Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ASTRONOMIA ŞI ŞTIINŢELE NATURII

GA 323


CONFERINŢA a XVI-a

Stuttgart, 16 ianuarie 1921

După cum aţi văzut, se pune problema să adunăm toate elementele care ne pot conduce în final la determinarea formelor mişcărilor corpurilor cereşti şi, în plus faţă de aceste forme, la determinarea a ceea ce am putea numi poziţia reciprocă a corpurilor cereşti. Căci o viziune de ansamblu asupra sistemului nostru de corpuri cereşti se poate dobândi doar dacă suntem în stare, întâi, să determinăm forme de curbă – dacă curbe se numesc formele de mişcare –, deci partea figurală, şi apoi să determinăm centrele de observaţie [ Nota 178 ]. Este propriu-zis sarcina unei discuţii ca cea pe care am iniţiat-o acum. În mod cât se poate de intenţionat, şi din considerente bine precizate, am întreprins această discuţie mai întâi aici şi în acest fel.

Cele mai mari erori care se fac în viaţa ştiinţifică constau în faptul că se încearcă să se sintetizeze ceva înainte de a se realiza cu adevărat condiţiile pentru această sintetizare. Există tendinţa de a se elabora teorii, adică de a se enunţa nişte idei concluzive. Nu se aşteaptă cu răbdare până ce se întrunesc condiţiile necesare pentru a se putea face o teorie. Şi ceea ce este cu adevărat necesar în viaţa ştiinţifică actuală este să ajungi să dobândeşti un sentiment despre faptul că nu trebuie să încerci să răspunzi simplu la anumite întrebări, înainte de a fi întrunite într-adevăr condiţiile pentru a putea răspunde. Ştiu, e firesc ca mulţi oameni din ziua de astăzi – cei de faţă nu intră în discuţie – să fie bucuroşi să li se ofere curbe de-a gata pentru mişcări planetare [ Nota 179 ] sau alte mişcări, pentru că astfel ei au ceva care răspunde la următoarea întrebare a lor: Cum se comportă lucrul acesta sau acela în raport cu suma de noţiuni existentă? Dacă însă întrebările sunt de aşa natură că nu li se poate da un răspuns cu această sumă de noţiuni existentă, atunci orice discuţie este un nonsens sub raport teoretic. Nu se ajunge prin aceasta decât la o liniştire aparentă, foarte iluzorie, în privinţa acelei chestiuni. De aceea am încercat, şi sub raport ştiinţifico-pedagogic, să dau acestor conferinţe forma pe care o au.

Până acum am obţinut deci nişte rezultate care ne arată că, dacă vrem să descoperim forma curbelor diferitelor mişcări, trebuie să discernem atent lucruri precum acelea care se ivesc în mişcările aparente ale corpurilor cereşti, de pildă, să facem o deosebire între bucla orbitei lui Venus, care apare la conjuncţie, şi bucla orbitei lui Marte, care apare la opoziţie. Am ajuns la concluzia că trebuie să facem această deosebire de fineţe, prin faptul că am remarcat diferenţele care există între curbele dezvoltate de către forţa plăsmuitoare omenească din organizarea cap, pe de o parte, şi cea din organizarea sistemului metabolic membre, pe de altă parte, şi prin aceea că totuşi există o anumită legătură între aceste două forme, legătură care însă trebuie căutată doar prin transcenderea spaţiului, nu prin rămânerea în spaţiul euclidian rigid.

Aşadar aici se pune problema ca întâi să găsim oarecum o tranziţie de la ceea ce descoperim în propriul organism omenesc la ceea ce există afară, în spaţiul cosmic, care de fapt doar aparent se prezintă ca spaţiu euclidian, ca spaţiu rigid. Nu vom ajunge însă la o concepţie clară în această privinţă decât dacă continuăm să aplicăm această metodă pe care am descoperit-o, adică să căutăm într-adevăr legătura dintre ceea ce se petrece în omul însuşi şi ceea ce se petrece afară, în spaţiul cosmic, în mişcarea corpurilor cereşti. În această situaţie nu putem decât să ne întrebăm: Ce relaţie există în cunoaştere între mişcările care se pot concepe în sens relativ şi mişcările care sub nici o formă nu pot fi concepute în sens relativ? Nouă ne este foarte clar că printre forţele plăsmuitoare ale organismului omenesc avem forţe care acţionează radial şi forţe pe care trebuie să ni le imaginăm acţionând de pe sferă (fig. 1). Pentru cunoaşterea noastră omenească problema care se pune la o mişcare exterioară este să vedem cum se prezintă ceea ce acţionează doar pe sferă şi ceea ce acţionează pe directia razei.

fig.1

În ziua de azi s-a şi făcut deja un anumit început, chiar experimental, de a deosebi aceste mişcări în spaţiu. Mişcările pe sferă ale unui corp cosmic se pot urmări cu privirea liberă; astăzi însă se pot urmări prin analiză spectrală şi mişcări care au loc în sens radial, cum ar fi apropieri şi depărtări ale corpurilor cosmice ce se fac pe direcţia liniei de vizualizare. După cum ştiţi, urmărirea acestei probleme a dus la rezultate interesante privitoare la stelele duble [ Nota 180 ], care se mişcă una în jurul celeilalte, mişcări care au putut fi constatate prin aplicarea principiului Doppler chiar la problema pe care am indicat-o aici.

Acum însă, prin acel demers care include omul în întregul edificiu cosmic, avem şi posibilitatea de a identifica – mă voi exprima cât se poate de prudent pentru început – dacă o mişcare nu poate fi decât una aparentă, sau dacă ea trebuie să fie o mişcare reală; deci există ceva care să ne arate dacă o mişcare este reală? Am menţionat deja că trebuie să facem o deosebire între mişcări ce pot fi relative şi mişcări ce arată că nu pot fi concepute în sens relativ, cum ar fi, de pildă, mişcările rotitoare, de forfecare, de deformare. Trebuie să căutăm un criteriu pentru mişcările reale. Acest criteriu pentru mişcările reale poate rezulta doar dacă privim raporturile interioare ale obiectului în mişcare. Niciodată nu ne putem limita la simpla observare a raporturilor poziţionale exterioare.

Am utilizat deoseori acel exemplu simplist, cu cei doi oameni pe care îi văd stând unul lângă altul la ora 9 dimineaţa şi la ora 3 după-amiază, unde singura deosebire constă în faptul că unul dintre cei doi a rămas pe loc, iar celălalt, după ce eu am plecat din acel loc, după ce am încetat să mai exercit observaţia, a avut de făcut un drum care i-a luat şase ore. Acum în jurul orei 3 el se află din nou lângă celălalt. Din simpla observare a poziţiei, niciodată nu pot trage o concluzie despre ce avem aici. Mă voi putea lămuri în privinţa mişcării abia după ce observ oboseala unuia sau a celuilalt, deci după ce observ un proces interior. Deci atunci când vrei să caracterizezi o mişcare ca mişcare în sine trebuie să cunoşti prin ce a trecut obiectul în mişcare, etapele la care a luat el parte. În plus, mai este necesar încă ceva, pe care nu am să-l iau în discuţie decât mâine, dar astăzi vom încerca să ne apropiem puţin de problemă.

Acum trebuie să analizăm chestiunea dintr-un cu totul alt unghi. Dacă astăzi am privi alcătuirea organismului omenesc, nu vom descoperi iniţial decât un fel de legătură conceptuală, în principal, desigur, cu ceea ce există afară, în spaţiul cosmic. Căci totul te face să spui că omul este într-o mare măsură independent de mişcările din spaţiul cosmic şi că el, prin ceea ce se exprimă în vieţuirea sa nemijlocită, s-a emancipat oarecum de fenomenele cosmice; aşa încât noi nu putem face trimitere decât la perioada în care omul, legat de cele pe care le vieţuieşte, face încă puţin uz de viaţa sufletească în comparaţie cu viaţa obişnuită, adică cea de după naştere. Nu putem face trimitere decât la perioada embrionară, unde efectiv plăsmuirea are loc în consonanţă cu forţele cosmice. Iar ceea ce mai rămâne după aceea este oarecum moştenirea a ce s-a implantat în organizarea omenească în perioada embrionară, care a reuşit să se perpetueze. Nu putem vorbi aici de ereditate în sensul obişnuit, fiindcă de fapt nimic nu se „transmite ereditar“, însă în această supravieţuire (rămânere pe loc – n.t.) a anumitor entităţi dintr-o epocă de evoluţie anterioară trebuie să ne imaginăm un astfel de proces.

Acum însă va trebui să răspundem la următoarea întrebare: Oare în această viaţă obişnuită, pe care o ducem după ce ne-am născut, când am ajuns deja la conştienţa deplină, nu mai putem afla chiar nici o urmă care să ne amintească de legătura cu forţele cosmice? Dacă privim alternanţa dintre veghe şi somn la om, găsim, de exemplu, că omul de cultură din ziua de azi încă trebuie să mai lase să intervină o astfel de alternanţă între veghe şi somn, dar dumneavoastră ştiţi foarte bine că, deşi pentru sănătatea omului este absolut necesar ca această alternanţă să se suprapună cu alternanţa naturală dintre zi şi noapte, el se sustrage astăzi desfăşurării acestui curs natural. La oraşe ea nu mai coincide; la sate continuă să fie prezentă la populaţia ţărănească. Constituţia sufletească aparte a ţăranilor vine tocmai din faptul că ei noaptea şi-o petrec dormind şi ziua veghind. Când ziua devine mai lungă şi noaptea mai scurtă, ei dorm mai puţin; când noaptea se măreşte, dorm mai mult. Acestea însă sunt lucruri care totuşi nu ne pot duce în cele din urmă decât la nişte comparaţii vagi, pe care nu se poate construi o concepţie clară. Dacă vrem să observăm cum pătrund raporturile cosmice până în raporturile subiective omeneşti şi astfel să descoperim în interiorul omului ceva care să ne poată trimite la mişcări absolute din spaţiul cosmic, atunci trebuie să căutăm altceva.

Şi aici aş vrea să remarc un fapt, care în definitiv se poate observa foarte bine, însă doar dacă ne extindem câmpul de observaţie: treptat omul se emancipează de alternanţa dintre somn şi veghe, mai precis de succesiunea zi-noapte, dar nu se poate emancipa de poziţia sa naturală fără ca anumite consecinţe să nu se facă remarcate. Chiar şi acei oameni care fac din noapte zi şi din zi noapte, oameni care există şi printre noi, în sfera culturală, chiar şi aceştia trebuie să îşi aleagă pentru somn o altă poziţie decât poziţia verticală, caracteristică stării de veghe. Ei trebuie să-şi orienteze oarecum şira spinării pe direcţia pe care o are şira spinării animalului. Iar dacă admitem în continuare un fapt fiziologic existent la anumiţi oameni, care în urma apariţiei unor condiţii patologice nu pot dormi bine în poziţie orizontală, ci trebuie pe cât posibil să se menţină în poziţie verticală, exact prin aceste anomalii ale raportului dintre poziţia orizontală şi somn putem ajunge să descoperim anumite legităţi. Tocmai prin observarea excepţiilor de la regulă, care apar datorită anumitor afecţiuni mai mult sau mai puţin observabile, de pildă la astmatici, se vor putea arăta foarte clar legităţile care domnesc în acest domeniu. Iar dacă rezumăm faptele, putem spune că omul, ca să poată dormi, trebuie neapărat să se aşeze într-o poziţie care face ca viaţa lui, pe durata somnului, să se desfăşoare, dintr-un anumit punct de vedere, la fel ca viaţa animalului. Dacă veţi privi atent acele animale care nu au coloana vertebrală absolut paralelă cu suprafaţa Pământului, veţi găsi o nouă confirmare a acestei chestiuni. Toate acestea sunt lucruri pe care nu pot decât să le indic în linii mari, dar care fiecare în parte trebuie să devină întâi obiect al ştiinţei, deoarece ele nu au fost cercetate în felul acesta până acum. Ici şi colo oamenii au mai făcut unele mici observaţii, dar nu aşa încât să epuizeze subiectul; cercetările necesare pentru progresul ştiinţei nu au fost întreprinse încă.

Aceasta este o primă realitate. O altă realitate este cea care urmează. După cum ştiţi, ceea ce noi numim în mod simplist oboseală, care constă dintr-o serie de fapte foarte complicate, poate surveni atunci când ne mişcăm prin propria voinţă. Când ne mişcăm voluntar ne deplasăm centrul de greutate pe o direcţie paralelă cu suprafaţa Pământului, ne mişcăm într-un plan paralel cu suprafaţa Pământului. Într-un astfel de plan se petrece procesul care însoţeşte mişcările noastre exterioare voluntare, iar în ceea se petrece aici putem găsi lucruri strâns legate între ele. Pe de o parte, putem găsi mişcarea efectuată paralel cu suprafaţa Pământului şi starea de oboseală; putem merge mai departe şi să spunem: Prin această mişcare paralelă cu suprafaţa Pământului, care simptomatic se exprimă prin starea de oboseală, are loc un proces metabolic, un consum metabolic. Deci la baza mişcării în plan orizontal se găseşte ceva ce poate fi observat de noi doar ca un proces interior al organismului omenesc. Acum însă se întâmplă că omul este astfel făcut, încât nu se poate lipsi de această mişcare, bineînţeles, şi de fenomenele ei însoţitoare, procesele metabolice; nu se poate lipsi mai ales pentru organizarea sa trupească. Pentru poştaş însăşi profesia cere ca el să se mişte pe orizontală; cel care nu este poştaş trebuie să meargă singur să se plimbe. Pe aceasta se bazează şi relaţia, interesantă din punct de vedere economic, dintre posibilitatea de valorificare a volumului de mişcare al oamenilor care participă la economia unei ţări şi volumul de mişcare rămas pe dinafara economiei naţionale, joc, sport şi aşa mai departe. Aici se împletesc deja problemele fiziologice şi cele economice. Când am făcut critica noţiunii de muncă [ Nota 181 ], am insistat deseori chiar asupra acestei legături; iar economie naţională nu se poate face dacă nu se caută aici legătura dintre ştiinţa socială pură şi fiziologie. Însă în acest moment este important să putem observa aceste procese paralele: mişcare în plan orizontal şi un anumit proces metabolic.

Acest proces metabolic îl putem cerceta oriunde-n altă parte. Îl putem cerceta în alternanţa dintre somn şi veghe, numai că în cazul mişcărilor voluntare el se realizează oarecum în aşa fel, încât transformarea metabolică este în acest timp, indiferent de ce se întâmplă în interiorul omului, un proces exterior. Aş putea spune că aici se întâmplă ceva pentru care delimitarea exterioară a corpului omenesc nu este absolut hotărâtoare. Se transformă materie, dar transformarea de materie care are loc aici se petrece oarecum în absolut, un „absolut relativ“, desigur, astfel încât nu se poate spune că aceasta are importanţă doar pentru organizarea omenească interioară.

Oboseala însă, care împreună cu transformările metabolice este de asemenea fenomenul însoţitor simptomatic al mişcării, apare şi după ce a trecut o zi în care nu ai făcut nimic. Aceasta înseamnă că aceleaşi entităţi care acţionează în cazul mişcării voluntare acţionează şi în interiorul omului în viaţa zilnică pur şi simplu prin intermediul organizării interne. Ca urmare, transformările metabolice trebuie să se petreacă şi atunci când această stare de oboseală intervine simplu, fără ca noi să o provocăm voluntar. Noi înşine ne aşezăm în poziţie orizontală pentru a provoca acest metabolism, care aici survine la activitatea involuntară, pur şi simplu odată cu trecerea timpului, dacă mă pot exprima aşa. În timpul somnului ne aşezăm în poziţie orizontală, pentru a lăsa corpul să efectueze ceva ce el efectuează şi când suntem într-o mişcare voluntară. De aici puteţi vedea că poziţia orizontală este ceva important, că nu este indiferent că luăm poziţia orizontală, atunci când vrem ca organismul nostru să efectueze ceva fără ca noi să avem un aport la asta. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că în timpul somnului ne aşezăm într-o poziţie în care în organismul nostru se întâmplă ceva ce altminteri se întâmplă doar atunci când ne mişcăm voluntar.

Deci în organismul nostru trebuie să se realizeze o mişcare pe care noi nu o provocăm voluntar. Înseamnă că o mişcare pe care noi nu o producem intenţionat are importanţă pentru organismul nostru. Dacă observaţi mai bine faptele, veţi ajunge la acelaşi rezultat ca cel pe care îl voi prezenta eu, însă voi fi nevoit – din lipsă de timp – să sar peste verigile intermediare. Aşa cum metabolismul absolut se produce prin mişcarea omului, astfel încât ceea ce se petrece aici în metabolism are oarecum o importanţă chimică sau fizică reală, pentru care iniţial delimitarea prin piele nu există, deci se petrece ca şi cum omul aparţine cosmosului, în timpul somnului acelaşi proces, aceeaşi transformare metabolică se produce în aşa fel încât ea are importanţa sa în interiorul organismului omenesc. Ceea ce se transformă în timpul mişcării voluntare se transformă şi în timpul somnului; însă rezultatul se transferă dintr-o parte a organismului în altă parte a organismului. În timpul somnului purtăm de grijă capului nostru. Noi executăm, sau mai degrabă lăsăm în seama organismului nostru să execute în interior transformarea metabolică pentru care de data aceasta pielea omenească are importanţă ca delimitare. Transformarea se petrece în aşa fel încât procesul final are importanţă pentru interiorul organizării omeneşti.

Aşadar, putem spune: Ne mişcăm voluntar – are loc o transformare metabolică; lăsăm să fim mişcaţi din cosmos – are loc o transformare metabolică. Aceasta din urmă se petrece în aşa fel încât rezultatul, care în cazul primei transformări metabolice se risipeşte în lumea exterioară, acum se inversează şi se arată ca atare în capul omenesc. Pur şi simplu se inversează, nu se pierde în continuare; pentru a avea loc însă această răsturnare, pentru a apărea acest rezultat, trebuie să luăm poziţia orizontală: Trebuie să studiem deci legătura dintre acele procese din organismul omenesc care se realizează în cazul mişcării voluntare şi procesele care se realizează în somn. Din faptul că trebuie să facem acest lucru la un anumit moment al expunerii noastre puteţi vedea de ce este important ca în conferinţele antroposofice generale să se accentueze mereu [ Nota 182 ] că voinţa noastră, care de fapt este legată de metabolism, este faţă de viaţa de reprezentare într-un raport asemănător cu raportul somnului faţă de veghe. În ceea ce priveşte desfăşurarea voinţei, am repetat-o de nenumărate ori, noi dormim încontinuu. Aveţi acum determinarea exactă a chestiunii. Aveţi omul care se mişcă voluntar în plan orizontal, care face acelaşi lucru ca în somn, respectiv doarme prin voinţa sa. Dormitul şi mişcarea prin voinţă se află în [ Nota 183 ] această relaţie. Noi dormim în poziţie orizontală, dar rezultatul este altul, adică ceea ce se iroseşte în lumea exterioară prin mişcarea voluntară este preluat de organizarea noastră cap şi prelucrat în continuare.

Distingem deci două fenomene bine delimitate unul de celălalt: irosirea procesului metabolic prin mişcarea voluntară şi prelucrarea interioară a lui prin ceea ce se petrece în capul nostru în timpul somnului. Şi dacă raportăm toate acestea la ceea ce ţine de specificul animal, putem aprecia importanţa cuvintelor care spun: Animalul întotdeauna îşi săvârşeşte viaţa în poziţie orizontală. La animal această inversare a metabolismului pentru cap trebuie să se petreacă într-un cu totul alt fel, iar mişcarea voluntară la animal înseamnă cu totul altceva decât la om. Acest aspect este foarte puţin luat în considerare astăzi din punct de vedere ştiinţific. Acum nu se vorbeşte decât despre ceea ce se oferă simţurilor în exterior şi se trece cu vederea că acelaşi proces exterior poate reprezenta cu totul altceva la o fiinţă decât la altă fiinţă. Nu avem în vedere acum nici un fel de intenţie religioasă, ci vreau doar să arăt un fapt: omul moare, animalul moare; sub raport psihologic [ Nota 184 ], mai ales, acest lucru nu poate fi identic pentru cele două fiinţe. Acela care consideră că este acelaşi lucru şi îşi întemeiază cercetările sale pe aşa ceva se aseamănă cu un om care găseşte un brici de ras şi spune că acesta este un cuţit, având o funcţie asemănătoare cu a unui cuţit oarecare, deci cu el pot să-mi tai şi găluştele. – Când exprimăm lucrurile aşa simplist, cineva poate spune: Dar omul nu va face totuşi aşa ceva. Dacă el însă nu este atent, se întâmplă astfel de lucruri, chiar şi cu cele mai avansate cercetări.

Aşadar acum suntem avizaţi că în mişcările noastre voluntare găsim chiar fenomenul ce se exprimă prin direcţia curbă ce merge paralel cu suprafaţa Pământului. Aici suntem împinşi deci spre o direcţie de curbă ce evoluează în acest fel. Deci ce am făcut aici? Am luat de bază un proces interior ce se petrece în om, pe care pe de o parte îl avem dat în somn, iar pe de altă parte îl avem ca pe ceva pe care îl efectuăm noi înşine, astfel încât prin ceea ce efectuăm noi înşine avem posibilitatea să definim cealaltă parte. Avem deci posibilitatea ca ceea ce se face în somn cu organismul nostru dinspre spaţiul cosmic să-l considerăm elementul ce trebuie definit, ce urmează a fi recunoscut; celălalt element, procesul pe care îl efectuăm noi înşine, pe care deci îl cunoaştem sub raport poziţional, îl considerăm genul proxim, „datul“ definiţiei.

Într-o ştiinţă adevărată ar trebui să se tindă ca definirea fenomenului să se facă nu prin noţiuni abstracte, ci tot prin fenomene. Aşa ceva face necesară, desigur, în primul rând înţelegerea adevărată a fenomenelor, pentru ca după aceea să putem să le definim unul prin celălalt. Aşa ceva constituie direcţia caracteristică spre care tinde ştiinţa spiritului antroposofică: să ajungă la un fenomenalism autentic, să explice fenomenele prin fenomene, nu să construiască noţiuni abstracte prin care să explice fenomenele; nici să prezinte fenomenele simplu şi să le lase în starea empirică întâmplătoare în care se află ele, căci acolo ele pot să stea unul lângă altul fără a se putea explica în vreun fel unul pe celălalt.

Pornind de aici aş dori să trec acum la ceva ce vă va arăta importanţa deosebită a acestei strădanii spre fenomenologic. Putem spune că pentru a ajunge la reprezentări corespunzătoare există în prezent material empiric din belşug. Ceea ce ne lipseşte nu este materialul empiric, ci posibilităţile de sintetizare, care în acelaşi timp înseamnă şi posibilitări de a explica cu adevărat un fenomen prin alt fenomen. Pentru a putea să explicăm fenomenele unul prin celălalt, mai întâi trebuie să le înţelegem. Pentru asta însă trebuie să dezvoltăm voinţa, să dezvoltăm tendinţa de a pătrunde cu adevărat un fenomen, aşa cum procedăm noi aici. Această tendinţă se neglijează astăzi de cele mai multe ori. De aceea, în institutul nostru de cercetare [ Nota 185 ] nu se pune problema de a continua să experimentăm în sensul metodelor vechi de experimentare, căci în această privinţă există propriu-zis o mulţime de material empiric, deci nu se pune problema de a ne îndrepta spre tehnică, ci spre dezvoltarea unei sintetizări adevărate. Nu se pune problema să se continue vechile direcţii de experimentare, ci – după cum am atras atenţia şi în cursul despre căldură [ Nota 186 ] din iarna trecută – se pune problema de a face altfel de montaje experimentale. Nu avem nevoie doar de instrumentele care se comandă astăzi la optician şi aşa mai departe, ci avem nevoie să ne construim noi înşine instrumentele şi montajele experimentale, pentru a putea astfel să evidenţiem fenomenele de aşa manieră, încât unul să îl explice pe celălalt. Noi trebuie să începem munca într-adevăr de la temelie. Atunci va putea să apară de la acel institut o multitudine de date, care ne va oferi realmente o perspectivă luminoasă. Cu instrumentele existente, oamenii din prezent pot face într-adevăr destul de multe. În unilateralitatea lor, ei au devenit extraordinar de abili în a experimenta cu acestea. Avem nevoie de montaje experimentale noi; este imperios necesar să ţinem seama de acest lucru, întrucât cu montajele experimentale vechi pur şi simplu nu putem depăşi anumite întrebări. Pe de altă parte însă, nu trebuie speculat orbeşte în continuare pe baza rezultatelor obţinute prin cercetările vechi, ci rezultatele experimentale trebuie să ne ofere posibilitatea ca, în cazul în care ne-am îndepărtat prea mult de faptele reale, să revenim pe cât posibil la aceste fapte reale. Întotdeauna, după ce am ajuns la un anumit punct al experimentărilor, trebuie să avem posibilitatea să trecem imediat la observaţii, nu să teoretizăm în continuare, ci cu ceea ce a rezultat să trecem imediat la observaţie, care atunci devine o observaţie lămuritoare. În caz contrar, nu se va putea trece peste anumite limite ale ştiinţei, care nu sunt însă decât nişte limite temporare. Aici vreau să atrag atenţia asupra unei astfel de limite, pe care de altfel nici un om nu o consideră de neînvins, dar care poate fi depăşită doar dacă în domeniul respectiv se trece la alte montaje experimentale. Aceasta este problema constituţiei Soarelui.

Din observaţii cu adevărat atente şi scrupuloase, făcute cu toate mijloacele aflate la dispoziţie astăzi, rezultă, nu-i aşa, că în mijlocul Soarelui se distinge ceva în legătură cu care toţi oamenii sunt foarte nelămuriţi. Se vorbeşte simplu de nucleul solar. Ce este acesta, nimeni nu poate oferi nici o informaţie, metoda de cercetare nu a ajuns atât de departe. Asta nu este o critică sau vreun reproş, fiecare admite lucrul acesta. Se admite apoi că nucleul solar este înconjurat de fotosferă, de atmosferă, de cromosferă şi de coroană. Începe să apară posibilitatea de a ne face reprezentări la nivelul fotosferei. Putem să ne facem reprezentări şi despre atmosferă şi cromosferă. Presupuneţi că am vrea acum să ne facem reprezentări cu privire la apariţia petelor solare. Pe măsură ce ne apropiem de aceste fenomene curioase, care nu se petrec absolut arbitrar, ci prezintă un anumit ritm de maxim şi minim în formarea lor, repetarea făcându-se conform unei perioade de aproximativ 11 ani, găsim, dacă urmărim aceste pete solare, că ele trebuie puse în legătură cu procese care oarecum se află în afara nucleului solar [ Nota 187 ]. Se închipuie aici anumite procese şi se vorbeşte de condiţii de tip exploziv sau de genul acesta. Deci, procedându-se astfel, se porneşte întotdeauna de la reprezentări dobândite pe Pământ. Dacă, aşadar, nu se încearcă mai întâi o prelucrare şi o extindere a propriului câmp noţional, aşa cum am făcut-o noi atunci când ne-am reprezentat curbe care ies din spaţiu, dacă nu faci aşa ceva ca autoeducare, atunci nici nu va exista o altă posibilitate de a-ţi explica rezultatele observaţiilor asupra unui corp din afara Pământului decât tot prin intermediul condiţiilor pământeşti.

Ce-ar fi mai lesne de făcut, conform cu sensul sferei de reprezentări actuale, decât să-ţi reprezinţi procesele din viaţa solară simplu, similar cu procesele din viaţa terestră, doar puţin modificate! Aici apar însă pentru început dificultăţi relativ insurmontabile. Ceea ce noi numim constituţie fizică a Soarelui nu poate fi descifrat cu ajutorul reprezentărilor din lumea terestră. Nu putem face altceva decât să încercăm să pătrundem rezultatele observaţiilor, care sunt, până la un anumit punct, extrem de grăitoare în acest domeniu, cu ajutorul reprezentărilor, într-un mod adecvat lor. Trebuie să te familiarizezi puţin cu modul de a privi pe care aş vrea să îl caracterizez în cele ce urmează. De exemplu, dacă avem o legătură exterioară pe care o punem în lumină printr-un adevăr geometric, se spune: Ceea ce s-a construit prima dată geometric se verifică; realitatea exterioară aşa este. – Dacă se regăseşte ceea ce s-a construit iniţial, atunci te simţi unit cu realitatea exterioară. Desigur, această bucurie interioară, că totul „se brodeşte“, nu trebuie acum împinsă prea departe, căci această nimereală are loc întotdeauna şi în cazul celor care deja au dat chix în această problemă. Şi ei vor găsi întotdeauna că reprezentările pe care şi le-au format se suprapun perfect cu realitatea exterioară. Dar în aceste lucruri există totuşi ceva ce rămâne valabil.

Acum să încercăm să ne reprezentăm întâi un proces care are loc în viaţa terestră, ce se petrece în aşa fel încât îi urmărim desfăşurarea de la centru spre exterior, deci pe direcţie radială. Să observăm un proces, cum ar fi, de exemplu, o anumită erupţie, o erupţie vulcanică sau direcţia unei anumite deformaţii în cazul unui cutremur, sau ceva asemănător. Procesele de pe Pământ le vom urmări deci în sensul unei linii ce porneşte din centru spre exterior. Vă mai puteţi reprezenta şi că numitul interior solar ar fi în aşa fel făcut încât acesta nu îşi trimite manifestările lui dinspre centru în exterior, ci fenomenele se desfăşoară dinspre coroană, prin intermediul cromosferei, atmosferei, fotosferei spre înăuntru, deci nu dinspre centru spre exterior, ci din exterior spre centru. Deci dacă pornind din interior avem fotosfera, atmosfera, cromosfera şi apoi coroana (fig. 2), fenomenele se desfăşoară spre interior şi se pierd oarecum spre centrul spre care tind, aşa cum fenomenele care pornesc de pe Pământ se pierd în spaţiu. Aţi ajuns astfel la o reprezentare care vă permite să sintetizaţi într-un anumit fel rezultatele empirice. Dacă deci vorbiţi concret, veţi spune: Dacă pe Pământ există cauze care fac ca erupţia unui crater să aibă loc în sus, legătura cauzală pe Soare este de aşa natură încât ceva în genul erupţiei unui crater se face dinspre afară spre interior; astfel, o dată totul se împrăştie în spaţiu, altă dată tinde să se adune în centru.

fig.2

După cum vedeţi, problema care se pune este ca mai întâi să pătrundem, să înţelegem fenomenele care se urmăresc aici, pentru a putea ulterior să le explicăm unul prin celălalt. Doar după ce am acţionat în acest fel asupra părţii calitative a lucrurilor, după ce am încercat cu adevărat să găsim un fel de matematică calitativă, în sensul cel mai cuprinzător, vom putea să mergem înainte. În legătură cu aceasta vom vorbi şi mâine. Astăzi aş vrea să mai menţionez, în special pentru matematicieni, că mai există şi posibilitatea de a găsi chiar prin intermediul matematicii punţi către o apreciere calitativă, către o matematică calitativă. Această posibilitate se face simţită cât se poate de intens şi în prezent, prin încercarea de a privi geometria analitică şi rezultatele ei în legătură cu geometria sintetică, prin vieţuirea interioară a geometriei proiective. Aceasta reprezintă de fapt doar un început, însă un început foarte, foarte bun, iar cel care a făcut începutul cu astfel de lucruri, care deci a consimţit o dată să încerce să se lămurească cum se face că o linie nu are două puncte infinit depărtate, unul la un capăt şi celălalt la celălalt capăt, ci în ambele situaţii un singur punct infint depărtat, acela va găsi în acest domeniu şi noţiuni mai reale şi de aici încolo o matematică calitativă, prin care nu mai consideră ceea ce se comportă polar ca fiind pur şi simplu opus, ci redresat*. Nici calitativ nu au totuşi aceeaşi orientare. Fenomenele de la anod şi catod nu sunt orientate la fel**, ci în spate există altceva. Iar drumul de a descoperi cândva ce fel de deosebire se află acolo în spate constă în a nu admite în general că o linie reală are două capete, ci de a-ţi fi clar că o linie reală, privită în totalitatea ei, nu trebuie gândită cu două capete, ci cu un singur capăt, celălalt capăt trebuind să treacă prin nişte condiţii reale, undeva unde îşi găseşte o continuare.

* Gleichgerichtet = redresat.
* Gleich gerichtet = cu aceeaşi orientare.

Vă rog să sesizaţi importanţa unei astfel de afirmaţii. Ea conduce adânc în taine profunde ale naturii, faţă de care te poţi apropia doar cu această pregătire; altfel reprezentarea nu va pătrunde niciodată fenomenul.