Dacă am vrea să vorbim despre Dante în modul obișnuit, n-am contribui deloc la înțelegerea acestui fenomen. Ar trebui să simțim că în momentul în care ne apropiem de marile fenomene din evoluția istoriei apare necesitatea de a vorbi despre felul cum concepem devenirea istorică în aspectele ei particulare, concrete. Când studiem derularea zilnică a faptelor, așa ceva nu intră în considerare.
Hermann Grimm citează, de exemplu, cinci bărbați [Nota 58]> care i se par importanți pentru evoluția omenirii: David, Homer, Dante, Shakespeare, Goethe.
Trebuie să ne fie clar, înainte de toate, faptul că tot ce se spune aici se spune avându-se în față premisa: Ce ar fi, dacă Dante n-ar fi existat? Astăzi nu putem oferi decât un singur punct de vedere.
Ați putut afla din conferințele prezentate că epoca actuală începe cam în prima treime a secolului al XV-lea. Activitatea lui Dante cade cu puțin timp înainte, în secolul al XIII-lea. Aici ne întâmpină încheierea remarcabilă a unei epoci, care a început în secolul al VIII-lea î. Chr. Ne întâmpină o personalitate în care nu există o delimitare atât de strictă între ceea ce omul percepe în mod artistic și ceea ce el percepe în mod imaginativ, cum va fi cazul la personalitățile de mai târziu. La Dante confluează ceea ce trăiește el în interiorul lui sub formă de imagini și ceea ce urzește el apoi în descrierile din „Divina Commedia”.
Trebuie să ne fie clar faptul că el a trăit într-o lume care astăzi a dispărut. Lumea care se revelează într-un mod atât de grandios prin Dante nu este lumea unui om individual, ci una mult mai vastă. Putem dovedi că imaginile prezentate de Dante în opera sa trăiau în contemporanii săi și că el le-a preluat în opera sa; nu trebuie să credem însă că toate acestea au trăit în contemporanii săi sub formă de mituri generale, nu, ele au trăit în ei la fel ca și în Dante. Numai că această lume a dispărut, ea fiind conservată pentru noi în „Commedia” lui Dante.
Cercetarea pur istorică a făcut astăzi o breșă în modul de a privi lucrurile, ca și cum ceea ce a venit după Dante și este caracteristic pentru următoarea epocă de cultură ar fi doar o Renaștere. Konrad Burdach [Nota 59] vrea să arate că la baza a ceea ce, de obicei, a fost conceput doar drept Renaștere, se află ridicarea la suprafață a unor forțe elementare, că în diferitele puncte ale lumii se face simțit un impuls care nu este doar întoarcerea la o epocă mai veche.
Aceasta ne arată că trebuie să facem o delimitare netă între ceea ce se ridică la orizont și ceea ce exista înainte. În opera poetică a lui Dante ne iese în întâmpinare, într-un mod grandios, ceva ce nu putem înțelege decât dacă ne transpunem în epocile în care încă nu existau știința și arta. Ne iese în întâmpinare ceva care ni se înfățișează ca întreg numai dacă-l înțelegem din întreaga dispoziție sufletească ce se manifestă drept reaprindere puternică a ceea ce existase în întreaga epocă anterioară. Toate acestea reprezintă, bineînțeles, mult mai mult decât aspectul abstract pe care-l sesizăm astăzi.
Putem spune că tocmai niște opere de felul „Commediei” lui Dante ne atrag atenția în mod deosebit asupra faptului că este necesar să ne străduim să ajungem, pe baza documentelor istorice, la o înțelegere sufletească a sâmburelui interior al unor asemenea epoci. Dante este o personalitate care stă în fața noastră ca gânditor independent, dar care, pe de altă parte, are o puternică tendință religioasă, astfel încât trebuie să spunem că în Dante poate fi studiat elementul religios al epocii în care a trăit. Nu e necesar decât să-l punem alături de alte fenomene ale epocii sale, de exemplu, alături de Giotto [Nota 60], și vom constata că acest artist plastic se situează cu mult mai mult în strălucirea proiectată de aurora epocii următoare, că el își ia cu mult mai intens adio de la vechea epocă, pe când în Dante putem vedea acea personalitate prin care, dacă ne adâncim în ea, ajungem la o trăire a epocii anterioare.
Desfășurarea exterioară, empirică a istoriei poate fi înțeleasă numai dacă știm că multe lucruri nu s-au întâmplat, dar că forțele spirituale corespunzătoare au existat; și dacă suntem în măsură să urmărim aceste forțe până la nivelul diferitelor personalități individuale, vom putea da și un răspuns pozitiv la întrebarea: Ce s-ar fi întâmplat, dacă, de exemplu, Dante n-ar fi trăit?
Dacă forțele fundamentale, în loc să se miște în mod teoretic în planul noțiunilor și reprezentărilor, vor deveni viață nemijlocită, și anume în cercetarea istoriei, atunci ele vor provoca o contopire a omului cu forțele de devenire ale existenței, în sânul cărora, la urma urmelor, omul trăiește totuși lăuntric și în sânul cărora nu are voie să rămână neștiutor, pentru că aici acționează și forțele declinului, dar el trebuie să discernă forțele ascensiunii.
