Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ASTRONOMIA ŞI ŞTIINŢELE NATURII

GA 323


CONFERINŢA a XIV-a

Stuttgart, 14 ianuarie 1921

Astăzi vom continua să mergem în tonul discuţiei noastre de ieri, astfel încât din materialul pe care îl avem la dispoziţie – alcătuit în cele din urmă din observaţii asupra fenomenelor cereşti, îndărătul cărora noi încercăm să descoperim forma lor adevărată – să obţinem reprezentări care să ne poată introduce în structura fenomenelor cereşti. Mai întâi aş dori să arăt încă o dată un aspect care poate rezulta din expunerea, la început mai mult istorică, pe care am făcut-o ieri.

Trebuie să ne fie clar că în cele din urmă atât sistemul cosmic al lui Ptolemeu cât şi sistemul utilizat de către astronomia actuală reprezintă nişte încercări de a sintetiza într-un anume fel ceea ce i se oferă observaţiei. Şi o încercare de a sintetiza cele percepute – dumneavoastră ştiţi, conform celor expuse ieri, că nu pot să spun „văzute“ –, în nişte figuri asemănătoare celor din matematică, există atât în sistemul ptolemeic cât şi în sistemul copernican. Căci ceea ce trebuie aşezat la baza oricărei geometrii sau a oricărui calcul sau măsurători sunt în cele din urmă observaţiile. Şi, în fond, singurul lucru care ne interesează este o interpretare corectă a stării observate. Trebuie însă să te fi familiarizat deja cu faptul cunoaşterii, şi anume că în viaţa ştiinţifică de azi se preia mult prea uşor ceea ce se observă, ceea ce se poate percepe, încât nu-ţi poţi forma cu adevărat o idee corespunzătoare asupra acestora.

În primul rând trebuie să aducem în discuţie o problemă care decurge nemijlocit din faptele care se pot observa. Sigur că în aceste conferinţe, care din cauza timpului scurt au fost extrem de schematice, nici eu nu am putut prezenta şi discuta toate amănuntele. Nu am putut decât să indic liniile orientative. În această indicare a liniilor orientative eu am încercat să arăt însă că ceea ce se plăsmuieşte în organismul omenesc – în ultimă instanţă şi în cel animal şi vegetal – este subordonat într-un fel mişcărilor corpurilor cereşti din spaţiul cosmic. Aici trebuie să existe o legătură. Faptul că trebuie să existe o astfel de legătură se poate vedea din felul cum am analizat faptele. Şi cu cât veţi pătrunde mai mult faptele, cu atât mai mult veţi observa această legătură. Eu n-am vrut decât să vă arăt calea – o spun din nou – la capătul căreia se poate găsi acest rezultat: organismul omenesc, ca şi cel animal şi vegetal, de altfel, este astfel alcătuit încât, dacă privim sub formă de curbe această alcătuire – cum am făcut-o de exemplu atunci când am evocat în faţa sufletului evoluţia lemniscatei pe diferite direcţii în organism – găsim întâi o asemănare între această alcătuire şi sistemele de curbe pe care le putem trasa atunci când avem în vedere mişcările corpurilor cosmice. Dar apoi se naşte întrebarea: Da, dar în fond prin ce este determinată această legătură? Ce posibilitate avem s-o evocăm în faţa ochilor într-adevăr limpede şi justificat în sine? Pentru a putea să aprofundăm mai mult această problemă trebuie să comparăm felul special de a privi lumea aflat la baza sistemului cosmic ptolemeic cu felul de a privi lumea aflat la baza sistemului cosmic copernican din ziua de azi.

Ce facem oare atunci când, prin gândire, prin calcul şi geometrie ne imaginăm, în sensul sistemului solar copernican din ziua de azi, un sistem cosmic? Observăm. Observăm corpuri din spaţiul ceresc, corpuri pe care, dacă le privim cu ochiul liber, le putem considera identice. După cum vedeţi, eu mă pronunţ cât se poate de rezervat. Dar nici nu putem spune mai mult decât că, privind cu ochiul liber aceste corpuri, noi le considerăm identice. Cel care face nişte experimente foarte simple se vede obligat în mod special să păstreze această prudenţă în exprimare faţă de lumea exterioară. Am să vă reamintesc un mic experiment, care în sine nu are nici o valoare, dar care are rolul de a dezvolta o anumită prudenţă în viaţa de reprezentare a omului.

Imaginaţi-vă că eu aş dresa un cal într-un anume fel, astfel încât atunci când aleargă să dezvolte o anumită regularitate în mişcarea pasului – acest lucru îl şi face de fapt calul întotdeauna –, şi apoi aş fotografia 12 poziţii succesive ale sale. Aş obţine deci 12 imagini ale calului. Aceste 12 imagini ale calului le-aş dispune într-un cerc, eu ca observator aflându-mă la o anumită distanţă faţă de el. Deasupra, aş aşeza acum un tambur cu o fereastră în el, pe care îl pun în mişcare de rotaţie în aşa fel, încât la început văd o singură imagine a calului, apoi, dacă tamburul se roteşte în continuare, văd următoarea imagine şi aşa mai departe. Voi obţine imaginea trucată a unui cal care aleargă de jur împrejur. Impresia mea va fi aceea că acolo un căluţ mic aleargă în cerc. Cu toate acestea realitatea este că aici nu am un cal real care aleargă de jur împrejur, ci că eu observ într-un anume fel 12 imagini ale calului, fiecare din acestea rămânând de fapt pe loc.

Vedeţi aşadar că eu pot provoca aparenţa de mişcare nu numai prin intermediul perspectivei, ci mai ales în mod calitativ. Nu trebuie ca tot ceea ce apare ca mişcare să fie şi în realitate mişcare. De aceea, cel care vrea să vorbească prudent şi să ajungă la adevăr doar printr-o cercetare atentă trebuie să-şi spună iniţial, oricât de curios şi paradoxal sună aceasta pentru contemporanii noştri atât de inteligenţi: Da, observ trei poziţii succesive a ceea ce eu numesc corp ceresc, şi consider ce stă la baza lor a fi identic. Aceasta înseamnă următorul lucru. Urmăresc Luna pe traiectoria ei şi consider, pentru început ipotetic, că este mereu aceeaşi Lună. Acest lucru este foarte corect, dar numai în privinţa unui fenomen progresiv aşa cum este acesta [ Nota 163 ]. Ce facem noi deci? Privim ceva ce considerăm a fi corpuri cereşti identice, într-o aşa-zisă mişcare, unim ceea ce vedem în diverse locuri prin nişte curbe şi căutăm să interpretăm aceste curbe. Este ceea ce ne oferă sistemul cosmic copernican.

Nu la fel a procedat la început şi acea şcoală din care a provenit sistemul cosmic ptolemeic. Pe atunci omul trăia încă percepând în toată corporalitatea sa, aşa cum vă arătam ieri. Şi pentru că pe atunci încă se mai trăia percepând în întreaga corporalitate umană, şi reprezentarea legată de un corp cosmic era cu totul alta faţă de ceea ce a devenit mai târziu. Cel care avea în faţă sistemul cosmic ptolemeic în sensul perceptiv nu spunea: Luna se află acolo sus. Nu spunea deloc aşa ceva; asta este doar interpretarea care se face astăzi în cadrul sistemului cosmic. Nu spunea deloc: Luna este acolo sus, fiindcă atunci ar fi raportat fenomenul doar la ochi. El nu făcea aşa ceva, el raporta fenomenul la om în ansamblu şi îşi închipuia cam în felul următor: Stau pe Pământ şi pe cât de adevărat este că eu mă aflu aici pe Pământ la fel de adevărat este că mă aflu şi înăuntrul Lunii, căci Luna este toată această suprafaţă haşurată din figura 1. Pământul este cel dublu haşurat şi Luna este desigur mult mai mare decât Pământul. Raza acesteia este de fapt egală cu ceea ce noi numim acum depărtarea Lunii – nu pot să spun a centrului Lunii – faţă de centrul Pământului. În sensul sistemului cosmic ptolemeic iniţial, Luna are această dimensiune.

fig.1

Acest corp, care altminteri nu poate fi văzut nicăieri, dezvoltă la una din marginile sale un proces prin care devine vizibilă această mică părticică. Tot restul este invizibil şi totodată are o astfel de substanţialitate încât se poate trăi în interiorul lui, eşti străbătut de el. El devine vizibil doar la această margine a lui. Toată această sferă, care de altfel nu este sferă ci elipsoid de rotaţie, se roteşte în raport cu Pământul şi odată cu ea se roteşte şi această părticică vizibilă, care este Luna vizibilă. Ea este doar o parte din realitatea întreagă cu care se are de-a face aici.

Reprezentarea care apare aici, care cândva a şi existat, nu vi se va părea îngrozitor de paradoxală sub aspect formal, dacă aduceţi în faţa sufletului ceva analog. Închipuiţi-vă imaginea analogă a celulei germinative omeneşti sau animale (fig. 2). Ştiţi că la un anumit stadiu de dezvoltare, într-un anumit punct al ovulului, transparent în mod obişnuit, se formează aşa-numitul germene, iar de la acest germene începe formarea restului embrionului. Deci excentric, periferic, se formează un centru de la care porneşte în continuare restul plăsmuirii. Dacă comparaţi acest mic corpuscul cu ceea ce corespunde ca reprezentare – în sistemul cosmic ptolemeic – a Lunii, de pildă, veţi avea reprezentările pentru tot ceea ce s-a gândit atunci în mod absolut analog. Astfel se poate spune: În sensul acestei concepţii cosmice ptolemeice, în afară de realitatea cuprinsă în imaginea de lumină a Lunii mai există şi o cu totul altă realitate.

fig.2

De atunci, din acea epocă în care sistemul cosmic ptolemeic era resimţit ca o realitate, omul a suferit o transformare: vieţuirea interioară, simţirea în organism că te afli în interiorul Lunii s-a pierdut complet şi ea a fost redusă la imaginea de lumină. Omul civilizaţiei a cincea postatlanteene, pentru că nu mai ştie, nu poate să spună: Eu mă aflu în interiorul Lunii, respectiv Luna mă străbate. Pentru el Luna nu este decât un mic disc luminos sau o sferă luminoasă sau pur şi simplu o sferă. Sistemul cosmic ptolemeic s-a construit din aceste percepţii interioare. În prezent se revine la aceste percepţii, dacă privim lucrurile în lumina justă, dacă recucerim posibilitatea de a vieţui din nou Luna întreagă. Este cât se poate de înţeles astăzi ca cineva, care porneşte de la reprezentarea obişnuită „Luna“, să spună: Da, eu nu pot înţelege foarte bine ce fel de legătură poate să existe între Lună şi ceva din mine. Şi până la urmă este mai bine dacă oamenii neagă ceva ce porneşte de la Lună şi are o influenţă asupra omului, decât dacă şi-ar face tot felul de reprezentări fanteziste despre aceasta. Îndată însă ce reprezentarea ajunge să corespundă din nou realităţii, aceea că noi trăim în interiorul Lunii, iar ceea ce numim Lună este un complex de forţe care ne pătrunde în permanenţă, atunci nu va trebui să ne mai mire că acest complex de forţe apare plăsmuitor şi în om sau animal, că într-adevăr ceea ce acţionează aici, atunci când ne străbate, este ceva ce are de-a face chiar cu formarea organismului nostru. Trebuie să începem să recucerim astfel de reprezentări. Trebuie să ne fie cât se poate de clar că cerul pe care îl vedem este în întregime doar o manifestare fragmentară a spaţiului cosmic real, umplut de substanţă.

Când dezvoltaţi această reprezentare, că dumneavoastră trăiţi în interiorul unui complex de substanţe, veţi avea sentimentul că este ceva foarte, foarte real. Astăzi însă, în concepţia noastră astronomică obişnuită, noi am înlocuit aceasta cu ceva inventat. Am înlocuit-o cu acel ceva pe care îl numim gravitaţie. Nu găsim decât că între ceea ce ne imaginăm a fi corpul Lunii şi ceea ce ne imaginăm a fi corpul Pământului se exercită o forţă de atracţie reciprocă. Această linie gravitaţională am putea să ne-o imaginăm în mişcare de rotaţie; în acest caz am putea, din imaginea care rezultă prin această linie gravitaţională rotitoare, să obţinem ceea ce în vechile concepţii astronomice era numit sferă, sfera unei anumite planete. În principiu, ce s-a întâmplat nu a fost altceva decât că ceea ce era resimţit ca substanţial, iar acum poate fi vieţuit din nou ca substanţial, a fost înlocuit cu nişte curbe imaginare.

Vedeţi deci că trebuie să ne imaginăm altfel decât suntem obişnuiţi întreaga configuraţie a umplerii diferenţiate a spaţiului cosmic. Astăzi ne orientăm după reprezentări gravitaţionale, de exemplu spunând că fluxul şi refluxul sunt în legătură cu anumite forţe gravitaţionale care pornesc de la Lună. Spunem că de la corpul cosmic respectiv ar porni o forţă gravitaţională care ridică apa. În sensul celeilalte modalităţi de reprezentare, trebuie să spunem că Luna străbate şi Pământul şi că, străbătând sfera lichidă a Pământului, se întâmplă ceva care, în locul acesta, aici, apare sub forma ridicării apei; într-un alt loc sfera lunară se manifestă ca fenomen luminos. Nu avem nevoie să gândim că aici există o forţă de atracţie anume, ci că într-un fel această sferă lunară, care străbate Pământul, formează împreună cu acesta o organizare, iar în cele două aspecte noi trebuie să vedem două laturi ale aceluiaşi fenomen.

Ieri am făcut acea retrospectivă istorică asupra diferitelor concepţii doar pentru a putea să vă conduc spre anumite noţiuni. La fel de bine aş fi putut încerca să trezesc respectivele noţiuni fără a mă sluji de acele reprezentări din epocile trecute. În acest caz însă toată explicaţia ar fi trebuit să pornească de la premisele ştiinţei spiritului, prin care de asemenea am fi ajuns la aceleaşi reprezentări.

Reprezentaţi-vă acum sfera Pământului (fig. 3). Eu reprezint ca sferă a Pământului sfera solidă a Pământului. Desigur că sfera lunară trebuie să mi-o reprezint având cu totul altă consistenţă şi substanţialitate. Spaţiul interior străbătut de aceste două sfere pot să mi-l închipui, desigur, străbătut de o a treia, de o a patra sferă. Deci îmi voi imagina acest spaţiu străbătut într-un anume fel de o a treia sferă; ea ar putea fi sfera Soarelui, care din punct de vedere calitativ-interior este diferită de sfera Lunii. Ca om sunt străbătut, spun eu, de sfera solară şi de sfera lunară. În această întrepătrundere ele sunt, desigur, într-un raport reciproc, iar expresia acestei relaţii reciproce este ceva ce se plăsmuieşte în interiorul organismului.

fig.3

Acum puteţi ajunge în sfârşit să priviţi împreună ceea ce străbate astfel organismul cu substanţialităţi diferite [ Nota 164 ] şi ceea ce îşi găseşte expresia în plăsmuirea corporală; veţi ajunge să observaţi că plăsmuirea organismului este pur şi simplu rezultatul acestei penetrări cu substanţialitate. Ceea ce noi observăm ulterior sub formă de mişcări ale corpurilor cereşti este oarecum semnul, revelarea, în anumite condiţii, a graniţei acelor sfere. Este foarte important pentru început să ajungem să avem iarăşi reprezentări reale despre modul în care este construit sistemul nostru cosmic. Iar acum, în legătură cu această idee, dumneavoastră puteţi lega ceva concret, şi anume că organizarea corporală a omului are de-a face cu această construcţie a sistemului cosmic. Atât timp cât vedem corpurile cereşti acolo în exterior, nu vom putea dobândi reprezentări foarte clare despre aceste legături. În momentul în care trecem la ceea ce este real, putem avea această reprezentare clară, chiar dacă, bineînţeles, lucrurile încep să devină mai derutante, dat fiind că sunt foarte multe sfere de care suntem străbătuţi, şi poţi fi impresionat puţin neplăcut de toate acestea.

Chestiunea devine şi mai complicată, aş spune eu. Mai întâi noi suntem străbătuţi într-un fel, chiar în sens mai larg, de sfera terestră, căci Pământului nu-i apartine numai sfera solidă a Pământului pe care stăm, ci şi masa de apă; lui îi aparţine însă şi aerul, în interiorul căruia suntem deja. Aceasta este deja o sferă, în interiorul căreia ne aflăm. Acest aer, în raport cu ceea ce generează fenomenele cereşti, este încă ceva foarte grosolan. Gândiţi-vă deci: noi stăm în interiorul sferei Pământului, stăm în interiorul sferei Soarelui, al sferei Lunii şi în interiorul multor alte sfere. Dar să luăm doar aceste trei sfere şi să spunem: Ceva din noi este rezultatul substanţialităţilor acestor trei sfere. Din punct de vedere calitativ avem ceva care atunci când apare cantitativ matematicianul o priveşte cu o anumită oroare, numind-o problema celor trei corpuri. Dar aceasta acţionează, însă în consecinţa şi în realitatea sa, în noi. De aici trebuie să vedem limpede că descifrarea cu adevărat a realităţii nu este deloc o treabă simplă, iar obiceiul de a concepe realitatea într-un mod simplu, comod, îşi are de fapt originea doar în comoditatea de gândire omenească. Mare parte din ceea ce se cheamă ştiinţific îşi are originea doar în această comoditate de gândire a omului. Dacă lăsăm deoparte această comoditate, trebuie să procedăm cu toată prudenţa, aşa cum am încercat s-o facem în aceste conferinţe, care doar uneori nu par îndeajuns de prudente, fiindcă a trebuit să sărim mereu, simplificator, de la o chestiune la alta, în felul acesta dumneavoastră trebuind să căutaţi singuri legăturile; ele însă există.

Acum însă trebuie să procedăm de asemenea cu mare băgare de seamă, dacă vrem să abordăm problema din altă latură, asupra căreia v-am mai atras deja atenţia, şi anume din punctul de vedere al comparaţiei organismului omenesc însuşi cu fiinţele celorlalte regnuri ale naturii. V-am spus că pornind dintr-un punct ideal ne putem reprezenta o bifurcaţie. Pe una din ramuri vom trece regnul vegetal, pe cealaltă ramură regnul animal. Dacă ne închipuim continuarea devenirii plantelor în natura reală ajungem la mineralizarea regnului vegetal. Acest lucru ni-l putem reprezenta foarte bine ca un proces absolut real, dacă luăm cel mai banal exemplu. În huila pe care o întâlnim astăzi noi vedem vegetalul mineralizat. Ce ne împiedică deci să vedem că procese analoage au avut loc şi pentru un alt fel de vegetal şi să considerăm că, de exemplu, componentele de siliciu sau ale altui mineral din substanţa Pământului provin din mineralizarea vegetalului?

Nu la fel, spuneam eu, putem proceda dacă căutăm relaţiile regnului animal faţă de regnul omenesc. Aici trebuie să ne reprezentăm cumva că evoluţia merge până în regnul animal, după care are tendinţa să se întoarcă la sine şi să se realizeze fizic pe o treaptă anterioară faţă de cea a animalului [ Nota 165 ]. În felul acesta se poate spune că plăsmuirea animală şi cea omenească îşi încep marşul dintr-un punct comun. Animalul însă merge mai departe, înainte ca din punct de vedere fizic-exterior să fi devenit real; omul se opreşte pe o treaptă anterioară şi pe această treaptă devine real din punct de vedere fizic. De aceea şi este posibil – toate aceste procese trebuie să le raportăm la evolutia embrionară – ca după naştere omul să rămână apt de evoluţie într-o măsură mult mai mare decât animalul. În mineral, plăsmuirea vegetală a mers dincolo de punctul maxim de dezvoltare al plantei; în om, plăsmuirea animală nu este dusă până la extrem, ci a fost ţinută pe loc, forma lui exterioară fiind realizată de către natură pe o treaptă de dezvoltare anterioară. În felul acesta obţinem chiar acest punct ideal [ Nota 166 ], de la care se bifurcă pe o ramură mai lungă ce merge spre infinit şi pe o alta mai scurtă, în sine tot nedefinită ca lungime, spre negativ, regnurile: vegetal şi mineral; animal şi omenesc.

Acum se pune problema să obţinem o anumită reprezentare în legătură cu ce se întâmplă cu această plăsmuire a omului, comparativ cu plăsmuirea animalului. La om deci dezvoltarea este ţinută pe loc; ceea ce vrea să se realizeze devine real oarecum prematur. Dacă, după cele pe care vi le-am comunicat deja în aceste conferinţe, studiem cum trebuie să ne reprezentăm procesul [ Nota 167 ], dacă studiem participarea entităţii solare la formarea corpului animalului – fireşte, întotdeauna pe calea ocolită a plăsmuirii embrionare –, atunci ştim că strălucirea directă a Soarelui are de-a face oarecum cu configuraţia capului animal, iar efectul indirect al luminii solare, aş spune umbra Soarelui în raport cu Pământul, are de-a face cu partea opusă polar capului animal [ Nota 168 ]. Dacă cercetăm foarte riguros această pătrundere a plăsmuirii animale cu substanţialitatea cosmică solară şi observăm formele, vom învăţa să legăm de aceasta o reprezentare pe care aş dori să v-o schiţez în cele ce urmează. Imaginaţi-vă că plăsmuirea animală se realizează cumva legat de Soare. Să luăm acum o reprezentare uzuală din astronomie şi în sensul acestei reprezentări să ne punem întrebarea: În afara modului de acţiune dintre Soare şi animal, care aici se face prin intermediul unei anumite constelaţii, mai există undeva în cosmos posibilitatea ca lumina solară să acţioneze nu atât de direct cum o face Soarele însuşi? Da, există. De fiecare dată când luminează Luna plină, sau orice lumină a Lunii, ne luminează lumina Soarelui. Atunci ni se creează oarecum cosmic posibilitatea ca lumina Soarelui să ne transmită razele ei. La fel se întâmplă, desigur, şi la omul în devenire, în perioada de germene, perioada embrionară; în stadiile timpurii ale dezvoltării Pământului situaţia era de aşa natură, încât acţiunea se făcea în mod direct. Ceea ce mai există astăzi aici ca un ecou este moştenit din acea vreme. Şi aici avem deci o acţiune a Soarelui, o dată directă şi o dată indirectă, prin reflectarea luminii solare de către Lună.

Iar acum reprezentaţi-vă următorul lucru. Reprezentati-vă, daţi-mi voie să o reprezint din nou schematic, că dezvoltarea, devenirea animalului sub influenţa acţiunii Soarelui, s-ar face conform schemei din figura 4.

fig.4

Vreau să spun că aceasta ar fi acţiunea obişnuită, de zi şi de noapte a Soarelui în ceea ce priveşte animalul, deci cap şi partea opusă polar capului. Şi acum să luăm acea acţiune a luminii solare care apare atunci când Luna este în opoziţie, când avem Lună plină, deci când lumina Soarelui acţionează oarecum dinspre latura opusă, când acţionează din sens contrar, prin reflexie. Dacă pentru plăsmuirile animale considerăm săgeata verticală îndreptată în jos (vezi fig. 5) ca direcţie a plăsmuirilor animale sub influenţa razelor solare directe, trebuie să ne reprezentăm că plăsmuirea animală continuă mereu în sensul acestei raze solare directe (fig. 5) şi că un animal devine tot mai mult animal cu cât Soarele acţionează mai mult asupra sa. Dacă însă Luna acţionează dinspre latura opusă, respectiv dacă Soarele acţionează indirect, prin intermediul Lunii, atunci se ia ceva din devenirea animalului, aceasta dă înapoi, se retrage în sine (fig. 6).

fig.5; fig.6

Darea înapoi corespunde scurtării celei de a doua ramuri a bifurcaţiei (fig. 7). Vedeţi aşadar corolarul cosmic pentru ceea ce v-am prezentat drept caracteristică a deosebirii dintre om şi animal.

fig.7

Ceea ce v-am spus acum poate fi perceput nemijlocit în realitate de către cel care dobândeşte posibilitatea de a percepe astfel de lucruri. Omul îşi datorează realmente stagnarea în organizarea sa acestei contraacţiuni a luminii solare, pe calea indirectă a Lunii. Prin faptul că Soarele, prin acţiunea lunară, îşi opune lui însuşi o copie, acţiunea luminii solare, respectiv calitatea ei – ea este în continuare lumină solară – se diminuează. Dacă el nu s-ar fi opus lui însuşi prin acţiunea luminii lunare, atunci ceea ce există ca tendinţă plăsmuitoare în noi ne-ar fi dat o formă animală. Aşa însă lumina solară, reflectată de către Lună, acţionează în sens contrar. Prin faptul că acţionează negativul, plăsmuirea este ţinută pe loc, urmarea fiind forma omenească.

Să urmărim, de cealaltă parte a bifurcaţiei, acţiunea de formare a plantei şi să ne închipuim că acţiunea solară – faptul că aici există o acţiune solară este cât se poate de evident – nu s-ar putea desfăşura la un moment dat în plantă. În timpul iernii viaţa din plantă, gata să răsară sau să pulseze în lăstari, nu se poate dezvolta. Deosebirea se observă deja în dezvoltarea plantei ziua şi noaptea. Închipuiţi-vă însă că această acţiune, care se petrece mereu într-un anumit ritm, se repetă, să zicem, de un număr nesfârşit de ori; ce vom avea de fapt atunci? Avem acţiune a Soarelui şi acţiune proprie a Pământului, când Soarele nu acţionează direct, ci este acoperit de Pământ. Soarele acţionează; după aceea nu mai acţionează Soarele ci Pământul, atunci când Soarele acţionează de jos, când Pământul se interpune acestuia. Avem deci ritmul următor: acţiune cu preponderenţă solară; acţiune cu preponderenţă terestră. Avem deci succesiv vegetalul expus o dată Soarelui, după aceea atras – plastic spus – în pământesc, atras cumva în sine de către pământesc. Aici avem altceva. În acest din urmă caz avem o amplificare considerabilă a ceea ce acţionează ca solar în plantă şi această amplificare a solarului prin altceva, prin pământesc, se exprimă prin faptul că planta cade pradă treptat procesului de mineralizare. Aşadar trebuie să spunem: Bifurcaţia pe care o facem este astfel, încât la plantă avem acţiune solară, continuată prin intermediul Pământului spre mineralizare; la animal avem acţiune solară, retractată în sine la om datorită acţiunii lunare (fig. 7). Această figură aş putea-o desena şi altfel (vezi fig. 8) [ Nota 169 ]: în partea de sus întorcându-se spre omenesc; în partea de jos mergând înainte spre mineral, care desigur ar trebui să existe sub altă formă. Este doar o figură simbolică, dar această figură simbolică exprimă, într-un fel, mai clar decât prima figură, care constă doar din nişte linii, ceea ce vreau să spun prin această bifurcaţie dintre regnul mineral şi regnul vegetal, pe de-o parte, şi regnul omenesc şi regnul animal, pe de altă parte.

fig.8

Nu vom aprecia just niciodată sistematica fiinţelor din natură dacă ni le reprezentăm doar liniar, dacă nu luăm de bază această reprezentare. De aceea orice sistem al naturii care începe cu regnul mineral şi trece apoi liniar prin regnul vegetal spre cel animal şi apoi spre cel uman va fi întotdeauna nesatisfăcător. Cu alte cuvinte, atunci când se prezintă această pătrime a regnurilor avem de-a face cu o relaţie mult mai complicată decât aceea a unui curent evolutiv liniar şi altele de felul acesta. Dacă se porneşte de la o astfel de reprezentare, cu siguranţă nu vom fi conduşi spre o generatio aequivoca, sau generaţie spontanee, ci spre acest centru ideal, aflat undeva între ani¬mal şi plantă, care în nici un caz nu poate fi aflat în plan fizic, dar cu siguranţă are o legătură cu problema celor trei corpuri: Pământ, Soare, Lună. Dacă, aşadar, nu aţi ajuns la o reprezentare, probabil nici matematică, a ceea ce ar putea fi un fel de centru de greutate ideal al celor trei corpuri: Soare, Lună şi Pământ, dacă nici astfel nu aţi putut rezolva cu bine problema celor trei corpuri, în om ea este rezolvată! Când omul prelucrează în sine substanţa minerală, animală, vegetală, în el are loc efectiv acel ceva ce constituie un punct de intersecţie ideal al celor trei acţiuni. Acest punct este înscris în om, este prezent fără nici un dubiu aici. Şi pentru că el se află aici, trebuie să fim de acord că tocmai acest ceva, ce există în om, se află cu siguranţă, empiric, în diferite locuri pe Pământ, fiindcă el există în fiecare om în parte, în toţi oamenii răspândiţi pe întreaga suprafaţă a Pământului, fiecare având astfel o relaţie aparte cu Soarele, Luna şi Pământul. Şi dacă, printr-o modalitate oarecare, s-ar găsi un punct de intersecţie ideal al acţiunilor Soarelui, Lunii şi Pământului, şi dacă s-ar putea găsi mişcarea acestui punct pentru fiecare om în parte, atunci acest lucru ne-ar putea conduce mult mai departe în înţelegerea a ceea ce am putea numi, probabil, mişcare a Soarelui, a Lunii şi a Pământului.

Dar, cum am spus, aici problema n-ar face decât să se complice, deoarece avem tot atâtea puncte pentru care trebuie să căutăm mişcările câţi oameni sunt pe Pământ. Dar s-ar putea foarte bine ca aceste mişcări să fie doar aparent diferite pentru diferiţi oameni. Discuţia cu privire la aceasta o s-o continuăm mâine.