Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ASTRONOMIA ŞI ŞTIINŢELE NATURII

GA 323


CONFERINŢA a XIII-a

Stuttgart, 13 ianuarie 1921

Ştiţi desigur că literatura de popularizare prezintă evoluţia concepţiilor noastre astronomice spunând că până la Copernic ar fi predominat sistemul cosmic ptolemeic, iar datorită lui Copernic sistemul acestuia, pe care îl recunoaştem şi astăzi, a devenit, cu modificările corespunzătoare, proprietatea spirituală a lumii civilizate. Pentru modul de a privi din zilele care urmează este extrem de important să supunem acum atenţiei un anumit fapt, un fapt pe care tocmai vreau să vi-l prezint printr-un citat din Arhimede, despre concepţia asupra sistemului cosmic, a sistemului stelar al lui Aristarh din Samos. Arhimede spune [ Nota 147 ]: „După părerea sa, lumea este mult mai mare decât s-a spus mai înainte, căci el presupune că stelele şi Soarele nu s-ar deplasa, că Pământul s-ar mişca în jurul Soarelui ca centru şi că sfera stelelor fixe, al cărei centru s-ar afla de asemenea în Soare, ar fi atât de mare încât raportul circumferinţei cercului descris de Pământ faţă de distanţa acestuia la stelele fixe ar fi egal cu raportul centrului unei sfere faţă de suprafaţa ei“.

Dacă aveţi în vedere aceste cuvinte, care vor să caracterizeze concepţia cosmică spaţială a lui Aristarh din Samos, veţi spune: Între tabloul cosmic spaţial al lui Aristarh din Samos şi imaginea noastră depre cosmos, aşa cum s-a conturat ea de la Copernic încoace, nu există absolut nici o deosebire. Aristarh din Samos a trăit în secolul al III-lea înainte de începutul erei creştine, aşa încât putem presupune că acei oameni care, ca şi Aristarh din Samos, deţineau o poziţie de vârf într-un anumit domeniu al vieţii spirituale erau partizanii convinşi ai concepţiei cosmice spaţiale pe care o omagiază astăzi astronomia. Şi cu toate acestea se întâmplă un fapt foarte important, şi anume că ulterior această concepţie cosmică – să o numim heliocentrică – a dispărut din conştienţa generală a acelor oameni care cugetau la astfel de lucruri şi că în locul acesteia a apărut concepţia ptolemeică despre lume, până când iarăşi, odată cu răsăritul celei de a cincea perioade de cultură postatlanteană [ Nota 148 ], cum suntem obişnuiţi să o denumim, îşi face din nou apariţia această concepţie heliocentrică despre lume, pe care am întâlnit-o la acei oameni precum Aristarh din Samos, deci în secolul al III-lea î.Chr. Şi puteţi să fiţi siguri că ceea ce este valabil pentru acest Aristarh din Samos a fost valabil şi pentru mulţi alţi oameni [ Nota 149 ]. Cine studiază evoluţia spirituală a omenirii pe o anumită perioadă a evoluţiei omeneşti găseşte, chiar dacă astăzi faptul se poate dovedi mai greu cu documente exterioare, că această concepţie heliocentrică despre lume a fost cu atât mai recunoscută de către cei care intră în discuţie pentru această recunoaştere cu cât se merge mai departe în timpurile de dinainte de Aristarh din Samos. Şi dacă ne întoarcem înapoi, în epoca pe care suntem obişnuiţi să o numim epoca a treia postatlanteană, trebuie spus că pentru oamenii competenţi, aceia care treceau drept autoritate în astfel de lucruri, în această a treia epocă postatlanteană era valabilă concepţia heliocentrică despre lume, pe care Arhimede o descrie ca existând la Aristarh din Samos şi o descrie în aşa fel încât noi nu o putem deosebi de cea actuală.

Trebuie deci să spunem: Se întâmplă un fapt curios, şi anume: concepţia heliocentrică despre lume a existat în gândirea omenească, a fost abolită de către sistemul ptolemeic şi recucerită în epoca a cincea postatlanteană. S-a întâmplat ca sistemul ptolemeic să fie dominant exact în epoca a patra postatlanteană. Nu este întâmplător că introduc acest lucru exact acum, după ce ieri v-am făcut atenţi asupra unui anumit punct ideal din istoria evoluţiei regnurilor naturii, căci vom vedea că între cele două fapte există o legătură organică. Dar de această problemă, care tocmai a fost enunţată, va trebui să ne ocupăm ceva mai îndeaproape.

În ce constă deci esenţa sistemului cosmic ptolemeic? Esenţa constă în aceea că Ptolemeu [ Nota 150 ] şi ai lui revin iarăşi la concepţia că Pământul este fix în cosmos, la concepţia mişcării cerului stelelor fixe în jurul Pământului, precum şi a mişcării Soarelui în jurul Pământului; iar pentru mişcarea planetelor, cu ale căror imagini aparente noi ne-am ocupat deja, stabileşte nişte formule matematice cu totul speciale. În principal, Ptolemeu gândeşte chestiunea în felul următor: presupunând că aici ar fi Pământul şi de jur împrejur cerul stelelor fixe, Soarele se roteşte în jurul Pământului pe un cerc excentric, iar planetele se rotesc şi ele pe cercuri, dar nu aşa simplu, pe un singur cerc, ca în cazul Soarelui (fig. 1). Nu, nu aşa, ci el presupune un punct care se mişcă pe acest cerc excentric, pe care îl numeşte „cerc deferent“, şi consideră acest punct a fi la rândul lui centrul unui alt cerc. Şi acum pune planetele să se mişte pe acest cerc, astfel încât traiectoria adevărată a mişcării planetare ia naştere din compunerea mişcărilor pe cercul 1 şi pe cercul 2.

fig.1

Ptolemeu presupune, de exemplu, pentru Venus că se roteşte pe un cerc (2), al cărui centru se roteşte pe alt cerc (1), astfel încât traiectoria sa este de fapt o mişcare rezultată din aceste două mişcări. Pentru a înţelege această mişcare trebuie să presupunem aceste două cercuri: cercul deferent (1) şi cercul mic, care astfel este un cerc epicicloidal (2). Ptolemeu presupune astfel de mişcări pentru Saturn, Jupiter, Marte, Venus, Mercur, nu însă şi pentru Soare, în timp ce Luna o lasă să se deplaseze pe un cerc mic, un cerc epicicloidal. Aceste presupuneri se bazau pe faptul că adepţii concepţiei ptolemeice calculau – putem spune cu mare acurateţe – locurile în care se găsesc planetele pe cer şi de aici compuneau aceste mişcări [ Nota 151 ], ca să înţeleagă că planetele se vor afla într-un loc anume la un moment anume. Este uimitor cât de exacte, sau cel puţin relativ exacte, erau calculele ptolemeicilor, ale lui Ptolemeu şi ale adepţilor lui, în această privinţă. Dacă, de exemplu, trasăm traiectoria unei planete oarecare, să zicem a lui Marte, după calculele astronomice actuale şi apoi comparăm această aşa-zisă traiectorie aparentă a lui Marte, trasată conform rezultatelor observaţiilor actuale, cu ceea ce s-a desenat având la bază teoria cercurilor deferente şi epicicloidale ale lui Ptolemeu, aceste două curbe nu se deosebesc deloc [ Nota 152 ]. Există o deosebire total insignifiantă, care provine din aceea că astăzi calculele au la bază rezultate aparţinând unei observaţii mai exacte. Deci, în ceea ce priveşte precizia observaţiilor, aceşti oameni de fapt nu erau mult în urma rezultatelor actuale. Deci nu observaţiile au fost acelea care au făcut ca ei să adopte acest sistem curios de deplasare a planetelor, la care te izbeşte forma atât de complicată; căci oricine îşi spune, desigur, că sistemul copernican este mult mai simplu. – În centru avem Soarele, planetele se mişcă în jurul Soarelui pe traiectorii circulare sau eliptice. Este foarte simplu, nu-i aşa? Ceea ce avem în figura 1 este ceva foarte complicat, aici avem de-a face cu o traiectorie circulară, încă cu un cerc şi chiar cu încă un cerc excentric.

Acest sistem ptolemeic a continuat să se menţină cu o anumită obstinaţie exact pe durata celei de-a patra epoci postatlanteene, şi noi trebuie de fapt să ne întrebăm: Prin ce se deosebeşte natura felului de a gândi spaţiul cosmic şi conţinutul acestuia la ptolemeici faţă de modul de a gândi al lui Aristarh din Samos şi cei ce gândeau ca el? Prin ce se deosebesc aceste concepţii despre sistemul cosmic? Este într-adevăr dificil să discutăm într-un limbaj obişnuit despre această deosebire, deoarece din punct de vedere exterior multe lucruri arată la fel, însă din punct de vedere interior sunt diferite de la un cap la celălalt. Dacă Arhimede descrie sistemul lui Aristarh din Samos astfel, atunci trebuie să spunem: Acest sistem heliocentric, în fond, nu se deosebeşte cu nimic de sistemul copernican. – Dacă însă cercetăm mai exact întregul spirit care stă la baza tabloului cosmic al lui Aristarh din Samos, găsim totuşi altceva. Şi la Aristarh din Samos a existat, cu siguranţă, o urmărire a fenomenelor exterioare prin curbe matematice. El îşi reprezintă mişcările corpurilor cereşti prin curbe matematice. Copernicanii reprezintă şi ei aceste mişcări ale corpurilor cereşti prin curbe matematice. Între acestea două se află acest sistem curios, sistemul lui Ptolemeu. Aici însă nu putem spune că reprezentarea matematică coincide cu observaţia exterioară.

Vedeţi dumneavoastră, aceasta este o deosebire profundă. Reprezentarea matematică nu se bazează pe şirul de observaţii, ci se prezintă ca ceva care, pentru a satisface observaţiile, se detaşează de ele, devine altceva decât o modalitate de a lega simplist observaţiile şi crede de cuviinţă că observaţiile pot fi înţelese dacă ai astfel de reprezentări. Gândiţi-vă totuşi că astăzi cineva şi-ar face un model al sistemului planetar, că ar plasa undeva Soarele, că ar trage sârme care să reprezinte orbitele planetare şi că aceste sârme chiar i-ar semnifica lui orbitele planetare. El ar rezuma aşadar poziţiile planetelor prin curbe matematice. Ptolemeu nu a făcut aşa ceva. Ptolemeu ar fi trebuit să-şi construiască modelul său presupunând cumva un centru de rotaţie, apoi o bară şi la capătul acestei bare o roată care se învârteşte, şi apoi încă o roată care se învârteşte. Aşa şi-ar fi făcut el modelul (fig. 2). Ceea ce îşi reprezintă ca model, ceea ce trăieşte în reprezentările sale ca imagine matematică, nu are nici o asemănarecu ceea ce se vede în exterior. Imaginea matematică este la el altceva' decât ceea ce se vede în exterior. Şi acum, în sistemul copernican, se ajunge din nou să se exprime observaţiile empirice separate prin curbe matematice, ca pe vremea lui Aristarh din Samos. – Dar este acelaşi lucru? Aceasta este întrebarea: Este acelaşi lucru?

fig.2

Cred că, dacă urmăriţi ipotezele din care s-a născut sistemul copernican şi felul cum s-a păstrat el, veţi spune: Este ceva ce de fapt se aseamănă foarte mult cu toată atitudinea noastră matematică în domeniul empiric. Copernic şi-a construit sistemul planetar mai întâi ideal, se poate dovedi aceasta, aşa cum construim noi în mod ideal un triunghi, pe care îl regăsim ulterior afară, în realitatea empirică. El a pornit aşadar de la un fel de judecată matematică apriorică, pe care apoi a aplicat-o la realităţile empirice.

Ce se află însă la baza acestui sistem complicat al lui Ptolemeu, încât a devenit atât de complicat? Era atât de complicat, încât atunci când i-a fost prezentat cunoscutului rege Alfons de Spania [ Nota 153 ] – cunoaşteţi desigur povestea – acesta, de la înălţimea maiestăţii sale regale, ar fi exclamat: Dacă Dumnezeu mi-ar fi cerut sfatul când a creat lumea, ea ar fi luat naştere într-un mod mai simplu decât acesta, în care este nevoie de atâtea cicloide şi epicicloide. În această suprapunere de cicloide şi epicicloide există totuşi ceva care să aibă o legătură cu cuprinsul realităţii? Aş vrea să vă pun întrebarea: Este aceasta într-adevăr doar o născocire fantezistă, sau în ea există o urmă care să ne arate că tot ceea ce s-a născocit aici se referă la o realitate? Acest lucru nu îl putem stabili decât dacă analizăm ceva mai exact problema.

Vedeţi dumneavoastră, dacă urmărim exact, în sensul sistemului ptolemeic – considerând deci valabile teoriile ptolemeice – , deplasările Soarelui, mişcările aparente, cum spunem noi, ale Soarelui, mişcările aparente ale lui Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, putem spune că unghiurile de deplasare au întotdeauna o anumită mărime. Ca urmare, putem compara deplasările care indică poziţiile pe cer ale aştrilor respectivi. Soarele nu se deplasează pe o epicicloidă. De aceea putem să spunem că deplasarea zilnică a Soarelui pe epicicloidă este egală cu zero. În schimb, dacă comparăm cu aceasta deplasarea zilnică pe epicicloidă a lui Mercur, ei trebuie să-i corespundă un număr, să zicem x1; pentru Venus corespunde x2, pentru Marte x3, pentru Jupiter x4, pentru Saturn x5. Şi acum să privim mişcările centrelor epicicloidelor pe cercurile deferente în sensul sistemului ptolemeic. Dacă presupunem că Soarele are deplasarea y, va rezulta ceva curios, şi anume că valoarea deplasării centrului epicicloidei lui Mercur este egală cu cea a deplasării Soarelui. Din nou avem valoarea y. Şi în cazul lui Venus trebuie să admitem aceeaşi valoare y. Aceasta înseamnă următorul lucru: pentru Mercur şi Venus centrele epicicloidelor acestora se deplasează pe traiectorii care coincid în întregime cu orbita solară, corespund orbitei Soarelui, deci sunt paralele. În schimb, deplasările centrelor epicicloidelor lui Marte, Jupiter, Saturn sunt diferite, le vom spune: x', x“, x“'. Este curios că dacă construiesc sumele x3 + x', x4 + x“, x5 + x“', deci dacă adun deplasările pe epicicloidă şi deplasările centrelor epicicloidelor aceloraşi planete pe cercurile deferente, voi obţine o mărime constantă, şi anume egală cu valoarea deplasării Soarelui şi a centrelor epicicloidelor lui Mercur şi Venus, adică y [ Nota 154 ]:

x3 + x' =  y
x4 + x'' = y
x5 + x''' = y

Observaţi că aici, în interior, există o legitate curioasă! Această legitate ne face să privim cu alţi ochi importanţa cosmică a centrului epicicloidei lui Venus şi Mercur, pe care noi le numim planete apropiate de Soare, în comparaţie cu cea a centrului epicicloidelor lui Jupiter, Marte, Saturn şi aşa mai departe, pe care le numim planete depărtate de Soare. La aceste planete depărtate de Soare centrul epicicloidei nu are aceeaşi importanţă cosmică. În ele există ceva anume care schimbă complet importanţa traiectoriei lor orbitale, în comparaţie cu cea a planetelor apropiate de Soare. Acest fapt era bine cunoscut ptolemeicilor şi el a contribuit la decizia de a dezvolta această idee curioasă de cicloidă şi epicicloidă, care se detaşează în spirit de realităţile empirice. În însuşi acest fapt ei au văzut o necesitate de a stabili un astfel de sistem. Căci pentru acei oameni, cu modul lor aparte de a privi, era cât se poate de clar gândul că – pentru omul actual acest lucru este mai mult sau mai puţin evident, fiindcă lui îi place să-şi spună că ei au construit cicloida şi aşa mai departe –, dacă în ceva anume Mercur şi Venus au aceleaşi valori ca Jupiter, Saturn şi Marte, acest lucru nu trebuie tratat simplu, spunând că avem mişcare de rotaţie uniformă sau aşa ceva. Căci o planetă are importanţă nu doar înăuntrul spaţiului său, ci şi în afara spaţiului său. Ea se comportă în aşa fel încât nu poţi să te uiţi numai la ea, aşa cum facem atunci când observăm locul ei pe cer şi raporturile acesteia cu celelalte corpuri cereşti, ci trebuie să ieşi în afara ei, să te duci în centrul epicicloidei. Iar acel centru al epicicloidei are acelaşi comportament în spaţiu ca şi Soarele. Astfel, dacă aş traduce aceasta în limbaj modern, acei oameni spuneau: Din punct de vedere al deplasării în spaţiul cosmic, centrele epicicloidelor lui Mercur şi Venus au acelaşi comportament ca şi Soarele însuşi. Celelalte planete însă, Marte, Jupiter, Saturn, nu se mai comportă la fel, ci ele îşi obţin dreptul de a avea comportamentul de deplasare al Soarelui numai dacă însumăm deplasările lor pe epicicloidă cu cele de pe cercul deferent. Deci raportul lor faţă de Soare este altul.

Întregul sistem ptolemeic s-a ridicat pe baza acestui comportament diferit faţă de Soare, iar motivul principal al dezvoltării acestui sistem a fost acela că nu s-a vrut edificarea unui sistem de idei printr-o sintetizare a poziţiilor determinate empiric ale planetelor [ Nota 155 ] în nişte curbe, ci s-a vrut edificarea pe o altă bază a unui sistem de gânduri. La baza sa era o cunoaştere adevărată. Este un fapt care nu se poate tăgădui absolut deloc, dacă ne aplecăm cinstit, din punct de vedere istoric, asupra acestor lucruri. Omul din ziua de azi va spune, desigur: Prin concepţia copernicană am ajuns aşa de departe şi nu avem nevoie să avem de-a face cu aceste spirite. – Omul actual nu se apleacă asupra acestor lucruri, însă, dacă ar face-o, ar afla într-adevăr că ptolemeicii spuneau: Da, Marte, Jupiter, Saturn se află în alt raport faţă de om decât Mercur şi Venus; lui Jupiter, Saturn, Marte le corespunde altceva în om decât lui Mercur şi Venus. Şi ei puneau pe Jupiter, Saturn şi Marte în legătură cu formarea capului omenesc, iar pe Venus şi Mercur în legătură cu formarea părţii din organizarea omenească aflată sub nivelul inimii. În loc de „cap“, ar fi mai bine dacă aş spune: Jupiter, Saturn şi Marte s-au ocupat împreună de formarea acelei părţi a omului aflată deasupra inimii, Venus şi Mercur de acea parte aflată dedesubtul inimii. Deci acei ptolemeici raportau deja la om ceea ce exprimau în sistemul lor.

Şi pe ce se sprijinea oare acest lucru? Dacă vreţi să vă formaţi o părere justă în această direcţie, cred că trebuie să citiţi cu cea mai mare atenţie nota fundamentală cea mai intimă a cărţii mele Enigmele filosofiei [ Nota 156 ], unde am încercat să scot în evidenţă felul cu totul diferit al oamenilor de a se situa faţă de lume, în ceea ce priveşte cunoaşterea, înainte de secolul al XV-lea şi după aceea. Această ieşire din găoacea cu care îi înconjura lumea a fost posibilă abia după secolul al XV-lea, nu şi înainte. În acest moment, într-adevăr, totul devine greu de înţeles pentru lumea actuală. Astăzi oamenii spun: Eu cred despre lume asta sau asta, percepţiile mele senzoriale arată aşa sau aşa. În mai noua dezvoltare istorică noi am devenit îngrozitor de deştepţi; înainte oamenii erau proşti, îşi imaginau tot felul de copilării. – Totuşi, mult diferit nu se prezintă chestiunea, aşa că dacă atunci băieţii şi-ar fi dat puţin osteneala ar fi devenit la fel de deştepţi. Numai că mai întâi evoluţia procesului de instruire a trebuit să zăbovească un timp, pentru ca oamenii să devină aşa de deştepţi cum au devenit mai târziu. Nu se ţine deloc seama că însăşi concepţia şi întreaga atitudine faţă de lume era alta. Dacă comparaţi diversele etape pe care le-am caracterizat în cartea mea Enigmele filosofiei vă veţi spune: Pe toată perioada care s-a scurs de la începutul epocii a patra până spre sfârşitul ei n-a existat de fapt o separare aşa de pronunţată între noţiune sau reprezentare şi conţinuturile senzoriale, asa cum a apărut mai târziu. Ele se suprapuneau în mai mare măsură. În calitatea senzorială se vedea în acelaşi timp noţionalul, elementul de reprezentare. Această facultate era desigur cu atât mai intensă cu cât ne întoarcem mai mult în timp. În legătură cu aceasta trebuie să ne formăm reprezentări reale despre evoluţia omenirii. Căci, vedeţi dumneavoastră, pentru epoca noastră actuală ceea ce a scris dr. Stein [ Nota 157 ] în cartea sa despre esenţa percepţiei senzoriale este absolut extraordinar, însă dacă ar fi trebuit să scrie o disertaţie pe aceeaşi temă în timpul Şcolii din Alexandria ar fi trebuit s-o facă în cu totul alt mod. Tocmai acest lucru nu se recunoaşte astăzi, într-o epocă în care noi absolutizăm totul.

Aşadar, dacă mergem şi mai în urmă, aproximativ în epoca egipteano-caldeană, în perioada ei de înflorire, vom afla o convieţuire şi mai intensă a noţiunii, a reprezentării cu realitatea fizic-sensibilă exterioară. Şi, vedeţi dumneavoastră, din această convieţuire mai intensă s-au născut acele concepţii pe care, în cele din urmă, le întâlnim la Aristarh din Samos, însă deja într-o formă decadentă. La predecesori ele erau prezente într-o măsură mult mai mare. Sistemul heliocentric era resimţit pe când încă se mai trăia cufundat în întregime cu reprezentarea în senzorialitatea exterioară. Şi în epoca a patra postatlanteană, din secolul al VIII-lea î.Chr. până în secolul al XV-lea d.Chr., omul a trebuit să iasă din toată această lume senzorială, a trebuit să părăsească această convieţuire cu lumea senzorială. În ce domeniu putea face el asta cel mai bine? Asta îi putea reuşi cel mai bine acolo unde asocierea dintre realitatea exterioară şi reprezentare îi ridica aparent cele mai mari greutăţi. Acolo se putea desprinde el cu reprezentarea de impresiile senzoriale.

Doar dacă privim din acest punct de vedere sistemul ptolemeic, ca pe un mijloc important de educare a omenirii, vom ajunge la esenţa lui. El este marea şcoală a emancipării reprezentării omeneşti de percepţia senzorială. Iar când această emancipare a ajuns destul de departe încât să se ajungă la un anumit grad în capacitatea interioară de a gândi, ceea ce s-a văzut mai târziu în aceea că spirite precum Galilei [ Nota 158 ] şi altele pot gândi matematic-abstract în sensul cel mai exemplar posibil, adică foarte complicat, abia atunci a putut veni Copernic, a luat aceste fapte, aceste rezultate ale observaţiei, precum valoarea egală a lui y în diferite locuri şi, pe o cale inversă, pornind de la aceste rezultate matematice înapoi, a construit sistemul său cosmic copernican. Căci sistemul lui a fost schiţat pornind de la aceste rezultate. El este deci o reîntoarcere de la reprezentările concepute abstract la realitatea exterioară, fizic-senzorială.

Este extrem de interesant dacă te gândeşti că omenirea se rupe de realitatea exterioară exact în domeniul imaginii astronomice. Dacă vom reflecta la aceasta, vom dobândi posibilitatea să apreciem în mod just felul în care şi noi va trebui să ne întoarcem, într-un sens mai cuprinzător, înapoi. Dar cum să ne întoarcem înapoi? Kepler [ Nota 159 ] mai avea în legătură cu asta un sentiment. Deseori am citat o cugetare, care sună foarte patetic, în care el spune aproximativ aşa: Am răpit vasele sfinte din templele egiptenilor pentru a le aduce din nou oamenilor moderni. – În sistemul său planetar, care în cazul lui a izvorât dintr-o concepţie foarte, foarte romantică despre cum s-a clădit universul, resimţea ceva ca un fel de înnoire a vechiului sistem heliocentric. Dar acest sistem heliocentric vechi nu a fost făcut dintr-o contemplare directă cu ochiul, ci dintr-o vieţuire a ceea ce trăia în aştri.

Omul care a stabilit iniţial acel sistem cosmic – care, ca şi Aristarh din Samos, consideră Soarele în centru şi planetele rotindu-se în jurul lui şi aşa mai departe –, acel om a simţit în inima lui acţiunile Soarelui, în capul lui acţiunile lui Jupiter, Saturn şi Marte, iar în stomacul său şi în splina sa acţiunile lui Venus şi Mercur. Aceasta era experienţă reală, iar acest sistem a izvorât din această experienţă reală făcută în întreg organismul uman. Apoi această experienţă cuprinzătoare s-a pierdut. Se mai putea percepe cu ochii, cu urechile şi cu nasul, nu însă cu inima şi cu ficatul. Aşa ceva, cum poţi percepe cu inima ceva din Soare sau cum poţi percepe cu nasul ceva din Jupiter, asta este bineînţeles nebunie curată pentru oamenii din prezent. La fel de precis însă putem recunoaşte aceasta după cum ceilalţi o consideră nebunie – ştim deja de ce. Această intensă împreună-vietuire a universului s-a pierdut de-a lungul timpului. Ptolemeu a elaborat iniţial un model cosmic care mai păstra încă ceva din simţirea de odinioară, însă din punct de vedere calitativ se poate spune că se desprinsese de aceasta. Ptolemeicii mai susţineau doar foarte atenuat, şi asta mai mult în perioada lor mai veche, ulterior însă absolut deloc, că în legătură cu Soarele se întâmplă alt fenomen decât cu Jupiter, de exemplu. Soarele îşi exprimă acţiunea sa, într-un mod relativ mai simplu, prin inimă; Jupiter îi umblă altuia în cap precum o roată, prin aceasta exprimându-se epicicloida; Venus trece şi el, însă în alt sens, caracterizat de noi aici (fig. 1), prin toată zona de dedesubtul inimii. Din toate acestea, în epoca respectivă nu a mai fost păstrat decât aspectul matematic, că în forma cercului se prezintă expresia simplului [ Nota 160 ], orbita solară, în comparaţie cu expresia complicatului, orbita planetară, toate acestea însă mai păstrând cel puţin o oarecare legătură cu organizarea omenească în configuraţia lor matematică.

După aceea totul se pierde şi îşi face apariţia abstracţiunea deplină. Astăzi trebuie să căutăm drumul înapoi, pentru ca, pornind de la om în ansamblu, să realizăm din nou o legătură cu cosmosul. Nu trebuie mers, de exemplu, de la Kepler spre o altă abstracţiune, aşa cum a făcut-o Newton [ Nota 161 ], care în loc de ceva concret a pus abstracţiuni, masă şi aşa mai departe, ceea ce nu reprezintă decât o reformulare, o transformare (a legii a treia a lui Kepler – n.t.), pentru care însă nu există iniţial nici un fel de realitate empirică. Trebuie apucat pe celălalt drum, drumul prin care pătrundem în realitate mai adânc decât a pătruns Kepler. Pentru aceasta însă trebuie să vedem desigur şi ceea ce este legat de răsăritul şi apusul Soarelui, de mersul lui, de mersul stelelor şi aşa mai departe, respectiv alcătuirea şi organizarea regnurilor din natura exterioară. Totuşi este ceva ciudat să găsim o opoziţie între planetele aşa-zis exterioare şi planetele interioare, iar la mijloc, după concepţia heliocentrică, să găsim fiinţialitatea Pământului. Şi tot aşa de curios este să găsim, după cum am arătat ieri, un fel de opoziţie între mineral şi plantă, pe de-o parte, pe una din ramuri, şi animal şi om, pe de altă parte, pe cealaltă ramură. Şi dacă desenăm bifurcaţia, planta şi mineralul trebuie să le desenăm în prelungire, animalul şi omul, însă trebuie astfel desenaţi, încât plăsmuirea să se întoarcă înapoi, să revină la sine însăşi (fig. 3).

fig.3

Avem astfel o dublă ipostază: cea care se poate numi raportul special al drumurilor centrelor epicicloidelor şi al punctelor de pe circumferinţele epicicloidei, prin care ia naştere un comportament complet diferit pentru planetele superioare faţă de cele inferioare; şi apoi avansarea în mineral în procesul de devenire al plantei, pe de o parte, şi plăsmuirea animalului şi întoarcerea de la plăsmuirea animalului la om, pe de altă parte. Cum am mai spus-o şi ieri, nu trebuie decât să vă uitaţi puţin prin lucrarea lui Selenka [ Nota 162 ] şi veţi găsi în această figură simbolică multe lucruri juste.

Să luăm ca problemă de studiu aceste două chestiuni şi pornind de aici să încercăm să găsim un sistem cosmic care să corespundă realităţii.