Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ASTRONOMIA ŞI ŞTIINŢELE NATURII

GA 323


CONFERINŢA a VIII-a

Stuttgart, 8 ianuarie 1921

Pentru a duce aceste cercetări cât de cât la bun sfârşit, este necesar să urmăm calea pe care am respectat-o, adică să aducem în sprijin cât mai multe reprezentări care să ne poată apropia de această ţintă, de acest final. Pentru aceasta va fi necesar ca în timpul în care voi ţine celelalte conferinţe [ Nota 93 ], deci de pe 11 până pe 15, să continui conferinţele de faţă în modalitatea în care putem conveni cu şcoala Waldorf [ Nota 94 ], altfel nu vom face faţă materialului pe care îl avem de parcurs. Am să vă rog însă, întrucât chiar faţă de cele ce facem aici se pot ridica foarte multe obiecţii, îndoieli şi întrebări, ca fiecare să pregătească pentru o zi din săptămâna care urmează întrebările pe care le are de lămurit în legătură cu cele expuse [ Nota 95 ]. După aceea, în una din conferinţele săptămânii următoare, voi prelucra toate aceste întrebări, adică vi le voi prezenta în aşa fel încât să putem avea un tablou cât mai complet al chestiunii. În aceste condiţii vom putea reţine şi lucrurile mai subtile, să zicem, pe care le-am inserat în acest mers al expunerilor.

Să încercăm să revedem încă o dată felul cum am orientat de fapt toată această cercetare, tot mersul acestor cercetări, care urmează să ne introducă în înţelegerea astronomiei şi a legăturii ei cu fenomenele terestre. Am început prin a arăta că în mod obişnuit astfel de cercetări tind să ia în considerare doar ceea ce se află la îndemâna observaţiei senzoriale, fie ea înarmată şi cu instrumente de observaţie. În principal aşa stăteau lucrurile şi până în ziua de azi cu tot ceea ce s-a argumentat în vederea înţelegerii şi explicării fenomenelor cereşti. După cum ştiţi, mai întâi s-a adus în câmpul de observaţie ceea ce astăzi numim mişcări aparente ale corpurilor cereşti. S-a avut în vedere mişcarea aparentă a stelelor de pe cer în jurul Pământului, mişcarea aparentă a Soarelui. După aceea s-au observat traiectoriile, destul de curioase, ale planetelor. Pentru ochi, unele porţiuni ale acestor traiectorii ale planetelor sunt un fel de bucle (vezi fig. 1).

fig.1

Planeta merge într-un sens, se întoarce şi apoi merge în acelaşi sens. S-a spus: Faptul că Pământul însuşi este în mişcare, iar această mişcare proprie a Pământului nu se poate sesiza în primă instanţă, explică de ce mişcările reale ale corpurilor cereşti sunt altele decât cele care se înfăţişează privirii nemijlocite a ochiului. Şi printr-o serie de interpretări s-a ajuns să se imagineze cum ar putea arăta mişcările adevărate, observând figuralitatea matematică. Aşa s-a ajuns mai întâi la sistemul copernican, apoi la toate modificările care s-au operat de atunci asupra acestuia. S-a avut deci în vedere în principal ceva ce ţine de facultatea de cunoaştere, facultatea de cunoaştere bazată pe simţuri şi pe prelucrarea impresiilor senzoriale cu ajutorul intelectului, prin interpretare.

Am atras atenţia că pătrunderea în realitatea fenomenelor astronomice cu o astfel de concepţie este insuficientă, din simplul motiv că nici demersul matematic nu este de ajuns; pentru că atunci când facem evaluări matematice trebuie să ne oprim la un moment dat să mai calculăm. V-am atras atenţia că acele numere care reprezintă rapoartele dintre perioadele de rotaţie ale diferitelor planete sunt incomensurabile, sunt mărimi incomensurabile [ Nota 96 ] şi acest fapt ne spune că în structura propriu-zisă a fenomenelor astronomice nu putem pătrunde cu ajutorul calculului; undeva trebuie să ne oprim. De aici rezultă că trebuie să aplicăm o altă concepţie, un alt mod de a privi lucrurile, care, de pildă la om, nu se limitează să vadă doar la ce conduce observaţia senzorială exterioară, ci şi ceea ce se află la baza omului întreg, ceea ce se află probabil şi la baza celorlalte fiinţe ale regnurilor naturale de pe Pământ. Toate aceste lucruri noi le-am indicat deja când am arătat că anumite fenomene care ne apar de-a lungul evoluţiei pământeşti pot fi puse în legătură cu organizarea omenească; deci că ceva, care într-un anumit fel intervine ritmic în cursul evoluţiei pământeşti, de exemplu epocile glaciare, trebuie pus în legătură cu dezvoltarea umanităţii, cu dezvoltarea omului. Dacă aşa se întâmplă, atunci aceste corelaţii ne sugerează cum stau de fapt lucrurile cu mişcările în spaţiul ceresc. Aceste lucruri vor trebui să ne preocupe în cele ce urmează.

Înainte de a continua modul mai mult formal de a vedea lucrurile la care am ajuns ieri, să mai privim o dată ceea ce ne-a apărut legat de raportul evoluţiei omeneşti faţă de evoluţia Pământului pe parcursul epocilor glaciare. Am putut spune deja că tipul de cunoaştere pe care omul îl numeşte actualmente al lui îi este propriu cu adevărat doar de la ultima epocă glaciară încoace; de fapt, începând cu ultima epocă glaciară s-au derulat acele epoci de cultură de care tot vorbesc eu, epoca de cultură protohindusă [ Nota 97 ], epoca de cultură protopersană, epoca egipteano-caldeeană, greco-latină, până la actuala epocă de cultură, în care trăim. De asemenea, am mai indicat că înaintea acestei epoci glaciare în natura umană trebuie să se fi dezvoltat ceva, care în omul prezentului este situat mai în profunzime, nu iese chiar atât de mult la suprafaţă: organizarea facultăţii sale de reprezentare. Şi am mai atras atenţia ieri asupra faptului că această organizare a vieţii de reprezentare este înţeleasă calitativ atunci când ştim că, din punct de vedere calitativ, ea se poate compara de fapt doar cu visul. Spuneam că reprezentările noastre capătă o anumită configuraţie şi un conţinut saturat tocmai prin prezenţa aici a vieţuirii senzoriale [ Nota 98 ]. Ceea ce acţionează oarecum în spatele percepţiilor senzoriale, dinăuntrul organizării noastre, în viaţa de reprezentare, acţionează cu lipsa de claritate, cu încâlceala vieţii de vis. Dacă la fiecare nouă deşteptare din somn în această viaţă de reprezentare nu ar interveni cu putere vieţuirea senzorială, atunci nu am putea să ne reprezentăm decât cu încâlceala caracteristică vieţii de vis – dacă se poate spune aşa ceva. Această viaţă de reprezentare – care deci este una mai confuză decât cea senzorială – ne conduce în urmă, în acele epoci de evoluţie ale naturii umane aflate înaintea ultimei glaciaţiuni, situate – am spune în limbaj antroposofic – în vechiul tărâm atlanteean [ Nota 99 ].

Ce va fi însemnat atunci pentru om realitatea? În primul rând, ceva prin care el avea o legătură mai intimă cu lumea care îl înconjura, decât este cazul acum cu percepţia senzorială. Percepţia senzorială o stăpânim cu voinţa. Cel puţin ochii ni-i orientăm prin voinţă şi, în funcţie de lucrul spre care ne îndreptăm atenţia, putem merge şi mai departe în stăpânirea percepţiei senzoriale prin voinţă. În orice caz, în percepţiile noastre senzoriale acţionează voinţa. Într-un anume fel, atunci când ne putem orienta noi înşine conform liberului-arbitru din interior, nu suntem dependenţi de lumea exterioară. Dar această situaţie este posibilă prin faptul că într-o anumită măsură noi, ca oameni, ne-am emancipat de cosmos. Înainte de ultima epocă glaciară nu puteam să fim la fel de emancipaţi – spun acum puteam, deoarece vreau să vorbese din punctul de vedere al ştiinţei empirice exterioare. În vremea în care s-a dezvoltat facultatea noastră de reprezentare, omul trebuie să fi fost, în diversele lui stări, mai dependent de ceea ce se întâmpla în jurul său. Tot aşa cum ziua putem vedea lumea din jurul nostru prin intermediul luminii solare, însă în conformitate cu un anumit liber-arbitru [ Nota 100 ] din interior, tot aşa în acea dăruire faţă de lumea exterioară omul trebuie să fi fost dependent de Pământul străluminat şi de obiectele lui străluminate şi totodată de întuneric, de obscuritate, atunci când Soarele nu lumina noaptea. Deci omul trebuie să fi vieţuit atunci o alternanţă între licărirea acelei facultăţi de reprezentare care se dezvoltase pe vremea aceea şi stingerea acestei vieţi de reprezentare. Cu alte cuvinte, în acele legături curioase dintre funcţiunile feminine şi fazele lunare, relativ la durată, ne întâmpină o stare interioară asemănătoare, pregătită prin interacţiunea omului cu cosmosul. Această funcţionare internă a naturii feminine – am mai spus-o, există şi în cazul naturii masculine, dar ceva mai în interior, motiv pentru care este sesizată mai puţin – era legată odinioară de procesele din spaţiul cosmic exterior, apoi s-a emancipat de ele, devenind o particularitate a naturii omeneşti însăşi, astfel că ceea ce se întâmplă în om nu mai are nevoie să coincidă cu evenimentele exterioare; succesiunea în timp, succesiunea fazelor, rămâne însă la fel cum era atunci când lucrurile coincideau din punct de vedere exterior.

Ceva asemănător avem acum în ceea ce priveşte alternanţa interioară din cadrul modului de organizare a vieţii de reprezentare existente demult, acum independentă, mai mult sau mai puţin, de viaţa senzorială. Aici există ceva asemănător. Noi participăm la un ritm interior al unor forţe de reprezentare mai luminoase şi al unor forţe de reprezentare mai întunecate, care apar şi se sting într-o alternanţă zilnică, ritm pe care noi nu-l observăm, doar fiindcă acesta este un proces mult mai puţin intens decât celălalt, ce are loc paralel cu fazele lunare. În organizarea-cap se petrece o alternanţă între o viaţă mai confuză şi una mai luminoasă. În organizarea-cap noi ducem o viaţă ritmică. O dată suntem ceva mai înclinaţi să venim în întâmpinarea percepţiilor senzoriale cu ceva din interiorul nostru, altă dată suntem mai puţin înclinaţi să venim în întâmpinarea percepţiilor senzoriale; numai că aceste alternanţe cuprind exact intervalul de 24 de ore. Şi ar fi interesant de observat, prin nişte curbe oarecare, ce diferiţi sunt oamenii tocmai în raport cu aceste perioade interioare de alternantă, la nivelul capului, dintre forţele de reprezentare mai luminoase, mai vii şi forţele de reprezentare mai confuze, mai somnolente. Căci forţele de reprezentare confuze, somnolente, sunt, să zicem aşa, o noapte interioară a capului; cele luminoase sunt un fel de zi interioară a capului. Ele nu se suprapun cu alternanţa exterioară de zi-noapte. Noi avem o alternanţă interioară de luminozitate şi obscuritate. Şi atunci când, în cadrul acestei alternanţe interioare de luminos-întunecat, omul are, să zicem, o înclinaţie mai mare de a asocia partea luminoasă, cursul luminos din viaţa sa de reprezentare cu percepţiile senzoriale, deci în funcţie de una sau alta dintre posibilităţile sale de organizare, omul este diferit în ceea ce priveşte capacitatea de a observa lumea exterioară. Unul are o tendinţă puternică de a recepta foarte precis în câmpul vizual fenomenele exterioare; altul are o tendinţă mai puţin puternică de a observa cu agerime fenomenele exterioare, se orientează mai mult spre meditaţia interioară. Acest lucru provine chiar din această alternanţă pe care tocmai am explicat-o. Acest fel de observaţii ar trebui să ne deprindem, iubiţi prieteni, să le facem, îndeosebi ca educatori, fiindcă ele ne pot oferi indicaţii preţioase în educaţie şi în predare, astfel încât să ne comportăm adecvat faţă de copii.

Dar ceea ce ne interesează astăzi în mod deosebit este faptul că omul interiorizează oarecum raportul reciproc cu lumea exterioară pe care l-a avut odinioară, că ulterior acesta apare în el ca un ritm interior, care mai păstrează ce-i drept durata de timp, dar nu mai coincide ca date cu ceea ce există în exterior. Astfel, ar trebui să spunem următoarele: Înaintea perioadei glaciare omul, simultan cu procesele exterioare, vieţuia alternativ când o contopire mai intimă, mai luminoasă cu cosmosul, când o stare mai confuză de retragere în sine. Efectele acelor procese ce aveau loc în strânsă legătură cu cosmosul, de luminare, de umplere a conştienţei cu imagini, şi de reflux, de meditare asupra acestor imagini, care astăzi au ca ecou în noi starea meditativă interioară, mai mult sau mai puţin melancolică, deci tot ceea ce a vieţuit omul atunci este reprimat astăzi în organizarea internă, iar la periferie a apărut, în schimb, o nouă dezvoltare a aparatului senzorial, existent deja şi el în perioadele timpurii ale Pământului, dar desigur nu aşa de evoluat ca acum.

Deci când observăm ceea ce şi-a făcut loc în om ca urmare a legăturii sale cu fenomenele cosmice, noi privim înăuntru în univers. Omul trebuie să ne apară ca un reactiv pentru aprecierea fenomenelor cereşti [ Nota 101 ]. Dacă vrem să facem treaba oarecum complet, trebuie să apelăm şi la celelalte fiinţe din natură. Aici aş vrea să vă îndrept atenţia mai întâi într-o direcţie care este la îndemâna oricui, dar a cărei importanţă nu este luată în considerare. Luaţi dezvoltarea plantei anuale. Ea parcurge un anumit ciclu. În dezvoltarea sa anuală se poate observa foarte clar şi acel lucru pe care l-am arătat ieri: deosebirea dintre acţiunea directă a Soarelui şi acţiunea indirectă a lui. O dată acţiunea Soarelui este directă: formarea florii; altă dată acţiunea Soarelui se face în timp ce Pământul este interpus: formarea rădăcinii. Deci şi în cazul plantei avem acelaşi fenomen pe care l-am pomenit ieri în legătură cu animalul şi pe care ulterior l-am aplicat într-un anume fel la om.

Acum însă nu vom putea aprecia în mod just acest aspect decât dacă îl punem în legătură cu faptul că există şi plante perene. Care este raportul dintre o plantă perenă şi o plantă anuală în ceea ce priveşte legătura strânsă existentă între creşterea plantei şi Pământ? Planta perenă îşi menţine trunchiul şi, în fiecare an, pe trunchiul vechi creşte, am putea spune, o nouă lume vegetală. Pe trunchi, pe trunchiul care creşte din Pământ, se dezvoltă, bineînţeles modificată, metamorfozată, o lume vegetală. Pentru cineva cu simţ morfologic este absolut de la sine înţeles să spună: Pe de o parte aici am suprafaţa Pământului, din care creşte planta; după aceea am trunchiul plantei perene, care în fiecare an primeşte un nou adaos vegetal. După aceea trebuie să-mi imaginez ceva anume – pentru început spun doar: ceva anume – care se continuă din Pământ în trunchiul plantei. Acel lucru pe care creşte planta mică din figura 2, stânga, trebuie să se găsească şi în trunchi. Aceasta înseamnă că într-un fel în trunchi trebuie să intre ceva din Pământ. Nu am dreptul să consider că trunchiul plantei perene n-ar aparţine deloc Pământului, ci trebuie să-l privesc ca pe o parte modificată a acestuia. Doar atunci îl privesc în mod just. Doar atunci ajung să sesizez realmente relaţiile care există aici. Deci chiar aici, în plantă, există ceva, care de altfel există doar în Pământ, prin care planta capătă durată, devine perenă. Prin faptul că preia în sine ceva din elementul terestru, planta se sustrage dependenţei faţă de cursul anual al Soarelui. Deci putem să spunem următoarele: Planta perenă se sustrage dependenţei faţă de cursul anual al Soarelui. Prin faptul că se emancipează de acest curs anual al Soarelui, devenind trunchi, ea preia în propria ei natură şi înfăptuieşte oarecum singură ceea ce înainte putea realiza doar prin intervenţia ambianţei cosmice.

fig.2

Nu avem deja aici, în cazul plantei, o prefigurare a ceea ce tocmai v-am arătat că a avut loc, de pildă, la om înainte de epoca glaciară? Am arătat că ritmul vieţii de reprezentare s-a dezvoltat tocmai prin raporturile stabilite cu mediul înconjurător. Ceea ce s-a dezvoltat întâi doar din relaţia reciprocă a omului cu mediul înconjurător a devenit ceva al interiorului lui. Am arătat acest lucru când am vorbit despre transformarea plantei anuale în plantă perenă. Avem deci aici un proces absolut general ce are loc în univers: fiinţele organice sunt în curs de a se emancipa de legăturile cu mediul înconjurător. Atunci când vedem formându-se o plantă perenă, trebuie să spunem că ea învaţă oarecum – iertaţi-mă că folosesc această expresie – ceva din perioada în care este dependentă de mediul cosmic înconjurător, după care poate face singură acel lucru. Ea dă la iveală în fiecare an lăstari noi. Pentru înţelegerea relaţiilor existente în cosmos, acesta este un fapt deosebit de important. Nu ajungem să înţelegem fenomenele din spaţiul cosmic dacă privim mereu doar lucrurile alăturate sau care se nimeresc în câmpul vizual al microscopului. La înţelegerea fenomenelor cosmice ajungem doar dacă putem înţelege detaliile în contextul marelui tot.

Dar să vedem cum se prezintă chestiunea dacă o privim simplu. Planta anuală este supusă unei dependenţe variabile faţă de cosmos în cursul unui an; vedem apoi această influenţă a cosmosului dispărând la planta perenă. La planta perenă se păstrează oarecum ceea ce, altminteri, dispare în cursul unui an. În trunchi vedem ceva ce răsare din Pământ, ceva ce este un efect al anului, care se perpetuează. Această trecere a ceva aflat în legătură cu lumea exterioară într-o acţiune interioară o putem urmări în desfăşurarea tuturor fenomenelor din natură, dacă aceste fenomene naturale sunt fenomene cosmice. De aceea, trebuie întotdeauna să căutăm legăturile Pământului nostru cu cosmosul la anumite fenomene, în timp ce la altele trebuie să spunem că aceste acţiuni cosmice se ascund. De aceea, este important să descoperim ceea ce ne conduce la influenţele cosmice, adică reactivul acestora. Planta anuală ne spune ceva despre legătura Pământului cu cosmosul; planta perenă nu poate să ne spună prea multe în această privinţă [ Nota 102 ].

Din nou raportul dintre animal şi om este cel care trebuie să ne pună pe un drum important. Priviţi animalul în evoluţia sa. La început facem abstracţie de viaţa embrionară – am putea-o include şi pe aceasta. Animalul se naşte, creşte până la un anumit punct, devine apt de reproducere. Observaţi toată această viaţă animală până spre maturizarea sexuală şi apoi după aceasta, în continuare. Puteţi observa faptele fără să faceţi nici un fel de ipoteză; şi va trebui să vă spuneţi că prin atingerea maturizării sexuale cu animalul se petrece totuşi ceva deosebit. După aceasta el devine într-un anumit fel pregătit pentru această lume pământească. După maturizarea sexuală nu mai putem urmări de fapt procese evolutive la animal – desigur orice lucru este doar aproximativ, dar în esenţă aşa se întâmplă. Această maturizare sexuală este ţelul final în dezvoltarea sa. Consecinţa care decurge nemijlocit de aici, din această maturizare sexuală, există acolo, dar nu mai putem spune că în continuare mai intervine ceva ce ar putea fi numit un progres.

La om lucrurile stau altfel. Omul rămâne apt de evoluţie până dincolo de maturizarea sexuală, numai că această evoluţie se interiorizează. Pentru om, în natura sa umană, ar fi ceva cât se poate de trist dacă dezvoltarea sa s-ar sfârşi, ca şi la animal, odată cu maturizarea sexuală. Omul trece dincolo de aceasta şi mai are în sine un fond care răzbate mai departe, care urmează anumite căi şi care nu are nimic de-a face cu maturizarea sexuală. Am putea spune că aici se întâmplă ceva asemănător cu interiorizarea procesului anual la planta perenă, spre deosebire de cea anuală. Ceea ce există la animal la maturitatea sa sexuală, la om este interiorizat începând cu această maturitate sexuală. La omul aflat în perioada dintre naştere şi maturizarea sexuală, ceva în el trebuie să ne îndrume deci spre cosmic; după ce a depăşit pragul maturizării sexuale acest ceva se emancipează de cosmic, la fel ca în cazul plantei perene.

Aceasta este o cale de a cataloga fenomenele din fiinţe şi de a găsi treptat indicatoare care să ne arate legăturile fiinţelor terestre cu cosmosul, deoarece vedem că dacă aceste influenţe cosmice dispar, ele se strămută în însuşi interiorul naturii diferitelor fiinţe. Să reţinem acest fapt; mai târziu vom examina toate acestea într-o sinteză esenţial diferită.

Să revenim acum la ceea ce am spus în mai multe rânduri: rapoartele perioadelor de revoluţie ale planetelor sistemului nostru solar sunt numere care nu se pot măsura. Dacă, pornind de la acest fapt, ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă rapoartele perioadelor de revoluţie ale planetelor nu ar fi fost numere incomensurabile, ar trebui să spunem: În sistemul planetar ar fi luat naştere perturbaţii, care s-ar fi repetat într-una şi, prin repetarea lor, ar fi adus sistemul planetar la starea de repaus [ Nota 103 ]. Se poate demonstra printr-un calcul simplu [ Nota 104 ]– care însă aici depăşeşte cadrul pe care ni l-am propus – că sistemul planetar se menţine într-o oarecare măsură în viaţă numai datorită incomensurabilităţii rapoartelor perioadelor de revoluţie ale planetelor. Deci în sistemul solar trebuie să existe o situaţie care de fapt împinge continuu spre starea de repaus. Această situaţie o determinăm de fapt atunci când ajungem la sfârşitul calculului. Dacă însă ajungem la ceva incomensurabil, calculul nu se sfârşeşte nici el. În acest caz ne apropiem [ Nota 105 ] chiar de viaţa sistemului planetar. Atunci când aplicăm calculul la sistemul planetar suntem într-o situaţie curioasă. Dacă s-ar întâmpla să putem calcula sistemul planetar, acesta ar muri, ar fi fost de mult mort, aşa cum am spus deja mai devreme. El trăieşte datorită faptului că nu i se poate aplica calculul. Tot ceea ce nu se poate calcula în sistemul planetar este partea vie din el. Ce luăm în calcul atunci când prevedem un moment în care sistemul planetar ar trebui să moară? Luăm în calcul forţa de gravitaţie, gravitaţia universală! Dacă luăm în considerare doar forţa de gravitaţie şi dacă gândim consecvent în continuare până obţinem o imagine a sistemului planetar aflat sub influenţa forţei gravitaţionale vom ajunge cu siguranţă la raportul comensurabil [ Nota 106 ]. Sistemul planetar în acest caz ar trebui să moară. Deci noi calculăm tot ceea ce este mort în sistemul planetar şi pentru aceasta folosim forţa gravitaţională. În sistemul planetar trebuie să existe însă ceva căruia îi este proprie o altă natură decât forţa gravitaţională şi care se află chiar la originea incomensurabilităţii.

De această forţă de gravitaţie se pot lega foarte bine, chiar şi din punctul de vedere al Genezei, orbitele planetare, numai că atunci perioadele de revoluţie ar trebui să fie comensurabile. Ceea ce nu poate fi legat însă de forţa gravitaţională, ceea ce nu are nici o afinitate cu sistemul nostru planetar, ne întâmpină sub forma corpurilor cometare. Aceste corpuri cometare, care joacă un rol curios în sistemul nostru solar, au silit ştiinţa în ultimul timp să facă şi ea nişte lucruri foarte curioase. Nu mă refer deloc la obiceiul practicat în ştiinţă de a utiliza ca principii explicative ultimele cunoştinţe şi descoperiri care au fost făcute. De exemplu, în fiziologie se vorbea într-un timp cu încântare că aşa-zişii nervi senzitivi se întind de la periferie spre interior precum sârmele de telegraf, care fac să ajungă la destinaţie mesajele şi, printr-un fel de conectare, le transmit mai departe şi devin acţiuni, impulsuri volitive. Acest lucru, că ceva ce trece prin nervii centripeţi se transmite la nervii centrifugi, a fost comparat întotdeauna cu ceea ce se întâmplă în firele de telegraf. Dacă, probabil, se va găsi vreodată altceva, care se prezintă sub altă formă decât sârma de telegraf de care tocmai s-a pomenit, s-ar putea utiliza pentru acel lucru o altă imagine, conform metodei arătate. Şi astfel, pentru a ajunge la o explicaţie a anumitor fenomene, se utilizează, după moda momentului, tot ceea ce s-a descoperit într-o anumită perioadă. Se procedează cumva ca în unele domenii ale terapiei, unde dacă s-a găsit ceva aceasta îndată devine o „descoperire“, fără să se analizeze ce legătură are în fond cu medicamentul. Aşa, bunăoară, razele Röntgen au devenit un tratament; dacă nu le-am fi avut nu le-am fi putut aplica. Aici domneşte o atitudine de abandonare haotică a noastră în voia cursului evenimentelor. Tot aşa s-a ajuns, prin cercetări spectroscopice şi prin compararea acestora cu rezultatele analizelor spectroscopice făcute asupra planetelor, să se vorbească de anumite efecte electromagnetice în cadrul fenomenelor cometare. Aceste lucruri totuşi nu duc prea departe, decât cel mult la nişte analogii, care uneori, desigur, pot avea o legătură cu realitatea, dar care în mod sigur nu-l pot satisface pe cel ce vrea să pătrundă cu privirea mai profund în această realitate.

Un lucru însă a reieşit, vreau să spun, cu necesitate atunci când s-au analizat fenomenele ce apar în cadrul cometelor. În timp ce peste tot se vorbeşte de forţe gravitaţionale în interiorul sistemului planetar, când este vorba de poziţia curioasă a cozii cometei faţă de Soare suntem siliţi să vorbim de forţe de respingere sau de recul faţă de Soare – lucrurile pot fi numite într-un fel sau altul, conform modei. S-a ajuns, forţat de împrejurări, să se caute faţă de forţa de gravitaţie ceva opus acesteia. Prin intermediul cometelor deci, în sistemul nostru planetar pătrunde continuu ceva opus structurii interne a sistemului planetar. Astfel aici avem ceva ce face să pară de înţeles de ce, mult timp, misterul ce plana asupra cometelor era privit cu o anumită superstiţie. Există următorul sentiment: în mersul planetelor se exprimă legile naturii, în ele se exprimă ceva adecvat sistemului nostru planetar; în apariţiile cometelor se exprimă ceva contrar acestuia, ceva ce se comportă invers [ Nota 107 ] în raport cu fenomenele planetare. Pe de o parte, aceasta a făcut ca în fenomenele planetare să vedem încorporate, realizate oarecum legi naturale; pe de altă parte a făcut să vedem în apariţiile cometare opusul acestor legi naturale. Astfel, în anumite epoci nu foarte îndepărtate, cometele au fost asociate cu forţe morale zburătoare, să zicem aşa, care trebuiau să fie pentru oamenii păcătoşi un fel de nuia. Astăzi privim aşa ceva, pe bună dreptate, ca pe o superstiţie. Însă deja Hegel nu se putea eschiva să nu scrie despre un lucru ce se exprimă atât de ambiguu, aş zice, cum este ceea ce nu se lasă pătruns cu naturalul. Desigur, în secolul al XIX-lea nimeni nu mai credea că cometele vin precum nişte judecători morali, dar în prima jumătate a secolului al XIX-lea ele erau asociate statistic cu anii buni şi anii răi pentru vin, ani care aparent nu au o regulă şi care nici ca succesiune nu corespund integral legilor naturale. Iar Hegel nu putea ignora un astfel de subiect [ Nota 108 ]. Lui îi părea foarte plauzibil ca anii buni şi anii răi pentru vin să aibă de-a face cu apariţia sau neapariţia cometelor.

Acum, omul, în măsura în care are un raport oarecare cu ştiinţa contemporană, a ajuns să spună: Sistemul nostru planetar nu are nici un motiv să se teamă de comete. Cometele produc în cadrul sistemului nostru planetar fenomene care nu au de fapt o legătură foarte strânsă cu acesta. Ele vin din regiuni foarte îndepărtate ale universului şi se apropie de Soarele nostru ca nişte obiecte stranii, provoacă aici anumite fenomene de forma forţelor de respingere faţă de Soare, cunosc o creştere în apariţia lor, o descreştere, după care dispar iarăşi. O personalitate care mai avea încă un oarecare fond în ea, care judeca lumea exterioară nu numai cu intelectul ci cu întreaga fiinţă omenească, care mai păstrase încă o oarecare intuiţie pentru fenomenele cereşti, Kepler, a exprimat o frază curioasă referitoare la comete, care dă foarte mult de gândit celui care lasă să acţioneze asupra sa întreaga structură sufletească a acestui Kepler. Noi am enunţat cele trei legi ale lui Kepler, care în fond reprezintă ceva genial, dacă le privim în legătură cu reprezentările asupra sistemului planetar de la acea vreme. Acestea presupun însă că Kepler avea un sentiment profund al armoniei interioare care domneşte în sistemul planetar, nu doar a ceea ce poate fi calculat simplu, sec, ci al armoniei interioare. Şi aş spune, ca o ultimă expresie a acestei armonii interioare, ca ultimă expresie cantitativă a ceva calitativ, el chiar a simţit aceste trei legi de bază ale sistemului planetar. Iar dinăuntrul acestui simţământ, el a făcut o afirmaţie despre comete care este extraordinar de importantă şi care poate fi împărtăşită, dacă ne cufundăm în astfel de lucruri. El a spus: În univers, deci în universul accesibil nouă, există atâtea comete câţi peşti sunt în mare [ Nota 109 ], numai că noi le vedem pe cele mai puţine. Cele pe care le vedem sunt doar o infimă parte a lor. Celelalte, datorită dimensiunilor mici sau din alte motive, rămân invizibile. În fond, chiar şi cercetarea exterioară a confirmat această afirmaţie a lui Kepler odată cu descoperirea telescopului, când au şi fost înregistrate, prin care s-au putut vedea mult mai multe comete decât înainte, astfel putându-se face o comparaţie. În afară de aceasta au apărut alte mijloace de a privi bolta cerească, de exemplu în condiţii schimbate de luminozitate, de obscuritate pronunţată, în care situaţie se înregistrează şi mai multe comete decât de obicei. Deci, într-un fel, chiar şi cercetarea empirică se apropie de ceea ce exprima, dintr-o simţire profundă a naturii, Kepler.

Dacă vorbim de o legătură între ceea ce se întâmplă pe Pământ şi ceea ce se întâmplă în cosmos, nu pare desigur nimerit să vorbim de legătura altor corpuri cereşti, a altor corpuri din sistemul nostru planetar cu Pământul şi să nu vorbim de nişte corpuri precum cometele, care intră şi ies din sistemul nostru planetar; mai cu seamă astăzi, când trebuie admis că aceste comete provoacă fenomene ce ne trimit spre forţe exact opuse acelora pe care le considerăm în mod obişnuit că menţin coeziunea sistemului nostru planetar. În realitate, prin comete în sistemul nostru planetar apare ceva de natură opusă acestui sistem. Dacă urmărim lucrurile mai departe, trebuie să spunem: Faptul că cometele intervin ca o forţă opusă aceleia care susţine chiar acest sistem planetar reprezintă în realitate ceva cu totul deosebit.

Într-un curs anterior am făcut o observaţie în legătură cu fenomenele naturale, asupra căreia trebuie să revin acum. Cei care au fost la acest curs, cursul despre teoria căldurii [ Nota 110 ], îşi vor aminti probabil observaţia pe care am făcut-o atunci, şi anume că de fapt, dacă urmărim fenomenele de căldură şi legătura lor cu celelalte fenomene din univers, suntem siliţi să luăm eterul, despre care vorbim de obicei ipotetic, într-un mod foarte concret în formulele existente; aşa, de exemplu, dacă pentru materia ponderabilă întrebuinţăm presiunea, forţa de apăsare, pentru eter trebuie să introducem forţa de aspiraţie, de supţiune. Cu alte cuvinte, dacă în cazul materiei ponderabile introducem intensitatea forţei cu semnul plus, în cazul eterului trebuie să introducem intensitatea cu semnul minus. Cu acea ocazie chiar am propus să revizuim în acest sens formulele uzuale, pentru a vedea cum ele încep să concorde într-un mod ciudat cu fenomenele din natură. În plus, în cazul căldurii, dacă luăm în considerare două stări, una înrudită cu stările materiei ponderabile şi cealaltă înrudită cu eterul, este important ca toată această glumă – să-i zic aşa – a teoriei căldurii a lui Clausius, cu ciocnirea reciprocă a moleculelor între ele şi ciocnirea lor de perete, cu tot acest joc înspăimântător de ciocniri, tamponări, izbiri de perete, reculuri, care vor să descrie starea calorică a unui gaz oarecare, să o formulăm corect, uşor de recunoscut şi senzorial. Astfel, în cazul căldurii avem altceva decât în cazul aerului sau al luminii. În cazul luminii, dacă vrem să calculăm corect, tot ceea ce ne arată o acţiune a ei trebuie introdus cu semnul minus. Pentru aer sau gaz, tot ceea ce acţionează trebuie introdus cu semnul plus. Pentru căldură avem nevoie să alternăm pozitivul cu negativul; abia prin aceasta devine limpede ceea ce numim de obicei căldură de convecţie, căldură de radiaţie etc.

Aceste lucruri ne arată necesitatea de a trece chiar în cadrul materiei de la pozitiv la negativ pentru caracterizarea forţelor. Acum, surprinzător, vedem că şi în sistemul planetar trebuie să trecem de la pozitiv, de la gravitaţie, la negativ, la forţa de respingere.

Astăzi aş vrea să mai adaug un lucru, oarecum doar ca o formulare a problemei, nu mai mult – asupra tuturor acestor chestiuni vom reveni mai îndeaproape în conferinţele care urmează: după ce am văzut tot ce s-a spus până acum despre comete aş vrea să propun o comparaţie între un raport al sistemului planetar faţă de corpurile cometare şi alt raport, existent între ovulul femeiesc şi spermatozoidul fecundator bărbătesc. Încercaţi să cuprindeţi pur conceptual următoarele: sistemul planetar, care suportă în sine ceva, efectul unei comete; ovulul, care înregistrează în sine efectul fecundării de către spermatozoid. Analizaţi cele două fenomene, dar faceţi acest lucru lipsiţi de orice prejudecată, cum aţi face cu oricare alte fapte pe care le întâlniţi în viaţă şi care se pot compara. Priviţi aceste fapte, după care vă voi întreba dacă nu cumva, examinându-le corect, nu aţi găsit suficient de multe asemănări. Astăzi nu vreau să susţin nici o teorie sau să emit vreo ipoteză, ci vreau doar să vă rog să priviţi aceste lucruri în relaţia lor corectă.

Mâine vom încerca, pornind de aici, să ajungem la fenomene mai concrete.