Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OBSERVAREA NATURII.
MATEMATICA.
EXPERIMENTUL ŞTIINŢIFIC ŞI REZULTATELE CUNOAŞTERII
DIN PUNCTUL DE VEDERE AL ANTROPOSOFIEI

GA 324


ANEXA

DISCUŢII ÎN PLEN
în cadrul seminarului de istorie
Stuttgart, 23 martie 1921

Despre Dante

Dacă am vrea să vorbim despre Dante în modul obişnuit, n-am contribui deloc la înţelegerea acestui fenomen. Ar trebui să simţim că în momentul în care ne apropiem de marile fenomene din evoluţia istoriei apare necesitatea de a vorbi despre felul cum concepem devenirea istorică în aspectele ei particulare, concrete. Când studiem derularea zilnică a faptelor, aşa ceva nu intră în considerare.

Hermann Grimm citează, de exemplu, cinci bărbaţi [ Nota 58 ] care i se par importanţi pentru evoluţia omenirii: David, Homer, Dante, Shakespeare, Goethe.

Trebuie să ne fie clar, înainte de toate, faptul că tot ce se spune aici se spune avându-se în faţă premisa: Ce ar fi, dacă Dante n-ar fi existat? Astăzi nu putem oferi decât un singur punct de vedere.

Aţi putut afla din conferinţele prezentate că epoca actuală începe cam în prima treime a secolului al XV-lea. Activitatea lui Dante cade cu puţin timp înainte, în secolul al XIII-lea. Aici ne întâmpină încheierea remarcabilă a unei epoci, care a început în secolul al VIII-lea î. Chr. Ne întâmpină o personalitate în care nu există o delimitare atât de strictă între ceea ce omul percepe în mod artistic şi ceea ce el percepe în mod imaginativ, cum va fi cazul la personalităţile de mai târziu. La Dante confluează ceea ce trăieşte el în interiorul lui sub formă de imagini şi ceea ce urzeşte el apoi în descrierile din “Divina Commedia”.

Trebuie să ne fie clar faptul că el a trăit într-o lume care astăzi a dispărut. Lumea care se revelează într-un mod atât de grandios prin Dante nu este lumea unui om individual, ci una mult mai vastă. Putem dovedi că imaginile prezentate de Dante în opera sa trăiau în contemporanii săi şi că el le-a preluat în opera sa; nu trebuie să credem însă că toate acestea au trăit în contemporanii săi sub formă de mituri generale, nu, ele au trăit în ei la fel ca şi în Dante. Numai că această lume a dispărut, ea fiind conservată pentru noi în “Commedia” lui Dante.

Cercetarea pur istorică a făcut astăzi o breşă în modul de a privi lucrurile, ca şi cum ceea ce a venit după Dante şi este caracteristic pentru următoarea epocă de cultură ar fi doar o Renaştere. Konrad Burdach [ Nota 59 ] vrea să arate că la baza a ceea ce, de obicei, a fost conceput doar drept Renaştere, se află ridicarea la suprafaţă a unor forţe elementare, că în diferitele puncte ale lumii se face simţit un impuls care nu este doar întoarcerea la o epocă mai veche.

Aceasta ne arată că trebuie să facem o delimitare netă între ceea ce se ridică la orizont şi ceea ce exista înainte. În opera poetică a lui Dante ne iese în întâmpinare, într-un mod grandios, ceva ce nu putem înţelege decât dacă ne transpunem în epocile în care încă nu existau ştiinţa şi arta. Ne iese în întâmpinare ceva care ni se înfăţişează ca întreg numai dacă-l înţelegem din întreaga dispoziţie sufletească ce se manifestă drept reaprindere puternică a ceea ce existase în întreaga epocă anterioară. Toate acestea reprezintă, bineînţeles, mult mai mult decât aspectul abstract pe care-l sesizăm astăzi.

Putem spune că tocmai nişte opere de felul “Commediei” lui Dante ne atrag atenţia în mod deosebit asupra faptului că este necesar să ne străduim să ajungem, pe baza documentelor istorice, la o înţelegere sufletească a sâmburelui interior al unor asemenea epoci. Dante este o personalitate care stă în faţa noastră ca gânditor independent, dar care, pe de altă parte, are o puternică tendinţă religioasă, astfel încât trebuie să spunem că în Dante poate fi studiat elementul religios al epocii în care a trăit. Nu e necesar decât să-l punem alături de alte fenomene ale epocii sale, de exemplu, alături de Giotto [ Nota 60 ], şi vom constata că acest artist plastic se situează cu mult mai mult în strălucirea proiectată de aurora epocii următoare, că el îşi ia cu mult mai intens adio de la vechea epocă, pe când în Dante putem vedea acea personalitate prin care, dacă ne adâncim în ea, ajungem la o trăire a epocii anterioare.

Desfăşurarea exterioară, empirică a istoriei poate fi înţeleasă numai dacă ştim că multe lucruri nu s-au întâmplat, dar că forţele spirituale corespunzătoare au existat; şi dacă suntem în măsură să urmărim aceste forţe până la nivelul diferitelor personalităţi individuale, vom putea da şi un răspuns pozitiv la întrebarea: Ce s-ar fi întâmplat, dacă, de exemplu, Dante n-ar fi trăit?

Dacă forţele fundamentale, în loc să se mişte în mod teoretic în planul noţiunilor şi reprezentărilor, vor deveni viaţă nemijlocită, şi anume în cercetarea istoriei, atunci ele vor provoca o contopire a omului cu forţele de devenire ale existenţei, în sânul cărora, la urma urmelor, omul trăieşte totuşi lăuntric şi în sânul cărora nu are voie să rămână neştiutor, pentru că aici acţionează şi forţele declinului, dar el trebuie să discernă forţele ascensiunii.