Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ASTRONOMIA ŞI ŞTIINŢELE NATURII

GA 323


CONFERINŢA a VII-a

Stuttgart, 7 ianuarie 1921

După cum aţi văzut, direcţia în care au mers aceste conferinţe a fost aceea de a găsi premisele descrierii unui tablou cosmic. Iar eu a trebuit în permanenţă să vă fac să înţelegeţi că înseşi fenomenele astronomice sunt acelea care impun necesitatea de a trece de la cantitativul simplist la calitativ. În modul de cercetare ştiinţifică modernă, influenţat puternic de ştiinţele naturii, se vede mereu tendinţa de a face abstracţie de elementul calitativ şi de a descrie chiar şi procesele din sfera calitativului prin imagini care ţin de cantitativ sau de formă, de forma rigidă vreau să spun. Căci, în fond, un mod de analiză ce ţine de formă conduce foarte uşor, absolut involuntar, la analiza formelor rigide, chiar dacă noi vrem să le considerăm mobile, mobile în sine. Şi va trebui desigur să ne punem întrebarea dacă prin construcţiile noţionale legate de forma rigidă mai putem satisface din punct de vedere gnoseologic fenomenele din spaţiul cosmic. Este imposibil să construim o imagine astronomică asupra cosmosului înainte de a răspunde la această întrebare.

Pe de altă parte, această înclinaţie spre cantitativ, în care se face abstracţie de aspectul calitativ, conduce şi spre o anumită manie de a abstractiza, care începe să devină deosebit de dăunătoare în anumite domenii din viaţa noastră ştiinţifică, fiindcă te abate de la realitate. Astăzi ne place chiar să calculăm condiţiile în care, având două surse sonore [ Nota 83 ] care emit succesiv un sunet, sunetul emis mai târziu poate fi auzit înaintea celui emis mai devreme. Pentru aceasta nu este nevoie decât de un mic amănunt, şi anume acela de a te deplasa tu însuţi cu o viteză mai mare ca a sunetului [ Nota 84 ]. Cel care rămâne cu noţiunile în sfera vieţii reale, care nu iese din realitate cu noţiunile sale, nu poate decât să renunţe a-şi mai forma noţiuni în clipa în care condiţiile de situare a omului în mediul înconjurător sunt abrogate. Nu are câtuşi de puţin sens să-ţi formezi noţiuni pentru situaţii în care nu te poţi afla. Cercetătorul spiritual, care şi el prin noţiunile sale vrea să rămână totdeauna în realitate, deci nu iese niciodată cu noţiunile sale din sfera realităţii, sau cel puţin niciodată aşa mult pentru că se întoarce mereu la realitate, trebuie să se educe pentru acest fel de a privi lucrurile. Şi de fapt toate încurcăturile cauzate de metoda modernă de construire de ipoteze provin din lipsa acestui simţ al realităţii. Am ajunge mult mai devreme la ţinta care trebuie atinsă – o concepţie despre lume care nu se bazează pe ipoteze – dacă ne-am pătrunde cu acest simţ al realităţii. Desigur că atunci trebuie să considerăm şi ceea ce ne este dat în lumea fenomenologică. Acest lucru nu se face astăzi în realitate. Dacă am privi fenomenele fără prejudecată, ar rezulta o cu totul altă imagine asupra lumii decât aceea existentă de multe ori astăzi în viaţa ştiinţifică, imagine din care se trag tot felul de concluzii şi consecinţe care nu duc la nimic, deoarece ele aşază o nerealitate peste alta şi sfârşesc în sisteme ideatice pur ipotetice.

Pornind de la acest fapt şi de la cele expuse aici ieri, voi încerca să dezvolt unele noţiuni, care aparent nici ele nu sunt în legătură cu tema noastră dar, aşa cum veţi vedea pe pareursul conferinţelor care urmează, sunt necesare tocmai pentru a construi o imagine a cosmosului. În cele ce urmează voi analiza cele prezentate ieri sprijinindu-mă pe fenomenele caracteristice glaciaţiunilor şi celorlalte perioade ale evoluţiei Pământului. Să începem de această dată dintr-o cu totul altă perspectivă. Viaţa noastră cognitivă se compune din impresiile senzoriale date şi din acele plăsmuiri, dacă mă pot exprima astfel, care iau naştere în timp ce prelucrăm impresiile senzoriale. Din această cauză noi împărţim cunoaşterea în viaţă de percepţie senzorială şi în viaţă de reprezentare propriu-zisă. Fără a construi mai întâi aceste două noţiuni, noţiunea de percepţie senzorială neprelucrată încă şi noţiunea de percepţie senzorială prelucrată interior şi devenită reprezentare nu ne putem apropia de realitatea existentă în acest domeniu. Acum se pune problema de a înţelege, fără idei preconcepute, care este deosebirea propriu-zisă dintre viaţa în sfera de cunoaştere când aceasta este străbătută de percepţii senzoriale şi atunci când ea este sferă de reprezentare pură. Aici se pune problema să putem observa nu numai în sfera în care lucrurile se înşiruie unul după altul, aşa cum se obişnuieşte astăzi, ci şi în sfera în care lucrurile se apropie de noi diferit, conform intensităţii şi calităţii lor.

Dacă comparăm sfera percepţiilor senzoriale – în măsura în care suntem în ea – cu viaţa de vis, vom observa desigur o deosebire calitativă importantă. Trebuie să observăm şi această deosebire. Altfel se prezintă însă situaţia dacă luaţi viaţa de reprezentare în sine, când priviţi doar calitatea vieţii de reprezentare în ansamblu, fără a intra acum în conţinutul acesteia. Conţinutul vieţii de reprezentare induce în eroare în mare măsură, fiindcă este străbătut de reminiscenţele din viaţa senzorială. Dacă însă faceţi abstracţie de ceea ce conţine efectiv viaţa de reprezentare şi observaţi viaţa de reprezentare a omului doar din punct de vedere calitativ, nu veţi putea face o deosebire între viaţa de reprezentare propriu-zisă şi viaţa de vis. Viaţa noastră diurnă este de aşa natură, încât în formarea de reprezentări, în ceea ce este prezent în câmpul nostru de conştienţă atunci când ne deschidem simţurile în afară şi prin aceasta suntem activi interior formându-ne reprezentări, există aceeaşi activitate interioară ca atunci când visăm, iar ceea ce apare în plus în această vieţuire de vis este condiţionat din punct de vedere al conţinutului de percepţia senzorială. Prin aceasta ajungem să înţelegem faptul că viaţa de reprezentare a omului este localizată mai adânc în interior decât viaţa senzorială. Organele noastre senzoriale sunt astfel implantate în organismul omenesc, încât procesele resimţite prin intermediul lor se separă destul de puternic de restul vieţii organice (fig. 1). Viaţa senzorială, dacă ar fi să o reprezentăm pur obiectiv, am figura-o mai degrabă ca o pătrundere, de forma unui golf, a lumii exterioare în organismul nostru, decât ca ceva înconjurat de organismul nostru. Conform stării de fapt observate, cel mai corect este să spunem: Prin ochi noi vieţuim o penetrare în formă de golf a lumii exterioare; prin această separare a organelor de simţ noi vieţuim concomitent sfera lumii exterioare. Cel mai reprezentativ organ senzorial din noi este cel mai puţin legat de organizarea internă. Dimpotrivă, tot ceea ce se manifestă în viaţa de reprezentare este strâns legat de organizarea noastră internă. În procesul de reprezentare avem deci un alt element al vieţii noastre de cunoaştere decât în procesul de percepţie senzorială. Vă atrag atenţia cu această ocazie că în toate situaţiile eu iau aceste procese aşa cum se află ele în stadiul actual de dezvoltare al omenirii.

fig.1

Acum, dacă priviţi încă o dată ceea ce v-am spus ieri referitor la evoluţia cunoaşterii de la o epocă glaciară la altă epocă glaciară, veţi vedea retrospectiv cum toată această avalanşă de percepţii senzoriale şi viaţă de reprezentare au suferit o modificare începând cu ultima epocă glaciară. Iar dacă aţi înţeles bine felu1 în care am înfăţişat ieri, privind înapoi, metamorfoza vieţii de cunoaştere, veţi putea spune: De fapt, imediat după retragerea epocii glaciare viaţa cognitivă omenească a pornit de la calităţi ce au fost vieţuite în cu totul alt fel decât astăzi. Dacă vrem să căpătăm o reprezentare mai precisă, mai concretă despre aceasta, trebuie să spunem următorul lucru: În viaţa noastră de cunoaştere a pătruns tot mai mult ceva ce ne parvine prin simţuri şi a dispărut tot mai mult ceea ce nu ne parvine prin intermediul simţurilor, ceva pe care noi îl posedam odinioară printr-o convieţuire de un cu totul alt gen cu lumea exterioară. Însă acest caracter de convieţuire cu lumea exterioară de un cu totul alt gen îl au şi reprezentările noastre. Ele au caracterul confuz al vieţii de vis, dar mai cu seamă au specific faptul că în ele vieţuim dăruirea mai mare faţă de mediul înconjurător, caracteristică stării de vis. În viaţa de reprezentare noi nu ne deosebim, de fapt, de mediul înconjurător. În viaţa de reprezentare noi ne abandonăm lumii înconjurătoare. Ne separăm de lumea care ne înconjoară doar prin intermediul percepţiei senzoriale. Ceea ce s-a întâmplat de la ultima epocă glaciară încoace, ceea ce s-a dezvoltat concomitent cu însăşi creşterea capacităţii de cunoaştere a omului a fost o trezire continuă a Eului, a conştienţei de sine.

La ce ne referim deci – nu este vorba de ceva ipotetic, ci de o simplă urmărire a evenimentelor – atunci când ne întoarcem în evoluţia Pământului dincolo de ultima epocă glaciară? Ne întoarcem la o viaţă sufletească a omului, mai pronunţat visătoare, ce-i drept, dar mai înrudită cu viaţa noastră de reprezentare decât cu viaţa senzorială. Dar acum viaţa de reprezentare este mai strâns legată de organizarea noastră internă decât viaţa senzorială. Deci ceea ce se exprimă în viaţa de reprezentare se va exprima mai mult în organizarea internă decât în afara acestei organizări. Prin aceasta însă, dacă luaţi şi ceea ce am expus în ultimele zile, suntem conduşi de la influenţele zilei la influenţele anului din lumea înconjurătoare, fiindcă, aşa cum v-am arătat, influenţele zilei sunt cele care formează imaginea noastră despre cosmos, iar influenţele anului sunt tocmai cele care modifică organizarea noastră internă. Deci, dacă privim înapoi, spre ceea ce se desfăşoară înăuntrul omului, suntem conduşi de la vieţuirea sufletească la vieţuirea corporală, organică.

Cu alte cuvinte, înainte de ultima epocă glaciară, tot ceea ce se baza pe schimbarea anuală avea o influenţă mai mare asupra omului decât o are acum, după ultima epocă glaciară. Încă o dată deci, în om avem un reactiv pentru aprecierea influenţelor care ne vin din jurul Pământului. Şi abia după ce avem toate acestea putem să ne facem reprezentări despre raporturile existente între Pământ şi corpurile cereşti înconjurătoare, inclusiv raporturile de mişcare. Căci trebuie să pornim în special de la instrumentul cel mai sensibil, de la omul însuşi, dacă vrem să studiem mişcările cerului. Pentru aceasta însă trebuie să cunoaştem în primul rând omul, trebuie să putem separa efectiv ceea ce ţine de un domeniu al realului, domeniul influenţelor diurne, de alt domeniu al realului, domeniul influenţelor anuale.

Celor ce s-au preocupat ceva mai serios cu antroposofia, vreau să le amintese doar cum am descris condiţiile de pe vechea Atlantidă [ Nota 85 ], din punctul de vedere a ceea ce exista înainte de ultima eră glaciară. Ei vor vedea cum acolo se descrie într-un alt mod, deci prin contemplare interioară directă, ceva de care te apropii pur intelectual, aşa cum o facem noi acum când încercăm să ne descurcăm printre realităţile din lumea înconjurătoare. Întâlnim astfel, dacă mergem înapoi, o interacţiune a Pământului cu ambianţa cerească ce l-a condus pe om la viaţa de reprezentare, care ulterior s-a metamorfozat, din aceasta rezultând viaţa senzorială de astăzi – desigur nu viaţa senzorială ca atare, ci tipul actual.

Trebuie să facem acum o diferenţiere mai subtilă. Este just: la ceea ce numim propriu-zis conştienţa de sine, conştienţa Eului, ajungem abia în momentul trezirii. În clipa în care ne trezim, conştienţa de sine străluminează în noi. Deci cea care ne dă conştienţa de sine este relaţia cu lumea înconjurătoare, în care intrăm atunci când începem să ne folosim simţurile. Dar dacă analizăm în realitate ceea ce străluminează în noi, vom ajunge fără doar şi poate să spunem: Dacă viaţa de reprezentare ar fi rămas pur şi simplu la calitatea vieţii de vis şi ar fi străluminat numai viaţa senzorială, în reprezentarea noastrâ ar fi lipsit ceva. Am fi ajuns doar la nişte noţiuni asemănătoare oarecum noţiunilor izvorâte din fantezie – nu identice, ci doar asemănătoare –, dar nu la acele noţiuni bine conturate, de care avem nevoie pentru viaţa exterioară. Odată cu viaţa senzorială în noi curge deci ceva care conferă imaginilor noastre obişnuite de cunoaştere contururi precise. Acest ceva ni-l dă lumea exterioară. Dacă lumea exterioară nu ne-ar da aşa ceva, atunci prin acţiunea conjugată a impresiilor senzoriale şi a efectelor de reprezentare noi nu am fi ajuns să dezvoltăm decât o viaţă de fantezie; nu am fi avut viaţa diurnă precis conturată de azi.

Dacă comparăm acum fenomenele între ele în sensul lui Goethe – sau chiar în sensul mai abstract în care s-a exprimat Kirchhoff mai târziu [ Nota 86 ]–, ne mai poate apărea şi altceva. Aici trebuie să mai fac în orice caz o precizare: astăzi este ceva curent să se vorbească despre o fiziologie a simţurilor şi pe această bază să se construiască tot felul de psihologii ale simţurilor. Cine aprofundează faptele în lumina reală nu poate găsi nimic care să corespundă realităţii, nici în aceste fiziologii ale simţurilor, nici în aceste psihologii ale simţurilor, căci simţurile noastre sunt atât de diferite între ele încât într-o fiziologie a simţurilor care le tratează pe toate global [ Nota 87 ], nu avem decât o imagine extrem de abstractă. De asemenea, nu mai răzbate la lumină decât o sărăcăcioasă şi foarte îndoielnică fiziologie şi psihologie a simţului pipăitului, care apoi este pur şi simplu extrapolată, prin analogii, la celelalte simţuri. Cel care caută în acest domeniu ceva care să fie conform cu realitatea, are nevoie pentru fiecare simţ de o fiziologie aparte şi de o psihologie aparte.   

Dacă presupunem aceasta, deci dacă devenim conştienţi de acest lucru, atunci putem să spunem, bineînţeles cu rezerva de rigoare, şi altceva: Să privim, de exemplu, ochiul omenesc. El este unul dintre acele organe care ne transmit impresii din lumea exterioară, impresii senzoriale, însoţite de ceva ce conturează într-un anumit fel aceste impresii senzoriale. Aceste impresii ale ochiului sunt la rândul lor legate de ceea ce prelucrăm interior, pentru a deveni reprezentări. Să separăm acum metodic aspectul care stă la baza conturării precise, acel lucru care ridică reprezentările noastre de la stadiul de pure fantezii la reprezentări precis conturate. Să separăm acest lucru de ceea ce ar acţiona atunci când nu întâlnim această conturare precisă şi ne-am afla într-o viaţă de fantezie. Prin tot ceea ce vieţuim cu ajutorul organelor senzoriale şi prin ceea ce face interior din ele facultatea noastră de reprezentare ne-am afla într-un fel de viaţă de fantezie. Această viaţă capătă contururi precise prin intermediul lumii exterioare, prin ceva care, într-un fel, se află într-un raport reciproc cu ochiul nostru. Şi acum să privim în jurul nostru. Să extrapolăm ceea ce am descoperit astfel pentru ochi asupra omului în ansamblu, să investigăm complet empiric acest aspect la omul luat în ansamblu. Unde găsim ceva care ne întâmpină la fel, dar într-o manieră metamorfozată? O găsim în procesul de fecundare. Raportul reciproc al omului în ansamblu, dacă ne referim la organismul femeiesc, faţă de mediul înconjurător este, metamorfozat, acelaşi cu raportul ochiului faţă de mediul înconjurător. Aceluia care vrea să aprofundeze aceste lucruri, îi apare evident – transpus însă în plan material – că viaţa femeiască este viaţa de fantezie a universului, iar viaţa bărbătească este cea care dă contururile, cea care transformă această viaţă indefinită într-una definită, conturată. Iar în văz, dacă îl luăm asa cum am făcut-o astăzi, nu avem altceva decât metamorfoza procesului de fecundare, şi viceversa.

Atâta timp cât nu vrem să aprofundăm aceste lucruri va fi imposibil să ajungem la reprezentări utile în ceea ce priveşte universul. Îmi pare rău că nu pot decât să indic nişte lucruri, dar prin conferinţele de faţă nu vreau să ofer decât un impuls. Ceea ce mi-am propus de fapt pentru aceste conferinţe este ca în final fiecare dintre dumneavoastră să continue să lucreze cât mai mult posibil în direcţiile arătate de mine. Nu doresc decât să indic aceste direcţii. Ele pot fi urmate în oricare parte dorim. Astăzi există nenumărate posibilităţi de a îndrepta metodele de cercetare în direcţii noi, dar ceea ce s-a obişnuit până acum a fi practicat în cantitativ, va trebui de acum încolo să fie practicat în calitativ. Ceea ce prelucrăm astfel cantitativ, întâi îl elaborăm – matematica este cel mai bun exemplu, foronomia este un alt exemplu [ Nota 88 ]–, apoi căutăm din nou în realitatea empirică. Dar pentru ca matematica şi foronomia să se suprapună din punct de vedere empiric cu realitatea mai avem nevoie şi de altceva. Trebuie să ne apropiem de realitatea empirică cu un conţinut mai bogat decât doar cel matematic sau foronomic. Dacă venim spre lume doar cu ipotezele foronomiei şi matematicii nu vom afla nimic altceva decât mecanici cosmice şi evoluţioniste, în aranjamente foronomice şi matematice. Dar dacă şi cercetarea experimentală o pornim de la alte structuri [ Nota 89 ] decât cele matematice şi foronomice vom găsi în lume altceva.

Deci înaintea ultimei ere glaciare încă nu intervenise acea diferenţiere dintre viaţa senzorială omenească şi viaţa omului în ansamblu, viaţa organică în ansamblu; aici exista încă o viaţă organică mult mai sintetică, mai unitară a omului. De la ultima epocă glaciară încoace am trăit, în ceea ce priveşte viaţa omenească organică, o adevărată analiză. Acest lucru ne arată că trebuie să gândim altfel relaţia Pământului faţă de Soare înaintea ultimei epoci glaciare şi după ultima epocă glaciară. Pentru a putea ajunge treptat la reprezentări imagistice despre univers, în interdependenţa lui cu Pământul şi omul, trebuie să pornim de la astfel de ipoteze.

Dar aceasta vă îndreaptă spre o altă direcţie şi vă face să lansaţi întrebarea dacă, pentru felul nostru de a privi lumea, mai putem utiliza spaţiul euclidian. Am numit spaţiu euclidian – denumirea nu are importanţă – spaţiul caracterizat prin trei direcţii fixe, perpendiculare una pe cealaltă. Aceasta este chiar un fel de definiţie a spaţiului euclidian. Aş putea să-l mai numesc şi spaţiul kantian, căci ceea ce arată Kant este dat în ipoteza că avem de-a face cu trei direcţii fixe, perpendiculare una pe cealaltă, care nu pot culisa. În legătură cu acest spaţiu euclidian, sau kantian cum îi spun eu, trebuie, de asemenea, să ne punem neapărat întrebarea: Corespunde el unei realităţi sau este o imagine a intelectului, o abstracţiune? S-ar putea ca acest spaţiu fix să nici nu existe. Vă rog însă să vă gândiţi că atunci când practicăm geometria analitică pornim chiar de la ipoteza că putem considera axele x, y, z imobile în sine şi că prin aceasta, rigidizând simplu axele x, y, z în sine, noi acoperim o anumită realitate. Dacă în sfera realităţii n-ar exista nicăieri acel lucru care să ne permită să presupunem fixe cele trei axe ale sistemului de coordonare din geometria analitică obişnuită, atunci toată matematica noastră euclidiană nu ar fi altceva decât un fel de apropiere de realitate, un mijloc comod de a cuprinde această realitate, dar care în fond nu se pretează a fi aplicat la sfera realităţii şi să ne spună ceva cu privire la această realitate.

Acum se pune întrebarea dacă găsim undeva argumente în sprijinul afirmaţiei că spaţiul euclidian nu poate fi fixat de fapt în aceste coordonate rigide. Aici, fără îndoială, ajung la ceva care ridică cele mai mari probleme pentru majoritatea oamenilor din ziua de astăzi, tocmai din cauză că ei nu gândesc conform cu realitatea; pentru că ei cred că poţi continua să te laşi târât de hăţurile noţiunilor în tot felul de deducţii, raţionamente logice, matematizări şi aşa mai departe. Este exact ceea ce trebuie să învăţăm vizavi de tendinţele ştiinţifice din ziua de azi: să gândim pornind de la realitate; să nu ne permitem absolut deloc să ne formăm vreo imagine, fără a verifica dacă este cel puţin în concordanţă cu realitatea. Când intrăm în concret, trebuie să cercetăm dacă nu există realmente ceva de genul unei determinări calitative a spaţiului. Ştiu că reprezentările pe care le dezvolt acum vor întâmpina cea mai mare rezistenţă, dar nu este posibil altfel decât să atrag atenţia asupra acestor lucruri. Vedeţi dumneavoastră, când privim teoria evoluţionistă, felul cum a pătruns ea din ce în ce mai mult în epoca modernă pe tărâmul ştiinţific, vedem că erau anumite cercuri – timpurile sunt într-o oarecare măsură depăşite, dar aşa era până nu demult – în care se obişnuia să se extindă această teorie evoluţionistă şi asupra astronomiei [ Nota 90 ] şi să se vorbească şi aici de selecţie, aşa cum s-a încetăţenit pentru organisme în darwinismul radical. A început să se vorbească şi aici, referitor la geneza corpurilor cereşti, de un fel de selecţie, astfel că ceea ce ni se înfăţişează acum drept structură solar-planetară [ Nota 91 ] s-ar fi născut prin selecţie din tot ceea ce s-a separat atunci. Dar şi această teorie a fost înlocuită. Într-o vreme era obiceiul ca orice apărea într-un anumit domeniu al realităţii să se extrapoleze, dacă era posibil, la întregul univers.

Aşa s-a ajuns, prin cercetările asupra morfologiei omului, a fiziologiei lui şi aşa mai departe, ca omul să fie plasat la capătul şirului evoluţionist animal. Acum problema care se pune este dacă printr-o astfel de cercetare putem cuprinde efectiv totalitatea organizării omeneşti. Trebuie să reflectăm bine că printr-o astfel de cercetare ceva, care din punct de vedere empiric trebuie să ne apară absolut esenţial, este lăsat pur şi simplu deoparte. Am putut vedea pe haeckelieni, care au ajuns să numere câte oase, câţi muşchi are omul şi câţi animalele superioare. Dacă se numără aşa, nu avem altceva de făcut decât să-l aşezăm pe om la capătul şirului evoluţionist animal. Dar cu totul altceva este atunci când realizăm că linia coloanei vertebrale a omului are o poziţie verticală, iar cea a animalului în general una orizontală. Faptul acesta este exprimat exterior aproximativ, dar nu mai puţin clar. Acolo unde există o excepţie pentru un anumit animal, atunci chiar această abatere de la regulă, cercetând-o empiric foarte atent, ne arată că prin ea, adică prin îndreptarea pe verticală a coloanei vertebrale, se produc şi modificări care au o anumită importanţă. În principal trebuie remarcată această deosebire caracteristică dintre om si animal, care constă în aceea că linia coloanei vertebrale la om este pe direcţia razei pământeşti, pe verticală, în timp ce linia coloanei vertebrale la animal merge paralel cu suprafaţa Pământului. Când vă referiţi la forma sau formaţiunea animală sau la cea umană, prin aceasta aveţi indicate fenomene spaţiale diferenţiate clar în sine. Când pornim de la ceva concret nu avem voie să privim în acelaşi fel orizontala şi verticala. Vreau să spun că dacă ne transpunem în spaţiul real şi observăm ce se întâmplă în acest spaţiu nu putem considera orizontala şi verticala echivalente.

Dar faptul acesta are drept consecinţă şi altceva. Priviţi forma animală şi priviţi forma umană. Să luăm întâi forma animală. Vă rog să completaţi, pentru capacitatea dumneavoastră de conceptualizare, ceea ce vă voi expune acum printr-o analiză metodică a unui schelet de mamifer oarecare. Cercetările care se întreprind în această direcţie sunt întotdeauna prea puţin concrete, ceea ce înseamnă că se îndreaptă mult prea puţin asupra realităţii. Dacă analizaţi scheletul – acum mă voi opri la schelet, dar ceea ce vreau să spun despre schelet este valabil într-o măsură şi mai mare în ceea ce priveşte celelalte părţi ale organizării animale şi omeneşti –, dacă observaţi deci scheletul unui animal, uitaţi-vă la diferenţierea care există în scheletul cutiei craniene; uitaţi-vă la această diferenţiere din cadrul cutiei craniene şi comparaţi-o cu celălalt pol, al animalului! Dacă interior veţi proceda într-adevăr morfologic, veţi vedea concordanţe caracteristice şi deosebiri caracteristice. Aici avem o direcţie de cercetare care trebuie urmărită mai îndeaproape, fiindcă trebuie recunoscut ceva care îl face pe om să coboare mai profund în realitate decât se obişnuieşte astăzi.

Prin natura acestor conferinţe eu nu pot decât să indic nişte fapte, şi să trec într-o anumită măsură peste verigile intermediare; trebuie deci să apelez la intuiţia dumneavoastră şi să presupun că între două conferinţe vă ordonaţi aceste fapte, pentru a putea vedea cum se leagă una cu cealaltă. Altminteri, în cele câteva conferinţe pe care le pot ţine, nu aş mai ajunge la nici un rezultat.

fig.2

Vreau să indic, schematic doar, cum se compune organizarea animală (vezi fig. 2). Dacă vă întrebaţi: De unde provine de fapt deosebirea caracteristică dintre anterior şi posterior? ajungeţi, după ce aţi examinat nenumărate verigi intermediare, la ceva foarte curios. Ajungeţi să corelaţi diferenţierea anteriorului cu acţiunile Soarelui. În figura 3, în dreapta, pe partea însorită aveţi Pământul şi animalul. Presupuneţi apoi că animalul ajunge într-un fel oarecare pe partea cealaltă, opusă (marginea din dreapta); şi în acest caz razele solare acţionează asupra animalului, dar Pământul se interpune. O dată puteţi vorbi deci de acţiunea directă a razelor solare asupra animalului, altă dată, atunci când se interpune Pământul, când razele Soarelui trebuie să traverseze întâi Pământul, vorbiţi de acţiunea indirectă a razelor solare asupra animalului. Dacă expuneţi animalul acţiunii directe a Soarelui, veţi obţine capul; dacă expuneţi animalul razelor solare care mai întâi au traversat Pământul, veţi obţine polul opus al capului. Trebuie să cercetaţi craniul ca pe un produs al acţiunii directe a Soarelui. Formele, morfologia polului opus trebuie cercetate ca rezultate ale acţiunii razelor solare în faţa cărora s-a interpus Pământul, al razelor solare indirecte. Morfologia animalului ne arată deci un raport reciproc între Pământ şi Soare. Condiţiile preliminare care ne permit să recunoaştem raporturile reciproce dintre Pământ şi Soare noi trebuie să le creăm din ceea ce se dezvoltă în animal, nu din ceea ce putem vedea cu ochiul liber sau cu ochiul înarmat cu instrumente optice.

fig.3

Gânditi-vă acum că coloana vertebrală a omului este rotită cu un unghi drept faţă de cea a animalului, ceea ce face ca, în plus, să intervină o modificare esenţială a acestor acţiuni; că, în fond, în om avem cu totul alte influenţe dinspre Soare decât în cazul animalului; că ceea ce acţionează în om trebuie prezentat conform unei rezultante (fig. 4). Cu alte cuvinte, dacă reprezentăm simbolic linia paralelă cu suprafaţa Pământului din figura 3, ce reprezintă fie o acţiune directă fie una indirectă a Soarelui, prin orizontala din figura 4, atunci trebuie să avem în vedere că aici acţionează şi o verticală. Doar după ce am ridicat rezultanta obţinem acel lucru care acţionează în om. Cu alte cuvinte dacă pentru plăsmuirea formei animale a trebuit să luăm ca punct de plecare fie rotaţia Soarelui în jurul Pământului, fie mişcarea Pământului în jurul propriei lui axe, atunci pentru plăsmuirea omului suntem siliţi să atribuim Pământului, respectiv Soarelui, şi o altă mişcare, care se întâlneşte cu prima, cea care se află la baza alcătuirii animale şi are ca efect o rezultantă. Asta înseamnă că pe baza a ceea ce se exprimă în om şi în animal trebuie să ajungem să descoperim cauza eventualelor mişcări reciproce ale corpurilor cosmice. Va trebui ca observaţiile astronomice să le scoatem din lucruri ce pot fi urmărite prin contemplare directă, chiar dacă în acest scop procedăm cu ajutorul telescopului, al calculului sau al mecanicii. Trebuie să adoptăm astronomia la ceea ce se exprimă în acest instrument sensibil care este organizarea corporală, căci, evident, forţele care acţionează formator în animal, care acţionează formator în om, ne indică mişcări ce se petrec în spaţiul cosmic.

fig.4

Să rămânem acum în sfera unui fel de matematică calitativă. Cum ar trebui să metamorfozăm reprezentarea atunci când trecem de la animal la plantă? Din cele două direcţii indicate nu putem folosi nici una. Ce-i drept, poate părea că poziţia verticală a plantei este în aceeaşi situaţie cu poziţia verticală a coloanei vertebrale a omului. Pentru spaţiul euclidian – spaţiul euclidian nu în figuralitatea sa, ci în imobilismul său – aşa şi este. Deci acesta este cazul pentru spaţiul euclidian, dar nu aşa trebuie să se întâmple pentru spaţiul care nu este rigid în sine, ci mobil, în care dimensiunile sunt în aşa fel mobile, încât, de exemplu, în ecuaţii nu putem pune direcţiile y şi x pe acelaşi plan, având aceeaşi importanţă interioară, ci direcţia y o considerăm direcţie verticală şi totodată funcţie de direcţia x , y = f(x). Ecuaţia s-ar putea scrie şi altfel. Va trebui să înţelegeţi ceea ce vreau să spun mai mult din cuvinte, căci matematic este ceva mai greu de exprimat. Dacă am avea un sistem de coordonate care să corespundă la ceea ce am spus acum, ar trebui să pretindem acestui sistem de coordonate să nu ne permită să măsurăm ordonatele la fel ca abscisele, cu aceleaşi dimensiuni interioare, cu aceleaşi măsuri ce rămân rigide. Aşa ceva ne-ar putea face să trecem de la un sistem de coordonate euclidian rigid la un sistem de coordonate mobil în sine.

Dacă ne punem întrebarea: Care este raportul dintre verticala după care creşte planta şi verticala după care creşte omul? – ajungem să deosebim între o verticală şi altă verticală şi să ne întrebăm: Care este drumul către un alt mod de reprezentare decât acela al spaţiului euclidian rigid? Dacă, de exemplu, fenomenele noastre cereşti pot fi înţelese numai cu ajutorul unui astfel de spaţiu, nu cum este cel euclidian, şi în nici un caz cum este cel inventat de matematica recentă, ci cu un spaţiu real, extras din realitate, atunci ar trebui să înţelegem şi fenomenele cereşti în acest spaţiu şi nu în spaţiul euclidian.

După cum vedeţi, intrăm în nişte reprezentări care pe de-o parte ne conduc spre epoca glaciară, iar pe de altă parte spre o reformă, întru câtva, a spaţiului euclidian, dar într-un alt spirit decât o fac Minkowski [ Nota 92 ] şi alţii. Dacă analizăm exclusiv faptele şi căutăm o ştiinţă care nu se bazează pe ipoteze, ajungem la un moment dat la o critică radicală a noţiunii de spaţiu. Despre aceasta vom vorbi în continuare mâine.