Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ASTRONOMIA ŞI ŞTIINŢELE NATURII

GA 323


CONFERINŢA a XII-a

Stuttgart, 12 ianuarie 1921

Astăzi aş vrea să vă arăt felul cum a apărut din aceste consideraţii un rezultat foarte precis. Pe de-o parte ne-am îndreptat atenţia asupra mişcărilor corpurilor cereşti şi, chiar dacă nu am analizat încă concret aceste lucruri – o să facem şi aşa ceva –, cel puţin am ajuns să ne formăm o imagine generală asupra faptului că avem de-a face cu o anumită dispunere a corpurilor cosmice în mişcare. Pe de altă parte ne-am îndreptat atenţia spre conformaţia omenească. Când şi când, am mai aruncat câte o privire spre conformaţia animală şi cea vegetală şi o vom mai face în continuare, pentru a aduce aceste lucruri în sprijinul chestiunii care ne interesează. În principal însă ne-am îndreptat atenţia asupra formei umane. Astfel ne-a apărut clar că această conformaţie a omului este în legătură cu ceea ce se exprimă în mişcarea corpurilor cereşti – vom fi cât se poate de precauţi asupra felului cum ne formulăm frazele.

V-am arătat ieri că, oriunde am privi în organismul omenesc, pretutindeni putem vedea principiul de organizare al buclei, abstracţie făcând de cele două principii polar-opuse, cel al razei şi cel al sferei. Aşa încât în organismul omenesc trebuie să căutăm aceste trei principii plăsmuitoare (fig. 1) [ Nota 140 ]: sfera, cu acţiune preponderent spre interior; raza; la mijloc bucla, lemniscata. Veţi aprecia în mod just aceste principii plăsmuitoare ale organismului omenesc dacă consideraţi bucla sau lemniscata având, interior, constantele variabile, dacă îmi permiteţi această formă de exprimare paradoxală; deci dacă în locul în care de obicei în ecuaţia unei curbe sunt constante punem variabile.

fig.1

Această variabilitate am exprimat-o desluşit, cel puţin în ceea ce formează oarecum porţiunea mediană a organismului omenesc. Dacă luăm împreună întreaga construcţie a perechii de coaste şi a vertebrei dorsale, atunci, într-un anume fel, în vertebra dorsală avem una dintre jumătăţile lemniscatei, foarte comprimată, foarte redusă, iar cealaltă jumătate, mult mai dezvoltată, o avem în perechea de coaste (fig. 2), fapt însă care nu trebuie să ne înşele că la baza principiului constructiv stă lemniscata. Căci noi trebuie să ne reprezentăm simplu că în ceea ce avem în perechea de coaste, respectiv în coastele care se închid în faţă prin osul sternului, este ceva extins spaţial printr-un fel de subţiere a materiei şi că în cazul vetebrei dorsale acest lucru este compensat prin comprimarea materiei.

fig.2; fig.3

Dacă însă privim forma omului începând de la această porţiune mediană, în sus şi în jos, vom vedea că în sus vertebra dorsală se extinde, că aşadar ea este cea care cunoaşte o extindere importantă (fig. 3), iar ramurile lemniscatei se ascund într-o anumită măsură observaţiei, se retrag în acţiunea de plăsmuire interioară, astfel încât devin insesizabile. Dacă din porţiunea mediană mergem în jos (fig. 2), dacă, de exemplu, privim inserţia membrelor inferioare în bazin, vom vedea că porţiunii care în jos cunoaşte o alungire îi corespunde o atrofiere a celeilalte părţi a buclei. Deci bucla, ca formaţiune mobilă în sine, trebuie să ne-o imaginăm dominând în special porţiunea mediană a omului, unde forţele plăsmuitoare acţionează în aşa fel, încât în procesul de extindere o jumătate a buclei este dilatată oarecum prin diluarea forţelor materiale, iar cealaltă este comprimată. Deci trebuie să ne reprezentăm că din această porţiune mediană în sus partea de buclă, care iniţial era comprimată în vertebră, se lăţeşte, iar cealaltă parte, cea care este deschisă jos, dispare; şi avem situaţia în care bucla închisă dispare mai jos de porţiunea mediană, iar ramurile de buclă care deveneau invizibile în sus (spre cap) se continuă în jos, ataşându-se cumva radialului (fig. 4).

fig.4

Vedeţi că dacă ne deprindem să urmărim concret lemniscata mobilă în sine însăşi şi dacă principiul plăsmuitor al acestei lemniscate mobile ni-l imaginăm combinat fie cu forţele sferoidale, fie cu cele aflate în legătură cu centrul Pământului, cu forţele radiale, prin aceasta avem un sistem de forţe pe care îl putem considera fundamental – prin „forţe“ nu trebuie să vă imaginaţi ceva ipotetic, ci pur şi simplu ceva ce se exprimă în acţiunea creatoare de formă din interior –, pe care îl putem considera la baza întregii acţiuni formatoare, plăsmuitoare a organismului omenesc.

Acum, corespunzător celor de mai sus, afară, în spaţiul cosmic, în mişcările corpurilor cereşti găsim de asemenea o configuraţie curioasă a acestor mişcări. Ieri am văzut că în formarea buclei planetei avem în afara noastră acel principiu care acţionează ca principiu plăsmuitor în interiorul nostru. Şi dacă urmărim acest principiu plăsmuitor al buclei, este interesant să observăm că bucla apare la Mercur şi la Venus atunci când aceste planete se află în conjuncţie inferioară, deci când ele se află între Pământ şi Soare şi când tot ceea ce reprezintă Soarele pentru om este amplificat prin intermediul lor. Dacă cercetăm buclele în cazul lui Marte, Jupiter, Saturn, vom vedea că aceste bucle apar în situaţia de opoziţie a acestor planete. Astfel, în această polaritate a celor două situaţii, de conjuncţie şi de opoziţie, putem vedea ceva care de asemenea corespunde unei anumite polarităţi în cadrul forţelor plăsmuitoare din om. Dacă ne reprezentăm faptul că dinspre Saturn, Jupiter şi Marte aceste bucle dezvoltă o activitate deosebit de intensă, că sunt foarte active ca bucle deoarece apar la faza de opoziţie a acestor planete, atunci vom pune în legătură această plăsmuire a buclei cu ceea ce în om – gândiţi-vă bine, este o situaţie de opoziţie – este puţin influenţat de Soare; în timp ce această plăsmuire de buclă la Venus şi Mercur, deoarece formează bucla la faza de conjuncţie, trebuie să o punem într-o anumită legătură cu ceea ce acţionează direct din Soare în principiile plăsmuitoare ale omului, sau prin intermediul a ceea ce se află la baza Soarelui. Va trebui să ne reprezentăm că acţiunea solară este amplificată prin intermediul lui Venus şi Mercur; că acţiunea solară se retrage oarecum în raport cu aşa-numitele planete superioare, care exact în timpul formării buclei exprimă ceva aflat în directă legătură, nu indirectă ci directă legătură, cu omul.

Dacă reflectăm în continuare la acest lucru şi ne este clară opoziţia rază-sferă, nu mai trebuie decât să ne amintim forma care se revelează aici, în aceste mişcări, şi vom spune: Marte, Jupiter şi Saturn se înrudesc, pentru că înseşi sferele lor îşi corespund acolo unde încep să formeze bucla, deci oarecum în momentul în care sfera se extinde în afară. Făcând complet abstracţie de celelalte planete, acţiunile lui Saturn, Jupiter, Marte se exprimă în ceea ce la om este în legătură cu sfera, se exprimă deci în cap; dimpotrivă, în om mişcările în formă de buclă ale lui Venus şi Mercur, deoarece realmente sunt fenomene polare celorlalte, trebuie să se reveleze în ceva care, la rândul său, se află oarecum într-o situaţie polară faţă de cea a plăsmuirii capului, deci care se desprinde de plăsmuirea sferică şi se ataşează plăsmuirii radiale, care prin atrofierea unei părţi a buclei se implică în dezvoltarea membrelor, în dezvoltarea pe direcţie radială. Această dezvoltare trebuie să o punem în legătură cu Venus şi Mercur. După aceea însă trebuie să spunem: În cazul planetelor superioare, care descriu bucla la faza de opoziţie, importanţa cade asupra buclei, asupra intensităţii pe care o dezvoltă în timp ce formează bucla; în cazul planetelor inferioare – Venus şi Mercur –, importantă nu este activitatea pe care o desfăşoară prin buclă, ci prin ceva opus buclei, deci prin cealaltă parte a traiectoriei. Şi, în cazul lui Venus, o buclă trebuie să v-o imaginaţi în aşa fel (vezi. fig. 5) încât partea inferioară a ei devine tot mai puţin activă cu cât se merge mai în jos, ceea ce înseamnă că ceea ce se închide la orbita lui Venus nu se mai închide în efectele ei, ci trece în parabolic, ca să zic aşa, tocmai prin această atrofiere, care în cazul plăsmuirii membrelor omului corespunde vertebrelor dorsale degenerate şi a celorlalte aspecte care mai intervin aici. Această atrofiere corespunde exact buclei orbitei, care astfel nu se poate păstra întreagă, care dă oarecum doar direcţia, fără însă să o mai poată menţine. Ceea ce se închide la orbita lui Venus se desface în cazul plăsmuirii formei umane. În felul acesta va trebui să spunem: Odată cu ceea ce acţionează modificator în principiul de plăsmuire a formei umane, astfel încât să aibă loc metamorfoza între cap şi membre, cu metabolismul aferent acestora, în univers avem acel fenomen care corespunde opoziţiei dintre planetele cu bucle la faza de conjuncţie şi cele care dezvoltă buclele la faza de opoziţie. Între cele două se va afla deci Soarele.

fig.5

De aici însă rezultă ceva foarte precis, şi anume faptul că şi în privinţa acestui efect calitativ pe care îl constatăm aici noi trebuie să vedem în orbita solară ceva care, după formă, se află undeva la mijloc între formele orbitelor planetelor superioare şi formele orbitelor planetelor inferioare. Şi de aici vedeţi că ceea ce se exprimă în traiectoria solară trebuie pus în legătură cu tot ceea ce cade în zona mediană a omului, între organizarea capului şi cea a metabolismului, că deci trebuie să atribuim sistemul ritmic unui factor aflat în legătură cu orbita solară. De aici însă puteţi vedea că trebuie să ne imaginăm o opoziţie între orbitele planetelor superioare, orbitele planetelor inferioare şi, pe de altă parte, ceva din orbita solară aflat între ele. Acum, atât în ceea ce priveşte orbita Soarelui cât şi în ce priveşte orbita Lunii, există ceva foarte important, şi anume că nici orbita Soarelui nici cea a Lunii, dacă urmărim deplasările corpurilor cereşti respective, nu prezintă bucle. Nu au nici un fel de buclă. Deci legătura care există între Soare, Lună şi om, fiinţa terestră în general, noi trebuie să o punem într-o anumită opoziţie cu orbitele planetelor cu bucle. Orbitele planetelor cu bucle corespund în om la tot ceea ce are aspect de vârtej, de lemniscată.

Dacă luăm doar forma umană şi o judecăm prin prisma raportului ei cu Pământul, nu putem să nu recunoaştem că tot ceea ce este radial în forma umană trebuie pus în legătură cu orbita Soarelui, după cum tot ceea ce este dispus în formă de lemniscată trebuie pus în legătură cu orbita planetelor.

Vedeţi ce rezultă când raportăm într-un anume fel omul întreg, nu numai organul lui de cunoaştere, la cerul înstelat. Rezultă că în axa verticală a omului trebuie să căutăm într-un anumit fel tot ceea ce corespunde orbitei solare; că în tot ceea ce este dispus în formă de lemniscată trebuie să căutăm ceea ce corespunde orbitelor planetare, orbite planetare în formă de lemniscată, de lemniscată variabilă, desigur. De aici însă va rezulta ceva extraordinar de important. Vom putea să ne reprezentăm că omul, prin verticala sa, se află într-o anumită relaţie cu orbita solară. Unde avem posibilitatea acum să ne gândim la cealaltă orbită, orbita lunară, care nici ea nu prezintă buclă? Vom căuta desigur ceea ce corespunde orbitei lunare – încercaţi numai să priviţi fără idei preconcepute creaturile de pe Pământ – în ceea ce am mai indicat deja, în linia care duce de-a lungul şirei spinării animalului. Deosebirea morfologică dintre om şi animal trebuie să o căutăm în faptul că linia coloanei vertebrale umane se asociază orbitei solare, iar linia coloanei vertebrale animale se asociază orbitei lunare.

Deci, dacă vrem să căutăm deosebirea dintre om şi animal, nu putem rămâne pe Pământ. Nu ajută cu nimic să practicăm aici doar o morfologie comparată, ci ceea ce găsim în morfologie trebuie să raportăm la întregul cosmos, astfel încât de aici să putem obţine şi o indicaţie despre cum ar trebui să fie dispuse reciproc orbitele Soarelui şi Lunii, cel puţin din punct de vedere al perspectivei. Trebuie tot timpul să fii cât mai precaut în exprimare. Ele trebuie să aibă o astfel de poziţie reciprocă încât o orbită să fie aproximativ perpendiculară pe cealaltă.

Dacă ţineţi seama că în ceea ce priveşte verticala omenească, sau mai bine spus în ceea ce priveşte direcţia care corespunde axei şirei spinării omeneşti, avem de-a face cu ceva care, din punct de vedere al acelui criteriu morfologic judicios, prezintă o subordonare indiscutabilă faţă de orbita solară, atunci nu putem pune orbita solară decât în legătură – în orele care urmează vom încerca să definim mai exact această legătură – cu ceva care într-un fel coincide cu raza Pământului, după care însuşi Pământul poate efectua deplasări, astfel încât el să coincidă prin multe raze cu orbita solară. În orice caz, o reprezentare ar fi dacă spunem că orbita Soarelui, ca direcţie, este orientată radial faţă de suprafaţa Pământului. Dacă ne reprezentăm aceasta, nu ne putem gândi la altceva decât că Pământul nu poate efectua sub nici o formă o rotaţie în jurul Soarelui, că deci ceea ce noi – precauţi, pe bună dreptate – socotim a fi rotaţia Pământului în jurul Soarelui trebuie să fie cu siguranţă rezultanta altor mişcări.

Acum, desigur, toate amănuntele care intră în discuţie atunci când vorbim de plăsmuirea omenească sunt atât de complicate, încât dimensiunea acestui curs nu îmi permite să vă expun tot ceea ce ar trebui. Dar dacă dumneavoastră analizaţi cu seriozitate aspectele morfologice, aspectele calitativ morfologice indicate, veţi remarca după felul de plăsmuire al omului că avem de-a face cu o mişcare de secondare a Soarelui de către Pământ, în care Soarele merge înainte iar Pământul îl secondează. Deci putem spune că orbita terestră şi orbita solară coincid într-un fel, că Pământul urmează într-un anume fel Soarele, astfel încât razele Pământului, în timpul rotaţiei lui, cad în interiorul orbitei solare, sau cel puţin se află într-o anume relaţie fată de ea.

Acum, desigur, puteţi obiecta că toate acestea contravin celor spuse de astronomia obişnuită. Dar nu este deloc cazul, realmente nu este cazul! Căci, aşa cum ştiţi, astronomia curentă, pentru a putea explica toate fenomenele, trebuie să considere nu numai că Soarele stă nemişcat într-un anumit punct, care ar fi focarul unei elipse pe care se deplasează Pământul, ci şi că el mai are o mişcare către o anumită constelaţie. Dacă vă formaţi reprezentări corespunzătoare despre direcţia acestei mişcări, atunci, eventual, puteţi obţine deja, prin compunerea mişcărilor Soarelui şi Pământului, aşa cum sunt construite aici, o traiectorie a Pământului care nu coincide cu elipsa inventată, pe care Pământul se roteşte în jurul Soarelui, ci care are o altă formă, care deci nu trebuie deloc să arate ca o elipsă. Spre aceste lucruri vreau să vă conduc în mod gradat; astăzi însă o să vă arăt doar că ceea ce spun aici nu trebuie să consideraţi a fi deosebit de revoluţionar în comparaţie cu astronomia obişnuită. Mai importantă este tratarea metodologică, încadrarea formei umane în întregul sistem de mişcare al aştrilor. Pe mine nu mă interesează să expun aici o revoluţie a astronomiei. Chiar nu acesta este cazul în mod deosebit. Dacă vă reprezentaţi că aceasta ar fi mişcarea pe care o execută Pământul (fig. 6), Soarele având şi el o mişcare, atunci vă veţi putea imagina uşor că, dacă Pământul merge în urma Soarelui şi Soarele se deplasează, nu este neapărat nevoie, nici măcar din considerentele astronomiei actuale, ca Pământul să treacă pe lângă Soare, ci, dacă – să zicem – Soarele a luat-o pe aici, Pământul merge cumva pe însăşi urma traiectoriei sale.

fig.6

Este posibil chiar, dacă luaţi viteza ipotetică calculată a orbitei solare, să obţineţi un rezultat numeric foarte nostim; este posibil ca prin compunerea mişcării ipotetice a Pământului şi a mişcării ipotetice a Soarelui să obţineţi o mişcare rezultantă având exact viteza care i se atribuie în astronomia actuală. Aş vrea să vă atrag doar atenţia că lucrurile predate de la această catedră nu sunt absolut deloc rupte de astronomia actuală, ci într-o relaţie mai profundă faţă de ea decât anumite teorii, care prin faptul că aleg câteva mişcări, iar pe celelalte le neglijează, sunt predate chiar ca nişte teorii. Eu nu sunt interesat să susţin în faţa dumneavoastră de-a dreptul o revoluţie a astronomiei – accentuez acest lucru în mod răspicat ca să nu apară vorbe –, ci pe mine mă interesează să asociez făptura omenească mişcărilor corpurilor cereşti, întregului sistem cosmic în general. De altfel, vreau să vă atenţionez că nu este aşa simplu să gândeşti la un loc observaţiile astronomice şi orbitele care se construiesc pentru aştri întrucât, aşa cum ştiţi din legea a doua a lui Kepler, formele orbitelor depind foarte mult de razele vectoare, respectiv de viteza pe care o are raza vectoare. Deci întreaga formă a orbitei depinde de configuraţia razei vectoare. Dacă aşa stau lucrurile, atunci şi noi trebuie să privim formele de orbită pe care le întâlnim ca pe ceva faţă de care, eventual, la prima vedere, putem să ne iluzionăm. Şi asta pentru că este foarte posibil ca în calculul pe care îl facem cu ajutorul vitezei şi al lungimii razei vectoare deja să nu avem mărimi originare, ci tot o rezultantă a unor mărimi originare, astfel încât imaginea aparentă care ia naştere să se refere de fapt la ceva din urmă.

Acum o atare afirmaţie nu trebuie privită ca ceva deosebit, căci, vedeti dumneavoastră, dacă astăzi vreţi să calculaţi în sensul astronomiei actuale poziţia Soarelui la un anumit moment al zilei, la o anumită zi, aveţi nevoie de mai mult decât un calcul pur şi simplu, bazat pe legea conform căreia Pământul se roteşte în jurul Soarelui. S-a evidenţiat ca ceva deosebit de curios că în astronomia misterială din vechime – nu în cea exoterică – nu se vorbea de un Soare, ci de trei Sori [ Nota 141 ], că se deosebeau trei Sori. Acum, trebuie să mărturisesc, eu nu găsesc nimic surprinzător în faptul că şi astronomia actuală are trei Sori [ Nota 142 ]. Ea are Soarele a cărui traiectorie o calculează ca imagine aparentă, replică a mişcării Pământului în jurul Soarelui. Ea are acest Soare, a cărui traiectorie o calculează. Ea mai are un Soare, care de fapt este doar unul inventat, prin care corectează anumite lucruri care nu concordă. Şi mai are un al treilea Soare, prin care face încă o corecţie, a acelor aspecte care nu corespund nici după prima corecţie. Aşa încât şi în astronomia actuală se deosebesc trei Sori: cel real şi doi imaginari. Aceştia sunt necesari, dat fiind că ceea ce se calculează nu se verifică întocmai pentru poziţia reală a Soarelui. Trebuie făcute mereu corecturi. Acest lucru ne arată deja că nu putem construi prea mult pe baza calculelor noastre, că deja avem nevoie de un alt mijloc pentru a ne putea face nişte reprezentări adecvate asupra mişcărilor aştrilor, altele decât reprezentările care se fac în prezent pe baza unor calcule.

Nu vom putea asigura însă o precizie prea mare calculelor obţinute pe baza reprezentărilor generale actuale despre orbitele planetare dacă nu pătrundem mai mult în cunoaşterea fiinţei Pământului însuşi. Şi pentru aceasta este nevoie să putem privi obiectiv relaţia propriu-zisă dintre regnurile naturii, văzută sub un anumit aspect. În mod obişnuit, aceste regnuri sunt considerate că urcă în linie dreaptă: regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal. Eu aş mai adăuga regnul uman, pe care mulţi nu-l pun la socoteală, dar aceasta nu schimbă lucrurile. Problema este dacă o astfel de ordonare are într-adevăr un sens. Pe ea se bazează multe dintre concepţiile noastre actuale, a stat cel puţin la baza lor în epoca de înflorire a modului mecanicist de a privi natura. În prezent, asupra acestor domenii ale ştiinţei pluteşte o anumită exasperare – să-i zicem aşa –, dar obişnuinţele de gândire au rămas totuşi aceleaşi ca în urmă cu 20 sau 30 de ani, când erau în plină înflorire. Oamenii ar fi preferat următoarea înşiruire: regn mineral, regn vegetal, regn animal, om, unde regnul mineral ar fi cel mai simplu, apoi, probabil printr-o anumită combinaţie a structurii minerale, să obţină structura vegetală [ Nota 143 ], prin altă combinaţie a structurii vegetale să obţină structura animală, şi tot aşa până sus, la om. În toate ideile care s-au dezvoltat în problema generaţiei spontanee, aşa-zisă generatio aequivoca [ Nota 144 ], în toate aceste lucruri se exprimă tendinţa de a explica viu-însufleţitul pe baza neînsufleţitului, a anorganicului, a mineralului. Şi eu cred că şi astăzi există mulţi oameni de ştiinţă care se îndoiesc că, raţional, s-ar putea imagina legătura existentă în cadrul regnurilor naturii şi în alt mod, de a explica ceea ce apare la urmă, în om, altfel decât pe baza anorganicului. Luaţi orice tratat, carte, conferinţă şi alte manifestări ştiinţifice de genul acesta, care se vor într-adevăr serioase şi competente: pretutindeni veţi întâlni aceeaşi privire îndreptată parcă hipnotic spre modalitatea în care ar fi putut lua naştere în ordinea naturală fiinţa primordială însufleţită, din structuri atomice pur minerale. Problema care se pune este dacă putem să prindem în felul acesta absolut întregul şir de fiinţe din natură, dacă procedând în felul acesta se iau în considerare caracteristicile cele mai importante, cele mai evidentiate.

Dacă comparaţi mai întâi fiinţa unei plante cu fiinţa unui animal, dacă strângeţi la un loc tot ceea ce vă oferă în general observaţia, veţi găsi că în plăsmuirea unui animal nu există absolut nimic care să arate a fi o continuare a modului în care este plăsmuită planta. Dacă privim planta anuală cea mai simplă, putem să ne imaginăm continuarea acesteia în planta perenă. Este însă imposibil ca din principiile de plăsmuire organică să descoperim ceva care să arate o continuitate de la structura vegetală la structura animală. În schimb, este foarte posibil ca între modul de plăsmuire al plantei şi cel al animalului să descoperim o polaritate. Acest comportament polar îl puteţi sesiza simplu în cel mai frapant fenomen, şi anume în contrastul dintre procesele de asimilare a carbonului la plantă şi la animal, ca şi în utilizarea diferită a oxigenului. Bineînţeles că este nevoie să specificăm faptul că aceste lucruri trebuie privite în mod corect. Nu trebuie spus, desigur: animalul inspiră oxigen, planta expiră oxigen şi inspiră carbon. Nu este chiar aşa. Cu toate acestea însă, la nivelul plăsmuirii vegetale în ansamblu, există în ceea ce priveşte viaţa organică o polaritate în modul de comportare faţă de oxigen şi faţă de carbon. Ceea ce se întâmplă aici se poate exprima cel mai simplu astfel: ceea ce survine în animal prin unirea oxigenului cu carbonul şi eliminarea bioxidului de carbon este de fapt, în cazul animalului, un proces de deconstrucţie, în sensul de anulare, pentru ca animalul să rămână în viaţă. La om este absolut la fel. În cazul plantei însă este nevoie tocmai ca bioxidul de carbon să fie sintetizat.

Gândiţi-vă că ceea ce aici, la animal, apare într-o anumită privinţă ca proces de eliminare la plantă constituie exact procesul de construcţie. Aici se poate efectiv pipăi cu mâna o polaritate. Altfel spus, nu puteţi gândi procesul de plăsmuire a plantei ca şi cum se continuă liniar şi din el să deduceţi procesul de plăsmuire a animalului. Însă puteţi să vă reprezentaţi ceea ce trebuie împiedicat la procesul de formare a animalului, reversat din procesul de formare a plantei. Aşa cum în procesul de plăsmuire a animalului trebuie eliminat carbonul cu ajutorul oxigenului în bioxidul de carbon, tot aşa trebuie să vă reprezentaţi că la plantă fenomenul invers (reducerea oxigenului din bioxidul de carbon şi asimilarea carbonului – n.t.) joacă rolul procesului de formare. În felul acesta dumneavoastră nu aveţi o continuare în linie dreaptă de la plantă la animal. Puteţi însă desigur, fără să cădem aici într-un pseudosimbolism, să vă imaginaţi că sunteţi într-un centru ideal, şi de o parte vedeţi procesul de formare a plantei, de cealaltă parte procesul de formare a animalului: un proces de bifurcare [ Nota 145 ] (fig. 7).

fig.7

Ceea ce se află în centru ni-l vom reprezenta pentru început ca un centru ideal, din care, dacă ne imaginăm procesul de formare a plantei continuat liniar, ajungem la planta perenă, nu la animal. Dacă ajungem la planta perenă, ni se înfăţişează imediat un lucru care ne duce spre altceva, numai să-l urmărim suficient de departe. Dacă luaţi în considerare planta perenă nu puteţi să vă reprezentaţi ceea ce, sub un anumit raport, merge în continuarea acestui curent evolutiv al plantei perene decât ca pe un drum spre mineralizare. Aveţi aici drumul spre mineralizare. Putem spune deci: În continuarea directă a procesului de formare a plantei se află drumul spre mineralizare. Dacă vom căuta polaritatea pe cealaltă ramură, cea de formare a animalului, cineva care ar proceda schematic ar spune că şi aici această latură, braţul celălalt al furcii ar trebui să continue. Asta nu ar fi însă o continuare polară; dumneavoastră trebuie să gândiţi acum astfel: În cazul procesului de formare a plantei avem o continuare; în cazul animalului trebuie să merg negativ, trebuie să merg înapoi, să mă întorc, trebuie să-mi reprezint faptul că procesul de formare a animalului nu trimite dincolo de el, ci în urmă, înapoia devenirii sale.

Analizaţi acum cele afirmate în zoologie, de pildă prin intermediul cercetărilor lui Selenka [ Nota146 ], despre deosebirea dintre om şi animal în plăsmuirea embrionară şi despre modul cum apare această plăsmuire după naştere la om şi cum apare la animalul superior şi veţi avea o reprezentare în ceea ce priveşte această rămânere în urmă. În realitate, plăsmuirea noastră omenească o datorăm faptului că în timpul plăsmuirii embrionare nu avansăm atât de departe precum animalul, ci rămânem în urmă. Astfel, dacă privim absolut exterior aceste trei regnuri, fără a face ipoteze, suntem nevoiţi ca aici să trasăm o linie matematică curioasă, şi anume una care, prin continuarea ei, dispare dacă trecem de la animal la om, iar la plantă, una care se prelungeşte (fig. 8). Din nou o extindere a matematicii! În desenul acestei scheme există o deosebire, una pur matematică: există linii care dacă le continuăm devin mai lungi şi unele care dacă le continuăm devin mai scurte. Este o reprezentare matematică perfect valabilă.

fig.8

Dacă vrem deci să dispunem schematic regnurile naturii, va trebui să avem un punct oarecare ideal, de la care se bifurcă regnul vegetal şi regnul animal, după care continuăm liniile, dar în regnul vegetal linia o continuăm astfel încât prin prelungirea ei să se lungească, iar în regnul animal o continuăm astfel încât prin prelungirea ei să se scurteze. Este absolut o reprezentare matematică. Astfel vom obţine relaţiile dintre regnurile naturii, la început aşezate simplu, unul lângă celălalt. Acum se ridică întrebarea – şi să repetăm această întrebare ca singura la care este important să răspundem: Ce corespunde în realitate acestui punct ideal? După cum modelarea diverselor regnuri ale naturii este în legătură cu acest punct ideal, tot aşa putem presimţi că anumite mişcări din univers sunt în legătură cu ceva care, de asemenea, corespunde acestui punct ideal din centru. Este ceea ce ne-am propus să examinăm mâine.