţă. Luaţi-l pe Aristotel, Platon, mai ales pe Heraclit [ Nota 75 ], cel mai mare filosof al Antichităţii. Peste tot veţi găsi că nu Eul este scos în evidenţă, ci o abordare mai mult sau mai puţin impersonală – vă rog să nu luaţi la modul absolut exprimarea, însă ea se poate folosi relativ – a fenomenelor cosmice cu ajutorul principiului raţional, fără să se aducă atât de mult pe sine în prim-plan faţă de fenomenele cosmice, aşa cum se tinde în epoca modernă, în epoca conştienţei în care trăim astăzi. 

Să ne întoarcem acum în urmă, dincolo de secolul al VIII-lea î.Chr., în epoca pe care eu am denumit-o epoca egipteano-caldeeană – tot ce trebuie să ştiţi referitor la această epocă găsiţi în cartea mea Ştiinţa ocultă [ Nota 76 ]– în care iarăşi întâlnim o cu totul altă dispoziţie sufletească. Această epocă ca şi cealaltă epocă, ce a durat desigur, peste 2 000 de ani, ne arată că omul nu asocia între ele fenomenele exterioare cu ajutorul intelectului, ci el înţelegea lumea afectiv, prin simţire, până şi în ceea ce priveşte fenomenele cereşti. Este cu totul greşit şi nu duce la nici un rezultat intenţia de a suprapune ceea ce a existat în astronomia egipteană şi caldeeană cu acele facultăţi intelectuale de judecată existente în noi, păstrate ca un fel de moştenire din perioada greco-latină. Aici este deja necesar oarecum să ne metamorfozăm interior sufletescul, să ne transpunem în acea dispoziţie sufletească cu totul aparte, în care omul înţelegea încă lumea pe cale exclusiv afectivă, în care noţiunea încă nu se separase de senzaţie; în care omul, de exemplu, nici măcar în percepţiile senzoriale nu acorda o importanţă deosebită nuanţării lingvistice a culorii albastru [ Nota 77 ] sau violet – lucru demonstrabil din punct de vedere istorico-filologic –, în schimb pentru partea de roşu şi galben a spectrului avea o simţire foarte ascuţită. Vedem într-adevăr cum odată cu creşterea receptivităţii pentru culorile întunecate creşte şi capacitatea intelectuală de înţelegere. Această epocă merge în urmă până în mileniul 3, aproximativ, începând deci din anul 747 – sunt aproximativ 2 160 de ani – până la începutul mileniului 4. Mergând mai în urmă, în mileniile 4 şi 5, ajungem în epoca în care modul de a privi lucrurile era atât de diferit, încât fără ajutorul metodelor ştiinţei spiritului ne-ar fi extraordinar de greu să ne transpunem în felul în care omenirea privea de fapt lumea din jurul ei. Acest mod nu era o simplă simţire, ci o vieţuire, o participare cu propria trăire la evenimentele exterioare, o situate înăuntrul evenimentelor exterioare. Era ca şi cum omul se simţea încă un mădular al întregii naturi exterioare, aşa cum s-ar simţi braţul meu un mădular al organismului, în cazul în care ar avea o conştienţă.

Deci ajungem la o poziţie cu totul aparte a omului faţă de lume. Iar dacă mergem în timpurile şi mai de demult, aflăm o şi mai strânsă legătură a omului cu mediul înconjurător. Aici ne găsim însă în acele timpuri în care culturile se puteau dezvolta doar în acele locuri de pe Pământ în care condiţiile făceau posibil acest lucru; în acele timpuri, pe care le-am zugrăvit în Ştiinţa spiritului, aparţinând epocii indiene străvechi, care precede cultura Vedelor, aceasta fiind doar un ultim ecou al ei. Ne aflăm într-o epocă extrem de apropiată, fapt uimitor, de epoca în care ţinuturile noastre erau acoperite de gheaţă. Ne apropiem aici de acea epocă din evoluţia omenirii în care o cultură, de genul culturii indiene străvechi, putea să se dezvolte doar în acele locuri; în care tot ceea ce vieţuim noi astăzi, mai mult sau mai putin, în zonele temperate se afla de fapt la Ecuatorul actual. Căci clima tropicală s-a instalat abia mai târziu în India [ Nota 78 ]– aceasta rezultă clar din analiza înaintării şi retragerii gheţii –, când îngheţul din partea de nord a Pământului a dat înapoi.

Vedem deci că prin modificarea condiţiilor de pe suprafaţa Pământului se modifică corespunzător şi dezvoltarea omenirii. Numai cineva care priveşte foarte fugitiv dezvoltarea omenirii poate să creadă că reprezentările noastre, aşa cum ni le facem în domeniile cele mai diferite ale ştiinţei actuale, înseamnă ceva absolut. Acela însă care aruncă o privire mai profundă în transformarea, în metamorfoza care a avut loc în dezvoltarea spirituală a omenirii va recunoaşte fără nici un fel de dubiu că această metamorfoză va continua şi că anumite regiuni de pe Pământ, care astăzi au o configuraţie bine stabilită a vieţii lor spirituale, se îndreaptă din nou spre un fel de pustiire, care de fapt ne aşteaptă. Iar dacă luaţi cifra corespunzătoare timpului scurs din trecut până astăzi, puteţi calcula singuri cât ne mai rămâne până ce o nouă glaciaţiune va pune stăpânire în viitor pe această civilizaţie. Dar de aici puteţi vedea – presupunând, cel puţin în principiu, că vom descoperi eventual o legătură între fenomenele cereşti şi faptele petrecute în evoluţia Pământului într-o perioadă glaciară şi în ceea ce se află la mijloc – că vom avea astfel şi explicaţia celor întâmplate pe Pământ în domeniul de viaţă cel mai subtil al civilizaţiei, în viaţa de cunoaştere. Putem să raportăm această viaţă de cunoaştere chiar la condiţiile de pe Pământ. Putem spune: Simpla analiză empirică ne arată că omul este ceea ce este nu datorită condiţiilor de pe Pământ, ci datorită condiţiilor extrapământeşti.

Dacă luăm deci faptele simplist, într-un mod pur empiric – de obicei aşa se şi iau ele în ştiinţă, numai că analiza nu se extinde peste teritorii aşa de vaste –, privirea se lărgeşte, ajungând să vadă şi ea o astfel de legătură, precum cea pe care am caracterizat-o noi. Într-un fel putem vedea şi astăzi cum o anumită legătură, a raporturilor dintre Pământ şi corpurile cereşti extraterestre, provoacă un anumit specific spiritual la om. Am explicat deja asta [ Nota 79 ] în aceste conferinţe; am indicat că în zona ecuatorială există şi astăzi o altă configuraţie spirituală decât în regiunile polare. Iar dacă se cercetează ce este de fapt activ aici descoperim: este poziţia specială a Pământului faţă de Soare. Ea este cauza – probabil mai este şi altceva, vom avea ocazia să vedem, dar acum nu luăm în considerare decât lucrurile de care ne putem sluji conform reprezentărilor obişnuite –, ea este cauza pentru care în zona polară omul devine mai puţin liber faţă de organismul său. Omul iese mai puţin în afara organismului său, pentru a putea mânui liber viaţa sufletească.

Pentru a înţelege felul diferit în care oamenii zonei polare sunt cuprinşi de ceea ce la noi stă doar în fundal, să luăm numai o imagine. La noi, oamenii zonei temperate, există o alternare de scurtă durată între zi şi noapte. Gândiţi-vă ce durată are această alternare, ce durată au ziua şi noaptea cu cât ne apropiem mai mult de zona polară. Ziua se măreşte devenind parcă un an. V-am descris această acţiune în organizarea corporală, care acţionează an de an la copil [ Nota 80 ], de la naştere până la schimbarea dentiţiei. De ea nu este afectată acţiunea independentă a sufletescului, dăruit în întregime zilei scurte. În zona polară aceasta nu poate acţiona la fel. Aici se manifestă mai mult acea acţiune ce vizează anul. Se lucrează mai mult la organizarea trupească a omului. Astfel, omul nu este smuls din munca la organizarea trupească.

Dacă acum priviţi resturile sărăcăcioase care s-au salvat din cultura existentă înainte, în epoca glaciară, dacă priviri ce a fost acolo, veţi vedea cu siguranţă că atunci erau vremuri în care peste zona temperată de astăzi se întindea – vă rog să luaţi termenul doar în sensul care trebuie – o „polarizare“, în care trebuie să fi avut loc ceva asemănător celor ce se întâmplă astăzi în zonele polare. Atunci, pe o mare parte a suprafeţei Pământului se întindea doar ceea ce acum se restrânge la Polul Nord.

Vă rog să faceţi abstracţie de explicaţiile de care ne-am slujit în reprezentările de astăzi – în caz contrar nu se ajunge la fenomenul pur – şi să priviţi doar fenomenul ca atare. Astăzi pe Pămănt există oameni ai zonei tropicale, oameni ai zonei temperate, oameni ai zonei polare. Desigur că aceste zone se influenţează reciproc, în aşa fel încât în realitate fenomenul nu se prezintă la fel de pur, dar ceea ce avem aici spaţial regăsim temporal privind în urmă. Întorcându-ne în timp, ajungem la un fel de Pol Nord al evoluţiei civilizaţiei; avansând în timp avem un alt pol. Şi dacă ne imaginăm că această influenţă polară, care se manifestă la om, este în funcţie de raporturile reciproce ale Pământului faţă de Soare, va trebui să ne reprezentăm că această schimbare care s-a produs aici, această depolarizare, este legată de o modificare care a avut loc în raportul reciproc al Pământului faţă de Soare. Faptele ne fac să ne punem întrebarea: Ce s-a întâmplat aici, spre ce anume din geneza spaţiului ceresc ne trimite aceasta?

Să privim problema mai îndeaproape. Fără doar şi poate aceste condiţii sunt diferite pentru jumătatea de nord şi cea de sud a sferei pământeşti, dar aceasta nu are nici un fel de importanţă. Cel mult ne va face să ne formăm imagini corespunzătoare pentru fenomenele reale. Însă mai întâi va trebui să pornim de la faptele empirice. Şi ce ni se dezvăluie atunci aici, dacă ne apropiem de fenomene simplu, fără ipoteze, fără vreo idee preconcepută? Ce ni se dezvăluie? Va trebui să spunem: Pământul şi cele ce se întâmplă pe Pământ sunt o expresie a raporturilor cosmice, revelate în anumite ritmuri. Un fenomen care s-a petrecut aproximativ în mileniul al 10-lea înainte de naşterea creştinismului se repetă aproximativ în mileniul al 11-lea după naşterea creştinismului, iar tot ce se află la mijloc trebuie şi el, de asemenea, să se repete într-un fel. Tot ceea ce se găseşte la mijloc (între cele două glaciaţiuni) a mai fost cu siguranţă şi înainte. Aici avem un ritm, suntem trimişi cu gândul la un anume curs, care se desfăsoară ritmic.

Dacă vă îndreptaţi acum privirea spre fenomenele cereşti şi luaţi în special un fapt pe care l-am evidenţiat deja adesea în conferinţele mele [ Nota 81 ], puteţi afla cele ce urmează. Ştim cu toţii – nu vreau decât să schiţez problema – că în momentul echinocţiului de primăvară punctul vernal, sau poziţia în care răsare Soarele primăvara pe ecliptică, are o mişcare retrogradă. Ştim, de asemenea, că acest moment al echinocţiului de primăvară este astăzi în constelaţia Peştilor; înainte se afla în constelaţia Berbecului, mai înainte în constelaţia Taurului – aceasta era vremea în care la egipteni şi caldeeni se oficia în special cultul taurului –, mai înainte se afla în constelaţia Gemenilor, mai înainte în constelaţia Racului, Leului. Aici am ajuns în timp deja aproape de glaciaţiune. Şi dacă ne reprezentăm aceasta până la capăt, trebuie să spunem că acest punct vernal ajunge să retrogradeze cu o rotaţie completă pe traiectoria eclipticii. Ştim, de asemenea, că aceasta se numeşte un an platonic, marele an cosmic, şi că el are o durată de aproximativ 25 920 de ani. Putem spune deci că aceşti 25 920 de ani includ o seamă de fenomene. Aceste fenomene sunt astfel orânduite încât în cadrul lor vedem apărând o mişcare ritmică, de glaciaţiune, eră intermediară, glaciaţiune, eră intermediară. Observăm că în perioada în care omenirea este bulversată spiritual punctul vernal intră în zodia Peştilor. În perioada greco-latină, el era sub semnul Berbecului, mai înainte era sub semnul Taurului şi aşa mai departe. În Leu, respectiv Fecioară, ne aflăm aproximativ în perioada în care peste ţinuturile în care ne aflăm acum, până departe în Europa, chiar şi peste America, cobora îngheţul. Iar punctul vernal următor, când în aceste ţinuturi vom avea din nou o eră glaciară, îl vom găsi în Scorpion. Deci tot ceea ce se deapănă în cei 25 .920 de ani cuprinde ceva ritmic; ceva ritmic care, desigur, se întinde pe o durată foarte mare.

Acest ritm însă, aşa cum am mai menţionat deja adesea [ Nota 82 ], aminteşte, strict numeric vorbind, de un alt ritm. Nu vreau să mai lungim discuţia, dar dacă este vorba de ritmuri şi dacă acestea se exprimă numeric, iar numerele corespunzătoare sunt aceleaşi, avem de-a face cu aceleaşi ritmuri. Ştiţi că numărul de respiraţii ale unui om – inspiraţie şi expiraţie – este de aproximativ 18 pe minut. Calculând numărul de respiraţii pe zi, obţineţi acelaşi număr: 25 920. Aceasta înseamnă că omul în viaţa de zi cu zi arată aceiaşi timpi, acelaşi ritm cel puţin, care ni se dezvăluie în marele an cosmic, prin rotaţia completă pe care o face punctul vernal. Aceasta se întâmplă într-o zi, o zi în care omul prezintă acest ritm! Relativ la respiraţie, ziua corespunde deci anului platonic. Acum punctul vernal – deci ceva care este în legătură cu Soarele – parcurge aparent o rotaţie completă în 25 920 de ani. Dar Soarele face, de asemenea, într-o zi o rotaţie completă în 25 920 de respiraţii omeneşti. Este acelaşi tablou ca afară, în univers. Dacă deci ar exista o fiinţă – se înţelege, aşa ceva este doar o ipoteză absurdă, care nu vrea decât să aducă cumva lumină – care în fiecare an ar expira şi ar inspira o dată, această fiinţă, dacă ar trăi atât de mult, ar parcurge acest proces, pe care omul îl parcurge într-o zi, în 25 920 de ani. În orice caz, vedem cum omul reproduce în mic ceea ce, sub altă formă, are loc în marele proces cosmic.

Aceste lucruri au astăzi un impact foarte redus asupra omului, fiindcă omul nu este obişnuit să analizeze lumea prin prisma calitativului. Iar în ceea ce priveşte cantitativul, aceste lucruri care exprimă doar ritmuri nu joacă un rol aşa de mare. Aici se cer alte relaţii între numere decât cele care se exprimă în ritmuri. Din acest motiv aceste lucruri sunt mai puţin luate în considerare astăzi. Însă într-o vreme în care se resimţea mai mult legătura omului cu universul, în care ca om te simţeai mai înăuntrul fenomenelor cosmice, aceste lucruri se simţeau puternic. Şi de aceea, mergând înapoi pe firul evoluţiei omenirii dincolo de mileniile 2, 3, găsim, oriîncotro ne îndreptăm, o puternică fixaţie pentru acest an platonic. Iar în sistemul indian yoga, de care am încercat să mă apropii ieri – nu neapărat explicativ, însă lămuritor –, în care te familiarizai cu respiraţia, în care încercai să conştientizezi procesul de respiraţie, ţi se deschidea în faţa ochilor şi această legătură dintre ritmul care se desfăşoară în om, pe care omul îl trăieşte interior în respiraţie, şi marile fenomene cosmice. De aceea el vorbea de inspiraţia şi expiraţia sa şi de marea inspiraţie a lui Brahma, care cuprinde un an şi pentru care 25 920 de ani sunt o zi, o zi a Marelui Spirit.

N-aş vrea să fac o remarcă răutăcioasă, dar într-un anumit fel capeţi totuşi un respect în faţa acestei distanţe pe care oamenii o simţeau odinioară între ei şi Spiritul Macrocosmic, pe care ei îl venerau. Căci aceasta este distanţa cu care, în reprezentarea lui, omul se considera a fi sub nivelul macrocosmosului, aproximativ asemănătoare distanţei dintre o zi şi 25 920 de ani. Acest Spirit, pe care şi-l reprezenta omul atunci, era deja foarte mare, iar raportul faţă de el omul şi-l imagina realmente cu cea mai mare modestie. Şi n-ar fi lipsit de interes să comparăm cu aceasta distanţa, înţeleasă într-adevăr interior, dintre omul modern şi Dumnezeul său, cu faptul că acest om modern foarte adesea nu vede în Dumnezeu altceva decât un om, puţin idealizat.

Doar aparent toate acestea nu ţin de tema noastră; dacă vrem însă să avem în acest domeniu mijloace reale de cunoaştere, trebuie să găsim o portiţă spre alte domenii decât cele bazate pe calcul, fiindcă, aşa cum ne-au arătat însăşi legile lui Kepler şi corelaţiile dintre ele, prin calcul ajungem la valori incomensurabile şi calculul în sine ne obligă să trecem dincolo de el.